Contestaţie la executare. Sentința nr. 21/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 21/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 21-09-2015 în dosarul nr. 12074/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREȘTI
Dosar nr._ Sentința civilă nr._
Ședința publică din data de 21 septembrie 2015
Instanța constituită din:
Președinte – V. - I. F.
Grefier – M. N.
Pe rol se află pronunțarea asupra cauzei civile formulată de către contestatorul M. B. PRIN PRIMARUL GENERAL, în contradictoriu cu intimații S. D. I., C. M. A., S. S., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 14 septembrie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 21 septembrie 2015, hotărând următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra acțiunii civile de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13 februarie 2015 sub numărul_ contestatorul M. B. a solicitat, în contradictoriu cu intimații S. D. I., C. M. A., S. S., anularea actelor de executare, respectiv a somației și a procesului verbal încheiate de B. S. și Z. în dosarul de executare nr. 20/2015, exonerarea de la plata cheltuielilor de executare în sumă de 1260 lei. În subsidiar, a solicitat micșorarea cuantumului cheltuielilor de executare.
În motivare, contestatorul a arătat că obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, dacă legea nu prevede altfel. În speță, contestatorul arată că cei trei creditori s-au adresat direct organului de executare, fără ca în prealabil să se adreseze debitorului cu o cerere. În situația în care acesta din urmă ar fi refuzat punerea în executare a obligației stabilite prin titlu, creditorii erau îndreptățiți a se adresa instanței de judecată pentru valorificarea drepturilor lor.
Contestatorul a invocat art. l din O.G. nr.22/2002, potrivit căruia creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectivă, art.2 din același act normativ stabilind că executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligata ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plata, comunicată de organul de executare, la cererea creditorului.
A mai arătat contestatorul că organul de executare a pornit executarea silită fără să îl someze în prealabil și a încheiat procesul-verbal de cheltuieli de executare anterior întocmirii somației si trecerii celor 6 luni prevăzute de lege.
Contestatorul susține că cheltuielile de executare stabilite prin procesul-verbal încheiat, reprezentând cheltuieli executare sunt exagerat de mari raportat la cheltuielile judiciare și la actele de executare pornite in cadrul dosarului de executare. Onorariul de executor stabilit la valoarea creanței, trebuia calculat conform art.39 din Legea nr.188/200, care prevede ca pentru creanțe in valoare de pana la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite, in speța valoarea debitului. Raportat la valoarea debitului, onorariul stabilit de executor depășește valoarea debitului, onorariul maxim care poate fi stabilit de executor este cel de la pct.10 din OMJ nr. 2550/2006, respectiv 200 lei la care se adaugă TVA de 48 lei, in total onorariul maximal fiind de 280 lei. Onorariul executorului judecătoresc trebuie sa reprezinte echivalentul muncii prestate de acesta pentru punerea in executare a hotărârii judecătorești.
În subsidiar, contestatorul a solicitat aplicarea Ordinului Ministerului Justiției nr.2550/2006 și stabilirea unui onorariu de executor mai mic, în raport de suma prevăzuta în titlul executoriu și munca depusa de executor.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 712-719 si urm. Cod procedură civilă.
În dovedire, contestatorul a depus la dosar înscrisuri (filele 74-92).
La data de 07 mai 2015 intimații au depus întâmpinare (filele 14-16) prin care au solicitat respingerea contestației la executare, arătând că prin Sentința civilă nr. 30/13.01.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012, definitivă, contestatorul a fost obligat să restituie în natură intimaților terenul în suprafață de 592 mp situat în București, .. Întrucât contestatorul nu a procedat la executarea de bună voie a titlului executoriu, intimații au fost nevoiți să se adreseze executorului judecătoresc. Având în vedere culpa contestatorului în neexecutarea titlului executoriu, acesta trebuie să suporte cheltuielile de executare.
Cu privire la susținerile contestatoarei în sensul că în baza titlului executoriu are de executat o obligație de a face, intimații au arătat că dispozitivul hotărârii judecătorești implică o obligație de a da, respectiv restituirea în natură a unei suprafețe de teren.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și urm. Cod procedură civilă.
În susținere, intimații au depus la dosar înscrisuri (filele 18-27).
La solicitarea instanței, B. Staiculescu și Z. a înaintat la dosarul cauzei actele din dosarul de executare nr. 20/2015 (filele 32-61).
Instanța a încuviințat și administrat în cauză proba cu înscrisuri, respectiv cele depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 30 pronunțată la data de 13.01.2014 de Tribunalul București în dosar nr._/3/2012 (filele 34-36), instanța a obligat pârâtul M. București să restituie în natură către reclamanți terenul în suprafață de 592 m.p. situat în București, ., sector 5 și să emită o dispoziție motivată cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru construcțiile ce au existat pe teren, în prezent demolate. Sentința civilă a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului.
La data de 04.02.2015, S. A., S. D. I., C. M. A., S. C. F. și S. S. au formulat cerere de executare silită (fila 33), în vedereaexecutării silite a titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească irevocabilă menționată anterior. Prin încheierea pronunțată la 05.02.2015, B. S. și Z. a încuviințat executarea silită în vederea punerii în posesie a creditorilor asupra terenului conform Sentinței civile nr. 30/13.01.2014 (filele 40, 41).
Prin încheierea din 09.02.2015, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare în cuantum de 1260 lei din care 1240 lei onorariu executor (TVA inclus) și 20 lei taxă judiciară de timbru. Contestatoarea a fost somată să aducă la îndeplinire dispozițiile din titlu executoriu și să achite cheltuielile de executare prin somația din 09.02.2015 (fila 43, comunicată la 11.02.2015 (fila 44). La data de 04.03.2015 s-a încheiat procesul-verbal de punere în posesie (fila 45), iar la data de 01.04.2015 a emis încheierea nr. 164 prin care a dispus încetarea executării ca urmare a realizării integrale a obligației stabilită prin titlul executoriu (fila 46).
Potrivit art. 712 alin. 1 din codul de procedură civilă republicat, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
Contestația la executare vizează trei aspecte, faptul că intimata trebuia să-i solicite să execute de bună voie anterior formulării cererii de executare silită; nerespectarea dispozițiilor OG nr. 22/2002 și cuantumul ridicat al cheltuielilor de executare (onorariu executor).
În ceea ce privește primul motiv, potrivit art. 663 alin. 1 și 2 din Codul de procedură civilă obligația stabilită prin titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bună voie iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită care începe odată cu sesizarea organului de executare. Instanța reține că prin acest articol nu se instituie o procedură prealabilă, obligatorie, pe care creditorul trebuie să o urmeze ci este o dispoziție de favoare, pentru debitorul care, de bună credință, înțelege să-și execute obligațiile de bună voie, fără ca pentru aceasta, creditorul să fie obligat să se adreseze mai întâi debitorului să-i ceară executarea obligațiilor sale. Executarea de bună voie înseamnă atitudinea activă a debitorului care, fiind parte în procesul civil prin care a fost obligat la restituirea unui imobil și la plata cheltuielilor de judecată, voluntar, din oficiu și fără a aștepta vreo solicitare de la creditor, aduce la îndeplinire obligațiile sale și face plata, atât prin executarea obligației de a face – restituirea imobilului cât și prin plata sumelor născute prin titlul executoriu.
Astfel, contrar susținerilor contestatorului, creditorii nu aveau obligația să se adreseze contestatorului, să-i solicite executarea voluntară, ci contestatorul trebuia să facă demersuri, de îndată ce hotărârea era irevocabilă, să pună creditorii în posesie cu privire la imobil. Creditoarea a formulat cerere de executare la data de 04.02.2015, în toată această perioadă (de la rămânerea irevocabilă și până la data formulării cererii de executare) debitorul nemanifestând intenția de executare voluntară.
Instanța subliniază că Statul, instituțiile sale și chiar unitățile administrativ teritoriale, sunt primele chemate să execute obligațiile care le incumbă având în vedere că statul, prin descentralizate și deconcentrate este totodată garantul respectării principiului potrivit căruia toate titlurile executorii trebuie aduse la îndeplinire într-un termen rezonabil, inclusiv și cu atât mai mult în situația în care debitorul este chiar o instituție a statului.
În jurisprudența sa constantă, C.E.D.O. a arătat că administrația (instituțiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 își pierd rațiunea. Mai mult, Curtea europeană a apreciat că pretenția că reclamantul ar trebui să recurgă la executarea silită (cu atât mai mult să aștepte, anterior declanșării acesteia ca statul să-și execute obligațiile după proceduri stabilite tot de el) nu este oportună, deoarece acesta, pe parcursul unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, respectiv împotriva unei instituții publice. De asemenea, a pretinde creditorului că pentru realizarea creanței sale ar trebui să formuleze o nouă acțiune pentru obligarea debitoarei de a prevedea în buget sumele necesare îndestulării sale ar reprezenta o sarcină oneroasă pentru partea care deja a stabilit dreptul său pe cale judecătorească. În cauza S. P. împotriva României, CE.D.O. a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată autorității publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 al. 1 din Convenție, considerente reiterate și în cauza C. împotriva României.
Totodată, instanța reține că intimații sunt titularii unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene. Intimata are o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și StratisAdreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Or, din momentul în care autoritatea statală, prin mijlocirea puterii judecătorești, a recunoscut în patrimoniul intimatei un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
În acest sens, condiționarea efectuării plății („creditorul să formuleze cerere pentru ca instituția contestatoare să facă plata”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimaților și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției și cu jurisprudența CEDO), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimați) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatei, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
În consecință contestatorul avea obligația să execute voluntar obligația ce-i incumba fără a pretinde în plus o solicitare de la creditorul său în acest sens, motiv pentru care primul motiv al contestației este neîntemeiat și urmează a fi respins în consecință.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv al contestației contestatorul a susținut că nu a fost somat anterior de executor ci a pornit executarea silită anterior trecerii termenului de 6 luni prevăzut de același act normativ.
Instanța constată că potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Prin urmare, procedura de executare este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bună voie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația comunicată prin executorul judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
În cauză se constată că nu s-a pus în executare o creanță exprimată în bani (fiind vorba despre punerea în posesie cu privire la un teren individual determinat prin titlul executoriu) pentru ca instituția publică să pretindă că este necesar un termen de 6 luni pentru a face demersurile necesare obținerii de fonduri, prin urmare dispozițiile OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în această executare silită.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, art. 3 din OG nr. 22/2002 de art. 668 din Codul de procedură civilă se reține că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale reglementează în favoarea creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în situația în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti sume de bani, din lipsă de fonduri. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, O.G. nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Însă, beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, precum și de dovada demersurilor efectuate pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, și art. 20 alin. 2, care prevede că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, dispoziții care atrag prioritatea, în soluționarea cauzei de față, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.
În consecință, pentru punerea în posesie a creditorilor cu terenul menționat în hotărârea judecătorească, nu era necesară trecerea unui termen de 6 luni din moment ce acesta a fost defipt în scopul obținerii de fonduri bănești de către instituțiile publice, fără legătură cu obligația principală ce trebuia executată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că administrația (instituțiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 își pierd rațiunea. Mai mult, Curtea europeană a apreciat că pretenția că reclamantul ar trebui să recurgă la executarea silită nu este oportună, deoarece acesta, pe parcursul unei proceduri judiciare, a obținut un drept, o creanță împotriva statului, respectiv împotriva unei instituții publice. În cauza S. P. împotriva României, CE.D.O. a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată autorității publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 al. 1 din Convenție, considerente reiterate și în cauza C. împotriva României.
Pentru argumentele expuse instanța constată că invocarea OG nr. 22/2002 de către contestator pentru a justifica neexecutarea hotărârii judecătorești și pentru a obține executării silite este neîntemeiată.
În ceea ce privește cel de-al treilea motiv, nelegalitatea cuantumului cheltuielile de executare, respectiv a onorariului de executor, instanța constată că acestea au fost stabilite cu respectarea dispozițiilor legale.
Onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit la suma de 1240 lei. Potrivit dispozițiilor din Legea nr. 188/2000 și în concordanță cu Ordinului Ministrului Justiției nr. 2550/C/2006, modificat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2561/C/2012, pentru predarea imobilului (executare silită directă, respectiv punere în posesie), executorul are dreptul să stabilească un onorariu de până la 5200 lei la care se adaugă TVA (având în vedere că în speță contestatorul este persoană juridică), punerea în posesie, contrar susținerilor intimatei nefiind încadrată la alte operațiuni și nici nu se poate pretinde onorariul pentru somație, având în vedere că OG nr. 22/2002 nu este aplicabil în speță precum și faptul că executorul a procedat la punerea în posesie a creditorilor întrucât contestatorul nici ulterior primirii somației nu a înțeles să execute voluntar obligațiile ce-i reveneau.
Predarea silită a bunurilor se face prin punerea în posesie, act de executare pentru care legea prevede distinct onorariu minimal și maximal, astfel cum s-a arătat. Or, pentru executarea silită din dosarul de executare, onorariul pe care executorul putea să-l perceapă în limită maximă era de 5200 lei + TVA și în consecință onorariul în cuantum de 1240 lei care include TVA – fila 42 – este stabilit în limitele legale, sub limita maximă).
Pentru motivele expuse, având în vedere că executarea silită contestată s-a desfășurat cu respectarea dispozițiilor legale, iar onorariul executorului a fost corect stabilit, în limitele prevăzute de Legea nr. 188/2000 coroborat cu OMJ nr. 2550/C/2006, modificat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2561/C/2012 instanța va respinge contestația la executare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge contestația la executare formulată de către contestatorul M. B. PRIN PRIMAR GENERAL, cod fiscal_, cu sediul în sector 6, București, Splaiul Independentei nr. 291-293, în contradictoriu cu intimații S. D. I., C. M. A., S. S., toți cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la CAA A. si S. cu sediul în sector 2, București, . nr. 1-7, ., ca neîntemeiată.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședința publică azi, 21 septembrie 2015.
Președinte, Grefier,
V. I. F.M. N.
Red./Tehnored. FVI
6 ex/04.11.2015
| ← Validare poprire. Sentința nr. 21/2015. Judecătoria SECTORUL 3... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2015/2015. Judecătoria... → |
|---|
