Contestaţie la executare. Sentința nr. 735/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 735/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 26-01-2015 în dosarul nr. 735/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ Sentința civilă nr. 735
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: R.-C. L.
Grefier: E.-C. T.
Pe rol s-a aflat judecarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și pe intimata T. G. IMPORT EXPORT SRL, având ca obiect „contestație la executare - suspendare executare”
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la data de 19.01.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul respectiv, încheiere care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 26.01.2015, când în aceeași componență a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 24.04.2014, sub nr._, contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, în contradictoriu cu intimata T. G. IMPORT EXPORT SRL a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare efectuate de Biroul Executorului Judecătoresc A. I. constând în somația comunicată la data de 18.04.2014 în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.66/25.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București-Secția a VI-a Civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr.1354/28.03.2013 și încheierea din 11.04.2014 privind cheltuielile de executare. A solicitat suspendarea executării până la soluționarea contestației la executare.
În motivare, contestatoarea a arătat că începerea executării silite împotriva sa este nelegală întrucât actul de executare, somația a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor imperative ale OG nr. 22/2002 care instituie un regim special, derogatoriu de la normele generale.
Contestatoarea a arătat că, sunt încălcate dispozițiile art. 1 și 2 din O.G. nr. 22/2002, fiind necesar ca sumele să fie aprobate prin bugetul instituției.
A mai arătat că termenul de 6 luni acordat de legiuitor ca termen de grație pentru executarea voluntară a titlurilor executorii este perioada în care instituțiile publice pot face rectificările bugetare, în vederea introducerii la titlurile de cheltuieli a sumelor necesare onorării titlurilor executorii.
A mai arătat că art. 4 al ordonanței prevede că ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În opinia sa, această poprire a fost înființată cu nerespectarea dispozițiilor menționate. Din economia art. 1 și 2 din OG nr. 22/2002 rezultă cu claritate că, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun care-l reprezintă normele Codului de procedură civilă, sens în care dispune și art. 3 din OG nr. 22/2002.
A mai susținut că dispozițiile OG nr.22/2002 trebuie coroborate cu prevederile art.3 ind.1 din OUG nr.23/2004 conform cărora „veniturile realizate din activitatea de valorificare a creanțelor preluate vor asigura executarea obligațiilor de plată a sumelor prevăzute prin titluri executorii, având ca obiect creanțe deținute împotriva contestatoarei, altele decât cele privind drepturi salariale, stabilite prin titluri executorii, inclusiv sumele datorate păgubiților FNI, în limita sumelor aprobate prin bugetul de venituri și cheltuieli.
Cu privire la cel de-al doilea motiv, a arătat că, la stabilirea cheltuielilor de executare, nu s-a luat în considerare faptul că, în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de dispozițiile speciale, plata debitului poate fi făcută de bunăvoie.
În drept, a invocat art. 700, art.711, art. 722 și urm.din Codul de procedură civilă, Legea nr. 92/2011, OG nr. 22/2002, OUG nr.51/1998/R
În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri (filele 13-30).
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 7 din O.G. nr. 22/2002.
La solicitarea instanței, Biroul Executorului Judecătoresc A. I. a comunicat copii certificate pentru conformitate cu originalul a actelor din dosarul de executare nr. 435/2013 (filele 64-81).
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.66/25.06.2012 pronunțată la data de 25.06.2012 de Curtea de Apel București-Secția a VI-a Civilă, în dosar nr._ (filele 69-72), a fost admisă contestația la executare formulată de intimata din prezenta cauză, au fost anulate actele de executare, încuviințată întoarcerea executării și s-a dispus restituirea sumelor poprite terților popriți. De asemenea, contestatoarea a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 197 lei. Sentința civilă menționată a rămas irevocabilă prin decizia nr.1354/28.03.2013 a Inaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin cererea adresată de intimata . Export SRL, la data de 18.12.2013, Biroului Executorului Judecătoresc A. I.(fila 67), s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu menționat, pentru suma de 15.030,12 lei. executorul judecătoresc a dispus înregistrarea dosarului de executare prin încheierea din 14.01.2014 (fila 73). Executarea a fost încuviințată prin Încheierea de ședință pronunțată la data de 04.02.2014 de Judecătoria Sectorului 3 București, în dosar nr._ (fila 76).
Cheltuielile de executare, în cuantum de 1704,60 lei au fost stabilite prin Încheierea din 11.04.2014 (fila 77), care constituie titlu executoriu. Suma de 1704,60 lei se compune din 20 lei taxe judiciare de timbru, 184,60 lei cheltuieli de executare, 1500 lei onorariu executor judecătoresc. Onorariul executorului, contestat în cauza de față, este în sumă de 1500 lei.
Potrivit art. 711 alin. 1 din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În cauza de față, contestația la executare vizează două motive: nerespectarea dispozițiilor OG nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare; nelegalitatea cheltuielilor de executare stabilite de executorul judecătoresc.
În ceea ce privește primul motiv al contestației la executare, reprezentat de nerespectarea prevederilor Ordonanței nr. 22/30.01.2002, cu modificările ulterioare (Legea nr. 110/2007, Legea nr. 92/2011 și Legea nr. 116/2011), instanța reține următoarele: De principiu, amânarea și eșalonarea plăților poate fi prevăzută în situații excepționale, fără a reprezenta, în sine o încălcare a drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Contrar susținerilor contestatoarei, însă, acestea reprezintă ingerințe în drepturile creditorilor, garantate prin art. 6 și art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie analizate în consecință.
Sub acest aspect, instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Se constată că potrivit art. 2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Potrivit art. 3 din același act normativ, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Prin urmare, procedura de executare este următoarea: obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa de bună voie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, somația comunicată prin executorul judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Din coroborarea dispozițiilor art. 2, 3 din OG nr. 22/2002 și art. 667 C.pr.civ., rezultă că executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituțiilor publice începe și se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă. Dispozițiile legale speciale reglementează în favoarea creditorului un termen de 6 luni de așteptare, în situația în care instituția publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsă de fonduri. În cazul în care instituția publică nu execută obligația de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare, solicitându-i urmărirea silită a sumelor din titlul executoriu. Dacă instituția publică urmărită dovedește că nu are fonduri, la început de executare ori în cursul acesteia, O.G. nr. 22/2002 instituie pentru creditorul instituției publice obligația de a aștepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.
Însă, beneficiul termenului de 6 luni în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, precum și de dovada demersurilor efectuate pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor. O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, și art. 20 alin. 2, care prevede că, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, dispoziții care atrag prioritatea, în soluționarea cauzei de față, a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Ori, instanța reține că prin chiar cererea de chemare în judecată contestatoarea învederează că nu poate plăti sumele datorate. De altfel, de la data la care hotărârea judecătorească a devenit titlu executoriu, 28.03.2013 și până la data emiterii somației, 16.04.2014, au trecut 12 luni timp în care contestatoarea nu a făcut nici plata și nici dovada că se află în imposibilitate de plată sau a făcut demersuri în vederea remedierii situației.
Astfel, instanța reține că, deși dreptul creditorului la acordarea de despăgubiri a fost stabilit prin sentință devenită irevocabilă, până la data formulării de către creditoare a cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, la scadența sa, iar, în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla lipsă de lichidități învederată în contestația la executare, nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
Pe de altă parte, nu pot fi reținute susținerile contestatoarei în sensul că este necesar ca sumele datorate conform titlului executoriu din cauză să fie aprobate în buget, întrucât același text de lege, art. 2 din O.G. nr. 22/2002, prevede obligația pentru debitoare de a întreprinde demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile de plată, fără ca necuprinderea sumelor în buget să constituie o cauză de exonerare sau de amânare de la plată. Odată pronunțat un titlu executoriu în contra sa, debitoarea avea obligația să îl aducă la îndeplinire inclusiv prin organizarea bugetului în mod corespunzător. În niciun caz lipsa sa de diligență și propriile inacțiuni nu justifică anularea unei executări silite.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare C.E.D.O.) a statuat în hotărârea pronunțată în cauza Ș. contra României din 24.03.2005 că faza executării silite trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Aceeași situație se regăsește și în cauză, deoarece, în lipsa demersurilor contestatoarei pentru prevederea sumelor în bugetul de venituri și cheltuieli, se poate aprecia că există un refuz de respectare a hotărârii. Intimata, a fost nevoită să urmeze o procedură judiciară ce s-a finalizat cu Sentința civilă nr. 66/25.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr._, definitivă la data pronunțării și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1354/28.03.2013 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție.
C.E.D.O. a arătat că administrația (instituțiile publice) constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă se refuză sau se omite executarea unei hotărâri, ori se întârzie executarea sa, garanțiile art. 6 își pierd rațiunea. Mai mult, Curtea europeană a apreciat că pretenția că reclamantul ar trebui să recurgă la executarea silită nu este oportună, deoarece acesta, pe parcursul unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, respectiv împotriva unei instituții publice. De asemenea, a pretinde creditorului că pentru realizarea creanței sale ar trebui să formuleze o nouă acțiune pentru obligarea debitoarei de a prevedea în buget sumele necesare îndestulării sale ar reprezenta o sarcină oneroasă pentru partea care deja a stabilit dreptul său pe cale judecătorească. În cauza S. P. împotriva României, CE.D.O. a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată autorității publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 al. 1 din Convenție, considerente reiterate și în cauza C. împotriva României.
Totodată, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 (ImmobiliareSaffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăților financiare ale statului
Totodată, instanța reține că intimata este titulara unui drept de creanță, care constituie un drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene. Intimații au o creanță bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și StratisAdreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției și implicit jurisprudența C.E.D.O. fac parte din dreptul intern al României încă din anul 1994, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Or, din momentul în care autoritatea statală, prin mijlocirea puterii judecătorești, a recunoscut în patrimoniul intimatei un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun, pentru a fi compatibile cu art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (citat în continuare Protocolul 1), respectiv jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu pot interveni decât dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între ingerință și scopul urmărit.
În acest sens, condiționarea efectuării plății („în limita sumelor aprobate prin bugetele acestora de la titlurile de cheltuieli”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatei și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției și cu jurisprudența CEDO), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimată la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință vădit disproporționată în dreptul de proprietate al intimatei, ce impune o cenzură din partea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către CEDO a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul 1.
În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr.22/2002 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
Pe de altă parte, instanța reține că și interpretarea dată de contestatoare art. 1 și art. 2 din OG nr. 22/2002 este greșită, întrucât acest termen de 6 luni de amânare a plății nu operează ope legis, ci este condiționat de dovedirea de către debitor a condițiilor impuse chiar de actul normativ invocat, respectiv a faptului că debitoarea-contestatoare se află în situația prevăzută de art. 2, respectiv „lipsa fondurilor” și existența „demersurilor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de plată”. În speță, contestatoarea nu a comunicat și nici nu a dovedit executorului aspectele învederate. Totodată, de la data la care s-a născut obligația de plată în sarcina contestatoarei a trecut mai mult de 1 an, ori contestatoarea nu și-a îndeplinit voluntar obligațiile, prin cererea de față arătând chiar că la acest moment nu poate satisface creanțele, deși acest argument nu este în măsură să atragă anularea executării silite.
Cel de-al doilea motiv al contestației vizează cuantumul cheltuielilor de executare, pe care l-a apreciat ca fiind nelegal. Contrar susținerilor contestatoarei instanța reține că onorariul executorului judecătoresc a fost fixat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 188/2000 cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la creanța ce se execută, astfel cum rezultă din încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, astfel încât și acest motiv de contestație este neîntemeiat.
Se reține că, potrivit art. 669 alin. 3 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 39 din Legea nr. 188/2000 și ale Ordinului Ministrului Justiției nr. 2550/C/2006, modificat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2561/C/2012, „pentru creanțele în valoare de până la 50.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite”. În speță, creanța ce se execută este de 15.005,12 lei, onorariul executorului judecătoresc stabilit legal poate fi în cuantum de 1500 lei inclusiv. În consecință, verificând încheierea din 11.04.2014 (fila 77), instanța constată că onorariul fixat de executor este de 1500 lei.
În ceea ce privește celelalte cheltuieli de executare se constată că acestea sunt taxele de timbru datorate pentru încuviințarea executării silite, alte taxe necesare legalizării, emiterii și expedierii actelor de procedură, în cuantum de 179,60 lei, toate aceste cheltuieli fiind stabilite cu respectarea dispozițiilor legale și într-un cuantum rezonabil, raportat la creanța ce se execută și la refuzul susținut al debitoarei de a-și executa obligațiile cu bună-credință.
În aceste condiții, reținând că, în speță, creditoarea deține un titlu executoriu contra statului, că a fost nevoită să se adreseze instanțelor judecătorești, că aceasta nici până în prezent nu și-a executat obligațiile, precum și faptul că executarea silită se desfășoară cu respectarea dispozițiilor legale, în temeiul art. 711 din Codul de procedură civilă, instanța va respinge contestația la executare ca neîntemeiată.
Art. 718 din codul de procedură civilă statuează că până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel, asupra cererii de suspendare instanța, în toate cazurile, pronunțându-se prin încheiere, care poate fi atacată numai cu apel, în mod separat. Totuși, în ipoteza în care se rămâne în pronunțare, la același termen de judecată, atât cu privire la contestația la executare, cât și cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța va pronunța o sentință, supusă apelului, conform art. 717 din Codul de procedură civilă.
În acest sens, instanța reține că s-a solicitat de către contestatoare suspendarea executării silite dispuse prin dosarul de executare nr. 435/2013.
Astfel, așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 718 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța reține că numai până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită se poate suspenda executarea. Or, instanța a soluționat contestația la executare, astfel încât cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoare apare ca rămasă fără obiect, urmând a fi respinsă ca atare.
În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, cu respectarea principiului disponibilității, va lua act că intimata nu solicită cheltuieli de judecată.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Respinge contestația la executare formulată de către contestatoarea A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI cu sediul în București, .. Ș., nr.50, Sector 1, R11795573, în contradictoriu cu intimata . EXPORT SRL, cu sediul în Oradea, .-2, jud.Bihor, J_, CUI_, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării, ca rămasă fără obiect.
Ia act că intimata nu solicită cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 3 București.
Pronunțată în ședința publică din 26.01.2015.
Președinte, Grefier,
R.-C. L. E.-C. T.
Red.Tehnored.Jud.RCL
4 ex./16.04.2015
| ← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 978/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 718/2015. Judecătoria SECTORUL 3... → |
|---|
