Evacuare. Sentința nr. 18/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 18/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 18-11-2015 în dosarul nr. 16363/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 3 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 18.11.2015
Instanța constituită din:
Președinte – D.-I. S.
Grefier – A.-T. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamantul A. R. G. A. și pe pârâții P. V., C. M., S. V., P. F., P. E., P. V. C., P. F. E., P. M. L., P. A. M., P. L. V. PRIN REPREZ LEGAL, P. A. G. PRIN REPREZ LEGAL, P. L. D. PRIN REPREZ LEGAL, C. M., C. E. M., C. I., S. M., S. I. A., M. A. C., având ca obiect evacuare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 27.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 11.11.2015, iar ulterior la data de 18.11.2015 când în aceeași compunere a hotărât următoarele:
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 10.11.2014 sub nr._, reclamantul A.-R. G.-A. a solicitat evacuarea pârâților P. V., P. E., P. V. C., P. F. E., P. M. L., P. A. M., P. L.-F., P. A. G., P. L.-D., C. M., C. M., C. E. M., C. I., S. V., S. M., S. I.-A., M. A. C. și P. F. din imobilul situat în București, ., sector 3, colț cu . 3, și din imobilul situat în București, ., colț cu . și obligarea acestora la achitarea, la zi, a contravalorii serviciilor furnizate de distribuitorii de gaze, apă, energie electrică și a altor datorii legate de imobil.
În motivare, reclamantul a arătat că titlul său de proprietate asupra imobilului îl reprezintă Decizia Primarului General nr._/03.04.2014, prin care s-au restituit în natură imobilul situat în București, ., sector 3, colț cu . 3 și imobilul situat în București, ., colț cu . decizie a fost emisă în temeiul sentinței civile nr. 1096/05.06.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2010 și al deciziei civile nr. 1909R/31.10.2012 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2010.
La data de 12.06.2014, Administrația Fondului Imobiliar a emis Protocolul de predare-preluare a imobilelor situate în București, ., sector 3, colț cu . 3 și ., colț cu .>
Astfel, prezenta acțiune a fost introdusă întrucât pârâții au refuzat să părăsească imobilul al cărui proprietar este reclamantul.
Pârâții C. M., S. V. și P. V. au încheiat cu DGAFI contracte de închiriere, însă valabilitatea acestora a încetat la data de 13.05.2014. Pe de altă parte, pârâtul P. F. nu a avut niciodată un titlu locativ, după cum rezultă din informațiile primite de la DGAFI.
Conform titlului său de proprietate, reclamantul este titularul unui drept absolut asupra imobilului în litigiu, și anume dreptul de administrare, care îi permite să posede, să folosească și să dispună de bun. În cauză nu au existat și nu există raporturi de locațiune între reclamant și pârâți, astfel aflându-se în imposibilitatea de a-și fructifica atributele dreptului său.
În drept, au fost invocate art. 138 și următoarele din C. proc. civ., art. 555 C. civ. și art. 44 din Constituție.
În dovedire, reclamantul a solicitat încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâților. La cerere au fost atașate următoarele înscrisuri: notificările nr. 106/8.10.2014, nr. 107/8.10.2014, nr. 108/8.10.2014 și nr. 109/8.10.2014, comunicate pârâților prin intermediul B. G. M. V., prin care li s-a solicitat eliberarea imobilelor pe care le ocupă fără drept, însoțite de dovezile de comunicare din data de 10.10.2014 (f. 9-20), protocolul de predare-preluare a imobilelor care fac obiectul prezentei cauze, încheiat între reclamant și Administrația Fondului Imobiliar la data de 12.06.2014 (f. 21), Dispoziția nr._/3.04.2014 emisă de Primarul General al Mun. București (f. 22-23), decizia civilă nr. 1909R/31.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel București (f. 24-26), sentința civilă nr. 1096/05.06.2012, pronunțată de Tribunalul București (f. 27-31), contractul de închiriere nr. 750/20.06.2000, încheiat între Primăria Municipiului București și pârâtul P. V. (f. 32-38), contractul de închiriere nr. 757/20.06.2000, încheiat între Primăria Municipiului București și pârâtul S. V. (f. 39-45), contractul de închiriere nr. 232/02.02.2000, încheiat între Primăria Municipiului București și pârâtul C. M. (f. 46-52).
Prin cererea depusă la data de 03.02.2015, reclamantul a reiterat faptul că pârâții nu vor să părăsească de bună voie imobilul și a evaluat provizoriu al doilea capăt de cerere la suma de 500 lei.
Cererea având ca obiect evacuarea pârâților a fost legal timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 80 lei, în temeiul art. 27 din OUG nr. 80/2013 (conform chitanței de la fila 77). De asemenea, capătul de cerere privind achitarea, la zi, a contravalorii serviciilor furnizate de distribuitorii de gaze, apă, energie electrică și a altor datorii legate de imobil a fost legal timbrat cu taxă de timbru în cuantum de 40 lei, în temeiul art. 3 alin. 1 din OUG nr. 80/2013, față de evaluarea inițială a reclamantului (chitanța de la fila 76).
La data de 11.03.2015, pârâții P. V., P. E., P. V. C., P. F. E., P. M. L., P. A. M., P. L.-F., P. A. G., P. L.-D., C. M., C. M., C. E. M., C. I., S. V., S. M., S. I.-A., M. A. C. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. Totodată, pârâții au formulat și cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantului-pârât la încheierea contractelor de închiriere și obligarea acestuia la plata sumelor de 15.000 lei, 20.000 lei și 43.000 lei către pârâții-reclamanți P. V., C. M. și, respectiv, S. V., reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilelor, actualizată cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de S., în situația admiterii acțiunii formulate de reclamant.
În motivare, pârâții au arătat, în esență, că imobilul în litigiu a fost restituit în natură reclamantului în baza Legii nr 10/2001, astfel că acesta avea obligația, conform art. 15 din această lege și prevederilor OUG nr. 40/1999 să respecte dreptul de locațiune al chiriașului și, totodată, să încheie un contract de închiriere cu pârâții pe o perioadă de 5 ani. Mai mult, reclamantul nu a făcut dovada notificării pârâților în vederea încheierii contractului de închiriere, operând astfel prelungirea de drept a acestuia pe o perioadă de 5 ani de la data redobândirii. De asemenea, este de reținut că la data la care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor în discuție, respectiv 03.04.2014, contractul de închiriere între pârâți și stat se afla în desfășurare, fiind anterior prelungit prin efectele OUG nr. 8/2004 și OUG nr. 44/2009.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii reconvenționale, s-a învederat faptul că pârâții P. V., C. M. și S. V. au efectuat lucrări de întreținere și au adus îmbunătățiri imobilelor pe care le ocupă.
În drept, au fost invocate art. 205, 209 C. proc. civ., OUG nr. 40/1999, Legea nr. 241/2001, Legea nr. 10/2001, OUG nr. 8/2004 și OUG nr. 44/2009.
Pârâții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, martori și expertiză.
La data de 15.05.2015 reclamantul-pârât a depus o cerere prin care a solicitat instanței, pe de o parte, să ia act că prezenta acțiune în evacuare se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun, respectiv pe art. 192 și următoarele C. proc. civ și pe art. 555 C. civ., iar pe de altă parte să-i oblige pe pârâți la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, sumă estimată provizoriu la 26.400 lei (pentru perioada iulie 2014 - mai 2015), urmând ca ulterior să fie calculată până la momentul evacuării pârâților din imobil. Prin același înscris, reclamantul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâți și întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind obligarea sa la încheierea contractelor de închiriere și respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.
În motivare se arată, în esență, că în temeiul OUG nr. 44/2009 contractele de închiriere ale pârâților au fost prelungite până la data de 19.05.2014. Astfel, acestea încetaseră deja la data întocmirii protocolului de predare-primire (12.06.2014), ceea ce duce la inaplicabilitatea art. 3 din Dispoziția de restituire nr._/03.04.2014 și a art. 10 din OUG nr. 40/1999. Conform acestor norme legale, proprietarul are obligația de a respecta contractul de închiriere aparținând pârâților până la expirarea duratei contractuale, respectiv 13.05.2014, dată de la care pârâții nu se mai află în posesia unui titlu locativ. Reclamantul-pârât a mai arătat că, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 13 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretat în sensul că este posibilă încheierea contractului de închiriere, însă prin acordul părților, nu ca obligație impusă de lege în sarcina proprietarului.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii investițiilor realizate de pârâți, acesta a arătat că este injust ca fostul proprietar, căruia i s-a preluat abuziv imobilul și apoi i s-a restituit, să fie supus obligației de a suporta costul unor îmbunătățiri asupra cărora nu și-a dat acordul și care s-ar putea să nu fie folosite de acesta în viitor. De asemenea, instanța trebuie să aibă în vedere faptul că aceste lucrări au fost efectuate la un moment la care pârâții cunoșteau situația juridică a imobilului, respectiv existența notificării reclamantului de restituire a acestuia. Reclamantul a solicitat și cheltuieli de judecată.
În dovedire s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâților și cu expertiză.
În drept, au fost invocate art. 192 și următoarele, art. 204 și art. 205 C. proc. civ., art. 555 C. civ.
Prin încheierea de ședință din data de 14.07.2015 a fost admisă excepția netimbrării cererilor reconvenționale formulate de pârâți și anulate ca netimbrate cererile reconvenționale (f.165).
În cursul judecății a fost administrată proba cu înscrisuri, iar reclamanta a renunțat la proba cu expertiză evaluatorie pe capătul de cerere având ca obiect contravaloare lipsă de folosință.
La termenul de judecată din data de 27.10.2015 a fost invocată din oficiu excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind plata utilităților întrucât reclamanta nu a înțeles să indice sumele solicitate de la fiecare dintre pârâți și anulat acest capăt de cerere pentru lipsa obiectului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin sentința civilă nr. 1096/05.06.2012 pronunțată de Tribunalul București s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului București la emiterea dispoziției de restituire către reclamant a imobilului situat în București, ., sector 3, colț cu . 3 și a imobilului situat în București, ., colț cu .. 27-31). Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1909R/31.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost respins recursul formulat de pârâtă (f. 24-26). În temeiul acesteia, Primăria Municipiului București a emis dispoziția nr._/03.04.2014, prin care imobilele menționate mai sus au fost restituite în natură reclamantului A.-R. G.-A. (f. 22-23), iar la data de 02.06.2014 a fost încheiat protocolul de predare-primire a imobilelor (f. 21).
De asemenea, instanța constată că pârâții P. V. și S. V. au încheiat cu Primăria Municipiului București, în baza Legii nr. 114/1996 și a OUG 40/1999 contractele de închiriere nr. 750/20.06.2000 și, respectiv nr. 757/20.06.2000, având ca obiect imobilul situat în București, ., sector 3 (mansarda și, respectiv etajul 1, . C. M. a încheiat cu același locator și în temeiul aceluiași act normativ contractul de închiriere nr. 232/02.02.2000 având ca obiect imobilul situat în București, ., .. Contractele încheiate de cei trei pârâți și-au produs inițial efectele pe o durată de 5 ani, de la 08.04.1999 la 08.04.2004, iar ulterior au fost prelungite prin OUG 8/2004 până la 08.04.2009 și prin OUG 44/2009 până la 19.05.2014 (conform contractelor de la f. 32-52).
Prin notificările nr. 106/08.10.2014, nr. 107/08.10.2014, nr. 108/08.10.2014 și nr. 109/08.10.2014, emise prin intermediul B. Ghilenea M. V., reclamantul le-a solicitat pârâților P. F., P. V., C. M. și S. V. să elibereze imobilele care formează obiectul prezentului litigiu în termen de 5 zile de la comunicarea acestora. Notificările le-au fost comunicate pârâților la data de 10.10.2014 (f. 9-20).
Pârâții au refuzat să părăsească imobilul.
În drept, instanța reține că, potrivit art. 1 din OUG nr. 40/1999, contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, precum și cele folosite de așezămintele social-culturale și de învățământ, de partide politice, de sindicate și de alte organizații neguvernamentale, legal înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994 și aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se prelungesc de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, în aceleași condiții, cu excepția nivelului chiriei. În continuare, la art. 7, se arată că prelungirea contractelor de închiriere, realizată în baza prevederilor art. 1, rămâne valabilă și în cazul redobândirii imobilelor respective de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . prezentei ordonanțe de urgență.
Prin apariția O.U.G. nr. 8/2004, legislația locativă s-a schimbat în sensul că proprietarii particulari nu mai sunt obligați la prelungirea contractelor de închiriere; această obligație revine doar statului în legătură cu locuințele proprietate de stat (art. 1 din OUG nr. 8/2004 care arată că durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani). O soluție asemănătoare a fost adoptată și prin OUG nr. 44/2009, care a stabilit că durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, reglementate de OUG nr. 8/2004, pentru care a operat tacita relocațiune, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Ultimul act normativ adoptat în această materie, OUG nr. 43/2014, prin care s-a stabilit o nouă durată de 5 ani pentru contractele de locațiune având ca obiect locuințe aflate în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, reglementate de OUG nr. 44/2009, nu este aplicabil în prezenta cauză, întrucât la data adoptării acestuia (26.06.2014), imobilele ocupate de pârâți fuseseră deja restituite reclamantului prin dispoziția nr._/03.04.2014, emisă de Primăria Municipiului București, astfel încât nu se mai aflau în proprietatea statului. De aceea, data până la care pârâții au locuit în temeiul unui titlu valabil în imobilele care fac obiectul prezentei cauze este 19.05.2014 (conform OUG nr. 44/2009).
O altă chestiune ce se impune a fi analizată de instanță este cea referitoare la obligația reclamantului de a încheia cu pârâții un nou contract de închiriere. Astfel, aceștia din urmă au arătat în cererea reconvențională că imobilul în litigiu a fost restituit în natură reclamantului în baza Legii nr 10/2001, astfel că acesta avea obligația, conform art. 15 din această lege și prevederilor OUG nr. 40/1999 să respecte dreptul de locațiune al chiriașului și, totodată, să încheie un contract de închiriere cu pârâții pe o perioadă de 5 ani.
În acest sens, instanța constată că art. 15 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la contractele de închiriere prevăzute la art. 6 din OUG nr. 40/1999, iar această din urmă normă se referă la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâre judecătorească. În speță, imobilele nu au fost vândute chiriașilor în temeiul acestei din urmă legi, astfel că nici art. 6 din OUG nr. 40/1999 și nici art. 15 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile. Cu toate acestea, instanța nu poate ignora faptul că art. 13 din Legea nr. 10/2001 prevede că în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în OUG nr. 40/1999. Această ordonanță prevede la art. 7 și 9 că în cazul redobândirii imobilelor prevăzute la art. 1 de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . acestui act normativ, între proprietari și chiriași se va încheia un nou contract de închiriere numai la cererea chiriașului sau a fostului chiriaș. Prin urmare, reclamantul avea într-adevăr obligația de a încheia cu pârâții un nou contract de închiriere.
Față de cele expuse mai sus, instanța consideră necesar a face aplicarea directă a Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reamintind că textul Convenției nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european și că acestea formează împreună un . se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, în temeiul art. 11 și 20 din Constituție.
În conformitate cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilități publice și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Al doilea alineat al aceluiași articol stipulează că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl dețin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor.
Această normă convențională este aplicabilă întrucât reclamantul are un drept de proprietate asupra imobilelor în discuție, deci un bun în sensul Convenției, iar obligarea sa la încheierea unor contracte de închiriere cu pârâții constituie o ingerință în dreptul său de folosință asupra bunurilor.
În cauza R. și S. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că OUG nr. 40/1999 se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor și că al doilea alineat al art. 1 din Primul Protocol intră prin urmare în joc.
Așadar, instanța urmează să analizeze dacă ingerința în dreptul de folosință al reclamantului urmărește un interes general și este proporțională cu scopul urmărit.
Prima condiție este îndeplinită, întrucât, după cum a arătat Curtea în cauza R. și S. contra României, statul român a trebuit să moștenească din perioada comunistă o penurie acută de locuințe de închiriat la un preț rezonabil și a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe și sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor și locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, și de respectat drepturile sociale ale celorlalți, pe de altă parte. Totuși, interesele legitime ale colectivității cer într-un asemenea caz o repartiție echitabilă a sarcinii sociale și financiare pe care o presupun transformarea și reforma imobilelor în țară. Această sarcină nu ar putea să se sprijine un anumit grup social, indiferent de importanța pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivității în ansamblul său.
De aceea, este necesar ca instanța să analizeze și condiția proporționalității. Trebuie arătat că mecanismul convențional al protecției drepturilor omului are întotdeauna în vedere analiza aplicării condițiilor în care poate exista o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane la o situație concretă, întrucât protecția pe care o conferă drepturilor ce intră în domeniul de aplicare al Convenției trebuie să fie concretă și efectivă, nu abstractă și iluzorie.
În aceeași hotărâre menționată mai sus, Curtea a arătat că este inacceptabil să se impună proprietarilor o sarcină specială și exorbitantă, ca aceea de a menține locatarii în imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie, o astfel de obligație fiind de natură să rupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc.
În prezenta cauză, reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate încă din anul 2012, însă a fost pus în posesie în aprilie 2014, în urma emiterii dispoziției nr._/03.04.2014 de către Primăria Municipiului București. În octombrie 2014 pârâții au fost notificați prin intermediul executorului judecătoresc să părăsească imobilul, însă nu s-au conformat. La data introducerii cererii care a declanșat prezenta procedură trecuseră mai mult de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care imobilele au fost restituite reclamantului. De aceea, instanța apreciază că raționamentul din hotărârea R. și S. contra României este aplicabil și în prezenta cauză. Reclamantul a fost privat timp de trei ani de folosința imobilelor, datorită procedurilor administrative subsecvente hotărârii de restituire și refuzului pârâților de a părăsi imobilul, fără o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie. În acest context, o eventuală obligație impusă reclamantului de a încheia cu pârâții contracte de închiriere ar adânci și mai mult dezechilibrul dintre interesele aflate în joc, ceea ce ar duce la încălcarea condiției proporționalității și, implicit, a art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce îl privește pe pârâtul F. P., acesta nu a făcut dovada niciunui titlu locativ deținut vreodată, fiind un simplu tolerat în imobil.
Având în vedere cele expuse mai sus, instanța va admite primul capăt al cererii de chemare în judecată și va dispune evacuarea pârâților din imobilele aparținând reclamantului.
2. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință, acesta urmează a fi respins ca neîntemeiat pentru următoarele considerente.
Astfel, răspunderea civilă delictuală reprezintă acel raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Codul civil reglementează atât răspunderea civilă delictuală, cât și răspunderea civilă contractuală, ambele forme având același scop: restabilirea echilibrului social distrus prin comiterea unei fapte prejudiciabile și repunerea victimei în situația anterioară comiterii acestuia. Astfel, distincția este clară între răspunderea delictuală și cea contractuală, fiecare având trăsături specifice în raport de izvorul obligațiilor: faptul ilicit delictual, respectiv faptul ilicit constând în încălcarea obligațiilor contractuale.
Ambele răspunderi civile au aceleași elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită păgubitoare, culpa făptuitorului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În ceea ce privește raportul dintre acestea, răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun în materie, fiind aplicabilă ori de câte ori prejudiciul cauzat nu este în legătură cu un raport de natură contractuală.
Răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie reprezintă obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală, care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită.
În ceea ce privește condițiile răspunderii civile delictuale, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Anterioară este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului. Astfel, de esența răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime ale unei persoane, condiții obiective în absența cărora nu se poate stabili obligația de reparare în sarcina persoanei responsabile. Vinovăția, definită ca fiind latura subiectivă a răspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancționării sale, prin angajarea obligației de despăgubire a victimei.
Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acțiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale și juridice sau o inacțiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia și putea fi făcut.
Prejudiciul, dauna sau paguba reprezintă acele „efecte negative patrimoniale și morale pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului. Pentru ca victima să poată obține despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare, cât și al posibilităților concrete de evaluare, și să nu fie încă reparat. În ceea ce privește prima condiție, se consideră a fi îndeplinită când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică.
În cauză, reclamantul nu a făcut dovada întinderii prejudiciului, refuzând efectuarea unei expertize evaluatorii cu privire la contravaloarea lipsei de folosință. În aceste condiții, în lipsa părerii unui expert într-o materie în care instanța nu poate calcula cuantumul cert al prejudiciului, această condiție a răspunderii civile delictuale apare ca nefiind îndeplinită și dovedită în condițiile art. 249 C.pr.civ.
Simple extrase imobiliare depuse de către reclamant de pe internet cu privire la valoarea chiriei în zonă nu pot face dovada prejudiciului în condițiile în care nu pot fi verificate și comparate cu alte valori din zonă în temeiul părerii unui expert.
Față de aceste considerente va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În temeiul art. 451-453 C.pr.civ., pârâții fiind în culpă procesuală urmează a fi obligați la plata sumei de 80 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru.
Va lua act ca reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita plata onorariului de apărător pe cale separată, precum și că pârâții au arătat că nu înțeleg să solicite cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de chemare in judecata formulată de reclamantul A. R. G. A. CNP_ cu domiciliul ales în sector 3, București, ., ., . cu pârâții P. V., P. E., P. V. C., P. F. E., P. M. L., P. A. M., P. L. V. PRIN REPREZ LEGAL, P. A. G. PRIN REPREZ LEGAL, P. L. D. PRIN REPREZ LEGAL toți cu domiciliul în sector 3, București, S., nr. 6, . M., C. M., C. E. M., C. I. toți cu domiciliul în sector 3, București, S., nr. 8, ., S. V., S. M., S. I.-A., M. A. C. toți cu domiciliul în sector 3, București, S., nr. 6, ., F. P. cu domiciliul în sector 3, București, S., nr. 6-8, astfel cum a fost precizată.
Dispune evacuarea pârâților P. V., P. E., P. V. C., P. F. E., P. M.-L., P. A. M., P. L.-F., P. A. G. și P. L.-D. din imobilul situat în București, .. 6, mansardă, sector 3; a pârâților C. M., C. M., C. E. M. și C. I. din imobilul situat în București, .. 8, ., sector 3; a pârâților S. V., S. M., S. I.-A. și M. A. C. din imobilul situat în București, .. 6, ., sector 3, precum și a pârâtului F. P. din imobilul situat în București, .. 6-8, sector 3.
Respinge capătul de cerere având ca obiect contravaloare lipsă de folosință ca neîntemeiat.
Obliga pârâții in solidar la plata sumei de 20 lei cu titlu de taxă de timbru aferentă capătului de cerere având ca obiect evacuare.
Ia act ca reclamantul și-a rezervat dreptul de a solicita plata onorariului de apărător pe cale separată.
Ia act că pârâții au arătat că nu înțeleg să solicite cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18.11.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
D.-I. S. A.-T. M.
Red./Dact.: D.I.S./A.T.M./23.11.2015/21 ex.
Comunicări:
Grefier.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 11/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 18/2015. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI → |
|---|
