Cerere de valoare redusă. Hotărâre din 09-10-2015, Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 09-10-2015 în dosarul nr. 12360/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
Î N C H E I E R E
ȘEDINȚA DIN CAMERA DE CONSILIU DIN DATA DE 11.09.2015
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: GABRIELA CRISTINA MAZILU
GREFIER D. O. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamanta . SRL, în contradictoriu cu pârâtul M. R. G. având ca obiect „cerere de valoare redusă” .
La apelul nominal făcut in ședința din Camera de Consiliu, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța, din oficiu, în baza art. 131 Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta cauză.
Instanța în temeiul dispozițiilor art. 238 Cod procedură civilă estimează durata necesara cercetării procesului la 30 de zile.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 258 Cod procedură civilă raportat la art. 255 alin. 1 Cod procedură civilă, încuviințează pentru părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
În temeiul dispozițiilor art. 244 Cod procedură civilă, instanța constată terminată cercetarea judecătorească.
În temeiul dispozițiilor art. 394 Cod procedură civilă, constatând că au fost lămurite toate aspectele de fapt și de drept, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 396 Cod procedură civilă, va amâna pronunțarea, motiv pentru care,
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 25.09.2015.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.09.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
G. C. M. D. O. M.
Î N C H E I E R E
ȘEDINȚA DIN CAMERA DE CONSILIU DIN DATA DE 25.09.2015
INSTANȚA
În aceeași compunere și pentru aceleași motive, urmează a amâna pronunțarea,
DISPUNE
Amână pronunțarea la data de 09.10.2015.
Pronunțată în ședință publică azi, 25._.
PREȘEDINTE,GREFIER,
G. C. M. D. O. M.
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA DIN CAMERA DE CONSILIU DIN DATA DE 09.10.2015
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: GABRIELA CRISTINA MAZILU
GREFIER D. O. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamanta . SRL, în contradictoriu cu pârâtul M. R. G. având ca obiect „cerere de valoare redusă” .
Dezbaterile si susținerile părților au fost consemnate in încheierea de ședință din data de 11.09.2015 care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea, succesiv, la data de 09.10.2015.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 21.11.2014, sub nr._ creditoarea S.C. E. K. ROMANIA S.R.L. a solicitat a solicitat instanței ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în contradictoriu cu debitorul M. R. G. obligarea acestuia la plata sumei de 204,53 RON - debit principal; penalități conform contractului în valoare de 204,53 lei, calculate de la 26.12.2011 și dobânzi legale, în valoare de 29,36 lei – calculate de la 25.10.2014 și 964,09 lei taxa de reziliere. Totodată s-a solicitat obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că între Orange România S.A. și debitorul din prezenta cauză s-a încheiat contractul de abonament de servicii de telecomunicații integrate Seria_/01.11.2011 în baza căruia i s-a atribuit codul de abonat_.
În baza acestui contract, . avea obligația să furnizeze servicii de telecomunicații Orange, iar debitorul avea obligația să achite contravaloarea serviciilor prestate în baza facturilor emise în 14 zile. . a prestat serviciile, emițând o . facturi,neachitate de debitor. Pentru serviciile prestate și neachitate la termen, s-au calculat penalități conform contractului până la concurența cu debitul principal, iar apoi s-au calculat dobânzi legale conform OG 13/2011.
Se menționează că dreptul de creanță al . față de debitoare a fost cesionat către . SRL, nefiind necesar consimțământul debitorului conform art. 12 pct.12.1 din contract. Se mai arată că opozabilitatea față de terți a cesiunii a fost îndeplinită în condițiile legii nr. 99/1999, cesiunea fiind înregistrată la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, și că, condiția notificării debitorului cedat s-a realizat prin intermediul comunicării acțiunii introductive de către instanță.
Totodată, creditoare arată că are o creanță certă, lichidă și exigibilă.
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1025 – 1032 cod de procedură civilă.
În dovedirea cererii, creditoarea a depus la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, contractul de abonament încheiat între Orange România SA și debitor, act constitutiv debitor, facturile restante emise, modul de calcul al debitului, copii certificate din Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Cererea a fost timbrată cu suma de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.
Debitorul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la judecată pentru a formula apărări.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:
În fapt, între Orange România S.A. și M. R. G. s-a încheiat contractul de abonament de servicii de telecomunicații integrate Seria_ din 01.11.2011, în baza căruia i s-a atribuit codul de abonat_.
În baza acestui contract, . avea obligația să furnizeze servicii de telecomunicații Orange, iar debitorul avea obligația să achite contravaloarea serviciilor prestate în baza facturilor emise în termen de 14 zile de la emitere, conform art. 5 din contract (f. 20).
. a prestat serviciile contractate în favoarea debitorului, emițând o . facturi în cuantum de 204,53 Ron, facturi neachitate de debitor.
Creanțele rezultând din contractul încheiat au fost cesionate către . S.R.L., cesiunea fiind opozabilă debitoarei, dată fiind înscrierea acesteia în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
În drept, instanța reține că potrivit art. 1025 cod de procedură civilă „prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței”.
Art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.
la data de 01.10.2011 a intrat în vigoare Codul civil 2009 – Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. nr. 505/15.07.2011, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (publicată în M.Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
Potrivit art. 6 din Codul civil 2009 raportat la art. 102 din Legea nr. 71/2011, „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.
Ținând cont că respectivele contracte reprezentând temeiul pretențiilor solicitate au fost încheiate după . Codului civil 2009, instanța reține că aplicabil în cauza de față va fi Noul cod civil și legislația conexă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1270 C.Civ „ contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, astfel încât prin această dispoziție legală se instituie forța obligatorie a contractului între părțile contractante, conform principiului de drept pacta sunt servanda.
Totodată, potrivit art. 1170 C.civ. „părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale.
În acest sens, în cauza de față între părți s-au desfășurat relații comerciale în urma cărora pârâtul și-a asumat obligația de a achita facturile aferente emise de către reclamant.
Conform art. 1516 C.civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar potrivit art. 1351 C.Civ. dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit. De asemenea, potrivit art. 1548 C.Civ. culpa debitorului unei obligatii contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutarii.
Totodată, potrivit art. 1530 C.Civ. creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației, iar potrivit art. 1350 C.Civ. atunci când fără justificare o partea unui contract nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
Sintetizând dispozițiile legale enunțate, instanța reține că, în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.
Totodată, instanța reține că, în cazul obligațiilor bănești, astfel cum se solicită în cauza de față, acestea pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind necesară analiza condițiilor răspunderii civile contractuale în vederea determinării prejudiciului, întrucât o creanță în bani este determinată a priori în ceea ce privește cuantumul său. În acest sens, instanța apreciază că, la analiza unei acțiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligații contractuale, instanța trebuie să analizeze dacă se deține de către creditor o creanță certă, lichidă și exigibilă față de debitor in urma neexecutării culpabile a contractului de către acesta din urmă.
Astfel cum rezultă din art. 662 alin 2 C.proc.civ., o creanță este certă atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși înscrisul constatator semnat de părți. Potrivit art. 662 alin 3 C.proc.civ. creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. Totodată, potrivit art. 662 alin. 3 C.proc.civ. o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
În ceea ce privește debitul principal, instanța apreciază în raport cu considerentele enunțate că, în conformitate cu art. 662 C.proc.civ., suma pretinsă de reclamant reprezintă o creanță certă – existența acesteia rezultând din contractul semnat de părți și facturile fiscale emise de reclamant și necontestate de pârât, lichidă – fiind stabilită în bani prin facturile emise și exigibilă – întrucât sumele facturate au ajuns la scadență.
În consecință, având în vedere raporturile juridice dintre părți privind serviciile prestate de către reclamant și faptul că nu s-a făcut dovada achitării facturilor mai sus menționate, instanța reține că pârâtul datorează reclamantului suma de 204,53 lei în baza facturilor emise, urmând a fi obligat la plata acestei sume.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere, instanța reține în primul rând că, în cererea formulată, creditoarea a pretins și calculat penalități în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, conform contractului încheiat între părți, până la data achitării integrale a debitului principal.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța o apreciază îndeplinită în cauză.
În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalități de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182, 50 % pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară, clauză care contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată .
Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită și cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanței.
Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Curtea a statuat că „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 și 26).
În cauză, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Pentru toate aceste motive, instanța consideră nejustificate pretențiile creditoarei de obligare a debitorului la plata penalităților de întârziere (atât cele facturate, cât și cele nefacturate), obținute prin aplicarea a 0,5 % pe fiecare zi de întârziere, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cererea creditoarei privind obligarea debitorului la plata sumei de 964,09 lei reprezentând contravaloare taxă de reziliere, instanța reține că societatea creditoare a arătat că taxa de reziliere este taxa percepută pentru încetarea contractului înainte de termen, cu titlu de penalități pentru neexecutarea contractului de către debitor, potrivit contractului.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. r) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă acea prevedere care permite consumatorului obținerea unei sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul nerespectării contractului de către comerciant.
Din analiza contractului încheiat între părți rezultă că nu au fost stabilite compensații echivalente și pentru creditoare în cazul neexecutării contractului, astfel că instanța reține că reglementarea taxei de reziliere în contractul încheiat între părți constituie clauză abuzivă, pentru toate considerentele expuse în analiza obligării la penalități în valoare de 0,5% pe zi de întârziere.
Pentru aceste considerente, instanța consideră nejustificate pretențiile creditoarei de obligare a debitorului la plata taxei de reziliere.
Totodată, potrivit art. 1535 C.Civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți, sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. Art. 1489 C.Civ. stipulează că dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
De asemenea, potrivit art. 2 din O.G. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei datorate în temeiul facturilor, având în vedere faptul că facturile pentru care se datorează suma de 204,53 lei au devenit scadente, instanța urmează să oblige pârâtul la plata dobânzii legale pentru suma anterior enunțată, în cuantum de 29,36 lei, astfel cum a solicitat reclamanta.
Instanța mai constată că prezenta cerere este formulată pe calea procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă și reține că în conformitate cu art. 1025 C.proc.civ prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10 000 lei la data sesizării instanței.
Din analiza textului legal menționat, rezultă stabilirea domeniului de aplicare pentru procedura cu privire la cererile de valoare redusă, legiuitorul prevăzând, pe lângă condițiile generale pentru exercitarea oricărei acțiuni în justiție, îndeplinirea cumulativă a unor cerințe speciale. Astfel, este necesar ca acțiunea promovată să fie evaluabilă în bani și, în principiu, să aibă ca obiect o sumă de bani, iar suma pe care reclamantul o solicită pe calea acestei acțiuni speciale, să nu depășească, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, suma de 10.000 lei.
Instanța reține că cererea astfel cum a fost formulată îndeplinește condițiile de a fi soluționată în baza procedurii simplificate privind cererile de valoare redusă.
În concluzie, având în vedere aceste considerente și în raport cu art. 1270 C.Civ, art. 1170 C.Civ, art. 1350 C.Civ., art. 1530 C.Civ. și art. 1025 C.proc.civ., instanța va admite, în parte, cererea și va obliga pârâtul să plătească reclamantului suma de 204,53 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate și 29,36 lei dobânda legală aferentă, și va respinge cererea în ceea ce privește plata penalităților de întârziere, respectiv plata taxei de reziliere, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere modul de rezolvare al cererii de chemare în judecată în sensul admiterii acesteia și dispozițiile art. 1031 alin.1 C.proc.civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, instanța va admite cererea reclamantului cu privire la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, ce urmează a fi suportate de către pârât.
Totodată, potrivit art. 1030 alin. 3 C.proc.civ., hotărârea primei instanțe, având ca obiect cerere de valoare redusă, este executorie de drept.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite, în parte, cererea formulată de reclamanta . SRL cu sediul în București, .. 10A, sector 2, în contradictoriu cu pârâtul M. R. G., domiciliat în București, Ale. Ucea, nr. 5, .. 1, ., sector 4.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 204,53 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate și 29,36 lei dobânda legală aferentă.
Respinge cererea în ceea ce privește plata penalităților de întârziere, respectiv plata taxei de reziliere, ca neîntemeiată.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei 50 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel, în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea se va depune la Judecătoria sectorului 4 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9.10.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
G. C. M. D. O. M.
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Hotărâre din 08-10-2015, Judecătoria SECTORUL 4... → |
|---|
