Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 1515/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1515/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 23-02-2015 în dosarul nr. 1515/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI – SECȚIA A II-A CIVILĂ
Sentința civilă nr. 1515
Ședința publică de la 23.02.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. A. M.
GREFIER: A. N.
Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta P. M. C. și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, având ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
Dezbaterile au avut loc la data de 11.02.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acel termen, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 23.02.2015 când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.06.2014 sub nr._ reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 28.651 lei, actualizată cu rata inflației și dobânda legală de la momentul plății fiecărei sume și până la restituirea efectivă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate pe parcursul urmăririi penale și în dosarul nr._ ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Sibiu, respectiv al Curții de Apel A.-I., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta arată că la data de 04.03.2005 s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva acesteia în dosarul nr. 82/P/2004, iar ulterior trimiterea sa în judecată, pentru complicitate la abuz în serviciu, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni și acordarea de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau a normelor de creditare, a destinațiilor contractate ale creditelor sau subvențiilor ori neurmărirea creditelor restante – infracțiune reglementată prin Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Judecata pe fond a revenit Tribunalului Sibiu, făcând obiectul dosarului nr._ și ulterior nr._ . Instanța de apel, rejudecând fondul a decis în data de 29.01.2014 prin sentința nr. 5/A/2014 achitarea reclamantei P. M. C., luând act de dezincriminarea unor fapte penale și constatând lipsa elementelor constitutive pentru toate celelalte infracțiuni reținute în sarcina acesteia prin rechizitoriu.
Cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă cheltuieli de transport și onorarii de avocat, achitate de reclamantă în vederea susținerii, reprezentării și asistării acesteia pe parcursul urmăririi penale și a judecării cauzei în fața instanței de fond, respectiv de apel. Suma de 28.651 lei reprezintă valoarea cumulată a onorariilor avocațiale în sumă de 20.862 lei, precum și a tuturor cheltuielilor de transport ocazionate la data fiecărui termen în parte, în sumă de 7.789 lei.
Reclamanta arată că este fără dubiu că a fost victima culpei procesuale a Statului Român, care, prin procurorii care au instrumentat cazul, a inițiat și susținut pe parcursul a nu mai puțin de 9 ani, un proces fără suportul unor probe de vinovăție și în lipsa unui prejudiciu concret la sucursala bancară la care a fost angajată reclamanta, având altfel spus o inițiativă procesuală neîntemeiată.
În drept, reclamanta a invocat disp. art. 192,194 și urm. Ncpc, art. 550, 552 și 581 Ncpc, art. 11 alin. 1 și 5 din Legea nr. 255/2013, art. 451, art. 453 Ncpc, art. 1349 și urm. Cod civil.
În probațiune, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri.
La dosarul cauzei reclamanta a depus în dovedire: înscrisuri aflate la filele 5-75 din dosar.
La data de 05.11.2014 pârâtul a depus la dosarul cauzei note scrise prin care invocă excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 96 pct. 4 din Legea nr. 303/2004 față de faptul că reclamanta nu face dovada existenței unei hotărâri definitive prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului printr-o faptă săvârșită în cursul judecății. De asemenea, se arată că reclamanta nu a făcut dovada unei erori judiciare având în vedere faptul că cele presupus a fi efectuate de ea au fost dezincriminate.
Pârâtul ridică și excepția lipsei calității procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în acțiunea reclamantei se invocă faptele ilicite ale angajaților DNA.
Pe fondul cauzei, pârâtul solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată și arată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357-1371 cod civil în vederea angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru fapta proprie, neexistând un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Prin încheierea de ședință din data de 17.12.2014 instanța a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât prin notele scrise depuse la dosar.
Sub aspectul probatoriului instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 04.03.2005, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantei în dosarul nr. 82/P/2004, iar ulterior trimiterea sa în judecată, pentru complicitate la abuz în serviciu, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni și acordarea de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau a normelor de creditare, a destinațiilor contractate ale creditelor sau subvențiilor ori neurmărirea creditelor restante – infracțiune reglementată prin Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Judecata pe fond a revenit Tribunalului Sibiu, făcând obiectul dosarului nr._ și ulterior nr._ .
Prin sentința penală nr. 50/06.04.2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu, Secția Penală în dosarul nr._ (f. 121-265 din volumul I), reclamanta P. M. C., în calitate de inculpată, a fost condamnată la pedeapsa închisorii de 1 an și 8 luni pentru săvârșirea infracțiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în temeiul art. 26 rap. la art. 246 C.pen. coroborat cu art. 248 ind.1 C.pen., cu aplicarea art. 146 Cp, art. 258 Cp și art. 41 alin.2 Cp și cu reținerea art. 74 lit. a, 76 lit. b și 76 alin. 2 Cp.
Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen., raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen., s-a dispus achitarea inculpatei P. M. C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzute de art. 323 alin. 1 și 2 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cp.
De asemenea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen., raportat la art. 10 lit. b C.pr.pen., s-a dispus achitarea inculpatei P. M. C., ca urmare a dezincriminării faptelor prin Legea nr. 69/2007, pentru infracțiunea de acordare a creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare prevăzută de art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000, modificată cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
Prin decizia penală nr. 5/A/29.01.2014 (f. 16 -221 vol. II), pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori în dosarul nr._, admițându-se, între altele, apelul declarat de P. C. M. împotriva sentinței penale nr. 50/06.04.2012, desființându-se sentința penală a primei instanțe și rejudecându-se cauza în fond, în baza art.11 alin. 1 pct. 2 lit. a Cpp raportat la art. 10 lit. d Cpp, a fost achitată inculpata P. M. C. pentru săvârșirea infracțiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 26 raportat la art. 246 C.pen. coroborat cu art. 248 ind.1 C.pen., cu aplicarea art. 146 Cp, art. 258 Cp și art. 41 alin.2 Cp.
De asemenea, în temeiul art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. a Cpp raportat la art. 10 lit. d Cpp, aceeași inculpată (reclamanta din prezenta cauză) a fost achitată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 323 alin. 1 și 2 Cp, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cp, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 323 alin. 1 și 2 rap la art. 17 lit. b și art. 18 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cp.
Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen., raportat la art. 10 lit. b C.pr.pen., s-a dispus achitarea inculpatei P. M. C., ca urmare a dezincriminării faptelor prin Legea nr. 69/2007, pentru infracțiunea de acordare a creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare prevăzută de art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000, modificată cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
În drept, instanța reține incidența dispozițiilor art. 193 din Codul de procedură penală (vechi), art. 998, 999, 1003, 1088 din Codul civil, Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, OG nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligațiile bănești.
Potrivit art. 193 (Plata cheltuielilor judiciare făcute de părți) alin. 5 din Codul de procedură penală vechi, în caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului și părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată.
Potrivit alin. 6 al aceluiași articol, în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în procesul penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.
Instanța s-a raportat la textul legii procesual penale anterioare, întrucât litigiul penal din care derivă cheltuielile judiciare ce fac obiectul prezentei cauze a fost soluționat în mod definitiv la data de 29.01.2014, așadar anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură penală.
Astfel cum rezultă și din art. 193 alin. 6 C.pr.pen.vechi, rambursarea cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal, în celelalte cauze decât cea reglementată prin art. 193 alin. 5 C.pr.pen., se realizează potrivit legii civile.
Cheltuielile judiciare efectuate de inculpat în timpul și / sau în legătură cu procesul penal în care a fost cercetat și judecat pot fi solicitate a-i fi rambursate, fie chiar în cadrul acelui proces penal, fie ulterior, pe calea procedurală separată a unei acțiuni civile de drept comun, având ca obiect pretenții.
Singura limită procedurală pe care o poate cunoaște o asemenea pretenție civilă, după recunoașterea accesului liber la instanță, este ingerința legală reglementată de Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, potrivit cu care dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege (art. 1 alin. 1), termenul prescripției fiind de 3 ani (art. 3 alin. 1), care începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art. 7 alin. 1).
Cum fundamentul juridic al dreptului de a obține rambursarea cheltuielilor judiciare este reprezentat de culpa procesuală a părții adverse celei care a câștigat procesul penal prin achitarea dispusă de către instanță, devine incident art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Verificând formularea cererii de chemare în judecată în termenul general de prescripție, reținând că soluția de achitare a inculpatei P. M. C. a fost pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 29.01.2014 și observând că prezenta instanță a fost sesizată prin înregistrarea acțiunii reclamantei la data de 18.06.2014, instanța constată respectarea termenului de prescripție în cauză.
În ceea ce privește fondul dreptului reclamantei (fost inculpat în procesul penal) de a obține rambursarea cheltuielilor judiciare pe care a fost obligată a le efectua în scopul apărării sale în fața acțiunii penale exercitate în procesul penal, respectiv fondul obligației corelative a pârâtului astăzi chemat în judecată civilă pentru rambursarea acestor cheltuieli, instanța constată că dispozițiile art. 193 alin. 5, 6 C.pr.pen. sunt cât se poate de clare: în caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului și părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată, iar în toate celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în procesul penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.
Ca și în cadrul procesului civil, și în procesul penal partea care are câștig de cauză are dreptul să obțină rambursarea cheltuielilor pe care a fost obligată a le avansa în scopul apărării în cadrul procesului în discuție.
Fundamentul rambursării cheltuielilor de judecată în cadrul procesului civil a cunoscut numeroase identificări și calificări: de la răspundere civilă delictuală aplicată la culpă procesuală, prezumție legală și absolută de răspundere civilă, prezumție de răspundere irefragabilă ori o răspundere obiectivă care izvorăște dintr-o activitate fără culpă.
Însă culpa procesuală nici nu presupune în mod necesar și invariabil reaua-credință pentru care, în procedura civilă există reglementat instrumentul juridic oferit de art. 723 C.pr.civ., nici nu o exclude de plano.
Rambursarea cheltuielilor de judecată / judiciare avansate de partea care, în cele din urmă, câștigă procesul se justifică pe culpa procesuală a celui care, nejustificat, a nesocotit ori a încălcat vreun drept substanțial sau de procedură, astfel încât prin conduita sa neglijentă a determinat efectuarea respectivelor cheltuieli de judecată / judiciare de către partea care a triumfat.
Prin urmare, instituția cheltuielilor judiciare, ca și cea a cheltuielilor de judecată, are o natură juridică mixtă, cuprinzând atât ideea de despăgubire, cât și pe cea de sancțiune.
Este vorba despre despăgubire a părții care obține câștig de cauză pentru prejudiciul înregistrat prin avansarea cheltuielilor necesare asigurării apărării sale, dar și de sancțiune a părții a cărei teză afirmată nu a fost constatată întemeiată de către instanță.
Cheltuielile judiciare presupun și o obligație legală care izvorăște dintr-un raport juridic de drept procesual și care are ca finalitate acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părții câștigătoare.
Instituția cheltuielilor judiciare, aplicație a cheltuielilor de judecată din procesul civil în cel penal, aduce așadar în discuție o obligație legală care, pe de o parte a fost împinsă spre reglementare în domeniul juridic odată ce era imperios justificată în planul moral și, pe de altă parte reprezintă o încununare a celor două mari prezumții care guvernează procedurile penală (prezumția de nevinovăție) și civilă (prezumția potrivit căreia nimeni nu datorează nimic nimănui).
Aceasta deoarece, din moment ce inculpatul este prezumat nevinovat, el trebuie să aibă și certitudinea că își va putea recupera toate cheltuielile pe care este chemat a le efectua pentru a se apăra în fața acuzației penale (declanșate de partea vătămată devenită sau nu parte civilă, respectiv susținute de Stat prin Ministerul Public), tot la fel ca pârâtul acționat printr-o cerere de chemare în judecată, pur șicanatorie (vădit neîntemeiată) sau pur și simplu neîntemeiată care, prezumat fiind că nu datorează nimic nimănui, trebuie să se bucure de garanția că îi vor fi rambursate cheltuielile de judecată generate de acel proces civil.
D. astfel se poate afirma că inculpatul are parte de un proces echitabil, în care este prezumat nevinovat până când o instanță se va fi pronunțat definitiv asupra vinovăției sale, în care se bucură de principiul egalității armelor, știut fiind faptul că printre garanțiile specifice unui proces echitabil, instituite în materie penală se numără, alături de dreptul la apărare și acordarea timpului și a facilităților necesare pregătirii apărării (art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale).
Or, dreptul la apărare ar fi golit de conținut dacă inculpatul - considerând că interesul său procesual este mai bine protejat, dincolo de dreptul de a păstra tăcerea și de a nu se autoincrimina, prin angajarea apărătorilor pe care îi consideră cei mai pregătiți și potriviți asigurării apărării sale ori prin administrarea unor mijloace de probă (expertize efectuate în domenii strict specializate în care nu există experți autorizați) care ar putea fi la fel de costisitoare ca angajarea unui apărător bine cotat pe piața avocaturii – ar fi privat de dreptul de a obține rambursarea cheltuielilor judiciare.
Totodată, moral și, în cele din urmă legal este ca orice activitate întreprinsă de un subiect de drept să se desfășoare cu responsabilitate care presupune în mod necesar angajarea răspunderii în cazul în care prin activitatea în cauză s-a provocat un prejudiciu unui alt subiect de drept.
Toate acestea constituie justificarea pentru care instanța constată, în temeiul art. 193 alin. 5 și 6 C.pr.pen., dreptul reclamantului de a obține rambursarea cheltuielilor judiciare efectuate în cadrul procesului penal.
Rămâne de identificat cui incumbă obligația rambursării acestor cheltuieli.
Răspunsul se fundamentează tot pe cele mai sus prezentate: este obligat să ramburseze cheltuielile judiciare efectuate de inculpat cel care a determinat inculpatul să avanseze aceste cheltuieli: subiectul de drept care a pus în mișcare acțiunea penală și a exercitat-o urmărind tragerea la răspunderea penală a inculpatei P. M. C. (reclamanta în prezentul dosar) până în fața Curții de Apel A.-I..
Trebuie acceptat: exercițiul dreptului de a sesiza organele penale este liber. La fel ca și cel al dreptului de a sesiza instanța civilă.
Cu toate acestea, exercițiul liber al dreptului de sesizare a organelor judiciare penale, ca și cel de sesizare a instanței civile trebuie să fie și să rămână unul asumat, responsabil, caractere ce pot fi garantate, în primul rând, prin recunoașterea dreptului părții cercetate, acuzate și judecate de a obține, la finalul procedurii penale în care a fost antrenată, rambursarea cheltuielilor pe care a fost nevoită a le avansa în scopul combaterii acuzației ce i s-a adus, mai întâi în fața organelor de urmărire penală și, apoi, în fața instanțelor penale.
De asemenea, știut este că acțiunea penală se bucură de caracterul oficialității.
Însă nici acest caracter de notorietate nu poate justifica punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia fără responsabilitate, cu excluderea răspunderii pentru cea mai ușoară culpă, cea procesuală.
Subliniind că în cazul de față nu s-a solicitat instanței analizarea vreunei erori judiciare, instanța constată că reclamantul are dreptul, de principiu, să pretindă rambursarea cheltuielilor judiciare de la S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al acțiunii penale pe care a pus-o în mișcare și a exercitat-o până în fața Curții de Apel A. I. inclusiv.
În ce privește condițiile acordării cheltuielilor judiciare, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 998 din Codul civil de la 1864, preluat de art. 1349 și 1357 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe aceia din a cărui greșeala s-a ocazionat, a-l repara.
De asemenea, conform art. 999 C.civ. de la 1864, preluat de art. 1357 alin. 2 din Legea nr. 287/2009, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa, răspunzând chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
Din prevederile legale mai sus citate rezultă că, pentru analizarea angajării răspunderii civile delictuale pe ideea de culpă procesuală, prin obligarea la rambursarea cheltuielilor judiciare potrivit legii civile (art. 193 alin. 6 C.pr.pen.), trebuie verificată îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: a. săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite; b. fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție; c. fapta ilicită a produs reclamantei un prejudiciu; d. între fapta ilicită și prejudiciu există legătură de cauzalitate.
a. Săvârșirea de către pârât a unei fapte ilicite
Instanța reține că pârâtul S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice este chemat în judecată în prezentul dosar, în temeiul art. 193 din Codul de procedură penală vechi și art. 1349 și urm. din Codul civil (nou), pentru rambursarea către reclamantă a cheltuielilor pe care aceasta le-a avut de suportat în timpul și în legătură cu cercetarea și soluționarea cauzei penale în dosarele nr._ și_ .
Așadar, pârâtului i se impută de către reclamantă cheltuielile efectuate de aceasta din urmă în scopul asigurării apărării sale în procesul penal creat în jurul acțiunii penale puse în mișcare și exercitate în dosarele nr._ și_ .
În alte cuvinte, reclamanta a sesizat instanța susținând că pârâtul S. Român i-a cauzat un prejudiciu echivalent cu sumele achitate în temeiul contractelor de asistență juridică și a cheltuielilor de transport și cazare, prin fapta de punere în mișcare (prin rechizitoriu) și de exercitare a acțiunii penale în procesul penal ce a făcut obiectul dosarelor nr._ și_ .
Prin urmare, în cauza de față, instanța nu reține să se fi afirmat și să se fi supus analizei vreo eroare judiciară, ipoteză pe care și-a întemeiat pârâtul apărarea, astfel încât în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 pct. 4 din Legea nr. 303/2004, cum eronat susține pârâta, neîndeplinirea acestor condiții cumulative neavând nicio relevanță în prezenta cauză.
În prezenta speță, s-a solicitat rambursarea către reclamantă a cheltuielilor efectuate de către persoana cercetată și judecată penal, cheltuieli generate de necesitatea apărării în fața acțiunii penale puse în mișcare și exercitate împotriva sa de S. Român, prin Direcția Națională Anticorupție.
Reținute fiind din această perspectivă circumstanțele speței, instanța constată că S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954) justifică calitatea sa de subiect activ al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în prezenta cauză.
Este știut că prin săvârșirea unei infracțiuni ia naștere un conflict concret de drept penal substanțial între societate (reprezentată prin stat), pe de o parte, și autorul infracțiunii, pe de altă parte.
Rezolvarea conflictului născut în urma săvârșirii infracțiunii stă sub semnul oficialității; de aceea este nevoie ca el să fie dedus în mod obligatoriu spre soluționare organelor judiciare competente.
Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre soluționare organelor penale poartă denumirea de acțiune penală (art. 9 C.pr.pen.) care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.
Subiecții acțiunii penale sunt subiecții principali ai raportului juridic procesual penal și anume statul, ca subiect activ al acțiunii penale, și persoana autorului infracțiunii, ca subiect pasiv al acestei acțiuni.
În lumina acestor considerații teoretice aplicate la circumstanțele speței, subliniind faptul că acțiunea penală aparține Statului, care doar o exercită prin organele prevăzute de lege, în speță DNA, instanța constată calitatea de subiect pasiv al răspunderii civile pentru fapta proprie a Statului Român în prezentul dosar.
Instanța mai reține că această răspundere a Statului îmbracă forma răspunderii pentru fapta proprie, întrucât titularul acțiunii penale este S. în nume propriu. Așadar în speță nu este vorba despre răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum eronat susține pârâtul S. Român prin MFP, inexistența unui raport de prepușenie între stat și magistrați (procurori și judecători), neavând nicio relevanță în cauză.
De asemenea, instanța reține că art. 52 alin. 3 din Constituție nu se opune soluției reținute de instanță în prezenta cauză. Textul constituțional mai sus citat prevede că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare”, însă această normă nu este de natură să înlăture celelalte forme de răspundere civilă delictuală a statului, inclusiv pentru fapta proprie, cum este cazul de față. Aceasta deoarece textul constituțional nu prevede că statul răspunde numai pentru erorile judiciare, ci doar instituie răspunderea statului pentru acestea sau mai bine zis și pentru acestea (s.n.)
În lumina celor prezentate anterior în cuprinsul considerentelor, instanța constată că, prin faptul punerii în mișcare a acțiunii penale și al exercitării acesteia până în fața Curții de Apel A. I. inclusiv (de către pârâtul S. Român), acesta a săvârșit o faptă ilicită proprie, în calitatea sa de titular al acțiunii civile.
În aceeași termeni în care se consideră că un reclamant săvârșește o faptă ilicită prin chemarea în judecată a unui pârât, prin determinarea pârâtului la a ieși din pasivitatea pe care i-o conferă prezumția potrivit căreia nu datorează nimic nimănui și toate acestea, cu miza și pentru protejarea cel mult a valorii reprezentate de patrimoniul pârâtului care ar putea fi afectat prin constatarea ca întemeiată a acțiunii civile, trebuie constatat că faptele pârâților din prezenta cauză au un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât în procesul penal miza este protejarea de către inculpat atât a valorii patrimoniului cât și, înainte de toate, a valorii libertății individuale.
Prin urmare, în aceeași măsură în care punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia din oficiu sunt libere (la fel ca sesizarea instanței civile de către un justițiabil reclamant), în aceleași limite trebuie acceptat că și subiectele active ale procedurii penale săvârșesc o faptă ilicită dacă demersul lor este unul neîntemeiat.
Toate acestea, în contextul procesului echitabil de care trebuie să se bucure și inculpatul.
Or, ar fi complet lipsit de substanță dreptul inculpatului la apărare în cazul în care, acuzat fiind de S. Român, titular al acțiunii penale, subiect de drept pe poziție de evidentă superioritate, inculpatul ar fi obligat (prin interpretarea contrară a legii propusă pârât) să se apere doar cu resursele pe care și le-ar permite a le angaja fără previzibilitatea rambursării.
b. Fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție
Instanța reamintește că vinovăția nu presupune doar intenție, ci și culpă, iar culpa procesuală nu presupune în mod necesar și invariabil reaua-credință pentru care, în procedura civilă există reglementat instrumentul juridic oferit de art. 723 C.pr.civ., dar nici nu o exclude de plano, astfel cum arătat mai sus, fiind suficientă și cea mai ușoară culpă pentru angajarea răspunderii civile delictuale în această materie.
În cauza de față, instanța reține existența culpei statului numai în ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia față de reclamanta P. M. C. în legătură cu infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată.
În schimb, instanța consideră că nu există o culpă a pârâtului S. Român pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia față de reclamanta P. M. C. în legătură cu infracțiunea de acordare a creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare prev. de art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000, în formă continuată și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii acestei infracțiuni, prev. de art. 323 alin.1 și 2 Cp, de asemenea în formă continuată.
Pentru a hotărî astfel, instanța observă că atât prima instanță (Tribunalul Sibiu), cât și instanța de apel (Curtea de Apel Alba Iulia), au achitat pe reclamantă pentru infracțiunea de acordare a creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare prev. de art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000, în formă continuată, ca urmare a faptului că pe parcursul judecării procesului penal, între momentul sesizării instanței penale prin rechizitoriu (la data de 17.07.2006) și momentul pronunțării hotărârii primei instanțe, aceste fapte au fost dezincriminate prin Legea nr. 69/2007.
În subsidiar, a apărut ca necesară achitarea și pentru infracțiunea de constituire în vederea săvârșirii infracțiunii mai sus menționate, întrucât dispărând din ordinea juridică infracțiunea scop (acordarea creditelor cu încălcarea legii sau a normelor de creditare), nu mai subzista nici infracțiunea mijloc, prev. de art. 323 alin.1 și 3 Cod penal.
Cu toate acestea, ambele instanțe penale au reținut în cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunțate în cauză că din toate probele administrate în cauză rezultă că reclamanta P. M. C., alături de alți inculpați, angajați ai BCR Sector 4 și 6, nu a respectat normele de creditare, astfel cum au fost enumerate la fila 198 vol. II dosar.
Curtea de Apel Alba Iulia a subliniat în acest sens că inculpatele, între care și reclamanta din prezentul dosar, au creditat societățile comerciale implicate, prin acceptarea documentației de creditare cu deficiențe, nu au verificat efectiv și cu respectarea principiului prudenței bancare datele înscrise în actele prezentate spre creditare, au încălcat cu știință normele de creditare încă de la primul credit, din 19.03.2002, au impus/acceptat o urgență în derularea creditării, ceea ce a fost contraproductiv unei analize eficiente a clientului și reprezintă o încălcare a sarcinilor rezultate din fișa postului lor și o încălcare a normelor legale și bancare (f. 198-201 vol. II). În concluzie, Curtea a reținut pe baza probelor administrate și a analizelor minuțioase făcute de specialiștii DNA, experți contabili, lucrători ANAF și reprezentanții direcțiilor de resort din cadrul BCR că inculpații, inclusiv reclamanta din prezenta cauză, au fost implicați în acordarea de credite către firmele implicate în cauză cu încălcarea normelor de creditare (f. 201 verso vol. II).
Prin urmare, instanța reține că demersul judiciar în plan penal al Statului Român față de reclamanta din prezenta cauză în ce privește cele două infracțiuni mai sus menționate a fost unul legal și temeinic, neexistând o culpă procesuală a statului, dezincriminarea faptelor în cursul procesului penal operând ca o favoare pentru reclamantă, aceasta fiind în final achitată atât de prima instanță, cât și de instanța de apel pentru aceste două infracțiuni.
În schimb, în ce privește infracțiunea constând în complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată, instanța reține că prin decizia penală nr. 5/A/29.01.2014, Curtea de Apel Alba Iulia a infirmat soluția primei instanțe de condamnare, dispunând achitarea inculpatei P. M. C., reclamanta în prezenta cauză, pentru această infracțiune, în temeiul art. 11 alin. 2 pct. 2 lit. a Cpp coroborat cu art. 10 lit. d Cpp, apreciind că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii.
Astfel, Curtea a reținut că pentru a califica activitatea deficitară a funcționarilor bancari, angajați ai BCR Sector 4 și Sector 6, drept complicitate la abuz în serviciu ar trebui să acceptăm faptul că aceștia au acționat cu intenția de a ajuta și înlesni în orice fel activitatea de creditare desfășurată de funcționarii bancari de la BCR Novaci cu privire la firmele din grupul M. L. și cele asociate acestui grup, însă un astfel de fapt nu își găsește suport probator în cauză. Curtea a apreciat că, deși activitățile desfășurate de funcționarii bancari de la Sucursala Sector 4 și Sector 6 a BCR, între care se numără și reclamanta P. M. C., prin care au creditat grupul de firme „Ț.” cu încălcarea normelor de creditare, au avut un efect inerent asupra activității de la BCR Novaci în condițiile în care a funcționat acel sistem de circuite financiare și creditări încrucișate, tip suveică, nu a rezultat că acești funcționari au acționat cu intenția de a ajuta firmele din V. sau pe funcționarii bancari de la BCR Novaci să prejudicieze această unitate bancară. Aceasta pentru că nu există elemente faptice care să ateste faptul că au cunoscut despre existența sistemului conceput de inculpații M. și Ț., că au avut legături cu funcționarii bancari de la BCR Gorj sau BCR Novaci sau cu administratorii firmelor din V. sau că ar fi avut interese comune cu aceștia (f. 202-205 vol. II).
Față de aspectele reținute, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus achitarea inculpaților, între care și reclamanta din prezenta cauză, în temeiul art, 11 pct. 2 lit. a CPP raportat la art. 10 lit. d CPP, astfel încât față de această soluție de achitare, rezultă culpa procesuală pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea acesteia de către pârâtul S. Român, prin procurorii DNA, până în faza apelului inclusiv, în ce privește infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată.
c. Fapta ilicită a produs reclamantului un prejudiciu
Reclamanta a depus la dosarul cauzei un tabel centralizator al cheltuielilor pe care pretinde că le-a efectuat în timpul și în legătură cu soluționarea dosarelor penale nr._ și_, cu anexarea documentele justificative referitor la plățile efectuate de aceasta (f. 5-75 vol. I).
În acest context, din analiza tuturor înscrisurilor administrate de către reclamantă, instanța a reținut că în prezentul dosar s-a probat de către P. M. C. că în timpul și în legătură cu soluționarea cauzei penale mai sus menționate, soluționate de instanță în cadrul dosarelor penale nr._ și_ (în al doilea ciclu procesual), au fost efectuate plăți de către ea în valoare totală de 28.651 lei, sumă obținută din însumarea valorilor menționate pe documentele justificative ale plății (f. 5-75 vol. I).
Din valoarea totală de 28.651 lei, instanța a reținut că doar suma de 5074 lei reprezintă cheltuielile efectuate în considerarea apărării necesare în timpul soluționării apelului penal, probată prin documentele de la filele 13-14 și 55-56 vol. I dosar, diferența reprezentând cheltuieli efectuate în faza urmării penale și cu ocazia judecării cauzei în primul ciclu procesual și în al doilea ciclu procesual până la soluționarea cauzei de către prima instanță – Tribunalul Sibiu.
Cheltuielile reținute mai sus în sumă de 5074 lei au fost efectuate de către reclamanta P. M. C., cu titlul de onorariu avocat achitat către diverși avocați (E. P., L. D.), în temeiul contractelor de asistență juridică . nr._/02.10.2012, asistență și reprezentare pe parcursul apelului la Curtea de Apel Alba Iulia și . nr. B117271/17.10.2012, asistență pe parcursul apelului la Curtea de Apel Alba Iulia, conform factură nr. 18/10.2012, dispoziție de plată nr._/03.10.2012, și chitanță nr. 90/17.10.2012.
Instanța mai reține că reclamanta este cea care a încheiat contractele de asistență juridică în scopul obținerii serviciilor de asistență juridică din partea avocaților contractanți.
Instanța nu a avut în vedere cheltuielile efectuate în faza urmării penale și a judecății în dosarele penale nr._ și_ - în al doilea ciclu procesual, până în faza primei instanțe inclusiv, pentru că aceste cheltuieli au fost făcute pentru apărarea globală a reclamantei, pentru toate infracțiunile de care a fost acuzată și dintre care numai pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale a uneia dintre infracțiuni s-a constat de instanță culpa pârâtului, în timp ce pentru celelalte două infracțiuni instanța a apreciat că demersul penal al pârâtului S. Român a fost unul legal și temeinic, astfel cum am arătat mai sus. Așadar, atât timp cât cheltuielile de apărare efectuate până în faza primei instanțe inclusiv au fost comune și necesare pentru apărarea reclamantei pentru toate cele trei infracțiuni, aceasta nedovedind că anumite cheltuieli au fost necesare numai pentru apărarea sa în raport de infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, singura pentru care subzistă culpa pârâtului pentru urmărirea și judecarea ei, instanța apreciază că nu se poate reține un prejudiciu cert ca și existență și întindere în faza urmării silite și a judecării cauzei până în prima instanță inclusiv în al doilea ciclu procesual.
În lumina celor de mai sus, instanța constată că fapta ilicită a pârâtului a provocat reclamantei prejudiciul înregistrat de aceasta prin achitarea onorariilor de avocat contractate în scopul apărării sale în faza procesuală a apelului, miza procesului fiind atât integritatea patrimoniului reclamantei, amenințat cu micșorarea cu suma de 36.112.088 Ron (paguba reținută de prima instanța în sarcina inculpaților în solidar, între care și reclamanta P. M. C.), cât mai ales libertatea individuală a reclamantei, cu atât mai mult cu cât Tribunalul Sibiu a pronunțat o soluție de condamnare, cu toate consecințele inerente acesteia, inclusiv decăderi din drepturi.
Prejudiciul constatat în sumă de 5074 lei are un caracter real, fiind susținut de documentele justificative administrate de către reclamantă.
Instanța constată și caracterul necesar al cheltuielilor avansate de către reclamanta fostă inculpată în procesul penal, în ce privește cheltuielile avansate în faza apelului, pentru motivele expuse pe larg mai sus. Acționată în fața instanței penale care, potrivit legii, putea pronunța inclusiv o soluție de condamnare a inculpatei ce putea să implice atât lipsirea de libertate a acesteia, cât și micșorarea semnificativă a patrimoniului său, protejat fiind de dreptul fundamental la apărare, în contextul în care o instanță a pronunțat, la un moment dat al judecării dosarului penal, o soluție de condamnare a inculpatei pentru una dintre infracțiuni, apare complet justificată angajarea unui apărător pentru formularea și susținerea căii de atac împotriva condamnării în ce privește infracțiunea de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată.
Cât privește dreptul inculpatului de a apela, pe parcursul soluționării căii de atac, la mai mult de un apărător, instanța constată, în primul rând că legea nu interzice un asemenea comportament procesual, iar, în al doilea rând, în fața amenințării unor valori importante, precum cea a patrimoniului și a libertății individuale, pe parcursul a aproximativ nouă ani, cât a durat procesul penal, finalizat cu o condamnare pentru reclamantă, instanța constată că nu ar putea fi apreciată, în mod rezonabil, nenecesară contractarea mai multor avocați, precum s-a reținut că s-a întâmplat în speța analizată.
În privința caracterului rezonabil al cheltuielilor pretinse de reclamantă, cu luarea în considerare și a mizei procesului penal în care a fost antrenată reclamanta (valoarea pricinii – art. 451 alin. 2 C.pr.civ.) care punea în discuție și în pericol atât patrimoniul reclamantei, cât și libertatea acesteia, dar și a muncii îndeplinite de avocați, muncă presupusă și impusă de cercetarea și judecarea clientului într-un proces penal, instanța constată îndeplinită și această cerință care se cere a fi verificată de către instanță în analiza cererii de rambursare a cheltuielilor judiciare.
Pentru ca judecătorul să intervină asupra cuantumului cheltuielilor reale și necesare, trebuie să se constate săvârșirea unui abuz de către partea care a câștigat procesul, în conivență cu avocatul angajat, în stabilirea unor onorarii exorbitante ori un caracter vădit disproporționat al cheltuielilor față de cauză (constatat prin utilizarea criteriilor: obiect, valoare, muncă avocat, miză dosar).
Or, în acord cu cele anterior menționate, instanța constată că, în fața amenințării aduse patrimoniului reclamantei și libertății acesteia, sumele, pe care reclamanta și-a permis a le avansa avocaților angajați pe parcursul soluționării apelului în valoare de 5074 lei nu pot părea în nici un caz disproporționate, iar demersul reclamantei nu poate fi calificat abuz de drept.
d. Între fapta ilicită și prejudiciu există legătură de cauzalitate
Instanța constată că legătura de cauzalitate cerută rezultă din toate considerentele anterioare.
Prin urmare, instanța constată că pârâtul trebuie să acopere reclamantei prejudiciul, astfel cum a fost acesta reținut de instanță în cadrul situației de fapt.
Pentru acest considerent, pârâtul va fi obligat la a rambursa reclamantei cheltuielile judiciare reținute, în baza înscrisurilor administrate de reclamantă, a fi fost avansate de aceasta în timpul și / sau în legătură cu procedura penală desfășurată în fața Curții de Apel A. I., constând în judecarea apelului.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept mai sus enunțate, instanța constată că se impune admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la rambursarea către reclamantă a cheltuielilor judiciare în cuantum de 5074 lei, efectuate de reclamantă, în calitate sa de inculpată în cadrul apelului formulat în dosarul nr._ soluționat de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția penală și pentru cauze cu minori.
În ce privește solicitarea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată din cadrul prezentului dosar, instanța reține că într-adevăr nimic nu împiedică partea interesată să ceară cheltuielile de judecată/judiciare decurgând dintr-un proces civil sau penal chiar în cadrul acelui litigiu sau pe cale separată.
Cu toate acestea, instanța apreciază că dacă se alege modalitatea valorificării acestui drept pe cale separată, partea adversă nu poate fi obligată să plătească cheltuielile de judecată generate de acest nou litigiu, nereținându-se culpa sa procesuală, în condițiile în care partea interesată își putea valorifica pretențiile chiar în cadrul litigiului inițial fără costuri suplimentare, cum ar fi alte taxe de timbru, onorarii avocațiale etc.
Prin urmare, instanța reține că în prezenta cauză nu se poate reține culpa procesuală a pârâtului pentru declanșarea prezentului litigiu, atât timp cât reclamanta avea posibilitatea de a solicita recuperarea cheltuielilor judiciare ce fac obiectul prezentei cauze chiar în procesul penal din care acestea provin, fără a genera în acest fel costuri suplimentare cu onorariile de avocat.
Pentru aceste considerente, față de lipsa culpei pârâtului în ce privește acest ultim capăt de cerere și având în vedere că fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată este tocmai culpa procesuală, astfel cum arătat pe larg mai sus, instanța urmează a respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente prezentului dosar, constând în onorariu avocat, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea privind pe reclamanta P. M. C., cu domiciliul în sector 1, București, I. D. Mendeleev, nr. 44, . și pe pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în sector 2, București, ..
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.074 lei, reprezentând cheltuieli judiciare, respectiv onorarii avocațiale în etapa procesuală a apelului achitate în dosarul nr._ soluționat de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția penală și pentru cauze cu minori.
Respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată aferente prezentului dosar, ca neîntemeiată.
Cu drept de a formula apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 5 București, sub sancțiunea nulității.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
M. A. M. A. N.
Red. si dact. M.A.M./A.N./4 ex.
| ← Validare poprire. Sentința nr. 1555/2015. Judecătoria SECTORUL... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 532/2015. Judecătoria... → |
|---|
