Contestaţie la executare. Sentința nr. 215/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 215/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 13-01-2015 în dosarul nr. 215/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 215
Ședința publică din data de 13 Ianuarie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. S.
GREFIER: R. L. A.
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de contestatoarea A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații T. E., S. I., D. M. și I. F., având ca obiect contestație la executare.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 06.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 13.01.2015, când, în aceeași constituire, a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată:
Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instanțe la data de 18.04.2014, sub nr._, contestatoarea A. Naționala pentru Restituirea Proprietăților a formulat contestație la executare, în contradictoriu cu intimații T. E., S. I., D. M. și I. F., împotriva dosarului de executare nr. 177/2014 al Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești D. C. și D. A. C., solicitând:
- Suspendarea executării silite dispusă în dosarul nr. 177/2014, în temeiul art. 700 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, până la soluționarea prezentei cauze,
- Suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse sau care ar putea fi dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor ANRP deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București,
- Anularea încheierii din data de 11.04.2014 întocmită de B. D. C. și D. A. C.,
- Anularea executării silite dispusă în dosarul nr. 177/2014.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că plata sumelor se realizează conform cu art. 38 alin. 5 din HG nr. 1277/2007 coroborate cu art. 5 din HG nr. 286/2004, potrivit cu care achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Prin sintagmele în funcție de disponibilitățile bănești sau în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, legiuitorul a prevăzut tocmai această situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii, această interpretare fiind singura în măsură a da valoare art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002. Ignorarea acestei prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Contestatoarea a invocat și dispozițiile OUG nr. 10/2014, prin care s-a suspendat plata voluntară a titlului executoriu.
Cu privire la modalitatea de actualizare utilizată de executorul judecătoresc, contestatoarea a invocat nerespectarea art. 5 din HG nr. 286/2004.
În ceea ce privește onorariul de avocat în cuantum de 4000 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare, contestatoarea consideră că este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită.
În drept, contestatoarea a invocat art. 650 alin. 1 și 2, art. 700, art. 711 și urm. Cod procedură civilă, Legea nr. 9/1998, HG nr. 1277/2007, OG nr. 22/2002, OUG nr. 80/2013, OUG nr. 10/2014. În temeiul art. 223 alin. 3 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Contestația la executare este scutita de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 30 alin. 1 din OUG 80/2013 și art. 7 din OG nr. 22/2002.
În dovedirea susținerilor sale, contestatoarea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, atașând cererii de chemare în judecată, conform art. 150 Cod procedură civilă, actele de executare contestate.
La data de 18.06.2014, intimații au depus la dosar întâmpinare (f. 26-30), prin care au solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată.
Intimații au arătat că nu se poate reține că despăgubirile sau compensațiile trebuie plătite doar în raport cu disponibilitățile bănești, ci, dimpotrivă, statul trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura plata în termen de un an sau maxim doi ani, în mod excepțional.
Intimații au arătat că OUG nr. 40/2014 se referă expres la plata voluntară, astfel că nu este aplicabilă plății efectuate în procedura executării silite.
Cu privire la actualizarea creanței, susținerile contestatoarei sunt neîntemeiate, având în vedere că executorul judecătoresc a avut în vedere dispozițiile legii, adresa INS din data de 11.04.2014, dispozițiile art. 628 alin. 3 Cod procedură civilă și a procedat la actualizarea sumei debitului.
Cât privește onorariul avocatului, intimații apreciază că nu este justificată contestarea onorariului avocațial în cuantum de 4000 lei, atât timp cât includerea acestei sume în cuantumul cheltuielilor de executare silită s-a făcut în baza contractului de asistență juridică, cheltuieli de executare ce au fost încuviințate de instanță prin încheierea de ședință din data de 21.03.2014.
În drept, intimații au invocat art. 205 și următoarele Cod procedură civilă.
În cauză, instanța a administrat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost atașate la dosar, conform art. 716 alin. 2 Cod procedură civilă, copii certificate ale dosarului de executare contestat.
Analizând materialul probator administrat in cauză, instanța reține următoarele:
Prin Hotărârea nr. 3248/08.11.2006 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 C., s-a propus aprobarea cererii petenților T. E., S. I., Drăgănoi M. și I. F., în sensul acordării unei compensații în valoare totală de 1._ lei. Această hotărâre a fost validată prin Decizia nr. 467/16.02.2009 a Vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Petenții, intimați în prezenta cauză, au formulat, la data de 13.03.2014, o cerere de punere în executare silită a Hotărârii nr. 3248/08.11.2006, înregistrată pe rolul Societății civile Profesionale de Executori Judecătorești D. C. și D. A. C. sub nr. 177/2014.
Prin încheierea din data de 13.03.2014, executorul judecătoresc a dispus, conform art. 664 Cod procedură civilă, înregistrarea cererii și deschiderea dosarului de executare.
Ulterior, prin Încheierea Judecătoriei Sector 5 București din data de 21.03.2014, pronunțată în dosarul nr._, a fost încuviințată executarea silită a hotărârii indicate anterior, ce constituie titlu executoriu, conform dispozițiilor art. 665 Cod procedură civilă.
La data de 11.04.2014, executorul judecătoresc a emis în cauză o încheiere, conform art. 628 alin. 3 Cod procedură civilă, prin care a actualizat creanța din titlul executoriu, la suma totală de 170.619,53 lei, conform ratei inflației pentru perioada noiembrie 2006 - februarie 2014. Totodată, printr-o altă încheiere emisă conform art. 669 Cod procedură civilă, executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare la valoarea de 12.955,69 lei.
La aceeași dată, executorul judecătoresc a emis o înștiințare și o somație, comunicate contestatoarei, prin care, conform art. 666 și art. 667 Cod procedură civilă, i-a adus la cunoștință obligația de a achita sumele de bani indicate mai sus, în termen de 6 luni, conform OG nr. 22/2002.
Ulterior, în data de 17.04.2014, executorul judecătoresc a dispus, în temeiul art. 782 Cod procedură civilă, înființarea popririi asupra conturilor contestatoarei deschise la terțul poprit Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, până la concurența debitului executat silit, printr-o adresă ce i-a fost comunicată terțului poprit și despre care a fost înștiințată contestatoarea,.
În drept, instanța reține că dispozițiile legale care guvernează prezenta procedură a executării silite și care au fost invocate anterior, sunt cele ale Codului de procedură civilă în forma în vigoare la momentul formulării cererii de executare, înainte de modificările aduse prin Legea nr. 138/2014, conform dispozițiilor tranzitorii prevăzute de art. 25 alin. 1 Cod procedură civilă.
În temeiul art. 711 alin. 1 Cod procedură civilă, „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare”.
Analizând argumentele contestatoarei privind nelegalitatea procedurii de executare silită, invocate în baza acestui text de lege, instanța reține că sunt neîntemeiate, cu excepția contestației privind cheltuielile de executare, pentru motivele ce urmează.
Potrivit art. 38 alin. 5 din HG nr. 753/1998 privind Norma metodologică din 26.10.1998 pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:
a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei;
b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei;
c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Contestatoarea apreciază că prin sintagma “în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat” se înțelege că achitarea acelor sume este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, iar în lipsa unor asemenea sume, nu se procedează la eliberarea vreunei sume de bani. Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Aceste argumente sunt neîntemeiate, partea contestatoare, ca organ al statului, neputând invoca în favoarea sa, pentru a justifica neexecutarea unui act emis de un organ al statului cu atribuții jurisdicționale, o astfel de interpretare a prevederilor legale de mai sus, potrivit cărora despăgubirile se achită beneficiarilor, numai în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Pe de o parte, contestatoarea nu a făcut dovada sumelor aprobate anual cu această destinație, în anii ulteriori emiterii titlului executoriu.
Pe de alta parte, dispozițiile normative de mai sus, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice fată de o persoană fizică sau juridică obișnuită, trebuie privite în lumina jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului și ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră principiul priorității convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, având în vedere faptul că debitorul este o instituție publică și are îndatorirea, ca reprezentantă a statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine un act administrativ emis de o instituție a statului. Creanța intimaților pentru a cărei realizare s-a început procedura de executare silită a fost obținută într-o procedură administrativ-jurisdicțională desfășurată în fata instituțiilor statului.
Art. 20 din Constituție prevede că în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice sau juridice la un proces echitabil. Potrivit hotărârii pronunțate în cauza Hornsby vs. G. din 19.03.1997, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție sunt aplicabile și în faza executării silite a hotărârii judecătorești întrucât procesul civil include și etapa executării silite, având în vedere că în caz contrar, respectiv dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți, dreptul de acces la o instanță ar deveni iluzoriu.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. De asemenea, Curtea a mai precizat ca administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției.
Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 par. 1 din Convenție a fost încălcat.
Totodată, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamant erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumba autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere acestuia să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție.
Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecință, a statuat Curtea că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Se reține și faptul că s-a stabilit în repetate rânduri de către Curte că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk împotriva Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: ”faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Pentru toate aceste considerente, instanța apreciază ca, în cauza, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publica, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare și incidență directa.
Raportat la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ș. vs. România, instanța apreciază că dispozițiile art. 38 alin. 5 din HG nr. 753/1998, astfel cum au fost modificate, care instituie plata despăgubirilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil, contrară prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
D. urmare, constatând existenta unui conflict între dispozițiile HG nr. 753/1998 și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, instanța, în baza art. 11 și 20 alin. 2 din Constituție, având în vedere forța supra legislativă a tratatelor internaționale în materia drepturilor omului în dreptul intern, va înlătura de la aplicare dispozițiile menționate anterior.
Instanța nu este de acord cu alegația contestatoarei potrivit cu care nesocotirea disp. HG nr. 753/1998 ar avea drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Este de notorietate practica constantă din ultimii ani de executare silită pe calea popririi și existența numărului foarte mare de popriri dispuse, care au drept consecință blocarea conturilor contestatoarei, fapt ce pune instituția în imposibilitatea de a plăti voluntar despăgubirile de care beneficiază persoanele îndreptățite în temeiul Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003.
Așadar, fiind mai multe popriri în același timp asupra conturilor statului, creanțele acestor creditori se vor acoperi treptat, în aceiași proporție pentru fiecare creditor, până la achitarea integrală.
Contestatoarea nu poate invoca propria culpă – blocarea conturilor sale ca urmare a numărului foarte mare al popririlor, iar plata voluntară a despăgubirilor pe care o invocă este contrazisă tocmai de numărul foarte mare al popririlor.
Instanța observă că intimații au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
În concluzie, contestatoarea, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată - nu este considerată și nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
Contestatoarea afirmă că în reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, trebuie să prevină eventualele prejudicii care ar putea fi aduse bugetului său și, implicit, Statului Român. Însă uită obligațiile statului, în calitate de debitor, care în decursul a peste anilor s-a comportat contrar art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ca un debitor privilegiat, eșalonându-și datoria în mai multe tranșe, ale căror plăți le-a suspendat/amânat de-a lungul acestui interval de timp nejustificat de mare.
Se invocă jurisprudența CEDO pentru a justifica limitarea sau eșalonarea la plată a creanțelor statului, din rațiuni financiare, însă uită de dispozițiile OUG nr. 10/2013 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, ale cărei dispoziții au fost declarate neconstituționale prin decizia CCR nr. 528/2014 tocmai datorită acestor eșalonări repetate și prin raportare la jurisprudența CEDO.
A arătat Curtea Constituțională că Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 10/2013, criticata de autorii excepției de neconstituționalitate, reglementează plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998, republicata, ale Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, precum si ale Legii nr. 393/2006, in transe anuale egale, eșalonat pe o perioada de 10 ani. Cu privire la critica de natura extrinseca, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, Curtea a constatat ca in Nota de fundamentare a actului normativ criticat Guvernul a motivat urgenta adoptării Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 10/2013 ca fiind determinata de dificultățile întâmpinate in ceea ce privește plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicata, Legii nr. 290/2003, cu modificările si completările ulterioare, si Legii nr. 393/2006, precum si de necesitatea instituirii unor reglementari speciale, cu aplicabilitate limitata in timp, privind plata despăgubirilor acordate in temeiul actelor normative mai sus amintite, plata ce implica un efort deosebit pentru bugetul de stat, fiind îngreunata, din punct de vedere financiar si procedural, de creșterea rapida a numărului de executări silite.
Deși acest act normativ nu a fost invocat de către contestatoare, cele reținute în decizia de neconstituționalitate sunt aplicabile și în cazul de față, neexistând o diferență prea mare între eșalonarea timp de 10 ani a creanțelor asupra statului și eșalonarea acestora în decursul a doi ani și apoi suspendarea aplicării eșalonării timp de peste 10 ani.
Mai reține instanța că insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Instanța mai reține că se mai prevede în art. 38 alin. 6 HG nr. 753/1998 că suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul N. de S., fată de luna decembrie a anului anterior.
Instanța mai retine ca in cauză nu este aplicabil art. 38 alin. 6 HG nr. 753/1998, contrar susținerilor contestatoarei, întrucât acesta prevede modalitatea de actualizare a celei de-a doua tranșe, în ipoteza în care aceasta este achitată conform eșalonării prev. la art. 18 alin. 5 din același act normativ. Or, în speță acest lucru nu s-a întâmplat, nefiind respectat acest grafic de eșalonare, prin urmare nu mai este incidenta nici dispoziția privind modalitatea de actualizare, care avea în vedere ipoteza că cea de-a doua transă va fi plătită cel mai târziu în al doilea an consecutiv de la data emiterii titlului.
Analizând modalitatea de actualizare a creanței intimaților, instanța constată că aceasta s-a realizat în acord cu Decizia nr. XXI/19.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că ”normele prin care au fost reglementate compensațiile au fost elaborate în spiritul principiului reparării integrale a prejudiciului, iar despăgubirile trebuie să corespundă, prin cuantumul lor, valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății”. Prin urmare, actualizarea creanței ce revine intimaților cu indicele de inflație comunicat de Institutul N. de S. este perfect justificată, având în vedere că de la data emiterii titlului executoriu și până în prezent, intimații creditori nu au primit nicio sumă de bani în contul creanței lor, prejudiciul constând în devalorizarea creanței lor în această perioadă, rezultat din neexecutarea culpabilă, urmând a fi suportat tot de către contestatoare.
Intimații sunt titularii unui drept de creanță. Sunt, așadar, titularii unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Creditorul are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului (la fel și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României încă din anul 1994 (de 20 ani), iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituție).
Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul intimaților un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând proporțiile de rezonabilitate (între ingerință și scopul propus).
Or, Statul Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, și în patrimoniul intimatului, în special, a prevăzut concomitent o ingerință în dreptul de proprietate asupra acestei creanțe.
În cazul creditorilor, având în vedere valoarea compensațiilor, singura ingerință permisă constă în impunerea unei plăti eșalonate a creanței. Aceasta este singura condiționare conformă cu dreptul de proprietate al creditorului.
Cealaltă condiționare a efectuării plății („în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”) este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al intimatului și, prin urmare, neconvențională (neconformă cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale și cu jurisprudența născută de Curte din aceste prevederi), motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare. Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului (condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de intimat la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat) și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al intimatului ce impune cenzurarea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
Cu privire la OUG nr. 10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 și din Legea nr. 290/2003, instanța reține că potrivit art. 2 din acest act normativ, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, plata a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului - Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.
Instanța reține că aceste dispoziții sunt contrare art. 6 si art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pentru aceleași motive ca cele reținute de Curtea Constituționala in Decizia nr. 528/2014 prin raportare la jurisprudența CEDO, prezentate anterior. Insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile, prin eșalonări repetate a plătii creanței intimaților.
Cu privire la apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în prezenta speță, contestatoarea se află în eroare cu privire la condițiile aplicării prevederilor art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, care stabilesc că dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege respectiv este foarte clar cu privire la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare.
Or, în prezenta speță nu este vorba despre o lipsă de fonduri, o asemenea situație nefiind susținută de niciun mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există niciun impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
În final, în ce privește încheierea executorului judecătoresc prin care au fost stabilite cheltuieli de executare, instanța retine că suma de 12.955,69 lei, stabilită cu titlu de cheltuieli de executare, prin Încheierea nr. 177/2014, este formată din;
- Onorariul executorului judecătoresc de 8.687,69 lei din care 1.681,49 lei TVA
- Taxe de timbru 20 lei
- Onorariu avocat de 4.000 lei,
- Alte cheltuieli necesare executării silite de 248 lei, din care 48 lei TVA.
Analizând această încheiere, instanța reține că toate elementele incluse în cuantumul cheltuielilor de executare sunt prevăzute de art. 669 alin. 3 Cod procedură civilă. Onorariul executorului judecătoresc se încadrează în plafonul maximal stabilit conform Legii nr. 188/2000 și a Ordinului MJ nr. 2561/2012, prin includerea si a TVA-ului, în raport de creanța totală stabilită în urma actualizării mai sus menționate. Totodată, onorariul avocațial de 4.000 lei a fost justificat prin împuternicirea avocațială depusă la dosarul de executare de avocatul D. E., în reprezentarea tuturor intimaților, și contractul de asistență juridică și factura nr. 26/10.03.2014.
Conform art. 669 alin. 4 teza a doua Cod procedură civilă, Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta, dispozițiile art. 451 alin. 2 și 3 fiind aplicabile în mod corespunzător. Conform art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.
Analizând în temeiul textului de lege citat anterior cuantumul onorariului avocațial inclus în cheltuielile de executare, instanța apreciază că acesta este vădit disproporționat în raport de complexitatea cauzei ori de activitatea desfășurată de avocat. Astfel, instanța reține că procedura executării silite implică o participare minimă a avocatului creditorilor, care se rezumă la formularea cererii de executare silită și la urmărirea actelor de executare efectuate de către executor. Totodată, constatând că reprezentantul creditorilor nu a solicitat cheltuieli de judecată în prezenta cauză și prezumând că onorariul inclus în faza executării silite acoperă și reprezentarea în procedura contestației la executare, instanța reține că prezentul dosar a fost judecat la un singur termen de judecată și că nu a fost formulată o întâmpinare din partea părților asistate de avocate, astfel că, și în raport de activitatea desfășurată în cadrul prezentei proceduri, imputarea în sarcina debitorului a unui onorariul avocațial de 4.000 lei apare ca fiind nejustificată.
Pentru aceste considerente, instanța va reduce onorariul avocațial aferent procedurii de executare, perceput de reprezentantul creditorilor, care urmează a fi imputat contestatoarei, la suma de 1000 lei, apreciind că această valoare este proporțională cu elementele prevăzute de art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.
Pe cale de consecință, instanța va admite în parte contestația la executare formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu intimații T. E., S. I., D. M. și I. F., și va anula în parte Încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare emisă în dosarul nr. 177/2014 la data de 11.04.2014, de Executorul judecătoresc D. C., în sensul reducerii cheltuielilor de executare la cuantumul total de 9.955,69 lei, prin reducerea onorariului avocațial de la suma de 4.000 lei la suma de 1000 lei, urmând ca și celelalte acte de executare să fie anulate în parte, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de executare, în sensul reducerii acestora conform dispoziției anterioare. Celelalte capete ale contestației la executare vor fi respinse ca neîntemeiate.
În ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea executării silite, instanța reține că, potrivit art. 718 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Cum contestația la executare a fost soluționată, capătul cerere privind suspendarea executării silite apare ca rămas fără obiect, motiv pentru care va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte contestația la executare formulată de contestatoarea A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, împotriva intimaților T. E., CNP_, S. I., CNP_, D. M., CNP_ și I. F., CNP_, toți cu domiciliul ales în București, .. 12, ., ., sector 4.
Anulează în parte Încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare emisă în dosarul nr. 177/2014 la data de 11.04.2014, de Executorul judecătoresc D. C., în sensul reducerii cheltuielilor de executare la cuantumul total de 9.955,69 lei, prin reducerea onorariului avocațial de la suma de 4.000 lei la suma de 1000 lei.
Anulează în parte celelalte acte de executare efectuate de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești D. C. și D. A. C., în dosarul de executare nr. 177/2014, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de executare, în sensul reducerii acestora conform dispoziției anterioare.
Respinge celelalte capete ale contestației la executare, ca neîntemeiate.
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, care se va depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.01.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. S. R. L. A.
Red. Jud. I.S. / 7 ex. / 10.03.2015
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 7151/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 410/2015. Judecătoria... → |
|---|
