Contestaţie la executare. Sentința nr. 6477/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6477/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 17-09-2015 în dosarul nr. 6377/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6477/2015
Ședința publică de la 17.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. S.
GREFIER: S. – M. C.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală și pe intimatele N. M. și Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.), având ca obiect contestație la executare, suspendare executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că, prin serviciul registratură, intimata Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.) a depus întâmpinare și un set de înscrisuri, la data de 11.08.2015.
Instanța, constată faptul că intimata Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.) a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 114 ind. 1 alin. 2 C.proc.civ. 1865 și apreciază că nu impune comunicarea acesteia către partea adversă.
Instanța, în temeiul dispozițiilor art. 84 C.proc.civ. califică excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, formulată de către contestatoare, ca reprezentând un motiv al contestației la executare, urmând a fi avută în vedere la deliberarea pe fondul cauzei.
Instanța, deliberând cu prioritate, conform art. 137 alin. 1 C.proc.civ. 1865 asupra excepțiile invocate de către intimata N. M. prin întâmpinare, respinge ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii de suspendare a executării silite, reținând că cererea de suspendare a executării silite a fost întemeiată pe dispozițiilor art. 403 C.proc.civ. 1865, care acordă competența de soluționare a acestei cereri în favoarea instanței competente să judece contestația la executare și având în vedere faptul că executarea silită se realizează pe raza teritorială a sectorului 5 București, Judecătoria Sectorului 5 București este competentă să soluționeze cauza. În ceea ce privește dispozițiile art. 6 din OG nr. 22/2002, pe care intimata își întemeiază excepția, instanța reține că acestea nu sunt aplicabile cauzei, acestea având incidență doar în cadrul cererilor de acordare a termenului de grație sau de eșalonare a debitului.
Instanța, deliberând asupra excepției netimbrării acțiunii, invocată de către intimata N. M. prin întâmpinare, o respinge ca neîntemeiată, reținând faptul că, potrivit dispozițiilor art. 7 din OG nr. 22/2002, cererilor, indiferent de natura lor, formulate de către instituțiile și autoritățile publice, în cadrul cererilor de executare silită, sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru, astfel că instituția contestatoare nu datorează taxa judiciară de timbru aferentă contestației la executare.
Totodată, califică excepția puterii de lucru judecat, invocată de către intimata Direcția Regională Finanțelor Publice Timișoara, ca fiind o apărare pe fondul cauzei și nu o veritabilă excepție, argumentele aduse în susținerea ei urmând a fi avute în vedere la momentul deliberării asupra fondului.
Instanța, considerându-o utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 167 alin. 1 C.proc.civ. 1865, încuviințează proba cu înscrisuri solicitată de către toate părțile.
Instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra fondului cauzei.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.10.2012 sub nr. _ , contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu N. M., contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi precum și a procesului verbal de cheltuieli de executare silită, emis de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", acte încheiate in dosarul de executare silita nr. 833/2012 prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea adresei de înființare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul execuțional anterior menționat; a solicitat de asemenea contestatorul să se dispună și suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea solicitării subsidiare, contestatoarea a invocat faptul că, există riscul executării silite iminente în ceea ce privește cheltuielile de executare întrucât s-a trecut la executarea silită prin poprire; astfel, prin poprirea instituită de către executorul judecătoresc, este afectată activitatea Agentiei de Administrare Fiscală.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că la data de 04.10.2012 a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Adresa de înființare poprire intocmita in dosarul de executare nr. 833/2012 însoțita de Procesul verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata C. I., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din Adresa de înființare poprire, rezultă că intimatul, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 62.168 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale a finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare care potrivit art. 139 din Codul de procedura fiscala - Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat - "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită."
În plus, potrivit art. 452 alin.2 lit. a din Codul de procedura civila, nu sunt supuse executării silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de Iepe și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție”.
Contestatoarea a mai arătat că intimatul nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice.
Totodată, potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 veniturile si cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercițiului bugetar, iar potrivit prevederilor art. 12 din același act normativ, veniturile si cheltuielile bugetare se înscriu si se aproba in buget pe surse de proveniența si respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate dupa natura lor economica si destinația acestora, potrivit clasificației bugetare.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002, cheltuielile bugetare au destinație precisa si limitata si sunt determinate de autorizările conținute in legi specifice si in legile bugetare anuale, iar alin. 3 prevede ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată si plătită daca nu este aprobata potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită.
În cauza de față, Sentința civilă nr.1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr.
Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011.
Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Pe fond, contestatoarea a arătat că, instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public; de asemenea, instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului C.-S.; mai mult, instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc.
Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c) și d) ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.(1) Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, a subliniat contestatoarea, dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
In acest sens, nu au fost respectate dispozițiile O.G. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dat fiind faptul ca inainte de a formula adresa de infiintare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat contestatoarei somația prevăzută de art. 2 din O.G.22/2002. Se poate constata ca emiterea adresei de infiintare a popririi nu a fost precedată de emiterea unei somații de plata asa cum prevede textul legal mai sus menționat. Așadar somatia de plata trebuie sa fie comunicata debitorului inainte de a se formula adresa de infiintare a popririi, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 454 alin. 1 cod procedura civila potrivit căruia poprirea se înființează fara somație.
Mai mult decât atât, în privința recunoașterii drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului, respectiv suplimentul treptei de salarizare, prin hotărârea pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă.
Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr.9/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
A adăugat contestatoarea că cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției contestatoare sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008.
Nu pot fi luate în considerare nici faptul că sumele exagerate, menționate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executării silite, întrucât nu există niciun înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite, iar pe de altă parte, nu este făcută dovada diligentelor și prestației avocatului în această etapă, de natură să justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli.
Contestatoarea a apreciat că numai în măsura în care se dovedește faptul că debitorul nu s-a conformat procedurii instituită prin O.U.G. nr. 71/2009 și nu a executat creanța devenită exigibilă, în condițiile și la termenele prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, atunci creditorul are deschisă calea executării silite, raportat la prevederile art. 3721 alin.(2) Cod procedură civilă.
Aplicarea acestui act normativ nu neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu refuză punerea în executare a acestora, ci doar stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului și care nu poate face obiectul unei executări silite.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare. În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În susținerea cererii de chemare în judecată nu au fost depuse la dosar înscrisuri.
Prin serviciul registratură intimata a depus la dosar la data de 12.04.2013 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite.
De asemenea, intimata a invocat excepția netimbrării contestației la executare, solicitând anularea contestației și cererii de suspendare a executării silite, ca netimbrate, precum și respingerea cererii de suspendare pentru neplata cauțiunii. Totodată, a invocat excepția necompetenței materiale a instanței în judecarea cererilor de suspendare bazate pe OG 22/2002.
Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestației la executare formulată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă de către contestatoare.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp.art.115-118 C.p.c și nu a avut atașate înscrisuri în sustinere.
La dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr. 833/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A..
S-a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Prin Sentința civilă nr. 9057/29.10.2013 pronunțată de către Judecătoria sectorului 5 București în cadrul dosarului nr._, instanța a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare și a respins cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe contestatoarea a formulat recurs, care a fost soluționat prin Decizia civilă nr. 4179R/17.12.2014 pronunțată de către Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în sensul admiterii recursului, casării sentinței recurate și trimiterii cauzei spre rejudecare. În considerentele acestei decizii, Tribunalul București a reținut faptul că soluționarea contestației la poprire s-a făcut fără participarea debitoarei Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S., fiind necesar a se pune în discuție extinderea cadrului procesual pasiv.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.02.2015, sub nr._ .
Prin încheierea de ședință din data de 09.07.2015, instanța a luat act de cererea modificatoare a cadrului procesual pasiv formulată de contestatoarea – creditoare, in sensul că are calitatea de intimată-debitoare și Direcția Regională Finanțelor Publice Timișoara, în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S..
La data de 11.08.2015, prin serviciul registratură, intimată Direcția Regională Finanțelor Publice Timișoara, în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S., a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea contestației la executare și, pe cale de consecință, anularea actelor de executare emise de B. Casagranda S. A. pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1843/28.10.2008. Totodată, intimata-debitoare a invocat excepția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2136/30.09.2013 pronunțată în dosarul nr._ * al Judecătoriei Reșița, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 67/05.03.2014 pronunțată de Tribunalul C.-S..
Prin întâmpinare, intimata debitoare a susținut că executarea silită s-a efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 460 C.proc.civ. 1865, întrucât sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 nu cuprinde în dispozitivul său obligația stabilită în sarcina debitorului DGFP C.-S., prin actele de executare contestate în prezenta cauză, de a-i plăti creditorului suma de 40.420 lei cu titlu de drepturi salariale, astfel că această sumă nu are un temei legal, pretinsul titlu executoriu neconținând o creanță certă și lichidă.
S-a mai susținut că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are calitatea de terț poprit față de debitorul DGFP C.-S., astfel cum i-a fost atribuită această calitate prin actele de executare, în mod nelegal.
În susținere excepției puterii de lucru judecat, s-a arătat că executarea silită derulată prin B. Casagranda S. A. valorifică somația nr. 123/2013, pentru executarea silită a aceleiași sentințe civile nr. 1843/2008, chiar dacă, ulterior primei executări silite a sumei de 13.547.774 lei, invocată cu titlu de debit, s-a solicitat executarea silită a fiecărei sume componente a sumei de 13.547.774 lei, cum este și cazul de față, reprezentând așa-zisa cuantificare a suplimentului gradului și suplimentului treptei de salarizare. Cu privire la obiectul celor două cauze, s-a arătat faptul că verificarea jurisdicțională cu privire la suma de 13.547.774 lei, implică și verificarea jurisdicțională cu privire la suma de 51.654 lei, parte componentă din suma de 13.547.774 lei.
Au mai fost invocate de către intimata debitoare considerentele reținute în cuprinsul sentinței penale nr. 311/PI/16.12.2013, pronunțată în cadrul dosarului nr._ al Curții de Apel Timișoara în sensul că „procentul de 25% aplicat pentru calculul acestor sporuri a fost cerut de sindicat iar în răspunsul întocmit se consemnează într-una din adrese că acea situație nu reprezintă un document administrativ oficial și nu poate sta la baza executării silite, dovadă fiind faptul că acele drepturi salariale nu au fost nici în acest moment executate”.
În opinia intimatei debitoare, intimatul creditor nu mai poate pretinde recunoașterea suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare în cuantum de 25% fiecare, întrucât statuările instanței, cu privire la respingerea unei astfel de cuantificări au intrat în puterea lucrului judecat.
S-a apreciat că, în cauză sunt incidente considerentele Î.C.C.J. reținute în cadrul deciziei RIL nr. 20/2009, arătându-se faptul că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 18.10.2012, după data publicării deciziei în Monitorul Oficial nr. 880/16.12.2009 și în cadrul prezentei cauze se contestă legalitatea actelor de executare emise pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 1843/2008, prin care se urmărește ca pe cale judecătorească să fie stabilite drepturi salariale în favoarea funcționarului public.
Referitor la cheltuielile de executare pretinse, acestea nu sunt datorate având in vedere că nu sunt cuprinse in sentința civilă nr. 1843/28.10.2008.
In drept, au fost invocate disp. art. 115 Cod proc.civ., ale art. 166 Cod proc.civ., art. 372, 329 alin. 3 și art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod proc.civ., precum și ale Legii nr. 188/1999.
La acest termen de judecată, instanța a calificat excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, formulată de către contestatoare, ca reprezentând un motiv al contestației la executare, a respins excepția necompetenței materiale a instanței în soluționarea cererii de suspendare a executării silite și excepția netimbrării acțiunii, invocate de către intimata N. M. prin întâmpinare, ca neîntemeiate și a calificat excepția puterii de lucru judecat, invocată de către intimata Direcția Regională Finanțelor Publice Timișoara, ca fiind o apărare pe fondul cauzei.
S-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta N. M. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate.
Ca urmare a cererii înregistrate de creditoarea N. M. pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda – S. A. s-a format dosarul de executare nr. 833/2012 iar prin încheierea din data de 07.09.2012 dată de Judecătoria sectorului 5 București în dosarul_/302/2012, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
În temeiul art. 3717 Cod procedură civilă, executorul judecătoresc a emis, în data de 01.10.2012, procesul verbal prin care a stabilit cheltuielile de executare datorate în cauză la valoarea totală de 10.514 lei. În continuare, s-a emis la aceeași dată adresa de înființare a popririi prin care s-a dispus indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitoarei DGFP C. S. de către terțul poprit Agenția Națională de Administrare Fiscală, până la concurența debitului executat silit de 62.168 lei, reprezentând drepturi salariale calculate conform titlului executoriu și cheltuieli de executare.
În drept, art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă prevede că împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar conform alineatului 2, Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite analizate, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, cât și de intimata debitoare, instanța reține următoarele:
1. Susținerile în sensul că partea contestatoare nu datorează sume de bani debitoarei intimate sunt neîntemeiate, întrucât Direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, text normativ în vigoare la data emiterii adresei de înființare a popririi. De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite.
În concret, instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice.
Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S. (actuala Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara). Din contră, aceasta se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
2. Referitor la apărarea contestatoarei conform căreia creditoarea nu este angajat al Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, instanța reține că sunt irelevante aceste aspecte. Ceea ce contează în prezenta speță este dacă intimata creditoare a fost angajatul Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimatul a fost angajatul Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..
3. În ceea ce privește apărarea contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile.
Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate.
În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă.
4. Prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită, invocate de contestatoare, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în niciun caz, despre o creanță fiscală.
5 Este de asemenea neîntemeiată susținerea contestatoare potrivit căreia în cauză ar fi intervenit prescripția executării silite. În acest sens se are în vedere că, deși contestatoarea își fundamentează apărarea, în principal, pe faptul că executarea silită este suspendată în temeiul prevederilor OUG nr. 71/2009, invocă în același timp faptul că termenul de prescripție a executării a continuat să curgă. Or, în temeiul art. 4051 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cursul prescripției se suspendă pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege. Prin urmare, având în vedere că prevederile OUG nr. 71/2009 au instituit o cauză legală de suspendare a termenului prescripției, nu se poate reține că ar fi intervenit prescripția executării silite. Faptul că instanța va reține în continuare neconformitatea acestei suspendări a executării silite cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și va înlătura de la aplicare, în cauză, dispozițiile OUG nr. 71/2009, nu poate împiedica efectul suspensiv al termenului de prescripție pe care acest act normativ îl are, care, până la o analizare in concreto de către o instanță judecătorească, rămâne aplicabil.
6. Referitor la apărarea conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare astfel că executarea silită prin poprire a fost declanșată cu încălcare dispozițiilor art. 379 alin. 1 Cod procedură civilă din 1865, se reține că, în conformitate cu prevederile alin. 3 art. 379, creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul, iar lichiditatea creanței, în accepțiunea art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă, constă în aceea că acesta este determinată prin însuși actul constatator al creanței sau poate fi determinată. În fine, exigibilitatea creanței implică faptul că termenul stabilit și în favoarea debitorului s-a împlinit sau că debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
Analizând titlul executoriu, instanța reține că dreptul de creanță al intimatului este cert, derivând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, și este lichid, având un caracter determinabil, în sensul art. 379 alin. 4 Cod procedură civilă. Astfel, deși cuantumul debitului datorat de către debitoarea intimată nu a fost stabilit cu exactitate de către instanța judecătorească, acesta este ușor determinabil, conform criteriilor indicate în hotărârea judecătorească, respectiv, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimat. Conform acestor criterii, au fost cuantificate drepturile salariale datorate intimatului, astfel că acestea au dobândit, cu respectarea textului de lege indicat anterior, un caracter determinat. Totodată, dreptul de creanță al intimatului este exigibil, nefiind supus, conform titlului executoriu, vreunui termen suspensiv de plată. Sistemul de eșalonare a plății, instituit de OUG nr. 71/2009, ce va fi analizat mai jos, are natura unui moratoriu legal în privința executării creanțelor reprezentând drepturi salariale, creanțe însă care, pentru a fi executate, trebuie să fie exigibile.
Instanța mai reține că temeinicia hotărârii instanței de judecată, executată silit, nu poate fi repusă în discuție în cadrul contestației la executare, aceasta având un caracter definitiv și irevocabil și beneficiind, astfel, de autoritate de lucru judecat.
7.Contestatoarea a invocat, în apărarea sa, dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cu care, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța apreciază că aceste dispoziții legale nu instituie, astfel cum în mod neîntemeiat susține contestatoarea, un termen de grație de 6 luni de zile, în favoarea instituțiilor publice executate silit, care operează în orice condiții și care împiedică începerea procedurii de executare silită. Fiind o normă cu caracter excepțional și derogator de la dispozițiile de executare de drept comun, termenul de 6 luni nu poate opera decât în condițiile strict prevăzute de lege, respectiv numai dacă debitorul dovedește lipsa fondurilor necesare executării silite, or, o astfel de probă nu a fost efectuată în nici un mod în cauză.
8. În ceea ce privește apărarea conform căreia executarea ar fi lovită de nulitate deoarece nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.
9. Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, instanța reține că, în speță nu rezultă că până la acest moment s-ar fi achitat vreo parte din suma datorată conform titlului executoriu, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 7 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a)în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
10.Totodată, cu referire atât la susținerile contestatoarei, cât și ale debitoarei intimate, instanța reține că Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/21.09.2009, pronunțată pe calea unui recurs în interesul legii, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești executate silit în cauză, nu este aplicabilă litigiilor deja soluționate. Trebuie observat că, atât dispozitivul deciziei de recurs în interesul legii cât și considerentele pe care acesta se sprijină vizează, ca problemă de drept judecată, doar imposibilitatea acordării pe cale judecătorească a respectivelor drepturi salariale. Or, astfel după cum s-a arătat mai sus, această dezlegare nu poate fi valorificată după rămânerea definitivă a hotărârii de fond, în faza de executare silită. A nesocoti existența titlului executoriu ar reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că dreptul de a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părți -Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999, paragraful 63), consecință pe care instanța nu o poate consfinți prin admiterea prezentei contestații.
11.Apărările contestatoarei întemeiate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
12.Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin că în această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept,reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, în care debitoarea nu a făcut dovada plații nici măcar parțiale a debitului datorat încă din 2008, motiv pentru care se concluzionează că prezentului dosar nu i se aplică cauza invocată de contestatoare.
13. Cu privire la legalitatea stabilirii în cauză a cheltuielilor de executare, instanța reține că onorariul stabilit de executorul judecătoresc și cheltuielile de executare, consemnate în procesul verbal întocmit la data de 01.10.2012, respectă limitele impuse de Legea nr. 188/2000. Onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței.
14.Cu referire la apărările formulate de intimata debitoare Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara vizând puterea de lucru judecat, instanța reține că hotărârile judecătorești invocate de debitoare în întâmpinare nu se impun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.1201 din C.cv din 1864.
Între prezenta cauză și cea care a fost soluționată prin sentința civilă nr. 2136/30.09.2013, irevocabilă prin decizia civilă nr. 67/R/05.03.2014 a Tribunalului C. S., nu există identitate de părți și obiect. Astfel, în vreme ce în prezenta cauză, părți sunt contestatoarea Agenția N. de Administrare Fiscala (terț poprit în dosarul execuțional al B. Casagranda – S. A.) și intimații A. D. și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara-Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. S. (fosta Direcție Generală a Finanțelor Publice C. S.), în dosarul nr._ al Judecătoriei Reșița, părți au fost contestatorul Ministerul Finantelor Publice pentru Directia Generala a Finantelor Publice C. S. (în calitate de debitor), iar intimați Sindicatul Directiei Financiare C. S. și Biroul Executorului Judecătoresc N. N..
Nu există nici identitate de obiect, deoarece în prezenta cauză se contestă executarea silită începută în dosarul nr. 833/2012 al B. Casagranda S. A. la cererea creditoarei N. M., iar în dosarul nr._ înregistrat pe rolul Judecătoriei Resita s-a contestat executarea demarată în dosarul nr. 123/2012 al B. N. N., la cererea creditorului Sindicatul Directiei Financiare C. S..
În ceea ce privește sentința penală nr. 311/16.12.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timisoara instanța reține că, în dosarul nr._, în care aceasta a fost pronunțată, intimata N. M. nu a fost parte. Acest litigiu a privit o plângere privind un pretins conflict de interese săvârșit de fostul director executiv al DGFP C. S., respectiv, de fostul șef birou resurse umane și salarizare al aceleiași instituții și care au întocmit, în dosarul de executare al B. Casagranda S. A., situația privind calculul suplimentului postului și suplimentului treptei de salarizare cf. art. 31 alin.1 lit. c din Lg.188/1999.
Pentru toate motivele anterior expuse, instanța va respinge contestația la executare, ca neîntemeiată.
În temeiul art. 403 alin 1 din Codul de procedură civilă, va respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în București, . sectorul 5 in contradictoriu cu intimata N. M., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat C. E. și P. A., cu sediul profesional în București, ., ., . și intimata DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘOARA (în calitate de succesoare a Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S.), prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.
Respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind suspendarea executării silite.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17.09.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6365/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 6491/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
