Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 08/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 4 BUCUREŞTI la data de 08-12-2015 în dosarul nr. 15023/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr._
Ședința publică din data de 08.12.2015
Instanța constituită din:
Președinte: C. C. U.
Grefier: Florența B.
Pe rol, pronunțarea cauzei civile privind reclamanta Î.I. L. P. și pe pârâții M. M. și T. G.-S., având ca obiect cerere de valoare redusă.
Dezbaterile si cuvântul pe fondul cauzei au avut loc în ședința din Camera de Consiliu din data de 24.11.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța a amânat pronunțarea la data de 08.12.2015, având nevoie de timp pentru a delibera.
INSTANȚA:
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Z. sub nr._ la data de 17.04.2014, reclamanta Î.I. L. P. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții M. M. și T. G.-S. la plata sumelor de 2360 lei, reprezentând contravaloarea bunului vândut și 4720 lei, penalități contractuale de întârziere de 2% pe zi, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 448 lei, reprezentând taxă timbru și onorariu de avocat.
În motivarea cererii reclamanta a arătat, în esență, că între părțile litigante s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, cu plata prețului de 2360 lei în 2 rate, pârâtul neachitând până în prezent nicio rată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1025 și urm. C.proc.civ, iar în dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri. Reclamanta a arătat că nu solicită să aibă loc o dezbatere orală.
În susținerea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie certificată cu originalul, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 350/22.06.2013, factura nr. 1552/22.06.2013, nota de calcul a sumei datorate și dovada de îndeplinire a procedurii de informare despre avantajele medierii.
Cererea a fost timbrată cu suma de 200 lei taxă judiciară de timbru, conform art. 6 alin. 1 din O.U.G.80/2013, dovada în acest sens fiind chitanța nr._/06.03.2014. (f. 12).
Deși pârâților li s-a transmis formularul de răspuns, însoțit de o copie a formularului de cerere și de copii de pe înscrisurile depuse de reclamantă, potrivit art. 1030 alin. 3 C.proc.civ., aceștia nu au răspuns în vreun fel.
Prin sentința civilă nr. 1394 din data de 08.10.2014 a Judecătoriei Z., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.
Prin sentința civilă nr. 7632 din data de 26.05.2015 a Judecătoriei Sectorului 4 București, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Z., constatând totodată și existența unui conflict negativ de competență.
Prin sentința civilă nr. 143/19.08.2015 a Curții de Apel București, instanța a soluționat conflictul de competență astfel creat, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 București.
Prin încheierea din data de 24.11.2015, instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamantă și pârâți s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 350/22.06.2013 (semnat de părți), în baza căruia pârâților le-a fost vândut un laptop, marca Asus în valoare de 2360 lei, preț ce urma să fie achitat în 2 rate lunare (f.6), pârâții neachitând până în prezent nici o sumă de bani. În baza contractului a fost emisă și factura nr. 1552/22.06.2013, atașată la fila 8 din dosar.
În drept, instanța constată că cererea, astfel cum a fost formulată, îndeplinește condițiile pentru a fi soluționată pe calea procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă, potrivit art. 1026 C.proc.civ., care prevede că „prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței”.
Astfel, acțiunea promovată este evaluabilă în bani și nu depășește, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, suma de 10.000 lei.
Instanța reține că art. 1.270 C.civ. consacră principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda), dispunând în acest sens: “contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, iar potrivit art. 1.170 „părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale”. Rațiunea textelor citate constă în asigurarea stabilității si siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice.
În acest sens, instanța reține că în prezenta cauză s-au desfășurat relații contractuale în urma cărora pârâții și-a asumat obligația de a achita facturile aferente emise de către reclamantă, pentru contravaloarea serviciilor prestate.
Conform art. 1516 C.civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar potrivit art. 1350 C. civ. atunci când fără justificare o partea unui contract nu își îndeplinește această îndatorire (respectiv obligațiile pe care le-a contractat), ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. De asemenea, potrivit art. 1548 C. civ. culpa debitorului unei obligatii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
Sintetizând dispozițiile legale enunțate, instanța reține că în cazul în care o parte a unui contract nu își îndeplinește obligațiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.
Totodată, instanța reține că obligațiile bănești (astfel cum este cazul în speță) pot fi executate întotdeauna în natură, nefiind necesară analiza condițiilor răspunderii civile contractuale în vederea determinării prejudiciului, întrucât o creanță în bani este determinată a priori în ceea ce privește cuantumul său. În acest sens, instanța apreciază că, în cazul unei acțiuni ce are ca obiect plata unei sume de bani ce reprezintă obiectul unei obligații contractuale, trebuie să analizeze dacă există o creanță certă, lichidă și exigibilă a reclamantului împotriva pârâtei.
Așa cum rezultă din art. 663 alin 2 C.proc.civ., o creanță este certă atunci când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși înscrisul constatator semnat de părți. Potrivit art. 663 alin 3 C.proc.civ. creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. Totodată, potrivit art. 663 alin. 4 C.proc.civ. o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
Astfel, instanța constată că, în raport de prevederile art. 663 alin. 2, 3 și 4 C.p.c., creanța reclamantei este certă, rezultând din contractul încheiat între părți și factura fiscală emisă în baza acestuia, este lichidă, fiind stabilită în bani prin factura emisă și exigibilă, deoarece s-a împlinit data scadentă.
Instanța reține că pârâții nu au negat raportul juridic obligațional stabilit între părți, după cum nu a contestat nici existența și întinderea creanței invocate de reclamantă și nici nu a dovedit stingerea obligațiilor prin vreunul din modurile reglementate de lege.
Referitor la obligarea pârâților la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în cuantum de 2% pe zi, instanța reține următoarele:
În primul rând, instanța constată că, potrivit contractul de vânzare cumpărare nr. 350/22.06.2013, în cazul neplății benevole sau a plății cu întârziere a ratelor, cumpărătorul va plăti penalități de 2% pentru fiecare zi de întârziere, penalitățile putând depăși cuantumul debitului.
Analizând această clauză prevăzută în contract, instanța reține că este abuzivă, pentru următoarele considerente:
Instanța subliniază faptul că prezentul litigiu se încadrează în sfera protecției consumatorului, având în vedere că pârâții sunt persoane fizice ce au această calitate. Astfel, în speță, ne aflăm în prezența unui contract încheiat între un profesionist (astfel cum noțiunea este definită de art. 3 alin. 2 Cod civil) și un consumator (astfel cum noțiunea este definită de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale), contract de adeziune, întrucât clauzele au fost impuse de reclamantă, pârâții neavând decât să le accepte ca atare, fără a le putea negocia.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (contractul încheiat între părți, fiind de prestări servicii, intră sub incidența acestei legi, așa cum rezultă din art. 1 alin. 1), se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate.
De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.
În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalități de 2% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 730% pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piața bancară, clauză care contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată.
Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporție vădită și cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite reclamantei din prezenta cauză pentru recuperarea creanței, fapt ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului
Având în vedere că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv.
Curtea a statuat aceea că „În ceea ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că nu produc efecte față de consumatori clauzele abuzive, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 și 26).
În cauză, din modul de redactare a contractului în forma tip, rezultă că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu reclamanta nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să cumpere bunul ce face obiectul contractului, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, semnarea contractului de către pârât nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Pentru toate aceste motive, instanța consideră nejustificate pretențiile reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, obținute prin aplicarea unui procent 2% pe fiecare zi, raportat la suma datorată, astfel că va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În consecință, având în vedere toate considerentele expuse, în baza art. 1.031 C.proc.civ., instanța va admite, în parte, cererea, va obliga pârâșii să plătească reclamantei suma de 2360 lei, reprezentând prețul bunului cumpărat, și va respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumelor de 4720 lei, reprezentând penalități de întârziere de 2% pe zi.
Totodată, în conformitate cu art. 1.032 alin. 1 rap. la art. 451 alin. 1, art. 452 și art. 453 alin.2 C.proc.civ, constatând culpa procesuală a pârâților în ceea ce privește prezentul litigiu, instanța îi va obliga la plata către reclamantă a sumei de 568 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat, conform chitanței nr. 3166/05.01.2014 de la fila 5 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Î.I. L. P., cu sediul în ., .. 52 în contradictoriu cu pârâții M. M., domiciliată în București, ., .. 1, sector 4 și T. G.-S., domiciliat în București, ., ., ., sector 5.
Obligă pârâții să plătească reclamantei suma de 2360 lei, reprezentând prețul bunului achiziționat.
Respinge, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumelor de 4720 lei, reprezentând penalități de întârziere de 2% pe zi.
Obligă pârâții la plata către reclamantă a sumei de 568 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea urmând a se depune la Judecătoria Sector 4 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08.12.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. C. U. Florența B.
Red. Jud. C.C.U/ Tehnored. C.C.U si F.B/ 5 ex.
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 07/2015. Judecătoria... | Validare poprire. Sentința nr. 08/2015. Judecătoria SECTORUL 4... → |
|---|
