Contestaţie la executare. Sentința nr. 2803/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2803/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 14-04-2015 în dosarul nr. 2803/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2803
Ședința publică din data de 14 Aprilie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. S.
GREFIER: R. L. A.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală și pe intimatele T. I. și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara – Administrația Județeană a Finanțelor C. S., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile au lipsit.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a actelor de executare și a întâmpinării formulate de intimata DGFP C. S., după care:
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției puterii de lucru judecat, invocată de către intimata-debitoare prin întâmpinare și, în subsidiar, asupra fondului cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, în data de 23.10.2012, contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimata T. I., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi și a procesului-verbal de cheltuieli de executare silită din data de 09.10.2012, emise de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", in dosarul de executare silita nr. 924/2012, solicitând:
1. Anularea adresei de înființare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul de executare nr. 924/2012;
2. Suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea cererii de suspendare a executării silite, contestatoarea a arătat că există riscul executării sale iminente, cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut în beneficiul instituțiilor publice de OG nr. 22/2002. Urgența cererii se justifică prin faptul că poprirea instituită îi afectează activitatea pe care o desfășoară în calitate de instituție publică.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că, la data de 27.09.2012, a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala adresa de înființare poprire întocmita in dosarul de executare nr. 924/2012, însoțita de procesul-verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata, prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din adresa de înființare poprire rezultă că intimata, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă, Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care, în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 73.177 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc, în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
Contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr. 146/2002 coroborate cu cele ale art. 139 Cod procedură fiscală și art. 452 alin. 2 lit. a Cod procedură civilă, arătând că acestea vizează sume de bani ce nu aparțin trezoreriei și care sunt doar rulate prin trezorerie, aparținând unor terți.
Contestatoarea a mai arătat că intimata nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice. Totodată, ANAF, prin președinte sau în calitatea de ordonator secundar de credite nu datorează către DGFP C. S. sume de bani care să poată fi indisponibilizate, în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 și ale Legii nr. 293/2011.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă, arătând că Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin Adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr. Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011. Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Contestatoarea a mai invocat, cu privire la titlul executoriu, faptul că:
- instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public;
- instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S.;
- instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare, executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc. Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii Adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c și d ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc, este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.1 Cod procedură civilă.
Contestatoarea a mai invocat dispozițiile OG nr. 22/2002, care nu au fost respectate în cauză, executorul judecătoresc neîndeplinindu-și obligația de a-i comunica somația prevăzută de art. 2 din acest act normativ.
Totodată, a făcut trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României și la Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului în interesul legii pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Contestatoarea a arătat și faptul că executorul judecătoresc a procedat în mod nelegal la stabilirea cheltuielilor de executare, neexistând o atitudine culpabilă a sa de executare voluntară a unei obligații ce îi revine. Totodată, obligațiile stabilite cu acest titlu sunt exagerate și nu există nici un înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite. Executorul judecătoresc nu a respectat nici onorariile maximale stabilite de lege, sumele pe care i le impută fiind nejustificate.
În subsidiar, contestatoarea a invocat dispozițiile OUG nr._, cu privire la care a fost decisă constituționalitatea, de către Curtea Constituțională, și care sunt conforme cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene din cauza D. și alții contra României.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din OG nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 7 din OG nr. 22/2002 și art. 1 alin. 2 din OG nr. 32/1995.
Prin întâmpinarea depusă la filele 26-27 din dosar, prin serviciul Registratură, intimata a solicitat respingerea contestației la executare, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă. În acest sens, intimata a arătat că HG nr. 134/2009 și HG nr. 109/2009 lămuresc problemele legate de ordonanțarea bugetară, angajatorul debitor fiind alimentat cu fonduri publice de la bugetul de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, care gestionează bugetul prin ANAF, structură centrală în subordinea căreia se află debitorul.
A susținut că Agenția Națională de Administrare Fiscală și debitorul DGFP – C. S. nu au întreprins nici un demers în vederea plății sumelor datorate, conform OG nr. 22/2002 având obligația de cuprinde și prevedea în buget aceste sume. Faptul că partea contestatoare nu este obligată prin titlu este un lucru firesc, având în vedere că aceasta este executată în calitate de terț poprit, astfel că este, prin definiție, străină de raportul inițial de creanță.
Cu privire la prescripția dreptului de a cere executarea silită, intimata a arătat că debitorul și Ministerul Finanțelor Publice au recunoscut debitul prin corespondența purtată cu partea. De altfel, cuantumul drepturilor puse în executare nu a fost stabilit de către debitor, iar, de la data stabilirii, obligația prevăzută în titlu a devenit susceptibilă de executare silită.
Intimata a mai susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă, iar somația a fost emisă cu respectarea OG nr. 22/2002. Totodată, decizia pronunțată în cadrul recursului în interesul legii din 2009 nu produce efecte retroactive și nu este aplicabilă titlului executoriu din cauză.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, intimata a arătat că onorariul executorului a fost stabilit în limitele legii, iar onorariul avocațial a fost stabilit conform art. 247 Cod procedură civilă.
In drept, intimata a invocat prevederile art. 115-118 Cod procedură civilă.
Conform art. 402 alin. 1 Cod procedură civilă, la dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr. 924/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A..
Prin Sentința civilă nr. 5337/07.06.2013 pronunțată de către Judecătoria sectorului 5 București în cadrul dosarului nr._, instanța a respins contestația la executare, ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe contestatoarea a formulat recurs, care a fost soluționat prin Decizia civilă nr. 3086R/24.10.2014 pronunțată de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii recursului, casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerentele acestei decizii, Tribunalul București a reținut faptul că soluționarea contestației la poprire s-a făcut fără participarea debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., fiind necesar a se pune în discuție extinderea cadrului procesual pasiv.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 14.01.2015, sub nr._ .
În ședința publică din data de 03.03.2015, instanța dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată-debitoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S., conform dispozițiilor deciziei de casare și a art. 315 alin.1 Cod procedură civilă.
Prin serviciul Registratură, intimata-debitoare Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S., a depus la dosarul cauzei întâmpinare, la data de 06.04.2015, prin care a solicitat admiterea contestației la executare și, pe cale de consecință, anularea actelor de executare emise de B. Casagranda S. A. pentru punerea în executare a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008. Totodată, intimata-debitoare a invocat excepția autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2136/30.09.2013 pronunțată în dosarul nr._ * al Judecătoriei Reșița, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 67/05.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S..
În motivare, intimata-debitoare a apreciat că executarea silită s-a efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 460 Cod procedură civilă, întrucât Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 nu cuprinde în dispozitivul său obligația stabilită în sarcina debitorului DGFP C.-S., prin actele de executare contestate în prezenta cauză, de a-i plăti creditoarei suma de_ lei cu titlu de drepturi salariale, astfel că această sumă nu are un temei legal, pretinsul titlu executoriu neconținând o creanță certă și lichidă.
Mai mult, Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are calitatea de terț poprit față de debitorul DGFP C.-S., astfel cum i-a fost atribuită această calitate prin actele de executare, în mod nelegal.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, intimata-debitoare a arătat faptul că prin Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013 pronunțată în dosarul nr._ * al Judecătoriei Reșița, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 67/05.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S., au fost anulate actele de executare emise în dosarul execuțional nr. 123/2012, prin admiterea contestației la executare formulată de către Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru DGFP C.-S., în calitate de debitor, în contradictoriu cu Sindicatul Direcției Financiare C.-S., prin urmare și în contradictoriu cu intimata-creditoare din prezenta cauză. Sentința civilă nr. 213/2013 a vizat nelegalitatea executării silite a aceluiași pretins titlu executoriu cu cel invocat în cauză, respectiv sentința civilă nr. 1843/2008, apreciindu-se, cu caracter irevocabil, că această hotărâre judecătorească nu cuprinde o creanță certă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.
Executarea silită derulată prin B. Casagranda S. A. valorifică somația nr. 123/2013, pentru executarea silită a aceleiași Sentințe civile nr. 1843/2008, chiar dacă, ulterior primei executări silite a sumei de 13.547.774 lei, invocată cu titlu de debit, s-a solicitat executarea silită a fiecărei sume componente a sumei de 13.547.774 lei, cum este și cazul de față, reprezentând așa-zisa cuantificare a suplimentului gradului și suplimentului treptei de salarizare.
Cu privire la obiectul celor două cauze, s-a arătat faptul că verificarea jurisdicțională cu privire la suma de 13.547.774 lei, implică și verificarea jurisdicțională cu privire la suma de_ lei, rezultată din același centralizator nr. 4/16.02.2012, parte componentă din suma de 13.547.774 lei.
De asemenea, intimata-debitoare a invocat considerentele reținute în cuprinsul Sentinței penale nr. 311/PI/16.12.2013, pronunțată în cadrul dosarului nr._ al Curții de Apel Timișoara în sensul că „procentul de 25% aplicat pentru calculul acestor sporuri a fost cerut de sindicat iar în răspunsul întocmit se consemnează într-una din adrese că acea situație nu reprezintă un document administrativ oficial și nu poate sta la baza executării silite, dovadă fiind faptul că acele drepturi salariale nu au fost nici în acest moment executate”.
În opinia intimatei-debitoare, intimata-creditoare nu mai poate pretinde recunoașterea suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare în cuantum de 25% fiecare, întrucât statuările instanței, cu privire la respingerea unei astfel de cuantificări au intrat în puterea lucrului judecat.
S-a apreciat că, în cauză sunt incidente considerentele Î.C.C.J. reținute în cadrul deciziei RIL nr. 20/2009 (pronunțată pentru unificarea practicii neunitare în privința acordării pe cale judecătorească a drepturilor salariale pretinse de funcționari publici), arătându-se faptul că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 24.10.2012, după data publicării deciziei în Monitorul Oficial nr. 880/16.12.2009 și în cadrul prezentei cauze se contestă legalitatea actelor de executare emise pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1843/2008, prin care se urmărește ca pe cale judecătorească să fie stabilite drepturi salariale în favoarea funcționarului public.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În temeiul art. 84 Cod procedură civilă, instanța a apreciat că excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată de către contestatoare reprezintă o apărare pe fondul cauzei, astfel că nu a fost soluționată cu prioritate, ci a fost avută în vedere o dată cu pronunțarea prezentei soluții pe fondul cauzei.
La termenul de astăzi, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției puterii de lucru judecat, invocată de către intimata-debitoare prin întâmpinare și în subsidiar, asupra fondului cauzei.
În cadrul probei cu înscrisuri, instanța a dispus atașarea la dosar a unor copii certificate la zi ale dosarului de executare contestat.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, a fost admisă acțiunea formulată de mai mulți reclamanți, între care și intimata creditoare T. I., împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice (DGFP) C.-S., aceasta din urmă fiind obligată la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
La data de 06.07.2012, creditoarea a înregistrat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda – S. A. o cerere de executare silită a debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., în baza hotărârii judecătorești descrise anterior, formându-se dosarul de executare nr. 924/2012.
Prin încheierea din 03.09.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosarul nr._/302/2012, instanța, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosarul nr._ .
În temeiul art. 3717 Cod procedură civilă, executorul judecătoresc a emis, în data de 09.10.2012, procesul verbal nr. 924/2012, prin care a stabilit cheltuielile de executare datorate în cauză la valoarea totală de 11.133 lei. Apoi, în temeiul art. 453 Cod procedură civilă, a emis adresele de înființare ale popririlor nr. 924/2012, prin care a dispus indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitoarei DGFP C. S. de către terții popriți Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, până la concurența debitului executat silit de 73.177 lei, reprezentând drepturi salariale calculate conform titlului executoriu și cheltuieli de executare. Adresa de înființare a popririi i-a fost comunicată contestatoarei la data de 10.10.2012, conform vizei de primire inserate pe copia adresei atașată la dosar.
Totodată, în temeiul art. 454 alin. 1 Cod procedură civilă, debitoarea a fost înștiințată cu privire la înființarea celor două popriri.
Având în vedere această situație de fapt, instanța va analiza cu prioritate, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă, excepția puterii de lucru judecat, invocată de către intimata-debitoare prin întâmpinare.
Potrivit art. 1201 din Codul civil de la 1864, ,,este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate,,.
Între prezenta cauză și cea care a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013 (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 67/R/05.03.2014 a Tribunalului C. S.) nu există identitate de părți și obiect. Astfel, în vreme ce în prezenta cauză, părți sunt contestatoarea Agenția Naționala de Administrare Fiscala (terț poprit în dosarul execuțional al B. Casagranda – S. A.) si intimatele T. I. și Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S. (F. Direcția G. A Finanțelor Publice C. S.), în dosarul nr._ al Judecătoriei Reșița, părți au fost contestatorul Ministerul Finantelor Publice pentru Directia Generala a Finanțelor Publice C. S. (în calitate de debitor), iar intimați Sindicatul Direcției Financiare C. S. și Biroul Executorului Judecătoresc N. N..
Nu există nici identitate de obiect, deoarece în prezenta cauză se contestă executarea silită începută în dosarul nr. 924/2012 al B. Casagranda S. A. la cererea creditoarei T. I., iar în dosarul nr._ înregistrat pe rolul Judecătoriei Resita s-a contestat executarea demarată în dosarul nr. 123/2012 al B. N. N., la cererea creditorului Sindicatul Direcției Financiare C. S..
De asemenea, instanța reține că, în dosarul nr._ în care a fost pronunțată Sentința penală nr. 311/16.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, intimata T. I. nu a fost parte. Acest litigiu a privit o plângere privind un pretins conflict de interese săvârșit de numiții C. D. C. si P. S., care au deținut calitatea de director executiv al DGFP C. S., respectiv, de șef birou resurse umane și salarizare al aceleiași instituții și care au întocmit, în dosarul de executare al B. Casagranda S. A., situația privind calculul suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare cf. art. 31 alin.1 lit. c din Lg.188/1999.
Față de aceste considerente, instanța va respinge excepția puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 2136/30.09.2013 a Judecătoriei Reșița (irevocabilă prin decizia civilă nr. 67/R/05.03.2014 a Tribunalului C. S.) și a Sentinței penale nr. 311/16.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, potrivit art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă, împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar conform alineatului 2, Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.
Analizând actele de executare descrise mai sus din perspectiva condițiilor de legalitate prevăzute de lege și a aspectelor invocate de contestatoare și de intimata - debitoare, instanța reține următoarele:
În ceea ce privește efectele Sentinței civile nr. 2136/30.09.2013 a Judecătoriei Reșița irevocabilă prin Decizia civilă nr. 67/R/05.03.2014 a Tribunalului C. S., și ale Sentinței penale nr. 311/16.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, instanța reține că, în lipsa identității de părți, dezlegările date prin aceste hotărâri judecătorești nu sunt susceptibile de a se bucura nici de efectul pozitiv al lucrului judecat prin raportare la prezenta cauză.
Dacă în privința hotărârii penale situația este clară, cu referire la Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013 a Judecătoriei Reșița, instanța socotește că se impune efectuarea unei lămuriri suplimentare. Raportul juridic procesual din cauza tranșată prin această din urmă sentința civilă dintre DGFP C. S. și Sindicatul Direcției Financiare C. S. nu este identic, din punctul de vedere al părților, cu cel dintre intimatele din speță. În acest sens, instanța constată că, potrivit celor reținute de Înalta Curte de Casație si Justiție în Decizia nr. 1/21.01.2013 pronunțată în interesul legii, elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășesc limitele unui simplu drept de reprezentare legală, în același sens fiind și dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată. Ca atare, nefiind vorba de un caz de reprezentare legală clasic, în care partea reprezentată stă în nume propriu în judecată, nu se poate susține că intimata T. I. a avut calitatea de parte în dosarul nr._ al Judecătoriei Reșița în care acțiunea a fost formulată împotriva Sindicatului Direcției Financiare C. S.. De altfel, din Sentința civilă nr. 2136/30.09.2013 a Judecătoriei Reșița, nu rezultă că membrii de sindicat ar fi fost citați în cauza ce a fost soluționată prin această sentință.
Sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008 a Tribunalului C.-S. are calitatea de titlu executoriu, în virtutea art. 372 Cod procedură civilă, și, contrar susținerilor contestatoarei, stabilește în favoarea intimatei, și în sarcina debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., o creanță certă, lichidă și exigibilă.
În lumina dispozițiilor art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă, creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, iar lichiditatea creanței, în accepțiunea art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă, constă în aceea că acesta este determinată prin însuși actul constatator al creanței sau poate fi determinată. În fine, exigibilitatea creanței implică faptul că termenul stabilit (și) în favoarea debitorului s-a împlinit sau că debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
Analizând titlul executoriu, instanța reține că dreptul de creanță al intimatei este cert, derivând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, și este lichid, având un caracter determinabil, în sensul art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă. Astfel, deși cuantumul debitului datorat de către debitoare nu a fost stabilit cu exactitate de către instanța judecătorească, acesta este ușor determinabil, conform criteriilor indicate în hotărârea judecătorească, respectiv, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. Conform acestor criterii, debitoarea a cuantificat drepturile salariale datorate intimatei, astfel că acestea au dobândit, cu respectarea textului de lege indicat anterior, un caracter determinat.
Din aceeași perspectivă, se constată că, inclusiv prin Sentința penală nr. 311/PI/16.12.2013 a Curții de Apel Timișoara de care intimata Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S. (F. Direcția G. A Finanțelor Publice C. S. s-a prevalat în invocarea puterii de lucru judecat, s-a reținut că ,,nu se poate susține că aceste drepturi salariale au fost calculate fără a exista vreun temei legal, întrucât acestea au fost consfințite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat,,.
Totodată, dreptul de creanță al intimatei este exigibil, nefiind supus, conform titlului executoriu, vreunui termen suspensiv de plată. Sistemul de eșalonare a plății, instituit de OUG nr. 71/2009, ce va fi analizat mai jos, are natura unui moratoriu legal în privința executării creanțelor reprezentând drepturi salariale, creanțe însă care, pentru a fi executate, trebuie să fie exigibile.
Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, exced prezentei cauze și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată. În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditoarei. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimata.
Totodată, aplicabilitatea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/21.09.2009, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești executate silit în cauză, nu mai poate fi analizată, efectele acesteia nefiind aplicabile litigiilor deja soluționate. Trebuie observat că, atât dispozitivul deciziei de recurs în interesul legii cât și considerentele pe care acesta se sprijină vizează, ca problemă de drept judecată, doar imposibilitatea acordării pe cale judecătorească a respectivelor drepturi salariale. Or, astfel după cum s-a arătat mai sus, această dezlegare nu poate fi valorificată după rămânerea definitivă a hotărârii de fond, în faza de executare silită. A nesocoti existența titlului executoriu ar reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că dreptul de a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părți -Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999, paragraful 63-), consecință pe care instanța nu o poate consfinți prin admiterea prezentei contestații.
Conform titlului executoriu, calitatea de debitor aparține, astfel cum a indicat și contestatoarea, Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. Contestatoarea este executată silit în calitate de terț poprit, așadar, conform art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă, pentru sumele de bani pe care le datorează debitoarei sau pe care i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. Contestatoarea a dobândit calitatea de terț poprit prin adresa de înființare a popririi ce i-a fost expediată de către executorul judecătoresc, fiind fără relevanță dacă s-au reținut obligații în sarcina sa prin titlul executoriu sau nu.
Terțul poprit este, prin definiție, străin față de raportul juridic ce a determinat procedura de executare silită, acesta putând fi executat silit în prezența unor raporturi juridice distincte avute doar cu debitoarea.
Cu privire la raporturile juridice dintre contestatoare și debitoarea executată silit, pe care se întemeiază adresa de înființare a popriri ce face obiectul contestației la executare, instanța reține că acestea există în temeiul dispozițiilor legale prezentate în continuare, iar apărările contestatoarei în sens contrar sunt neîntemeiate.
Astfel, instanța reține că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. 3 pct. 4 lit. e din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.
În concret, ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem piramidal de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Deși aceste raporturi de subordonare financiară între instituții, existente în temeiul legii, nu sunt raporturile clasice dintre un debitor și un terț poprit, prin care acesta din urmă să datoreze sume de bani debitorului, instanța apreciază că ele fac parte din domeniul de aplicare al art. 452 alin. 1 Cod procedură civilă. Aceasta deoarece DGFP Călărași nu se angajează, pe cont propriu, în raporturi contractuale cu terțe persoane, prin care să obțină venituri, ci doar distribuie sumele de bani primite în temeiul legii bugetului de stat conform alocației bugetare. Prin urmare, în lipsa alimentării cu fonduri a acestei instituții de către ordonatorii superiori de credite, debitoarea ar fi în imposibilitate de a executa vreodată obligațiile de plată pe care le are, situație ce nu poate fi remediată decât prin instituirea unei popriri pentru sumele de bani ce i se cuvin, la ordonatorii superiori de credite.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S., ci din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.
În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
În același sens trebuie interpretate și dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002, potrivit cu care Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Astfel, procedura specială de alocare a fondurilor destinate plății creanțelor statului stabilite prin titluri executorii nu poate influența în nici un mod dreptul creditorilor de a obține executarea respectivelor creanțe. Aceasta deoarece, o eventuală omisiune a autorităților executive de a stipula în bugetele instituțiilor publice sumele necesare executării totale a obligațiilor prevăzute în titluri executorii îi este pe deplin imputabilă puterii executive și, conform principiului clasic de drept Nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate justifica neexecutarea respectivelor obligații.
Contestatoarea a invocat, în apărarea sa, și dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cu care, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța apreciază că aceste dispoziții legale nu instituie, astfel cum în mod neîntemeiat susține contestatoarea, un termen de grație de 6 luni de zile, în favoarea instituțiilor publice executate silit, care operează în orice condiții și care împiedică începerea procedurii de executare silită. Fiind o normă cu caracter excepțional și derogator de la dispozițiile de executare de drept comun, termenul de 6 luni nu poate opera decât în condițiile strict prevăzute de lege, respectiv numai dacă debitorul dovedește lipsa fondurilor necesare executării silite, or, o astfel de probă nu a fost efectuată în nici un mod în cauză.
Contestatoarea a invocat în apărarea sa prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.
Instanța reține că prevederile art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în niciun caz, despre o creanță fiscală.
Cu privire la legalitatea stabilirii în cauză a cheltuielilor de executare, instanța reține că onorariul stabilit de executorul judecătoresc și cheltuielile de executare, consemnate în procesul verbal nr. 924/2012, respectă limitele impuse de OUG nr. 144/2007, ce au modificat Legea nr. 188/2000. Totodată, contrar susținerilor contestatoarei, acestea includ în mod legal și onorariul avocațial aferent fazei de executare, și nu fazei de judecată. Angajarea unui avocat în faza executării rezultă din împuternicirea avocațială depusă în dosarul de executare. În același timp, suma percepută cu acest titlu rezultă în mod expres din factura emisă de Cabinetul de avocat C. E. și atașată dosarului de executare, astfel că nu poate fi considerată nejustificată. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită.
Analizând excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată prin cererea de chemare în judecată, instanța reține că dreptul de a cere executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a luat naștere în anul 2009, în urma rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008. La aceeași dată a început să curgă, conform art. 405 alin. 2 Cod procedură civilă și termenul de prescripție de 3 ani, în urma căruia orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.
Cu toate acestea, potrivit art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Instanța reține că, la data de 18.06.2009, a intrat în vigoare Ordonanța de Urgență nr. 71/2009 care a stipulat că: Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
Prin art. 1 alin. 2 s-a prevăzut expres că În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Așadar, o dată cu . OUG nr. 71/2009, executarea silită a titlului executoriu invocat în cauză a fost suspendată de drept, ceea ce a reprezentat un impediment de natură legală la derularea procedurilor de executare silită. Prin urmare, conform art. 4051 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, a operat și o suspendare a termenului de prescripție a dreptului intimatei de a cere executarea silită, cauză de suspendare ce dăinuiește și în prezent și care împiedică împlinirea termenului de prescripție.
Faptul că instanța va reține în continuare neconformitatea acestei suspendări a executării silite cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și va înlătura de la aplicare, în cauză, dispozițiile OUG nr. 71/2009, nu poate împiedica efectul suspensiv al termenului de prescripție pe care acest act normativ îl are, care, până la o analizare in concreto de către o instanță judecătorească, este aplicabil și în vigoare.
Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
Analizând dispozițiile OUG nr. 71/2009, instanța reține că, de la . au fost modificate succesiv, prin OUG nr. 18/2010, prin OUG nr. 45/2010 și, ultima dată, prin Legea nr. 230/2011, de fiecare dată legiuitorul prorogând începerea executării silite a titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale. În urma ultimei modificări, aduse prin Legea nr. 230/2011, s-a prevăzut că Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut prin Decizia nr. 1/16.01.2012, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, faptul că instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care sunt învestite, au obligația de a evalua compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin.1 și 2 din OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția a României, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.
A subliniat Înalta Curte faptul că un control obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
Așadar, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
Ca atare, instanța va analiza compatibilitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 cu normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, interpretate prin prisma jurisprudenței Curții Europene, raportându-se la situația particulară a speței de față.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil și dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, care prevăd că Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Instanța reține că dreptul de creanță al intimatei face parte din domeniul de aplicare al art. 6 paragraf 1 CEDO, intrând în categoria drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, noțiune europeană autonomă, având un caracter patrimonial și întemeindu-se pe drepturile civile ale reclamantei. Totodată, dreptul de creanță recunoscut definitiv și irevocabil printr-o hotărâre judecătorească se circumscrie noțiunii de bun, în sensul art. 1 Protocolul 1, dreptul de proprietate al titularului trebuind protejat conform cu exigențele acestui text de lege.
În jurisprudența sa, reluată cel mai recent prin Decizia pronunțată în data de 17.10.2012, în cauza D. D. D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6. Neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6 paragraf 1 din Convenție (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bourdov, citată anterior, pct. 40). O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hornsby, citată anterior, pct. 40; JasiunienÄ - împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006). Totodată, pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (RaĂ»lian împotriva Rusiei, nr. 22.000/03, pct. 31, 15 februarie 2007).
Pentru a răspunde la întrebarea dacă art. 6 a fost respectat, Curtea trebuie să ia în considerare comportamentul tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național (a se vedea, mutatis mutandis, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981, pct. 48-49, . nr. 44).
Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr. 169).
În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eșalonare nu avea statut de "lege" în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de "lege", fusese aplicat în mod defectuos (Suljagic împotriva Bosniei-Herțegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56-57, 3 noiembrie 2009).
Analizând în concret compatibilitatea OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile Convenției Europene, în cauza D. și alții împotriva României, Curtea Europeană a reținut că măsurile luate de statul român urmăresc un scop de utilitate publică, respectiv menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice, dat fiind contextul unei grave crize economice și financiare invocate de Guvernul României. În ceea ce privește proporționalitatea măsurii cu scopul următor, Curtea a reținut că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești. În cauza suspusă analizei, Curtea Europeană a reținut că reclamanții au primit, în octombrie 2008, o primă tranșă, reprezentând 30% din suma datorată, apoi, în septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși, conform OUG nr. 45/2010, cea de-a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012. Sumele au fost actualizate de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății și nu există, în prezent, nimic care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
D. urmare, Curtea Europeană a reținut că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost plătită, astfel că substanța drepturilor acestora nu a fost afectată, iar măsurile adoptate de Guvern nu sunt nerezonabile.
Aplicând, în mod similar, aceste principii la cauza de față, instanța constată că intimata nu a beneficiat de plata niciunei tranșe din drepturile salariale ce i-au fost recunoscute prin titlul executoriu. Astfel, din adresa Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S., atașată la dosar, rezultă că această instituție a refuzat să execute în vreun mod hotărârea judecătorească invocată de intimată, apreciind că drepturile salariale recunoscute prin aceasta nu sunt cuantificate sau cuantificabile.
Aceste susțineri ale debitoarei privind imposibilitatea executării hotărârii judecătorești deoarece nu ar conține drepturi cuantificabile sunt, desigur, neîntemeiate, dreptul de creanță recunoscut intimatei având un caracter lichid și determinabil, astfel cum a fost reținut în paginile anterioare.
Cu toate acestea, ele dovedesc o rea-credință a debitoarei, care refuză în mod nejustificat, abuziv, de a executa o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Ca atare, în cauză nu se pot reține circumstanțele atenuante în favoarea statului din cauza D. și alții împotriva României, întrucât, nu numai că debitoarea nu a depus diligențele rezonabile pentru a executa, măcar în parte, titlul executoriu, dar refuză, și în prezent, fără temei legal, să se supună dispozițiilor instanței de judecată.
Într-o asemenea ipoteză, desigur că măsurile dispuse prin OUG nr. 71/2009 nu pot fi considerate proporționale cu scopul urmărit, deoarece, pe parcursul celor 4 ani de la emiterea titlului executoriu, intimata nu a beneficiat de nicio plată aferentă dreptului de creanță ce i se cuvine. Prin nerespectarea mecanismului de eșalonare instituit prin OUG nr. 71/2009, debitoarea, în calitate de reprezentant al Statului Român, a făcut inaplicabil acest act normativ, instanța urmând să constate neconformitatea acestuia cu norma europeană.
Ca atare, constatând că, în situația concretă a intimatei, dispozițiile OUG nr. 71/2009 înfrânge garanțiile instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 paragraf 1 și prin art. 1 paragraf 1 din Protocolul 1 la Convenție, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României, potrivit cu care Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, instanța le va înlătura pe acestea de la aplicare în procedura executării silite inițiată de către executorul judecătoresc Casagranda S. A. în dosarul de executare nr. 924/2012.
Deoarece, în lipsa aplicării OUG nr. 71/2009, procedura de executare derulată la cererea intimatei respectă toate condițiile de legalitate impuse de lege, instanța va respinge, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva intimatei T. I..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția puterii de lucru judecat, invocată de către debitoare, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Respinge contestația la executare formulată de contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva intimaților T. I., cu domiciliul ales în București, ., ., . și DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR C. S., cu sediul ales în București, ., sector 5, ca neîntemeiată.
Cu recurs în termen 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14.04.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
I. S. R. L. A.
Red. Jud. I.S. / 4 ex./06.07.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1808/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 2864/2015. Judecătoria... → |
|---|
