Suspendare provizorie. Sentința nr. 7938/2012. Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7938/2012 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 3 BUCUREŞTI la data de 03-05-2012 în dosarul nr. 7938/2012
Dosar. _
ROMANIA
JUDECATORIA SECTORULUI 3 BUCURESTI – Secția Civila
Sentința civila nr. 7938
Ședința publica de la 03.05.2012
Instanța compusa din:
P.: A. M. P.
GREFIER: G. D.
Pe rol pronuntarea asupra cauzei civile de fata, avand ca obiect contestatie la executare, formulată de contestatoarea C. N. VALORILOR MOBILIARE, în contradictoriu cu intimatii S. F. I. si S. M. I..
Dezbaterile in fond au avut loc in sedinta publica de la 10.04.2012, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, parte integranta din prezenta si cand instanta, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea la 17.04.2012, 24.04.2012, 26.04.2012 si 03.05.2012, cand a hotarat urmatoarele:
INSTANȚA
Prin contestația înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.01.2012 sub numărul_ contestatoarea C. N. A VALORILOR MOBILIARE - CNVM a solicitat în contradictoriu cu intimații ȘEBANESCU F. I. si S. M. I., anularea somatiei si a celorlalte acte de executare emise in dosarul de executare nr.295/2011 al B. Somaldoc P. D., precum si a intregii executari; anularea incheierii prin care s-a dispus investirea cu formula executorie a titlului executoriu reprezentat de sent.penala 423/20.03.2007 pronuntata de Tribunalul Bucuresti-Sectia a II-a Penala in dosar nr._/3/2006, data fara indeplinirea conditiilor legale; suspendarea executarii silite pornite in dosarul de executare 295/2011 al B. Somaldoc P. D., pana la solutionarea contestatiei la executare.
In motivare, se arata ca prin sent.penala 423/20.03.2007 pronuntata de Tribunalul Bucuresti-Sectia a II-a Penala in dosar nr._/3/2006 s-a dispus obligarea inculpatilor B. S. si Bebis C. C. in solidar cu partea responsabila civilmente CNVM, la plata sumelor efectiv investite, indexate cu rata inflatiei incepand cu data de 24.05.2000 si pana la achitarea acestora, conform nr. de unitati de fond investite de fiecare parte civila, executarea facandu-se pe baza prezentarii certificatului de investitor in original si dupa anularea acestuia.
Impotriva acestei hotarari, CNVM si alte persoane interesate au formulat apel, solutionat de C.-Sectia a II-a Penala si pentru Cauze cu Minori si de Familie, prin dec. nr. 164A/18.06.2008. Prin mentionata hotarare, instanta de apel nu a modificat calitatea procesuala si limitele raspunderii CNVM, insa a admis apelul declarat de A. subaspectul raspunderii civile delictuale a acestei autoritati, cat si pentru alte situatii ce exced prezentei cereri.
Impotriva hotararii C., atat CNVM cat si alte parti au formulat recurs. Prin dec. penala nr. 2098/04.06.2009 pronuntata in dosar_/3/2006, ICCJ a admis in parte recursul si a constatat ca peste 700 de parti civile, constituite ca atare in cursul urmaririi penale nu au fost citate la judecata de fond si nici in apel. In aceste conditii in cf. cu art.385/9 pct.21 si art.385/15 alin. 2 lit.c C.pr.pen., ICCJ a dispus rejudecarea actiunii civile de catre instanta a carei hotarare a fost casata, respectiv Tribunalul Bucuresti.
Contestatoarea a susținut caracterul nedefinitiv al Sentinței penale nr. 423/20.03.2007 și în consecință, caracterul nelegal al încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlului, întrucât dosarul nu a fost soluționat definitiv și a permis astfel legalizarea și învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri ce nu fusese soluționată definitiv sub aspectul acțiunii civile. A arătat contestatoarea că în prezent această hotărâre judecătorească este, sub aspectul acțiunii civile, definitivă pentru o parte din părțile civile și nedefinitivă pentru o altă parte. Tribunalul București a considerat că se impune disjungerea și a luat măsuri ca dosarul reînregistrat să se soluționeze de urgență, prin citarea numai a părților civile enumerate în dispozitivul hotărârii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată a constatat că acțiunea civilă este soluționată parțial definitiv și a dispus legalizarea și învestirea cu formulă executorie a unor extrase de pe Sentința penală, conducând astfel, în opinia contestatoarei, la un paradox juridic – o parte din acțiunea civilă ar fi definitivă, aceeași acțiune civilă rejudecându-se pe fondul cauzei. Contestatoarea a arătat că este de neconceput ca o hotărâre judecătorească pronunțată de ICCJ să nu respecte elementele esențiale prevăzute de art. 385/9 alin. 1 pct. 21 din Codul de procedură penală care protejează drepturile procesuale ale unei singure părți ce nu a fost legal citată, iar judecata în primă instanță a avut loc în lipsa ei, fapt ce constituie un precedent periculos și o încălcare gravă a drepturilor cetățenești.
Al doilea motiv invocat de contestatoare este reprezentat de încălcarea prevederilor Ordonanței nr. 22/30.01.2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 288/2002 și modificată prin legea nr. 110/2007, prin Legea nr. 92/2011, precum și ale Legii nr. 116/2011.
Contestatoarea a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Ordonanța nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, iar potrivit art. 2, dacă executarea creanței stabilită prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Totodată, contestatoarea a arătat că, prin Legea nr. 92/2011 de aprobare a OUG nr. 4/2011, ce modifică OG nr. 22/2002, a fost modificat art. 1 din această ordonanță, astfel: creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale pentru care au fost înființate.
Contestatoarea a susținut că, prin Legea nr. 116/15.06.2011, potrivit art. 2, executarea obligațiilor de plată ale CNVM decurgând din creanțe stabilite prin titluri executorii se asigură doar din sumele ce depășesc 5.000.000 lei reprezentând media lunară a veniturilor încasate la bugetul CNVM. Sumele stabilite prin bugetul CNVM pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, nu vor putea fi supuse executării silite. Aceste sume au destinație specială în condițiile art. 452 alin. 2 lit. a din codul de procedură civilă și nu pot fi urmărite silit pentru obligațiile de plată ale CNVM stabilite prin titluri executorii.
În opinia contestatoarei, legiuitorul a înțeles să precizeze clar modalitatea de executare asupra sa, motiv pentru care actele de executare sunt nule întrucât bugetul nu a prevăzut această sumă asupra căreia s-a pornit executarea, iar aceasta excede cheltuielilor de organizare și funcționare. Totodată a arătat că are regimul juridic al unei instituții publice și se supune rigorilor Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice referitoare la constituirea și execuția bugetară. În aceste condiții, prin actele de executare, potrivit susținerilor contestatoarei, au fost încălcate prevederile imperative ale actelor normative menționate, astfel încât aceste acte de executare sunt afectate de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât somația este emisă la data de 25.11.2011 și se acordă termen de îndată.
Contestatoarea a arătat că OG nr. 22/2002 a fost supusă multor excepții de neconstituționalitate, prin soluționarea acestora reținându-se că actul normativ are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice ca premisă indispensabilă a desfășurării activității lor în condiții optime și, prin aceasta, a îndeplinirii atribuțiilor ce le revin ca parte integrantă a mecanismului statului.. Totodată s-a stabilit că prin aceasta se instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești, cât și pentru că limitează o urmărire exclusiv la fondurile bănești.
În opinia contestatoarei, măsura solicitată, respectiv anularea actelor de executare, nu încalcă nici prevederile art. 6 din CEDO situație care rezultă și din jurisprudența Curții Europene, cauza Burdov contra Rusiei (2002), prin care s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite ca o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este cea a executării într-un termen rezonabil.
Contestatoarea a susținut că Ordonanța nu împiedică executarea silită a obligațiilor de plată ale instituției publice ci, dimpotrivă, face posibilă această executare, prin obligarea ordonatorilor de credite de a lua toate măsurile ce se impun, inclusiv virări din credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii, a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. A mai arătat că în actuala situație economico-financiară care reclamă constrângeri de ordin bugetar, executarea obligațiilor de plată stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice în condițiile dreptului comun poate determina împiedicarea realizării în condiții optime a atribuțiilor legale ale acestora, iar mecanismul procedural prevăzut este de natură a asigura executarea hotărârilor judecătorești în termen rezonabil, cu respectarea dreptului de proprietate al creditorului și al principiului liberului acces la justiție.
A mai susținut contestatoarea că, din dosarul de executare reiese că ceea ce s-a depus este numai certificatul de investitor fără a se depune și înscrisurile doveditoare ale achiziționării unităților de fond.
De asemenea, a arătat că sentința penală a fost învestită cu formula executorie și pusă în executare în peste 5750 de dosare de executare silită, cu mențiunea că fiecare executor judecătoresc a cuprins, în cadrul aceluiași dosar, mai mulți creditori, sumele de bani pentru care s-au întocmit actele de executare prin înființarea popririi, până la 08.02.2011 se ridică la 17.012.049,31 lei, iar după această dată, s-au mai emis adrese pentru încă 7.000.000 lei, fapt pentru care au fost indisponibilizate sume până la poziția 76 din lista anexă, pentru restul făcându-se mențiunea „în așteptare din cauza lipsei de disponibil”.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, contestatoarea a arătat că executorul a fixat un onorariu mai mare decât limita maximă, fără a exista dovada achitării de către creditor.
În ceea ce privește suspendarea executării, contestatoarea a solicitat să se aibă în vedere toate motivele de nulitate a actelor de executare și să aprecieze că o eventuală continuare a executării silite nelegale provoacă grave prejudicii instituției, fiind în pericol de a nu mai funcționa.
În drept, contestatoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 399 și urm. din Codul de procedură civilă, art. 403 din Codul de procedură civilă.
In dovedire, a depus înscrisuri (filele 14-46).
La data de 06.02.2012, intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestației la executare.
În motivare, intimații au arătat că, contrar susținerilor contestatoarei, Sentința penală nr. 423/20.03.2007 a Tribunalului București și Decizia penală nr. 164A/18.06.2008 a Curții de Apel București sunt definitive pe latură civilă pentru părțile civile menționate în dispozitivul sentinței instanței de fond și al deciziei instanței de apel, caracter pe care l-au dobândit, în condițiile art. 370 și art. 3855 C.p.c., la data de 04.06.2009, odată cu soluționarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 2098/04.06.2009. Faptul că prin decizia instanței de recurs s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București cu privire la părțile civile ce nu au fost citate în fața instanțelor de fond și de apel, nu este de natură să știrbească sentinței penale menționate acest caracter, câtă vreme dispozițiile deciziei instanței de recurs sunt foarte clare în sensul că rejudecare vizează doar pe cele 724 de părți civile menționate în dispozitivul ei, aflate în situația menționată anterior, și nu latura civilă în ansamblul ei.
Intimații au mai susținut că originalul carnetului de investitor a fost depus la executorul judecătoresc, urmând ca acesta să fie anulat de către executor numai atunci când creanța va fi realizată.
De asemenea, intimații au învederat instanței că au fost respectate de către executorul judecătoresc dispozițiile OG nr. 22/2002.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 și urm. C.p.c.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța retine următoarele:
Prin Sentința penală nr. 423 pronunțată la data de 20.03.2007 de Tribunalul București – Secția a II a Penală, în dosar nr._/3/2006, pe latura civilă alăturată laturii penale, s-a dispus, în baza art. 14 alin. 3 lit. a raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, art. 998 și urm. din Codul civil, obligarea inculpaților în solidar cu părțile responsabile civilmente, între altele și C. Națională de Valori Mobiliare, la plata despăgubirilor civile către un număr de 130.789 părți civile constituite în această calitate procesuală pe parcursul urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, la nivelul sumelor efectiv învestite, indexate cu rata inflației începând cu data de 24 mai 2000 și până la achitarea lor, conform numărului de unități de fond învestite de fiecare parte civilă, executarea făcându-se pe baza prezentării certificatului de investitor în original și după anularea acestuia.
Hotărârea este definitivă prin Decizia penală nr. 2098/04.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția Penală, cu modificări atât în recurs cât și în apel (prin Decizia penală nr. 164/A/18.06.2008 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie).
Prin Decizia penală nr. 164A, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a II-a Penală și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în același dosar, s-a admis apelul, iar asupra acțiunilor civile ce compun latura civilă, a dispus obligarea inculpaților în solidar cu părțile responsabile civilmente, între care și contestatoarea, la plata despăgubirilor corespunzătoare sumelor inițial investite și indexate cu indicele inflației începând cu 24.05.2000, către părțile civile menționate în dispozitivul sentinței apelate. Totodată a înlăturat dispozițiile privind numărul unităților de fond și a dispus ca despăgubirile cuvenite părților civile să se acorde conform numărului unităților de fond astfel cum rezultă din cuprinsul carnetelor de investitor, confirmărilor de sold, ordinelor de plată, chitanțelor, altor acte doveditoare ale achiziționării și achitării către fond a contravalorii titlurilor de participare.
Prin cererea adresată de intimații Ș. F. I. și Ș. M. I., la data de 08.09.2011, Biroului Executorului Judecătoresc Ș. P. D., s-a solicitat punerea în executare a titlului executoriu menționat, fiind format dosarul de executare nr. 295/2011. Executarea a fost încuviințată prin Încheierea din data de 29.09.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._/301/2011.
La dosar s-au depus carnetele de investitor.
Cheltuielile de executare au fost stabilite prin procesul-verbal din 04.01.2012, care constituie titlu executoriu. Onorariul executorului a fost fixat în cuantum de 1865 lei +447,60 lei TVA.
În ceea ce privește primul motiv al contestației - valabilitatea învestirii cu formulă executorie și existența unui titlu executoriu în baza căruia se face executarea, instanța constată următoarele:
Pentru o parte dintre părțile civile, hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare. Pentru restul părților civile, printre care și intimații din prezenta cauză, recursul a fost respins, sentința penală menționată fiind definitivă și învestită cu formula executorie, constituind astfel titlu executoriu.
Contestatoarea a arătat că Sentința penală nr. 423/20.03.2007 are caracter nedefinitiv astfel că este nelegală încheierea prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, invocând dispozițiile art. 374 și 367 din Codul de procedură civilă. Contestatoarea a arătat că în prezent această hotărâre este, sub aspectul acțiunii civile, definitivă pentru o parte din părțile civile și nedefinitivă pentru o altă parte, fapt care o nemulțumește și, în opinia sa, este motiv de anulare a încheierii de anulare a încheierii de învestire cu formulă executorie.
Contestatoarea a apreciat că, potrivit practicii și a doctrinei, situația de față este cea în care acțiunea civilă în integralitatea ei a fost trimisă spre rejudecare cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale părților care nu au participat inițial la judecata în fond și în apel, motiv pentru care nu se poate spune că hotărârea judecătorească a rămas parțial definitivă, dat fiind că nesoluționarea laturii civile atrage și caracterul nedefinitiv al întregii hotărâri. În opinia contestatoarei, este de neacceptat ca o hotărâre judecătorească pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție să nu respecte elementele esențiale prevăzute de art. 385/9 alin. 1 pct. 21 din Codul de procedură penală, care protejează drepturile procesuale ale unei singure părți care nu a fost legal citată, iar judecata în primă instanță sau în apel a avut loc în lipsa ei, o asemenea abordare constituind un precedent periculos și o încălcare gravă a drepturilor cetățenești.
Contrar susținerilor contestatoarei, instanța reține că dosarul penal nr._/3/2006, aflat pe rolul Tribunalului București, pe lângă latura penală a cauzei, a fost alăturată și cea civilă, însă latura civilă este compusă din tot atâtea acțiuni civile câte părți civile sunt. În consecință, Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe latura civilă a menținut soluțiile pronunțate anterior și a respins recursul formulat împotriva soluțiilor pronunțate asupra acțiunilor civile a unei părți din persoanele care s-au constituit părți civile în procesul penal, printre care și intimații, casând soluția pronunțată cu privire la acțiunile civile formulate de alte persoane constituite părți civile. G. numită latură civilă, aceasta este compusă din toate acțiunile civile alăturate laturii penale a procesului. Prin respingerea recursului formulat împotriva soluției de admitere și a acțiunii civile a unor părți civile, între care și intimații din prezenta cauză, soluția pronunțată de Tribunalul București, modificată prin decizia Curții de Apel București, hotărârea penală a rămas definitivă pe latură penală în tot, iar pe latură civilă, cu privire la acțiunile civile alăturate, pentru care Înalta Curte a hotărât în acest sens.
Cu alte cuvinte, deși prin aceeași hotărâre judecătorească s-au soluționat mai multe aspecte deduse judecății, respectiv latura penală și latura civilă compusă din acțiunile civile ale celor ce s-au constituit părți civile, ca efect al admiterii în parte a recursului de către Înalta Curte, acțiunile civile ale părților civile pentru care recursul nu a fost admis, au fost soluționate definitiv, intrând în puterea lucrului judecat, rejudecarea cauzei cu privire al alte părți civile nefiind de natură a repune în discuție soluția pronunțată.
În consecință, pentru intimații Ș. F. I., Ș. M., Sentința penală nr. 423 pronunțată la data de 20.03.2007 de Tribunalul București – Secția a II a Penală în dosar nr._/3/2006, a rămas definitivă prin respingerea recursului formulat împotriva soluției dată acțiunilor lor civile, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2098/04.06.2009.
Astfel, în mod legal s-a dispus învestirea cu formulă executorie a hotărârii judecătorești menționate, pentru părțile civile pentru care soluția a fost menținută în recurs, potrivit dispozițiilor art. 446 din Codul de procedură penală coroborat de art. 374 și 376 din codul de procedură civilă.
Celelalte argumente susținute de contestatoare pe acest aspect reprezintă apărări împotriva titlului executoriu, ori potrivit art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă, acestea sunt inadmisibile dacă titlul ce se execută este reprezentat de o hotărâre judecătorească.
În consecință instanța respinge ca neîntemeiate susținerile contestatoarei cu privire la nelegalitatea învestirii cu formulă executorie a Sentinței penale nr. 423 pronunțată la data de 20.03.2007 de Tribunalul București – Secția a II a Penală, în dosar nr._/3/2006.
Cel de-al doilea motiv al contestației este dat, în esență, de nerespectarea prevederilor Ordonanței nr. 22/30.01.2002, cu modificările ulterioare (Legea nr. 110/2007, Legea nr. 92/2011 și Legea nr. 116/2011), amânarea și eșalonarea plăților neconstituind, în opinia contestatoarei, ingerințe în drepturile creditorilor, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind respectat.
Sub acest aspect, instanța reține că art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (a se vedea cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
De asemenea, în Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 (cu modificările ulterioare, astfel cum au fost precizate de contestatoare) dar și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile relative la dreptul de proprietate asupra unui „bun” și la dreptul de desdăunare civilă fiind raporturi juridice de drept privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Instanța mai retine, astfel cum a susținut și contestatoarea că, prin Deciziile nr. 529/11.10.2005, nr. 161/22.04.2003., Curtea Constituțională a României a statuat ca dispozițiile OG 22/2002 sunt constituționale, reținând că acest act normativ are o evidentă finalitate de protecție a patrimoniului instituțiilor publice, ca o premisă indispensabilă a desfășurării activității lor, precum și faptul că OG nr. 22/2002 consacră, în materia executării creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești. Prin Decizia nr. 127/2008, instanța de contencios constituțional a constatat că procedura de executare a obligațiilor de plată aparținând instituțiilor publice se desfășoară într-un termen rezonabil, iar prin Decizia nr.188/2010 si nr. 190/2010, Curtea Constituțională a României a statuat, cu privire la acte normative similare, edictate în materia executării creanțelor față de stat și instituțiile publice, că eșalonarea plății creanțelor este impusă de rațiuni economice.
Însă, aceste dispoziții trebuie interpretate nu numai prin raportare la normele constituționale, ci si la cele ale Convenției europene, având în vedere că, potrivit art. 11 și 20 din Constituție, tratatele privind drepturile omului au prioritate față de dreptul intern.
Curtea Europeană, în jurisprudența sa (Cauza Burdov contra Rusiei din 2002, invocată chiar de contestatoare), a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Însă, amânările, eșalonările edictate de stat în favoarea instituțiilor sale, coroborate de atitudinea debitorilor-instituții de stat, care stabilesc din ce în ce mai multe conturi cu destinație specială în care virează sumele de bani pentru a scăpa executării silite promovată de creditorii statului, iar prin aceasta întocmind liste de așteptare cu creditorii care trebuie să-și satisfacă creanțele determină parcurgerea unor proceduri anevoioase, întinse pe termene care nu satisfac cerința termenului rezonabil.
De altfel, nu este singura dată când Curtea Constituțională a României are aprecieri contrare celor ale Curții Europene asupra compatibilității legislației interne cu dispozițiile Convenției. În Cauza D. P. contra României (2007), se apreciază că instanța constituțională română „a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale cu art.8 din Convenție și cu principiile care se degajă din jurisprudența Curții (Europene) în materie. Această concluzie este desigur în contradicție cu aprecierile Curții”, această situație fiind „regretabilă”, fiind vorba despre „o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național.” (paragrafele 101 și 102 din Hotărâre).
Între aplicarea OG nr. 22/2002, cu modificările ulterioare și a altor acte normative prevăd amânări și eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, ce vizează creanțe ce reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003.
În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr.22/2002 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
Pe de altă parte, instanța reține că și interpretarea dată de contestatoare art. 1 și art. 2 din OG nr. 22/2002 este greșită întrucât acest termen de 6 luni de amânare a plății nu operează ope legis, ci este condiționat de dovedirea de către debitor a condițiilor impuse chiar de actul normativ invocat, respectiv a faptului că debitoarea-contestatoare se află în situația prevăzută de art. 2, respectiv „lipsa fondurilor” și existența „demersurilor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de plată”. În speță, contestatoarea nu a comunicat și nici nu a dovedit executorului în niciunul dintre cele trei dosare de executare aspectele învederate. Totodată, astfel, cum în mod corect au sesizat intimații, de la data la care s-a născut obligația de plată în sarcina contestatoarei au trecut mai multe de 6 luni, ori contestatoarea nu și-a îndeplinit voluntar obligațiile, prin cererea de față arătând chiar că, datorită numărului mare de creditori, nu poate satisface creanțele, deși acest argument nu este în măsură să atragă anularea executării silite.
Un alt motiv al contestației este dat de valoarea despăgubirilor stabilite prin procesele-verbale întocmite de executor, contestatoarea apreciind că executorul nu a ținut cont de criteriile de evaluare și stabilire a despăgubirilor impuse prin Decizia penală nr. 164A. Totodată a arătat că intimații au depus la dosarele de executare numai certificatul de investitor, fără a depune și înscrisurile doveditoare ale achiziționării unităților de fond.
Contrar susținerilor contestatoarei, astfel cum rezultă din Decizia nr. 164A pronunțată de Curtea de Apel București, instanța a dispus ca despăgubirile cuvenite părților civile să se acorde conform numărului unităților de fond astfel cum rezultă din cuprinsul carnetelor de investitor, confirmărilor de sold, ordinelor de plată, chitanțelor, altor acte doveditoare ale achiziționării și achitării către fond a contravalorii titlurilor de participare (filele 31-33). Din textul menționat rezultând că despăgubirile se acordă pe baza unuia sau a altuia dintre înscrisurile enumerate de decizie, fără a fi limitativ. Astfel, „despăgubirile se acordă „conform numărului unităților de fond astfel cum rezultă din cuprinsul carnetelor de investitor (...) altor acte doveditoare”, de unde rezultă în mod clar că este vorba despre o enumerare de acte pe baza cărora se acordă despăgubiri și nu numai pe baza carnetelor de investitor. Cum intimații au depus carnetele de învestitor rezultă că executarea respectă întocmai titlul contestat, cuantumul despăgubirilor fiind calculat întocmai cu dispozițiile cuprinse în hotărârile judecătorești menționate anterior, nefiind necesară depunerea unor documente suplimentare.
Un alt motiv invocat a fost numărul mare de creditori, faptul că aceștia au formula cereri de executare silită numai împotriva creditoarei, dar și faptul că s-au creat liste de așteptare. În ceea ce privește faptul că hotărârea judecătorească a fost învestită cu formula executorie și pusă în executare până în prezent în peste 5750 de dosare, precum și numărul mare de creditori cuprinși într-un singur dosar de executare, precum și faptul că aceștia au înțeles să se îndrepte numai împotriva contestatoarei, nu constituie, în sine motive pentru anularea actelor de executare în dosarele privind pe intimați, actele de executare în ceea ce privește dosarul de executare fiind legal întocmite, cu respectarea dispozițiilor legale.
În ceea ce privește onorariul executorului, contrar susținerilor contestatoarei instanța reține că acesta a fost fixat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 188/2000 cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la creanța ce se execută, astfel cum rezultă din procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, astfel încât și acest motiv de contestație este neîntemeiat.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării, dat fiind că măsura suspendării executării are efect numai până la pronunțarea asupra fondului contestației, ori soluția urmează a se pronunța astfel cum s-a reținut anterior, instanța constată că a rămas fără obiect cererea de suspendare a executării și o va respinge în consecință.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că, în cauză, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publică, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare si incidență directa in speță, iar celelalte motive de invocate nu au temei legal, instanța va respinge prezenta contestație, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația formulată de contestatoarea C. N. VALORILOR MOBILIARE - sector 3, București, FOISORULUI, nr. 2, în contradictoriu cu intimatii S. F. I. - .. 10, judetul D. si S. M. I. - C., V. A., nr. 124, judetul O., ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 03.05.2012.
P. GREFIER
Red.AMP/Tehn.AMP+GD/5 ex/03.09.2012
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1391/2016. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Încheierea nr. 11/2012.... → |
|---|
