Contestaţie la executare. Sentința nr. 1581/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1581/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 1581/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 5 BUCUREȘTI
SECTIA A II-A CIVILĂ
Sentința Civilă Nr. 1581/2015
Ședința publică de la 24 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. L.
GREFIER: E. G.
Pe rol judecarea cauzei Civile privind pe contestatoarea A. N. de Administrare Fiscala și pe intimata B. M. A., debitor Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., având ca obiect contestație la executare .
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței depunerea relațiilor solicitate de la B. Casagranda S. A., după care:
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15.10.2012, sub nr._, contestatoarea Agenția Națională De Administrare Fiscală a formulat, în contradictoriu cu intimata B. M. A. contestație la executare împotriva adresei de înființare a popririi precum și a procesului verbal de cheltuieli de executare silită, e la data de 17.09.2012 de Biroul Executorului Judecătoresc ,,Casagranda S. A.", acte încheiate in dosarul de executare silita nr.630/2012 prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea adresei de infiintare a popririi precum si anularea executării silite si a formelor de executare întreprinse de către B. „Casagranda S. A." in dosarul executional anterior mentionat; a solicitat de asemenea contestatorul să se dispună și suspendarea executării silite pornite in dosarul de executare menționat mai sus, pana la soluționarea contestației la executare, in conformitate cu prevederile art.403 alin.1 Cod procedura civila.
În motivarea solicitării subsidiare, contestatoarea a invocat faptul că, există riscul executării silite iminente în ceea ce priveste cheltuielile de executare stabiltie prin procesul-verbal din data de 17.09.2012 întrucât s-a trecut la executarea silită prin poprire; astfel, prin poprirea instituită de către executorul judecătoresc, este afectată activitatea Agentiei de Administrare Fiscală.
În motivarea contestației la executare, contestatoarea a arătat că la data de 27.09.2012 a fost înregistrata la Agenția Naționala de Administrare Fiscala, Adresa de înființare poprire intocmita in dosarul de executare nr.630/2012, însoțita de Procesul verbal de cheltuieli de executare silită, ca urmare a cererii formulate de intimata B. M. A., prin care se solicită executarea silită a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Din Adresa de înființare poprire, rezultă că intimata, prin executorul judecătoresc, a apreciat că, raportat la art. 452, art. 453 Cod procedură civilă Agenția Naționala de Administrare Fiscala ar avea calitatea de terț poprit față de debitorul obligat - Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., sens în care în conformitate cu dispozițiile art. 456-457 Cod procedură civilă, se solicită consemnarea sumei de 85.722 lei, indisponibilizate pe seama și la dispoziția executorului judecătoresc în contul indicat.
Contestatoarea a subliniat faptul că Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are calitatea de terț poprit pentru direcțiile generale a finanțelor publice județene sau a municipiului București, cu atât mai puțin, pentru Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S., atât timp cât există bugete separate pe fiecare ordonator de credite în parte, în acest sens fiind si prevederile Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, sumele derulate prin trezorerie sunt venituri bugetare care potrivit art. 139 din Codul de procedura fiscala - Executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat - "Impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită."
În plus, potrivit art. 452 alin.2 lit. a din Codul de procedura civila, nu sunt supuse executării silite prin poprire "sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de Iepe și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție”.
Contestatoarea a mai arătat că intimata nu a fost și nu este angajata Agenției Naționale de Administrare Fiscala, pentru a i se opune acestei instituții o eventuală nerespectare a drepturilor de natură salarială, ci este angajata exclusiv a Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C. S., față de care a fost sau se afla într-un raport de serviciu, specific funcției publice.
Totodată, potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 veniturile si cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioada de un an, care corespunde exercițiului bugetar, iar potrivit prevederilor art. 12 din același act normativ, veniturile si cheltuielile bugetare se înscriu si se aproba in buget pe surse de proveniența si respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate dupa natura lor economica si destinația acestora, potrivit clasificatiei bugetare.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 500/2002, cheltuielile bugetare au destinație precisa si limitata si sunt determinate de autorizările conținute in legi specifice si in legile bugetare anuale, iar alin. 3 prevede ca nici o cheltuiala din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată si plătită daca nu este aprobata potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Pe de alta parte, la o lecturare sumara a titlului executoriu reprezentat de Sentința civila nr. 1843/2008, se observa faptul ca în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nu este instituită nicio obligație de plată.
Pe cale de excepție, contestatoarea a invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită, excepție peremptorie și absolută, raportat la prevederile art. 399 alin.1 și art. 405 alin.1 și alin.2 Cod procedură civilă.
Potrivit prevederilor legale invocate, dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen de 3 ani, dacă legea nu prevede astfel. Termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită.
În cauza de față, Sentința civilă nr.1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ - titlul executoriu invocat prin adresa de înființare a popririi, a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 519/02.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul cu același număr.
Prin urmare, dreptul de a cere executarea silită a Sentinței civile nr. 1843/28.10.2008 a început să curgă de la data de 28.10.2008 și s-a împlinit la data de 28.10.2011.
Așadar, la data emiterii Adresei de înființare a popririi, dreptul intimatei de a cere executarea silită, era prescris.
Pe fond, contestatoarea a arătat că, instanța de judecată a reținut în sarcina pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S. obligația de plată către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada 22.03._08, corespunzător perioadei lucrate de fiecare funcționar public; de asemenea, instanța nu a stabilit în sarcina Agenției Naționale de Administrare Fiscala nicio obligație și nu a indicat niciun raport juridic obligațional între instituția contestatoare și Direcția G. a Finanțelor Publice a județului C.-S.; mai mult, instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare.
Prin urmare executarea silită prin poprire, la care a recurs intimata, a fost declanșată cu încălcarea dispozițiilor art. 379 alin.(1) Cod procedură civilă, potrivit cărora nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă, ceea ce nu se regăsește în titlul a cărei executare silită se solicită.
Contestatoarea a apreciat că, în speță, calculul așa-ziselor debite a rezultat din modalitatea proprie de evaluare de la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice a județului C.-S., la care s-au adăugat cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc.
Un aspect deosebit de important este, în opinia contestatoarei, faptul că la data emiterii adresei de înființare a popririi, în vederea valorificării drepturilor salariale pretinse de intimata, literele c) și d) ale art.31 din Legea nr. 188/1999 erau abrogate prin legea unică de salarizare.
In aceste condiții, obligația instituită prin sentința civilă nr. 1843/28.10.2008 pronunțată de Tribunalul C.-S. nu este susceptibilă de a fi executată silit, motivat de faptul că această obligație nu constă în plata unei sume de bani, astfel cum prevede art. 3712 Cod procedură civilă, iar modalitatea la care a recurs intimata, prin intermediul executorului judecătoresc este în afara cadrului legal aplicabil în materie, conducând la ipoteza greșită că acolo unde legea nu prevede și instanța de judecată nu dispune, prin intermediul actelor de executare silită se pot institui obligații și genera raporturi juridice care să atragă, în orice condiții, valorificarea unei creanțe care nu răspunde cerințelor legale ale 379 alin.(1) Cod procedură civilă.
Pe de altă parte, a subliniat contestatoarea, dispozițiile O.U.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă cadrul normativ aplicabil executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
In acest sens, nu au fost respectate dispozițiile O.G. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dat fiind faptul ca inainte de a formula adresa de infiintare a popririi, executorul judecătoresc nu a comunicat contestatoarei somația prevăzută de art. 2 din O.G.22/2002. Se poate constata ca emiterea adresei de infiintare a popririi nu a fost precedată de emiterea unei somații de plata asa cum prevede textul legal mai sus menționat. Așadar somatia de plata trebuie sa fie comunicata debitorului inainte de a se formula adresa de infiintare a popririi, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 454 alin. 1 cod procedura civila, potrivit căruia poprirea se înființează fara somație.
Mai mult decât atât, în privința recunoașterii drepturilor salariale, reprezentând suplimentul postului, respectiv suplimentul treptei de salarizare, prin hotărârea pronunțată la data de 10.04.2011 în cauza Z. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea reclamanților ca inadmisibilă.
Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în Dosar nr.9/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 880 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în soluționarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
A adăugat contestatoarea că cheltuielile de executare calculate de executorul judecătoresc sunt nelegale și nu se justifică, întrucât nu se face dovada unei atitudini culpabile a instituției contestatoare sau a refuzului de a pune în executare voluntară a acestuia, a unei obligații instituite prin Sentința civilă nr. 1843/28.10.2008.
Nu pot fi luate în considerare nici faptul că sumele exagerate, menționate cu titlu de onorariu de avocat, ar fi generate de faza executării silite, întrucât nu există niciun înscris doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat în faza executării silite, iar pe de altă parte, nu este făcută dovada diligentelor și prestației avocatului în această etapă, de natură să justifice un cuantum atât de ridicat al acestor cheltuieli.
Contestatoarea a apreciat că numai în măsura în care se dovedește faptul că debitorul nu s-a conformat procedurii instituită prin O.U.G. nr. 71/2009 și nu a executat creanța devenită exigibilă, în condițiile și la termenele prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009, atunci creditorul are deschisă calea executării silite, raportat la prevederile art. 3721 alin.(2) Cod procedură civilă.
Aplicarea acestui act normativ nu neagă existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile și nici nu refuză punerea în executare a acestora, ci doar stabilește o modalitate de executare, justificată de apărarea stabilității economice a statului și care nu poate face obiectul unei executări silite.
În drept, contestatoarea a invocat art. 399-403 alin.1 Cod procedură civilă, art.7 din O.G. nr.22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, precum și toate dispozițiile legale invocate în cuprinsul contestației la executare.
În temeiul art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În sustinerea cererii de chemare în judecată a fost depusă la dosar, în fotocopie, adresa de inființare de poprire emisă în dosarul de executare nr.630/2012.
Prin serviciul registratură intimata a depus la dosar la data de 08.04.2013 întâmpinare (f.24-26) prin care a solicitat respingerea contestatiei la executare și a cererii de suspendare a executării silite.
De asemenea, intimata a invocat excepția excepția netimbrării contestației la executare, solicitând anularea contestației ca netimbrată ca și cererea de suspendare a executării silite, precum și respingerea cererii de suspendare pentru neplata cauțiunii, excepția necompetenței materiale a instanței în judecarea cererilor de suspendare bazate pe OG 22/2002, precum și excepția conexității conform art.164 Cod procedură civilă, solicitând trimiterea dosarului instanței celei dintâi investite – dosar_/302/2012 – Completul 14 civil cu termen de judecată la data de 04.04.2013.
Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestației la executare formulată de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată în temeiul art.403 alin. 1 Cod procedură civilă de către contestatoare.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp.art.115-118 C.p.c și nu a avut atașate înscrisuri în sustinere.
La dosar a fost atașat, în copie, dosarul de executare silită nr.630/2012 al Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A..
La termenul din data de 17.04.2013 intimata a aratat ca intelege sa renunte la exceptiile invocate prin intampinare, respectiv exceptia netimbrarii si exceptia necompetentei materiale.
S-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.4943/29.05.2013 instanța respinge contestatia la executare, formulata de contestatoarea A. N. DE ADMINISTRARE FISCALA, in contradictoriu cu intimata B. M. A., ca neintemeiata. Respinge cererea de suspendare a executarii silite ca ramasa fara obiect.
Împotriva sentinței pronunțate a formulat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală, iar dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 05.08.2013 sub același nr._ .
Agenția Națională de Administrare Fiscală, critică hotărârea instanței pentru netemeinicie și nelegalitate, sub următoarele aspecte:
- Prima instanță nu a reținut procedura obligatorie de comunicare a unei somații înainte de a se proceda la trecerea la executare silită. Mai mult decât atât, instanța a reținut că actele, în respectarea acestei proceduri, nu au fost comunicate în dosar.
Instanța de fond nu a ținut cont și nu a solicitat ca intimata să depună la dosarul cauzei actele premergătoare, fapt ce încalcă principiul rolului activ al instanței, prevăzut de art. 129 Cod procedură civilă, potrivit căruia «judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc".
Prin urmare, față de cele susmenționate, judecătorul poate ordona administrarea probelor, chiar dacă părțile se împotrivesc, pentru a asigura, prin toate mijloacele, stabilirea adevărului, astfel încât judecătorul trebuia să dispună din oficiu comunicarea somației.
- Prima instanță nu a acordat nicio semnificație aspectului necomunicării somației, anterior începerii executării;
În acest sens s-a arătat că, în cauză, erau aplicabile dispozițiile art.1 și 2 din OUG nr.22/2002, care prevăd obligativitatea comunicării somației, iar dispozițiile art.452 alin.1 Cod procedură civilă nu erau incidente, astfel că adresa de înființare a popririi, precum și executarea silită însăși, sunt lovite de nulitate.
- Instanța nu a ținut cont de faptul că, potrivit titlului executoriu, cea care a fost obligată la plata unor sume de bani nu era recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală (terț poprit), ci debitoarea DGFP C. S., iar dispozitivul titlului executoriu nu cuantifică drepturile bănești pentru fiecare creditor, creanța nefiind, prin urmare, certă, lichidă și exigibilă.
Existența raporturilor de plată între debitoarea DGFP și terțul poprit Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a fost probată în cauză și nici nu a fost indicat de către instanță temeiul legal al existenței unor astfel de raporturi, fără de care poprirea nu putea fi înființată; în realitate, arată recurenta, Agenția Națională de Administrare Fiscală este ordonator secundar de credite și, în această calitate, repartizează (nu datorează) sumele de bani reprezentând credite bugetare către DGFP, aprobate de ordonatorul principal, care este Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art.21 și art.47 alin.3 din Legea nr. 500/2002, iar DGFP (ordonator terțiar) utilizează aceste credite pentru realizarea sarcinilor, potrivit bugetelor aprobate. Așadar, Agenția Națională de Administrare Fiscală este doar un intermediar între ordonatorul principal (Ministerul Finanțelor Publice) și cel terțiar (DGFP), neputând avea calitatea de terț poprit.
- În mod greșit s-a reținut, de către instanța de fond, că dispozițiile art.139 din Codul de procedură fiscală nu erau aplicabile, bugetul de stat neputând face obiectul executării silite.
Potrivit acestor dispoziții, bugetul general al statului nu poate fi executat silit, în situația contrară existând riscul paralizării sistemului fiscal de plăți iar Agenția Națională de Administrare Fiscală să fie în imposibilitate de a face viramente către întreg sistemul bugetar.
- Instanța de fond a ignorat statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, din Decizia nr.20/01.09.2009, unde s-a stabilit că, în lipsa cuantificării legale, nu se pot acorda, de către instanțe, drepturi salariale constând în suplimentul postului și suplimentul treptei.
Potrivit art.329 alin.3 din Codul de procedură civilă, decizia este obligatorie iar calculul atașat adresei de înființare a popririi este nelegal, contravenind statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție.
- În condițiile în care A.N.A.F. nu are nici calitatea de instituție debitoare și nici pe aceea de terț poprit, sunt nelegale și nejustificate cheltuielile de executare, întrucât nu se poate reține existența unei atitudini culpabile a instituției ori a refuzului de a pune în executare voluntară o obligație stabilită printr-un titlu executoriu ce nu o vizează.
Mai mult, nefiind determinat cuantumul acestei obligații, titlul deținut de intimat nu poate fi adus la îndeplinire pe calea executării silite, astfel că în mod nelegal au fost stabilit cheltuieli de executare iar în lipsa unor documente justificative pretențiile intimatei, de a i se achita atât onorariul executorului judecătoresc și celelalte cheltuieli de executare, cât și onorariul de avocat, sunt abuzive.
Recurenta critică și faptul că prima instanță a apreciat că onorariului executorului judecătoresc respectă Ordinul MJ nr.2550/2006, sub aspectul luării în considerare a unui procent din valoarea unei creanțe din moment ce aceasta nu putea fi determinată, fiind abstractă orice sumă la care s-a raportat executorul judecătoresc atunci când a stabilit cheltuielile de executare.
Instanța de fond nu putea dispune obligarea terțului poprit la plata în întregime și de îndată a sumei pretinse de creditori; în modalitatea în care a dispus, instanța a încălcat prevederile derogatorii cuprinse în OUG nr.71/2009, act normativ ce a fost declarat constituțional, respectă raportul rezonabil de proporționalitate și este conform cu exigențele art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului (aspect analizat de Curtea Europeană în cauza D. și alții împotriva României), inclusiv sub aspectul suspendării de drept a executării silite.
La termenul de judecată din data de 07.10.2014 Tribunalul, în temeiul art.306 alin.2 din Codul de procedură civilă, a invocat, drept motiv de casare, nerespectarea cerinței litisconsorțiului procesual, obligatoriu, impus de specificul raportului juridic dedus judecății, debitorul nefiind citat în cauză.
Prin decizia civilă nr.2829R/07.10.2014 Tribunalul admite, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu, recursul formulat de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr.4943/29.05.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. M. A.. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei sector 5 București la data de 31.10.2014 sub nr._ .
Față de decizia de casare dată de instanța superioară, instanța a dispus citarea în cauză a debitorului Direcția G. a Finanțelor Publice C. S..
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele.
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, instanța reține că, potrivit art. 403 alin. 1 Cod procedură civilă, până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Potrivit acestui text de lege suspendarea executării poate fi pronunțată doar până la soluționarea contestației la executare în primă instanță, hotărârea astfel pronunțată fiind definitivă și executorie, potrivit art. 377 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă. Având în vedere că, odată cu soluționarea cereri de suspendare a executării silite, a fost respinsă și contestația la executare, instanța constată că prima a rămas fără obiect.
Cu privire la fondul cauzei, instanța reține că, prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S. – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, definitivă și irevocabilă la data de 02.04.2009 prin respingerea recursului, învestită cu formulă executorie, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta B. M. A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat-o pe pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, corespunzător perioadei lucrate.
Creditoarea B. M. A. a formulat cerere de executare silită a sentinței menționate, cerere pe care a depus-o la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. și prin care a solicitat ca executarea silită să se realizeze prin poprire asupra sumelor de bani datorate debitoarei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. de către Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Cererea de executare silită a fost înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A. sub nr. 630/2012, constituindu-se astfel pe rolul acestui Birou dosarul de executare nr. 630/2012.
Prin încheierea din 16.08.2012, pronunțată de Judecătoria sector 5 București în dosar nr._/302/2012, instanța, la solicitarea Biroului Executorului Judecătoresc Casagranda-S. A., a încuviințat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .
În baza acestei încheieri, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare și altor bunuri mobile incorporale datorate de Agenția Națională de Administrare Fiscală debitorului Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., Adresa de înființare a popririi a fost comunicată Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin adresa din data de 27.09.2012.
În ceea ce privește aspectele de nelegalitate a executării silite demarate împotriva sa, invocate de contestatoarea Agenția Națională de Administrare Fiscală, instanța reține următoarele:
Față de apărarea contestatoarei conform căreia instituțiile publice beneficiază de un termen de 6 luni de la primirea unei somații și nu pot fi supuse direct unei executări silite prin poprire, instanța reține că, în temeiul art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Instanța constată că textul de lege se referă la condițiile în care poate fi aplicat, respectiv atunci când se constată o lipsă de fonduri, din cauza căreia instituția debitoare nu își poate executa obligațiile. D. în acest caz este necesar ca executorul judecătoresc să comunice o somație instituției, iar de la data primirii somației, instituția trebuie să ia toate măsurile necesare pentru asigurarea fondurilor necesare. Or, în prezenta speță contestatoarea terț poprit nu a făcut în vreun fel dovada lipsei de fonduri, o asemenea situație nefiind oricum susținută de nici un mijloc de probă, prin urmare prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile, iar termenul de 6 luni invocat de contestatoare nu este incident în speță. Pe cale de consecință, nu există nici un impediment pentru recurgerea la executarea silită prin poprire, fără emiterea unei somații și fără a se aștepta trecerea unui termen de 6 luni.
Cu privire la faptul că petenta nu datorează sume de bani către D.G.F.P. C. S., instanța reține că direcțiile generale ale finanțelor publice județene se află în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în baza art. 2 din HG nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. De asemenea, în baza art. 4 alin. (3) pct. 4 lit. e) din același act normativ, Agenția Națională de Administrare Fiscală deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator terțiar de credite. Instanța reține că ministrul finanțelor publice deține calitatea de ordonator principal de credite, președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală deține calitatea de ordonator secundar de credite, iar directorii direcțiilor județene ale finanțelor publice au calitatea de ordonatori terțiari de credite. În acest sistem de organizare, fondurile necesare pentru buna funcționare a Agenției Naționale de Administrare Fiscală și a direcțiilor subordonate provin de la Ministerul Finanțelor Publice. La rândul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală, din fondurile care îi sunt repartizate, își organizează propria activitate, dar totodată distribuie fondurile necesare către direcțiile județene ale finanțelor publice. Prin urmare, nu se poate reține că Agenția Națională de Administrare Fiscală nu ar datora sume de bani către DGFP C. S.. Din contră, DGFP C. S. se administrează chiar din fondurile pe care i le alocă Agenția.
Contestatoarea a mai arătat în cerere că prevederile art. 139 din Codul de procedură fiscală, conform cărora impozitele, taxele, contribuțiile și orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de nici un creditor pentru nici o categorie de creanțe în cadrul procedurii de executare silită.
Instanța reține că prevederile art. 139 Cod procedură fiscală nu sunt aplicabile în prezenta cauză, acestea referindu-se la executarea creanțelor fiscale. Or, în prezenta cauză se execută o creanță a unui creditor persoană privată împotriva unui debitor instituție publică, deci nu este vorba, în nici un caz, despre o creanță fiscală.
Instanța reține că sunt irelevante motivele invocate de contestatoare conform căreia creditoarea nu este angajată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau conform căreia titlul executoriu în discuție nu o vizează, ceea ce interesează este dacă intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S. în perioada pentru care se datorează drepturi salariale restante și dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Generale a Finanțelor Publice C. S.. În acest context, instanța reține că a fost consfințit cu caracter definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 1843 din 28.10.2008, pronunțată de Tribunalul C.-S., că intimata a fost angajata Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S.. De asemenea, instanța a arătat mai sus care sunt temeiurile legale în baza cărora Agenția Națională de Administrare Fiscală datorează sume de bani Direcției Județene a Finanțelor Publice C. S..
Față de susținerile contestatoarei conform căreia cheltuielile bugetare au o destinație precisă și limitată, veniturile și cheltuielile bugetare fiind aprobate prin lege, instanța reține că prevederile legale menționate nu trebuie interpretate în sensul că instituțiile publice își execută obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile doar dacă legea permite acest lucru prin mențiuni speciale inserate în actul normativ care reglementează bugetul instituțiilor respective. O asemenea interpretare ar crea premisele unei reale „imunități la executare” a instituțiilor publice, statul putând astfel oricând să ignore dispozițiile din hotărâri judecătorești prin nefinanțarea cheltuielilor izvorâte din titlurile executorii pronunțate de instanțele judecătorești. În această manieră s-ar ignora principiul securității raporturilor juridice și forța obligatorie a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile. Într-adevăr, instituțiile publice pot antrena cheltuieli doar conform destinației stabilite prin bugetul anual. Tocmai de aceea, pentru a nu se ajunge în situația unei „imunități la executare”, este necesar ca bugetul anual să conțină un capitol distinct pentru executarea obligațiilor izvorâte din hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În cazul în care bugetul anual nu conține un asemenea capitol ori fondurile alocate acelui capitol sunt insuficiente, atunci instituția publică are obligația de a solicita fonduri suplimentare ori de a redistribui fondurile între capitolele bugetului, astfel încât aspectele statuate în mod definitiv și irevocabil de o instanță de judecată să fie pe deplin respectate. În cazul în care aceste măsuri nu sunt luate, creditorul este pe deplin îndreptățit să procedeze la executarea silită a obligației, chiar și prin poprirea conturilor instituției publice, tocmai pentru respectarea securității raporturilor juridice, dar și pentru că instituțiile publice trebuie să ofere un exemplu de bună conduită în raporturile cu creditorii săi, prin asigurarea fondurilor necesare plății acestora și apoi prin plata benevolă. Or, dacă instituția publică nu efectuează demersuri pentru asigurarea fondurilor necesare plății creditorilor săi, atunci îndatorirea sa de plată benevolă este încălcată, iar creditorul poate urmări silit oricare din veniturile instituției publice, cu excepția celor indicate expres de legiuitor.
Privind apărările contestatoarei conform căreia instanța nu a cuantificat suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, instanța reține că aceste drepturi salariale restante sunt ușor determinabile, prin aplicarea procentului de 25% la salariul de bază încasat de intimată. De altfel, debitoarea chiar a cuantificat drepturile intimatei, iar această cuantificare s-a realizat conform legii, iar nu conform unei „modalității proprii de evaluare” a debitoarei, cum a menționat contestatoarea. Alte aspecte invocate de contestatoare, legate de legalitatea acordării suplimentelor respective, exced analizei instanței în prezenta cauză și nu pot fi repuse în discuție, de vreme ce ele au fost deja analizate definitiv și irevocabil de către o instanță de judecată.
Față de aspectele privind nulitate executării invocate de contestatoare pe motiv că nu a fost emisă somația prevăzută de art. 387 C. proc. civ., instanța reține că, în temeiul art. 454 alin. (1) C. proc. civ., poprirea se înființează fără somație. De asemenea, prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002 nu sunt aplicabile în prezenta cauză, din motivele arătate mai sus.
Apărările contestatoarei fondate pe aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Z. și alții împotriva României sunt irelevante în prezenta speță, deoarece în cauza Z. și alții a fost analizată cererea unor reclamanți cărora instanțele interne nu le-au recunoscut drepturi salariale restante, situație diametral opusă față de cea din prezentul dosar.
De asemenea, contestatoarea invocă decizia nr. 20/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, însă analizarea acestei decizii ar implica o nouă statuare asupra fondului cauzei, în condițiile în care creditoarea beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă, care nu mai poate fi repusă în discuție. De altfel, decizia nr. 20/2009 a fost pronunțată ulterior sentinței pe care se întemeiază creditorul, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii nu pot aduce atingere hotărârilor definitive și irevocabile deja pronunțate. În plus, faptul că, în concret, calcularea drepturilor salariale restante se realizează în temeiul unor dispoziții legale abrogate nu constituie un viciu al executării, deoarece titlul executoriu pe care se întemeiază creditoarea, respectiv hotărârea judecătorească, a statuat în mod definitiv și irevocabil că acele prevederi legale, chiar abrogate la acest moment, îi sunt aplicabile creditorului. O statuare a instanței de executare în sens contrar ar echivala cu o ignorare a autorității de lucru judecat a titlului executoriu pe care se întemeiază intimatul.
În ceea ce privește invocarea nulității actelor de executare aferente, față de lipsa documentelor justificative pentru cheltuielile de executare stabilite de executorul judecătoresc, instanța reține că toate cheltuielile solicitate de executorul judecătoresc sunt justificate prin actele pe care acesta le-a efectuat în dosarul de executare silită. În ceea ce privește onorariul avocatului din faza de executare silită, acesta este, de asemenea, justificat și nu este vorba despre cheltuieli de judecată, așa cum susține contestatoarea, ci chiar despre cheltuieli de executare efectuate de creditor în faza de executare silită. De asemenea, instanța reține că onorariul avocatului nu este deloc excesiv, așa cum apreciază contestatoarea, ci într-un cuantum absolut rezonabil, față de activitățile pe care avocatul trebuie să le desfășoare în faza de executare silită. Instanța observă că nici onorariul executorului judecătoresc nu este exorbitant sau nejustificat, cum susține contestatoarea. Din contră, acesta este în limitele prevăzute de lege și este perfect justificat prin munca depusă de executor: primire cerere de executare, solicitarea încuviințării silite, emiterea adreselor de înființare a popririi, purtarea corespondenței cu Ministerul Finanțelor Publice, etc.
Cu privire la incidența în cauză a prevederilor OUG nr. 71/2009, instanța reține că în prezenta cauză contestatoarea nu a făcut dovada că intimatei i s-a plătit, până la acest moment, vreo sumă de bani din titlul executoriu pe care aceasta se întemeiază, deși este vorba despre un titlu executoriu care a devenit irevocabil în urmă cu 4 ani, iar în baza art. 1 alin. (1) și (2) din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Cu privire la decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), invocată în cauza de față, se rețin următoarele:
În această cauză au fost respinse plângerile formulate de trei creditori, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Curtea Europeană a apreciat că nu a existat o încălcare a art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, cât timp a fost păstrat un echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general, eșalonarea de către debitor a plăților nefiind un argument suficient pentru o constatare a încălcării drepturilor amintite, în condițiile în care calendarul plăților a fost respectat și nu există indicii cum că nu va fi respectat pe viitor. În fapt, în cauza respectivă reclamanții au obținut în fața instanțelor interne recunoașterea unor drepturi salariale. Curtea a reținut, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, că se încasase în cursul anului 2008 un procent de 30% din drepturile recunoscute de instanțele interne prin hotărâri definitive și irevocabile. De asemenea, în cursul anului 2010, s-a obținut 25% din tranșa a doua, reprezentând 34% din totalul datorat de Guvern, situație premisă diferită față de cea în speță. După eșalonările intervenite prin O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, Curtea a reținut că sumele cuvenite magistraților urmează să fie achitate după un calendar al plăților în cinci tranșe stabilit potrivit Legii nr. 230/2011: prima de 5% în 2012, a doua de 10% în 2013, a treia de 25% în 2014, a patra de 25% în 2015 și ultima de 35% în 2016. În drept, reclamanții s-au plâns de încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), dată fiind întârzierea în punerea în executare a hotărârilor judecătorești interne ce le recunosc drepturi de natură salarială.
Trecând la analizarea proporționalității acestor măsuri cu scopul urmărit – menținerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situației sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri – Curtea a constatat următoarele:
În legătură cu drepturile salariale cuvenite, Guvernul a stabilit un mecanism de eșalonare a plăților care, deși a suferit unele modificări pe parcurs, a fost respectat de către autoritățile interne, autorități care au manifestat diligență în executarea hotărârilor menționate.
În cauza dedusă CEDO, reclamanții au încasat mai mult de o treime din suma totală, restul sumelor urmând a fi virate până în 2016, ceea ce nu este cazul în speța de față.
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza D. și alții, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților și a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor.
În concluzie, în cauza D. și alții, cererea reclamanților a fost respinsă tocmai pentru că s-a reținut plata deja a mai mult de o treime din debitul datorat, ceea ce reprezintă o dovadă rezonabilă pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, alta fiind situația premisă în speța de față, de unde rezultă că această cauza nu se aplică în acest dosar.
În speța de față, debitoarea nu a făcut dovada plații nici măcar parțiale a debitului datorat încă din 2008 (nu a atașat la dosar nici un act din care să rezulte că a realizat parțial plata, nu există în dosarul de executare vreo dovadă de plată, în plus, suma pentru care se face executarea este suma totală din titlul executoriu), data rămânerii definitive a titlului executoriu. Creditoarea sau terțul nu a depus înscrisuri prin care să dovedească faptul că ar fi achitat cel puțin o parte din acest debit, deși au trecut 5 ani de la rămânerea definitivă a sentinței civile. Din adresa de înființare a popririi rezultă că această măsură de executare silită a fost dispusă pentru întreaga sumă, aceasta reprezentând o dovadă în plus a faptului că nu s-a achitat nici o sumă din debitul datorat.
În cauza de față, nu rezultă că a existat din partea contestatorului o asemenea diligență rezonabilă, căci din 2008 și până în prezent, 2013, în 5 ani, contestatorul nu a achitat nici măcar o parte din suma totală datorată, ceea ce dovedește încă o dată că în nici un caz nu poate fi vorba despre păstrarea unui echilibru între interesele particulare aflate în joc și interesul general. Timp de 5 ani, debitorul a avut la dispoziție suficient timp pentru executarea benevolă a acestui titlu executoriu sau măcar pentru respectarea prevederilor legale/a mecanismului de eșalonare a plăților. Cu toate acestea, nu a înțeles să respecte dispozițiile legale și să achite eșalonat, în procentele stabilite lege, sumele datorate intimatei.
Cu privire la prescrierea executării invocate de contestatoare, referitor la data formulării cererii de executare de către creditoare și data de la care a devenit executorie creanța intimatului-creditor, instanța reține, față de argumentele prezentate de contestatoare referitoare la aplicarea prevederilor O.U.G. 71/2009, că actul normativ pe care își susține contestatoarea apărările, suspendă efectele prescripției executării, prin însăși efectele produse.
Pentru toate aceste motive, instanța va respinge excepția prescripției și pe fond, contestația, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulata de contestatoarea A. N. de Administrare Fiscala, cu sediul inBucuresti, sector 5, ., in contradictoriu cu intimata B. M. A., cu domiciliul ales la av. E. C. si A. P. in Bucuresti, sector 5, ., ., .>Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., cu sediul în Reșița, .. 2, J. C. S..
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Februarie 2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1607/2015. Judecătoria... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1604/2015. Judecătoria... → |
|---|
