Contestaţie la executare. Sentința nr. 3570/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3570/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 13-05-2015 în dosarul nr. 3570/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI - SECTIA A II –A CIVILA
.....
Sentinta civila nr. 3570/2015
Ședința publica de la 13 Mai 2015
Instanta constituita din:
PREȘEDINTE - I. U.
GREFIER - A. S.
Pe rol se afla solutionarea cauzei civile privind pe contestatoarea A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA și pe intimatii B. C. si D. G. A FINANTELOR PUBLICE A JUDETULUI C.- S., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publica au lipsit partile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de sedinta care invedereaza instantei ca au fost atasate la dosar note scrise de catre contestatoare, prin Serviciul Registratura.
Instanta, in temeiul disp. art. 167 alin.1 C.p.c., incuviinteaza pentru parti proba cu inscrisuri apreciind ca este pertinenta, concludenta si utila pentru justa solutionare a cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat, exceptii de invocat sau probe de administrat, instanta constata cauza in stare de judecata si o retine spre solutionare.
INSTANȚA
Deliberand asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea inregistrata pe rolul Judecatoriei sectorului 5 Bucuresti la data de 15.10.2012 sub nr._, contestatoarea A. N. de Administrare Fiscala a formulat, in contradictoriu cu intimata B. C., contestatie la executare impotriva adresei de infiintare a popririi precum si a Procesului verbal de cheltuieli de executare silita, emis la data de 19.09.2012 de Biroul Executorului Judecatoresc ,,Casagranda S. A.", acte incheiate in dosarul de executare silita nr. 651/2012 privind indisponibilizarea sumelor pe care institutia contestatoare le-ar datora Directiei Generale a Finantelor Publice C. S., având in vedere titlul executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 1843/2008 pronuntata in dosarul nr._ de Tribunalul C. S., pana la concurenta sumei de 29.962 lei, contestatie prin intermediul careia solicita:
1. Anularea adresei de infiintare a popririi precum si anularea executarii silite si a formelor de executare intreprinse de catre B. „Casagranda S. A." in dosarul de executare nr. 651/2012;
2. Suspendarea executarii silite pornite in dosarul de executare mentionat mai sus, pana la solutionarea contestatiei la executare, in conformitate cu prevederile art. 403 alin.1 Cod procedura civila.
In motivarea contestatiei la executare, se arata ca, la data de 27.09.2012 a fost inregistrata la A. N. de Administrare Fiscala, Adresa de infiintare poprire intocmita in dosarul de executare nr. 651/2012, insotita de Procesul verbal de cheltuieli de executare silita, ca urmare a cererii formulate de intimata B. C., prin care se solicita executarea silita a Directiei Generale a Finantelor Publice a judetului C.-S., in baza titlului executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 1843/28.10.2008 pronuntata de Tribunalul C.-S. in dosar nr._ .
Din Adresa de infiintare poprire, rezulta ca intimata, prin executorul judecatoresc, a apreciat ca, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedura civila A. N. de Administrare Fiscala ar avea calitatea de tert poprit fata de debitorul obligat - D. G. a Finantelor Publice a judetului C.-S., sens in care in conformitate cu dispozitiile art. 456-457 Cod procedura civila, se solicita consemnarea sumei de 29.962 lei, indisponibilizate pe seama si la dispozitia executorului judecatoresc in contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul ca A. N. de Administrare Fiscala nu are calitatea de tert poprit pentru directiile generale a finantelor publice judetene sau a municipiului Bucuresti, cu atât mai putin, pentru D. G. a Finantelor Publice a judetului C.-S., atât timp cât exista bugete separate pe fiecare ordonator de credite in parte, in acest sens fiind si prevederile Legii nr. 500/2002 privind finantele publice, cu modificarile si completarile ulterioare.
De asemenea, sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare care potrivit art. 139 din Codul de procedura fiscala - Executarea silita impotriva veniturilor bugetului general consolidat - "Impozitele, taxele, contributiile si orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmarite de niciun creditor pentru nicio categorie de creante in cadrul procedurii de executare silita."
In plus, potrivit art. 452 alin.2 lit. a din Codul de procedura civila, nu sunt supuse executarii silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectatiuni speciale prevazute de Iepe si asupra carora debitorul este lipsit de dreptul de dispozitie”.
Contestatoarea a mai aratat ca intimata B. C. nu a fost si nu este angajata Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei institutii o eventuala nerespectare a drepturilor de natura salariala, ci este angajata exclusiv a Directiei Generale a Finantelor Publice a judetului C. S., fata de care a fost sau se afla . serviciu, specific functiei publice.
Totodata, potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 veniturile si cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercitiului bugetar, iar potrivit prevederilor art. 12 din acelasi act normativ, veniturile si cheltuielile bugetare se inscriu si se aproba in buget pe surse de provenienta si respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate dupa natura lor economica si destinatia acestora, potrivit clasificatiei bugetare.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002, cheltuielile bugetare au destinatie precisa si limitata si sunt determinate de autorizarile continute in legi specifice si in legile bugetare anuale, iar alin. 3 prevede ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonantata si platita daca nu este aprobata potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentinta civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca in sarcina Agentiei Nationale de Administrare Fiscala nu este instituita nicio obligatie de plata.
Pe cale de exceptie, contestatoarea a invocat prescriptia dreptului de a cere executarea silita, exceptie peremptorie si absoluta, raportat la prevederile art. 399 alin.1 si art. 405 alin.1 si alin.2 Cod procedura civila.
Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silita se prescrie . 3 ani, daca legea nu prevede astfel. Termenul de prescriptie incepe sa curga de la data când se naste dreptul de a cere executarea silita.
In cauza de fata, Sentinta civila nr.1843/28.10.2008 pronuntata de Tribunalul C.-S. in dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de infiintare a popririi, a devenit irevocabila prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronuntata de Curtea de Apel Timisoara, in dosarul cu acelasi numar.
Prin urmare, dreptul de a cere executarea silita a Sentintei civile nr. 1843/28.10.2008 a inceput sa curga de la data de 28.10.2008 si s-a implinit la data de 28.10.2011.
Asadar, la data emiterii Adresei de infiintare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silita, era prescris.
Pe fond, contestatoarea a aratat ca:
-instanta de judecata a retinut in sarcina pârâtei D. G. a Finantelor Publice a judetului C.-S. obligatia de plata catre reclamanti a drepturilor banesti reprezentând suplimentul postului si suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzator perioadei lucrate de fiecare functionar public;
-instanta nu a stabilit in sarcina Agentiei Nationale de Administrare Fiscala nicio obligatie si nu a indicat niciun raport juridic obligational intre institutia contestatoare si D. G. a Finantelor Publice a judetului C.-S.;
-instanta nu a cuantificat suplimentul postului si suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare executarea silita prin poprire, la care a recurs intimata B. C., a fost declansata cu incalcarea dispozitiilor art. 379 alin.(1) Cod procedura civila, potrivit carora nicio urmarire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanta certa, lichida si exigibila, ceea ce nu se regaseste in titlul a carei executare silita se solicita.
Contestatoarea a apreciat ca, in speta, calculul asa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Directiei Generale a Finantelor Publice a judetului C.-S., la care s-au adaugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecatoresc.
Un aspect deosebit de important este, in opinia contestatoarei, faptul ca la data emiterii Adresei de infiintare a popririi, in vederea valorificarii drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c) si d) ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unica de salarizare.
In aceste conditii, obligatia instituita prin Sentinta civila nr. 1843/28.10.2008 pronuntata de Tribunalul C.-S. nu este susceptibila de a fi executata silit, motivat de faptul ca aceasta obligatie nu consta in plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedura civila, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecatoresc este in afara cadrului legal aplicabil in materie, conducând la ipoteza gresita ca acolo unde legea nu prevede si instanta de judecata nu dispune, prin intermediul actelor de executare silita se pot institui obligatii si genera raporturi juridice care sa atraga, in orice conditii, valorificarea unei creante care nu raspunde cerintelor legale ale 379 alin.(1) Cod procedura civila.
Pe de alta parte, a subliniat contestatoarea, dispozitiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, reprezinta cadrul normativ aplicabil executarii obligatiilor de plata ale institutiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
In acest sens, nu au fost respectate dispozitiile O.G. 22/2002 privind executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dat fiind faptul ca inainte de a formula adresa de infiintare a popririi, executorul judecatoresc nu a comunicat contestatoarei somatia prevazuta de art. 2 din O.G.22/2002. Se poate constata ca emiterea adresei de infiintare a popririi nu a fost precedata de emiterea unei somatii de plata asa cum prevede textul legal mai sus mentionat. Asadar somatia de plata trebuie sa fie comunicata debitorului inainte de a se formula adresa de infiintare a popririi, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 454 alin. 1 cod procedura civila potrivit caruia poprirea se infiinteaza fara somatie.
Mai mult decât atât, in privinta recunoasterii drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului, respectiv suplimentul treptei de salarizare, prin hotarârea pronuntata la data de 10.04.2011 in cauza Z. si altii impotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a respins cererea reclamantilor ca inadmisibila.
Nu in ultimul rând, prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronuntata in Dosar nr.9/2009, publicata in Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat in solutionarea recursului in interesul legii privind interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 31 alin. (1) lit. c) si d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul functionarilor publici, republicata, referitor la posibilitatea acordarii si cuantificarii drepturilor banesti reprezentând suplimentul postului si suplimentul corespunzator treptei de salarizare.
In acest sens, Inalta Curte de Casatie si Justitie a decis ca in interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 31 alin. (1) lit. c) si d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul functionarilor publici, republicata, in lipsa unei cuantificari legale nu se pot acorda pe cale judecatoreasca drepturile salariale constând in suplimentul postului si suplimentul corespunzator treptei de salarizare.
A adaugat contestatoarea ca cheltuielile de executare calculate de executorul judecatoresc sunt nelegale si nu se justifica, intrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a institutiei contestatoare sau a refuzului de a pune in executare voluntara a acestuia, a unei obligatii instituite prin Sentinta civila nr. 1843/28.10.2008.
Nu pot fi luate in considerare nici faptul ca sumele exagerate, mentionate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executarii silite, intrucât nu exista niciun inscris doveditor din care sa reiasa angajarea unui avocat in faza executarii silite, iar pe de alta parte, nu este facuta dovada diligentelor si prestatiei avocatului in aceasta etapa, de natura sa justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli.
Contestatoarea a apreciat ca numai in masura in care se dovedeste faptul ca debitorul nu s-a conformat procedurii instituita prin O.U.G. nr. 71/2009 si nu a executat creanta devenita exigibila, in conditiile si la termenele prevazute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, atunci creditorul are deschisa calea executarii silite, raportat la prevederile art. 3721 alin.(2) Cod procedura civila.
Aplicarea acestui act normativ nu neaga existenta si intinderea drepturilor constatate prin hotarâri judecatoresti irevocabile si nici nu refuza punerea in executare a acestora, ci doar stabileste o modalitate de executare, justificata de apararea stabilitatii economice a statului si care nu poate face obiectul unei executari silite.
In drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedura civila, art.7 din O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011, precum si toate dispozitiile legale invocate in cuprinsul contestatiei la executare. In temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedura civila, a solicitat judecarea cauzei in lipsa.
Cererea este scutita de plata taxei judiciare de timbru si a timbrului judiciar.
La 11.04.2013, intimata B. C. formuleaza intampinare (fila nr.47), prin care invoca exceptia exceptia netimbrarii, solicitand anularea contestatiei ca netimbrata ca si a cererii de suspendare a executarii silite, precum si respingerea cererii de suspendare pentru neplata cautiunii, exceptia necompetentei materiale a instantei in judecarea cererilor de suspendare bazate pe OG 22/2002. Totodata, solicita respingerea pe fond a contestatiei.
La dosar a fost atasat, in copie, dosarul de executare silita nr. 651/2012 al Biroului Executorului Judecatoresc Casagranda-S. A..
Prin sentinta civila nr.4781/24.05.2013, pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 in dosarul nr._ a fost respinsa contestatia la executare, ca neintemeiata.
Impotriva sentintei civile sus-mentionate a formulat recurs contestatoarea A. N. de Administrare Fiscala.
Prin decizia civila nr.2911R/14.10.2014, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia V-a Civila in dosarul nr._ a fost admis recursul formulat de recurenta contestatoare A. N. de Administrare Fiscala, fiind casata sentinta civila recurata si trimisa cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Prin adresa nr._ emisa de Tribunalul Bucuresti, cauza a fost reinregistrata pe rolul acestei instante la data de 20.02.2015 sub nr._ *.
La termenul din data de 01.04.2015 instanta a dispus citarea in cauza, in calitate de intimata, si a Directiei Generale a Finantelor Publice a Judetului C. S..
In sedinta publica din data de 13.05.2015 instanta a incuviintat pentru parti proba cu inscrisuri, in temeiul art. 167 alin.1 C.p.c.
Analizand actele si lucrarile dosarului, instanta constata urmatoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei B. C. împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice (DGFP) C.-S., aceasta din urmă fiind obligată la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
La data de 06.07.2012, creditoarea a înregistrat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda – S. A. o cerere de executare silită a debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., în baza hotărârii judecătorești descrise anterior, formându-se dosarul de executare nr. 651/2012.
Prin încheierea din 16.08.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul nr._/302/2012, instanța, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
În temeiul art. 3717 Cod procedură civilă, executorul judecătoresc a emis, în data de 19.09.2012, procesul-verbal privind cheltuielile de executare datorate în cauză, valoarea totală a acestora fiind de 5.492 lei. Apoi, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, a emis adresele de înființare a popririlor prin care a dispus indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitoarei DGFP C. S. de către terții popriți Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, până la concurența debitului executat silit de 29.962 lei, reprezentând drepturi salariale calculate conform titlului executoriu și cheltuieli de executare. Adresa de înființare a popririi i-a fost comunicată contestatoarei la data de 27.09.2012, conform vizei de primire inserate pe copia adresei atașată la dosar.
Totodată, în temeiul art. 454 alin. 1 Cod procedură civilă, debitoarea a fost înștiințată cu privire la înființarea celor două popriri.
În drept, art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă prevede că împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar conform alineatului 2, Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.
Analizând actele de executare descrise mai sus din perspectiva condițiilor de legalitate prevăzute de lege și a aspectelor invocate de contestatoare, instanța reține ca: sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008 a Tribunalului C.-S. are calitatea de titlu executoriu, în virtutea art. 372 Cod procedură civilă, și, contrar susținerilor contestatoarei, stabilește în favoarea intimatei, și în sarcina debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C. S., o creanță certă, lichidă și exigibilă.
În lumina dispozițiilor art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă, creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, iar lichiditatea creanței, în accepțiunea art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă, constă în aceea că acesta este determinată prin însuși actul constatator al creanței sau poate fi determinată. În fine, exigibilitatea creanței implică faptul că termenul stabilit (și) în favoarea debitorului s-a împlinit sau că debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
Analizând titlul executoriu, instanța reține că dreptul de creanță al intimatei este cert, derivând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, și este lichid, având un caracter determinabil, în sensul art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă. Astfel, deși cuantumul debitului datorat de către debitoare nu a fost stabilit cu exactitate de către instanța judecătorească, acesta este ușor determinabil, conform criteriilor indicate în hotărârea judecătorească, respectiv, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. Conform acestor criterii, debitoarea a cuantificat drepturile salariale datorate intimatei, astfel că acestea au dobândit, cu respectarea textului de lege indicat anterior, un caracter determinat. Totodată, dreptul de creanță al intimatei este exigibil, nefiind supus, conform titlului executoriu, vreunui termen suspensiv de plată. Sistemul de eșalonare a plății, instituit de OUG nr. 71/2009, ce va fi analizat mai jos, are natura unui moratoriu legal în privința executării creanțelor reprezentând drepturi salariale, creanțe însă care, pentru a fi executate, trebuie să fie exigibile.
Instanța mai reține că temeinicia hotărârii instanței de judecată, executată silit, nu poate fi repusă în discuție în cadrul contestației la executare, aceasta având un caracter definitiv și irevocabil și beneficiind, astfel, de autoritate de lucru judecat. Pentru aceleași considerente, aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/21.09.2009, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești executate silit în cauză, nu mai poate fi analizată, efectele acesteia nefiind aplicabile litigiilor deja soluționate.
În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
Conform titlului executoriu, calitatea de debitor aparține, astfel cum a indicat și contestatoarea, Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.. Contestatoarea este executată silit în calitate de terț poprit, așadar, conform art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă, pentru sumele de bani pe care le datorează debitoarei sau pe care i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. Contestatoarea a dobândit calitatea de terț poprit prin adresa de înființare a popririi ce i-a fost expediată de către executorul judecătoresc, fiind fără relevanță dacă s-au reținut obligații în sarcina sa prin titlul executoriu sau nu.
Terțul poprit este, prin definiție, străin față de raportul juridic ce a determinat procedura de executare silită, acesta putând fi executat silit în prezența unor raporturi juridice distincte avute doar cu debitoarea.
Cu privire la raporturile juridice dintre contestatoare și debitoarea executată silit, pe care se întemeiază adresa de înființare a popriri ce face obiectul contestației la executare, instanța reține că acestea există în temeiul dispozițiilor legale prezentate în continuare, iar apărările contestatoarei în sens contrar sunt neîntemeiate.
Astfel, instanța reține că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. 3 pct. 4 lit. e din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite. În concret, ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem piramidal de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Deși aceste raporturi de subordonare financiară între instituții, existente în temeiul legii, nu sunt raporturile clasice dintre un debitor și un terț poprit, prin care acesta din urmă să datoreze sume de bani debitorului, instanța apreciază că ele fac parte din domeniul de aplicare al art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă. Aceasta deoarece DGFP Călărași nu se angajează, pe cont propriu, în raporturi contractuale cu terțe persoane, prin care să obțină venituri, ci doar distribuie sumele de bani primite în temeiul legii bugetului de stat conform alocației bugetare. Prin urmare, în lipsa alimentării cu fonduri a acestei instituții de către ordonatorii superiori de credite, debitoarea ar fi în imposibilitate de a executa vreodată obligațiile de plată pe care le are, situație ce nu poate fi remediată decât prin instituirea unei popriri pentru sumele de bani ce i se cuvin, la ordonatorii superiori de credite.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S., ci din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea intepretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate. În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
În același sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002, potrivit cu care Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Astfel, procedura specială de alocare a fondurilor destinate plății creanțelor statului stabilite prin titluri executorii nu poate influența în nici un mod dreptul creditorilor de a obține executarea respectivelor creanțe. Aceasta deoarece, o eventuală omisiune a autorităților executive de a stipula în bugetele instituțiilor publice sumele necesare executării totale a obligațiilor prevăzute în titluri executorii îi este pe deplin imputabilă puterii executive și, conform principiului clasic de drept Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate justifica neexecutarea respectivelor obligații.
Contestatoarea a invocat, în apărarea sa, și dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cu care, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța apreciază că aceste dispoziții legale nu instituie, astfel cum în mod neîntemeiat susține contestatoarea, un termen de grație de 6 luni de zile, în favoarea instituțiilor publice executate silit, care operează în orice condiții și care împiedică începerea procedurii de executare silită. Fiind o normă cu caracter excepțional și derogator de la dispozițiile de executare de drept comun, termenul de 6 luni nu poate opera decât în condițiile strict prevăzute de lege, respectiv numai dacă debitorul dovedește lipsa fondurilor necesare executării silite, or, o astfel de probă nu a fost efectuată în nici un mod în cauză.
Cu privire la legalitatea stabilirii în cauză a cheltuielilor de executare, instanța reține că onorariul stabilit de executorul judecătoresc și cheltuielile de executare, consemnate în procesul verbal nr. 654/2012, respectă limitele impuse de OUG nr. 144/2007, ce au modificat Legea nr. 188/2000. Totodată, contrar susținerilor contestatoarei, acestea includ în mod legal și onorariul avocațial aferent fazei de executare, și nu fazei de judecată. Angajarea unui avocat în faza executării rezultă din împuternicirea avocațială depusă în dosarul de executare. În același timp, suma percepută cu acest titlu rezultă în mod expres din factura emisă de cabinetul de avocat și atașată dosarului de executare, astfel că nu poate fi considerată nejustificată. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită.
Analizând excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată prin cererea de chemare în judecată, instanța reține că dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a luat naștere în anul 2009, în urma rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008. La aceeași dată a început să curgă, conform art. 405 alin. 2 Cod procedură civilă și termenul de prescripție de 3 ani, în urma căruia orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.
Cu toate acestea, potrivit art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Instanța reține că, la data de 18.06.2009, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 71/2009 care a stipulat că: Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu. Prin art. 1 alin. 2 s-a prevăzut expres că În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Așadar, o dată cu . OUG nr. 71/2009, executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a fost suspendată de drept, ceea ce a reprezentat un impediment de natură legală la derularea procedurilor de executare silită. Prin urmare, conform art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, a operat și o suspendare a termenului de prescripție a dreptului intimatei de a cere executarea silită, cauză de suspendare ce dăinuiește și în prezent și care împiedică împlinirea termenului de prescripție.
Faptul că instanța va reține în continuare neconformitatea acestei suspendări a executării silite cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și va înlătura de la aplicare, în cauză, dispozițiile OUG nr. 71/2009, nu poate împiedica efectul suspensiv al termenului de prescripție pe care acest act normativ îl are, care, până la o analizare in concreto de către o instanță judecătorească, este aplicabil și în vigoare.
Analizând dispozițiile OUG nr. 71/2009, instanța reține că, de la . au fost modificate succesiv, prin OUG nr. 18/2010, prin OUG nr. 45/2010 și, ultima dată, prin Legea nr. 230/2011, de fiecare dată legiuitorul prorogând începerea executării silite a titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale. În urma ultimei modificări, aduse prin Legea nr. 230/2011, s-a prevăzut că Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin Decizia nr. 1/16.01.2012, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, faptul că instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care sunt învestite, au obligația de a evalua compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin.1 și 2 din OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția a României, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative. A subliniat Înalta Curte faptul că un control obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților. Așadar, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
Ca atare, instanța va analiza compatibilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, interpretate prin prisma jurisprudenței Curții Europene, raportându-se la situația particulară a speței de față.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, care prevăd că Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Instanța reține că dreptul de creanță al intimatei face parte din domeniul de aplicare al art. 6 paragraf 1 CEDO, intrând în categoria drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, noțiune europeană autonomă, având un caracter patrimonial și întemeindu-se pe drepturile civile ale reclamantei. Totodată, dreptul de creanță recunoscut definitiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească se circumscrie noțiunii de bun, în sensul art. 1 Protocolul 1, dreptul de proprietate al titularului trebuind protejat conform cu exigențele acestui text de lege. În jurisprudența sa, reluată cel mai recent prin Decizia pronunțată în data de 17.10.2012, în cauza D. D. D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6. Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 paragraf 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40). O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; JasiunienÄ - împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006). Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (RaĂ»lian împotriva Rusiei, nr. 22.000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).
Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48-49, . nr. 44). Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr. 169). În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eșalonare nu avea statut de "lege" în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de "lege", fusese aplicat în mod defectuos (Suljagic împotriva Bosniei-Herțegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56-57, 3 noiembrie 2009).
Analizând în concret compatibilitatea OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile Convenției Europene, în cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a reținut că măsurile luate de statul român urmăresc un scop de utilitate publică, respectiv menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice, dat fiind contextul unei grave crize economice și financiare invocate de Guvernul României. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii cu scopul următor, Curtea a reținut că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. În cauza suspusă analizei, Curtea Europeană a reținut că reclamanții au primit, în octombrie 2008, o primă tranșă, reprezentând 30% din suma datorată, apoi, în septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși, conform OUG nr. 45/2010, cea de-a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012. Sumele au fost actualizate de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății și nu există, în prezent, nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. D. urmare, Curtea Europeană a reținut că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost plătită, astfel că substanța drepturilor acestora nu a fost afectată, iar măsurile adoptate de Guvern nu sunt nerezonabile.
Aplicând, în mod similar, aceste principii la cauza de față, instanța constată că intimata nu a beneficiat de plata niciunei tranșe din drepturile salariale ce i-au fost recunoscute prin titlul executoriu. Astfel, din adresa Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S., atașată la dosar, rezultă că această instituție a refuzat să execute în vreun mod hotărârea judecătorească invocată de intimată, apreciind că drepturile salariale recunoscute prin aceasta nu sunt cuantificate sau cuantificabile. Aceste susțineri ale debitoarei privind imposibilitatea executării hotărârii judecătorești deoarece nu ar conține drepturi cuantificabile sunt, desigur, neîntemeiate, dreptul de creanță recunoscut intimatei având un caracter lichid și determinabil, astfel cum a fost reținut în paginile anterioare. Cu toate acestea, ele dovedesc o rea-credință a debitoarei, care refuză în mod nejustificat, abuziv, de a executa o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Ca atare, în cauză nu se pot reține circumstanțele atenuante în favoarea statului din cauza D. și alții împotriva României, întrucât, nu numai că debitoarea nu a depus diligențele rezonabile pentru a executa, măcar în parte, titlul executoriu, dar refuză, și în prezent, fără temei legal, să se supună dispozițiilor instanței de judecată.
Într-o asemenea ipoteză, desigur că măsurile dispuse prin OUG nr. 71/2009 nu pot fi considerate proporționale cu scopul urmărit, deoarece, pe parcursul celor 4 ani de la emiterea titlului executoriu, intimata nu a beneficiat de nicio plată aferentă dreptului de creanță ce i se cuvine. Prin nerespectarea mecanismului de eșalonare instituit prin OUG nr. 71/2009, debitoarea, în calitate de reprezentant al Statului Român, a făcut inaplicabil acest act normativ, instanța urmând să constate neconformitatea acestuia cu norma europeană.
Ca atare, constatând că, în situația concretă a intimatei, dispozițiile OUG nr. 71/2009 înfrâng garanțiile instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 paragraf 1 și prin art. 1 paragraf 1 din Protocolul 1 la Convenție, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României, potrivit cu care Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, instanța le va înlătura pe acestea de la aplicare în procedura executării silite inițiată de către executorul judecătoresc Casagranda S. A. în dosarul de executare nr. 651/2012.
Deoarece, în lipsa aplicării OUG nr. 71/2009, procedura de executare derulată la cererea intimatei respectă toate condițiile de legalitate impuse de lege, instanța va respinge, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva intimatei C. O. L..
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța reține că, potrivit art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Potrivit acestui text de lege suspendarea executării poate fi pronunțată doar până la soluționarea contestației la executare în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie, potrivit art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că, odată cu soluționarea cereri de suspendare a executării silite, a fost respinsă și contestația la executare, instanța constată că prima a rămas fără obiect, astfel că urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge contestația la executare, formulata de contestatoarea A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA, cu sediul în București, ., sector 5, in contradictoriu cu intimatii B. C., cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat „E. C.” în București, ., ., . si D. G. A FINANTELOR PUBLICE A JUDETULUI C.- S., cu sediul in Resita, ., jud. C.- S., cod postal_, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publica de la 13 Mai 2015.
P., GREFIER,
Red I.U./Th.red.A.S., I.U./5 ex.
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3685/2015. Judecătoria... | Înregistrare stare civilă. Sentința nr. 3617/2015.... → |
|---|
