Suspendare - art.143 NCPC/art. 40 alin. 2 CPC. Sentința nr. 2946/2015. Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2946/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 5 BUCUREŞTI la data de 20-04-2015 în dosarul nr. 2946/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 5 BUCUREȘTI – SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.2946
Ședința publică din data de 20.04.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-R. P.
GREFIER: F. Ț.
Pe rol se află soluționarea cauzei având ca obiect contestație la executare, privind pe contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și pe intimații G. C., G. T., Ș. R.-A. și G. A.-L..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare, nu au răspuns părțile, dosarul fiind lăsat la sfârșitul ședinței de judecată, conform dispozițiilor art.104 alin.13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ultima strigare, în ordinea listei, nu au răspuns părțile
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul cauzei, stadiul judecății, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că s-a solicitat judecarea în lipsa părților, de către contestatoare.
Instanța admite cererea de repunere pe rol, formulată de către intimați, fiind întrunite condițiile prevăzute de art.413 alin.2 C.pr.civ., având în vedere că a fost soluționată definitiv contestația la executare care face obiectul dosarului nr._/302/2014, astfel cum rezultă din certificatul de grefă existent la fila 129 din dosar, nemaifiind astfel incident cazul de suspendare a judecății cauzei prevăzut de art.413 alin.1 pct.1 C.pr.civ.
Instanța, în termeiul art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ., încuviințează ambelor părți proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, considerându-le a fi pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze.
Instanța, fiind lămurită, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 13.08.2014, sub nr._, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații G. C., G. T., Ș. R.-A. și G. A.-L., a solicitat instanței anularea executării silite dispusă în dosarul de executare nr.192/2014 al B.E.J. „D. C. și D. A. C.”, în ceea ce privește măsura popririi dispuse asupra conturilor contestatoarei, suspendarea tuturor actelor de executare silită dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor contestatoarei, suspendarea executării silite, iar în cazul admiterii contestației la executare, restabilirea situației anterioare punerii în executare a Hotărârii nr.210/2012, emise de către Comisia Județului N. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 și întoarcerea executării silite efectuate pentru suma de 455.054,73 lei.
În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat faptul că în data de 26.03.2012, Comisia Județului N. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 a emis Hotărârea nr.210/2012, prin care s-au stabilit compensații bănești în valoare de 355.779,16 lei.
Prin somația din data de 07.08.2014, Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.” a înștiințat contestatoarea despre obligația de restituire a sumei de 225.483,03 lei, compusă din suma de 213.4670,49 lei reprezentând tranșa a II-a de 40% din totalul despăgubirilor în cuantum actualizat cu indicele de inflație pentru perioada decembrie 2013 – iunie 2014 și suma de 9.517,97 lei, cheltuieli de executare.
Or, modalitatea de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 este prevăzută de art.18 alin.5 din H.G. nr.1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, respectiv compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr.290/2003, se achită beneficiarilor integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei, eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, 60% în primul an, și 40%, în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei, eșalonat, în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutivi, 40%, în primul an și 60%, în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
Mai mult, achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente, aprobate anual cu această destinație. Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art.22 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia, ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale. Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are dretp efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane în detrimentul celor aflate la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și al egalității de tratament.
Contestatoarea a mai menționat că din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO.
Totodată, în ceea ce privește modalitatea de actualizare adoptată de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, contestatoarea a învederat faptul că alin.6 al art.18 din H.G. nr.1120/2006 prevede că suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere al prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Contestatoarea a mai arătat că somația a fost emisă cu încălcarea prevederilor O.G. nr.22/2002, în sensul că art.2 al Ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. Potrivit art.2 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Contestatoarea a mai arătat că în data de 12.03.2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României O.U.G. nr.10/2014, iar conform art.2 din acest act normativ s-a prevăzut un caz de suspendare pe o perioadă de 6 luni a plății voluntare a despăgubirilor stabilite prin hotărârile/deciziile pentru aplicarea inclusiv a Legii nr.290/2003.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art.711 și urm. C.pr.civ., ale Legii nr.290/2003, ale H.G. nr.1120/2006 și ale O.U.G. nr.10/2014.
Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform dispozițiilor art.7 din O.G. nr.22/2002.
În dovedirea cerereii sale, contestatoarea a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, pe care le-a atașat.
În data de 09.10.2014, intimații G. C., G. T., Ș. R.-A. și G. A.-L. au depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată și, pe cale de consecință, menținerea formelor de executare silită ca fiind temeinice și legale.
În motivarea în fapt a întâmpinării, intimații au arătat că prin Hotărârea nr.210/2012 emisă de Instituția Prefectului Județul N. – Comisia Județeană pentru aplicarea Legilor nr.9/1998 și nr.290/2003, s-a dispus acordarea de despăgubiri bănești în sumă de 355.779,16 lei către creditorii G. C., G. T., Ș. R.-A. și G. A.-L., moștenitori de drept ai solicitantului G. E..
Referitor la mențiunea făcută de contestatoare cu privire la imposibilitatea punerii în executare întru-un termen rezonabil a obligație de plată stabilită în sarcina sa, intimații au arătat că insuficiența resurselor financiare a autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile.
Cu privire la actualizarea cuantumului compensațiilor, au menționat că executorul judecătoresc a avut în vedere la actualizarea cuantumului compensațiilor dispozițiile Legii nr.290/2003, adresa I.N.S. din data de 07.08.2014 și dispozițiile art.628 alin.3 C.pr.civ.
Totodată, intimații au învederat instanței faptul că prevederile art.2 din O.G. nr.22/2002 nu stabilesc o excepție de la regula de drept comun, aceea a executării de bună voie a debitelor, acest termen de 6 luni fiind aplicabil doar în anumite cazuri. De asemenea, art.3 din O.G. nr22/2002 prevede că, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art.2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit C.pr.civ. și/sau altor dispoziții legale aplicabile în materie. Or, se impune a se constata că termenul de grație de 6 luni este condiționat de dovedirea împrejurării că executarea creanței stabilite prin titlul executoriu nu poate începe sau nu poate continua din cauza lipsei de fonduri, termenul fiind acordat tocmai pentru ca instituția publică debitoare să efectueze demersuri pentru a-și îndeplini obligația de plată.
În drept, intimații au invoc dispozițiile art.205 C.pr.civ.
În susținerea întâmpinării, intimații au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Urmare a solicitării instanței, la dosarul cauzei s-au depus, în copie certificată conform cu originalul, actele de executare emise de Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, în cadrul dosarului de executare nr.192/2014.
La termenul din data de 20.04.2015, instanța, în temeiul art.258 alin.1 raportat la art.255 alin.1 C.pr.civ., a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, considerându-le a fi pertinente, concludente și utile soluționării prezentei cauze, termen la care instanța a rămas în pronunțare pe cererea de chemare în judecată.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanța reține că la data de 15.04.2014, intimații G. C., G. T., Ș. R.-A. și G. A.-L., în calitate de creditori, au înregistrat pe rolul Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.” o cerere de executare silită (fila 79 din dosar), în continuare, împotriva contestatoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în calitate de debitoare, în temeiul titlului constând în Hotărârea nr.210/26.03.2012 emisă de Comisia Județeană N. pentru aplicarea Legilor nr.9/1998 și nr.290/2003, în vederea recuperării sumei de 213.467,49 lei reprezentând tranșa a II-a, de 60% din totalul despăgubirilor, cerere de executare care a fost admisă de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, prin încheierea din data de 15.04.2014, în cadrul dosarului de executare nr.192/2014.
Instanța mai reține că la data de 27.05.2014, prin încheierea Judecătoriei Sectorului 5 București, pronunțată în dosarul nr._/302/2014, astfel cum a fost lămurit dispozitivul acestei încheieri prin încheierea din data de 29.06.2014, pronunțată în același dosar, în temeiul titlului executoriu sus-arătat, s-a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, până la concurența sumei de 213.467,49 lei reprezentând tranșa a II-a, de 60% din totalul despăgubirilor.
Totodată, instanța constată că prin încheierea din data de 07.08.2014, emisă în cadrul dosarului de executare nr.192/2014, de către Societatea Civilă Profesională de Executori Judecătorești “D. C. și D. A. C.”, s-a dispus actualizarea creanței intimaților, de 213.467,49 lei, prin aplicarea indicelui ratei inflației pe perioada decembrie 2013 – iunie 2014, în procent de 101,17, comunicat de Institutului Național de S., rezultând în urma calculului valoarea actualizată a creanței de 215.965,06 lei.
În drept, potrivit dispozițiilor art.662 alin.1 C.pr.civ. (2010), executarea silită nu se poate realiza decât în condițiile existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, condiții ce trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
Raportând situația de fapt la dispozițiile legale incidente, instanța reține că executarea silită împotriva contestatoarei se desfășoară legal, fiind neîntemeiate apărările formulate prin prezenta contestație la executare, după cum se va arăta în continuare.
I. Astfel, în susținerea contestației la executare, contestatoarea a învederat că somația ar fi fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (în continuare, O.G. nr.22/2002).
Or, potrivit dispozițiilor art.2 din O.G. nr.22/2002, “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”, iar conform prevederilor art.3 din același act normativ, “în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie”.
Instanța constată că executorul judecătoresc a emis somația prin care a pus în vedere contestatoarei să se conformeze titlului executoriu (chiar în termen de 6 luni), ceea ce este corect, în condițiile în care prevederile art.2 din O.G. nr.22/2002 sunt incidente doar în cazul lipsei de fonduri dovedite. Or, contestatoarei îi incumba sarcina probei din acest punct de vedere, și anume, în privința lipsei de fonduri care face imposibilă executarea silită, pentru a fi incidente dispozițiile invocate. Cu toate acestea, contestatoarea nu a depus nici la dosarul de executare, nici la dosarul prezent vreo situație contabilă cu privire la fondurile sale, apărarea sa privind lipsa de fonduri nefiind astfel întemeiată.
II. În ceea ce privește critica privind modalitatea de plată a despăgubirilor, precum și cea cu privire la modalitatea de actualizare a despăgubirilor, instanța reține că și acestea sunt neîntemeiate, prima critică, întrucât contestatoarea nu a arătat în ce a constat nerespectarea modalității de plată a despăgubirii, ci doar a făcut referire la dispozițiile art.18 alin.5 din H.G. nr.1120/2006, dispoziții care au instituit o modalitate de plată, prin raportare la valoarea despăgubirilor (sub sau egal cu 50.000 lei, între 51._ lei, peste 100.001 lei), aplicabile, prin ipoteză, în situația în care plata respectivelor despăgubiri s-ar fi efectuat pe parcursul a doi ani consecutivi, începând cu data emiterii titlului executoriu, ceea ce s-a respectat în prezenta cauză, în care s-a procedat la recuperarea pe calea executării silite și a celei de a doua tranșe, de 60% din totaul despăgubirilor, care se ridicau la o valoare de peste 100.001 lei, fiind în cel de-al doilea an față de momentul emiterii titlului executoriu.
A doua critică, privind modalitatea de actualizare a despăgubirilor, este neîntemeiată, întrucât executorul judecătoresc a procedat corect la actualizarea despăgubirilor, cu respectarea dispsozițiilor art.628 alin.3 C.pr.civ., potrivit cărora “dacă prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte asemenea sume care să poată fi stabilite potrivit alin. (2), executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligației principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea creditorului, la actualizarea, în funcție de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri.”
Cu mențiunea că dispozițiile art.18 alin.6 din H.G. nr.1120/2006, invocate de către contestatoare, nu sunt aplicabile, în condițiile în care acestea se referă la modalitatea de actualizare a celei de-a doua tranșe, pentru motivele sus-arătate aferent criticii referitoare la modalitatea de plată a despăgubirilor, și anume, în esență, având în vedere că plata respectivelor despăgubiri nu s-a efectuat pe parcursul a doi ani consecutivi, începând cu data emiterii titlului executoriu, în condițiile în care intimații au fost nevoiți să procedeze la recuparea creanței lor pe calea executării silite, atât pentru prima tranșă, cât și pentru cea de a tranșă, neexecutare de bunăvoie de către contestatoare.
III. Instanța reține că este neîntemeiată și apărarea contestatoarei privind incidența dispozițiilor art.2 din O.U.G. nr.10/2014 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, precum și din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (în continaure, O.U.G. nr.10/2014), atât în forma inițială (în vigoare de la data de 14.03.2014 reprezentând datapublicării în Monitorul Oficial, Partea I, nr.184 din_ ), potrivit cărora “începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni (s.n.), plata voluntară a despăgubirilor(s.n.) stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006”, cât și în forma actuală (în vigoare de la data 19.07.2014 reprezentând data intrării în vigoare a Legii nr.112/2014 de aprobare a O.U.G. nr.10/2014, legepublicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.530 din_ ), potrivit cărora “începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014 (s.n.), plata despăgubirilor (s.n.) stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prin ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru în temeiul Legii nr. 9/1998 și, respectiv, prin deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006.”
Astfel, instanța reține că trebuie aplicate prioritar, față de dispozițiile art.2 din O.U.G. nr.10/2014, în ambele forme, dispozițiile art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cele cuprinse în art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în privința omisiunii din partea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil obligației de executare a unor decizii definitive de plată a despăgubirilor, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie, având în vedere considerentele din Decizia Curții Constituționale nr.528/2013 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor O.U.G. nr.10/2013, pentru următoarele argumente:
Plecând de la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței europene, și anume, în special, gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantei și al autorităților competente, precum și importanța pentru părți a obiectului procedurii.
Or, astfel cum s-a reținut în considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.528/2013, statul român s-a obligat să plătească foștilor proprietari și moștenitorilor acestora compensații bănești pentru anumite imobile abandonate pe fostele teritorii ale României, în urma modificării granițelor survenite înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate, din punctul de vedere care ne interesează, fie în hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, fie în ordinele emise de către șeful Cancelariei Primului-Ministru, fie în deciziile de plată emise de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților) au generat un drept de creanță în contra statului, dând naștere, în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri, unui bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Având în vederecă plata despăgubirilor a mai fost eșalonată în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, nu se poate aprecia drept rezonabilă, credem, nici măsura instituită prin O.U.G. nr.10/2014, de suspendare a plății despăgubirilor până la data de 31 decembrie 2014. Cu mențiunea că opțiunea legiuitorului, din forma inițială a ordonanței de guvern (în vigoare din 14.03.2014, până la 18.07.2014), în sensul suspendării plăților voluntare, credem că a fost în sensul de a se suspenda orice plăți, cu atât mai mult cele din faza executării silite, legiuitorul nefăcând decât să declare neexigibilă pe această perioadă creanța persoanelor îndreptățite. Or, o obligație care nu este susceptibilă de o plată voluntară, nu poate face obiectul nici al executării silite, având în vedere dispozițiile art.662 C.pr.civ.
Nu este rezonabilă măsura suspendării plății despăgubirilor, instituită prin O.U.G. nr.10/2014, motivat atât de faptul că autoritatea a mai beneficiat de o eșalonare a plății despăgubirilor, dar pe care, în cele mai multe cazuri, nu a respectat-o, cât și de faptul privind data titlului executoriu, cele mai multe astfel de titluri fiind emise cu mult înainte de punerea în executare, aceasta fiind situația și în prezenta cauză, după cum s-a arătat mai sus.
O altă interpretare ar putea încuraja o practică nedorită, de adoptare la începutul fiecărui an a unei ordonanțe de urgență prin care să se instituie o măsură asemănătoare, de suspendare a plății despăgubirilor pe o perioadă aparent mică (în forma inițială a O.U.G. nr.10/2014, de șase luni), dar care, apreciată din momentul în care în patrimoniul persoanelor îndreptățite la despăgubiri a existat un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, rezultă a fi una nerezonabilă, constituind o ingerință disproporționată asupra dreptului de creanță al respectivelor persoane.
IV. De asemenea, în ceea ce privește faptul că statul nu ar deține disponibilități bănești pentru plată, astfel că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, instanța constată că această critică formulată de contestatoare este neîntemeiată, atât pentru considerentele sus-arătate, cât și pentru următoarele motive.
Astfel, dificultățile economice ale autorităților publice au justificat deja amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului. Acestea au fost și motivele pentru care Legea nr.9/1998 și Legea nr.290/2003 au prevăzut eșalonarea la plată a compensațiilor bănești acordate.
Însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale, ale statului, și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Instanța reține, de asemenea, prevalența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene (împreună formând blocul de convenționalitate) asupra legislației interne în soluționarea litigiilor cu care instanțele sunt învestite, prevalență consacrată de art.20 alin.2 din Constituția României. Or, Curtea a stabilit în repetate rânduri că statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să conducă la amânarea realizării unei creanțe stabilite împotriva sa și în favoarea unei persoane, aceasta constituind o ingerință în dreptul la recunoașterea bunurilor, în sensul Convenției, incompatibilă cu prevederile acesteia (cauza Katsyuk c. Ucrainei).
Mai mult, în cauza M. A. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că ”reclamantele nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1”, în condițiile în care Guvernul nu a dovedit vreun aspect care să poată justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despăgubire.
Instanța nu poate să nu atragă atenția asupra consecințelor pe care le poate avea comportamentul contestatorului-debitor, constând în aceea de a nu plăti intimatului sumele de bani care i se cuvin în virtutea titlului executoriu. Instanța nu va reține motivele invocate de contestator, în sensul că este instituție bugetară, fapt ce ar scuza întârzierea la plată, pentru cele ce urmează.
Astfel, în cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă, conform căreia articolul 6 par.1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (cauza Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește două aspecte importante, și anume, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul (incluzând instituțiile publice) are obligația de a se „plia” unei hotărâri judecătorești pronunțate în contra lui (lor). În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei, cauza Ș. c. României).
De asemenea, în cauza Ș. c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, a spus Curtea că dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței. Curtea a amintit că nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Subscriind acestor motivări ale instanței europene, instanța reține că intimatul a manifestat diligență și a apelat și la procedura executării silite.
Instanța constată că, prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimatului prin hotărârea ce se execută, contestatoarea încalcă dreptul de proprietate al intimatului, garantat de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Astfel, instanța observă că intimatul are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art.1 din Protocolul nr.1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimatului, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
În concluzie, contestatorul, instituție publică, nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârii, decât riscând să încalce art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție. Lipsa fondurilor – mai ales doar invocată și neprobată – nu poate constitui un motiv justificat pentru întârziere.
Pentru aceste motive, instanța va respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea A. Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu intimații G. C., G. T., Ș. R.-A. și G. A.-L..
Cu privire la cererea de suspendare a executării silite, având în vedere cursul soluționării dosarului, instanța rămânând în pronunțare la același termen de judecată pe toate capetele de cerere, atât pe fondul contestației la executare, cât și pe cererea de suspendare a executării silite, observând dispozițiile art.718 alin.1 C.pr.civ., potrivit cărora se poate dispune suspendarea executării, pentru motive temeinice, însă doar până la soluționarea contestației la executare, instanța va respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată contestația la executare, formulată de contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, Calea Floreasca, nr.202, sector 1, București, în contradictoriu cu intimații G. C., G. T., Ș. R.-A. și G. A.-L., toți cu domiciliu procesual ales la Cabinet de Avocat “D. E.” din București, ..12, ., ., sector 4, București.
Respinge ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării silite.
Cu drept numai de apel, în termen de 10 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 5 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20.04.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A.-R. P. F. Ț.
Jud., red. și tehn. A.R.P. – 7 ex/03.06.2015
Se vor efectua 5 .>Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de Wolters Kluwer Romania pentru Fundatia RoLII.
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei: www.rolii.ro
| ← Întoarcere executare. Sentința nr. 5352/2015. Judecătoria... | Pretenţii. Sentința nr. 3156/2015. Judecătoria SECTORUL 5... → |
|---|
