Acţiune în constatare. Sentința nr. 1195/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1195/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 13-02-2015 în dosarul nr. 1195/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1195
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 13.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: R. S.
GREFIER: A. R. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare-clauze abuzive, privind pe reclamanții I. T. și C. E. în contradictoriu cu pârâta C. E. Ipotecar IFN S.A.
La apelul nominal făcut în ședință publică, s-a prezentat pârâta, prin avocat, Tenea A., în baza împuternicirii avocațiale ._/2014, aflată la fila nr. 88 din dosar, lipsind reclamanții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București.
Pârâta prin avocat, solicită admiterea excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București, raportat la capătul de cerere referitor la capătul de cerere privind înghețarea cursului valutar de la data acordării creditului și la capătul de cerere prin care se solicită denominarea în moneda națională.
Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 06.10.2014 sub nr._, reclamanții I. T. și C. E. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, să se constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la: art. 4.3, 5.1 lit. C, 5.2 din Convenția de credit nr._ din data de 23.09.2008 și art. 4.3, 5.1 lit. B, 5.1 lît.C, 5.2 din Convenția de credit nr._ din data de 25.01.2008; să se dispună exonerarea pe viitor de la plata comisionului de administrare și de reeșalonare a creditului; să se dispună restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, comision de reeșalonare a creditului, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării pana la data restituirii integrale, precum și a dobânzilor calculate și încasate de bancă în mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului; denominarea în monedă națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamanții au arătat că, la data de 23.09.2008, s-a încheiat Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA și reclamantul I. T. pentru suma de 70.490,00 CHF pentru o perioada de 360 luni.
La data de 25.01.2008, s-a încheiat Contractul de facilitate de credit si de garanție nr._ între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA și reclamantul C. E. pentru suma de 55,440,00 CHF pentru o perioada de 300 de luni.
Cu privire la aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzelor contractuale abuzive, reclamanții au învederat că, prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 și cele ale OUG nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea lor vizând așadar aplicarea sancțiunii nulității absolute, fiind imprescriptibilă.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii 193/2000, reclamanții au solicitat să se constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de banca în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianți.
Reclamanții au mai arătat că nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din Convenția de credit, contractul fiindu-le impus, în forma respectivă, de bancă, acestea conținând clauze preformulate, dând contractelor de credit caracterul unor contracte de adeziune.
Reclamanții au citat clauzele a căror anulare au solicitat-o.
În privința dobânzii, raportându-se la art. 4.1 și la art. 4.3 din Contractul nr._/23.09.2008 și s-a învederat că una dintre modificările aduse de OUG 174/2008 în materia creditelor de consum, a fost indicarea în mod obligatoriu în contractele de credit a formulei de calcul a dobânzii.
Astfel, variația ratei dobânzii trebuia raportată, conform contractului, la sensul crescător sau descrescător al indicilor. Definirea ratei dobânzii este practica incorectă contrară diligenței profesionale, motiv pentru care reclamanții au solicitat restituirea sumelor percepute fără temei legal, anume stabilirea ratelor dobânzii aferente revizuibilității, rata dobânzii respectând variațiile în sensul descreșterii indicilor aplicabili creditului conducând astfel la diminuarea costurilor creditului cu variația ratei dobânzii.
Clauza enunțată de art. 4.3 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/04.09.2008, pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar să fie înștiințat. Conform articolului 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, în principiu o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Modalitatea în care banca și-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii a transformat contractul de credit din comutativ, în aleatoriu. Astfel că aceste clauze referitoare la rata dobânzii intră în contradicție nu numai cu legislația privitoare la protecția consumatorilor, dar și cu art. 948 pct. 3 și art. 964 C.civ. articole care prevăd că obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil. Actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în funcție de care urmează să se individualizeze obiectul.
S-a subliniat că, în situația de față, clienților le este imposibil să determine modalitatea în care banca, lună de lună, calculează în mod discreționar cuantumul dobânzii fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.
Apărarea în sensul că reclamanții și-au dat acordul cu privire la semnare, nu înlătură culpa băncii cu privire la abuzurile efectuate în contract. Părțile sunt libere să stabilească conținutul contractului, însă nu trebuie să încalce normele legale și bunele moravuri, așa cum este interpretat principiul autonomiei de voință.
Reținerea nejustificată a sumelor aferente neactualizării dobânzii conform LIBOR din contul lor deschis la C. E. Ipotecar SA, a dus la prejudicii materiale directe (atât prin sumele reținute în mod nejustificat cât și prin pierderea randamentului investițional pe care l-ar fi putut obține investind acești bani în depozite bancare sau investind în fonduri de investiții cu grad mic sau mediu de risc). Totodată reținerea nejustificată a acestor sume a dus în mod concret la afectarea în mod radical a siguranței financiare a reclamanților, fapt pentru care își rezervă dreptul de a solicita daune.
Referitor la comisionul de acordare, în cuantum de 1.108,80 CHF reprezentând 2.00 % din valoarea totală a creditului prevăzut la art. 5.1 lit. b, reclamanții au considerat că este o clauza abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar și echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision. De asemenea s-a considerat că acesta este abuziv întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului, și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului. Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade in sarcina băncii. Din modul de formulare rezultă că acesta nu a fost negociat.
Referitor la comisionul de administrare, s-a menționat că art. 5.1 lit. c din contractele de credit prevede obligația la plata unui comision de administrare lunar de „0,15% plătibil începând cu scadenta a 13-a”. Astfel, terminologia folosită în convenția de credit nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. Față de acest aspect, atâta timp cât motivația perceperii acestui comision nu este detaliata nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cuprinsul condițiilor generale, această clauză este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000.
Apărările pârâtei în sensul includerii comisionului de administrare în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Or, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că, pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele, în mod clar si inteligibil; comisionul de administrare nu este definit, nu rezultă care este rolul, funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă el, ce riscuri e menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestuia, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, dependent de situația sa financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avuta în raporturile cu banca.
Aceste prevederi au fost și continuă să reprezinte clauze abuzive, de la . Convențiilor de credit, astfel cum acestea sunt definite de art.4 din Legea 193/2000. Convențiile de credit nu definesc « comisionul de risc/administrare », nefiind clar ce risc acoperă, în condițiile în care riscurile aferente creditului sunt deja suportate de către împrumutat, prin intermediul diverselor mecanisme contractuale și garanții constituite. Astfel, riscul valutar este acoperit prin plata efectuată de către împrumutat în moneda în care a fost acordat creditul; riscul neplății creditului este suportat de împrumutat prin intermediul garanțiilor constituite simultan cu încheierea Convențiilor de credit( ipoteca de prim rang pe imobile); riscul dispariției bunului adus in garanție este acoperit prin asigurarea împotriva tuturor riscurilor încheiată de împrumutat și cesionată în favoarea Băncii; riscul de întârziere în efectuarea plății ratei lunare este acoperit prin intermediul dobânzii penalizatoare, etc.
De fapt, din Convențiile de credit rezultă în mod neechivoc că acest comision de administrare este de fapt o dobândă deghizată. Astfel, art.7.1 lit. b) din Condițiile Generale prevede faptul că împrumutatul și codebitorul sunt obligați să achite dobânda, iar la lit. h) se prevede obligația de a achita toate sumele stabilite conform art. 5.1 privind comisioanele . Se observă, raportat la art. 5.1, că aceste două prevederi sunt relativ identice, ambele definind de fapt o dobândă. Mai mult, în cazul executării de către împrumutați întocmai a Convențiilor de credit, banca nu are nicio obligație de a restitui respectivul comision. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Din aceste motive, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contracte.
În ceea ce privește interpretarea clauzelor convenției, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/200 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum și la capacitatea lor de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contratului. Astfel, reclamanții au arătat că s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premisă cursul valutar al CHF de la aceea dată însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității lor de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.
Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, le incumbau obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-au exprimat voința de a se angaja juridic.
Având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urmă cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din OG 50/2010. De asemenea, conform art. 57 „În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin”. Aceste obligații legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar - bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/ produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea, și, pe cale de consecință, evitarea unor astfel de situații.
Cu privire la condiția echilibrului contractual, reclamanții au arătat că noțiunea de „dezechilibru semnificativ”, așa cum este prevăzut în Legea 193/2000, este consacrat și de doctrină, care a și definit contractul semnificativ dezechilibrat ca linii contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală.
În plus piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, precum și că, pe de altă parte, cuvântul „semnificativ „ caracterizând amplitudinea schimbării intervenit, nu conferă un criteriu determinant în mod obiectiv, nefiind de natură să acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenței situației vizate, astfel că motivul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susține că prevederea contractuală analizată menționează dreptul exclusiv și discreționar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoștință de cauză.
Plata ratelor aferente Contractul de C. și-a pierdut utilitatea socială prin faptul că a devenit extrem de împovărător din punct de vedere financiar, obligându-i de multe ori să trăiască la un nivel de subzistență, și este pe cale să-și piardă și utilitatea personală prin prisma faptului că nemaifiind capabili să achite ratele lunare, o să piardă atât posesia cât și proprietatea bunului.
Interesele părților trebuie conciliate, astfel că pentru a exista un echilibru contractual prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente.
Echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 alin.1 si alin.2) și al exercițiului util si rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).
S-a invocat dezechilibrul contractual originar (leziune + clauze interzise/abuzive) leziunea fiind definită de Codul civil conform art. 1221 din Noul Cod Civil.
Referitor la solidarismul contractual, contractul pe termen lung sau contractul cu prestații succesive este un parteneriat între părți; acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, astfel că fiecare parte este obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului); în acest fel, se asigură perenitatea contractului.
Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează între părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile prepuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, care presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.
Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia.
În momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar (leziunea sau clauzele abuzive în contractele cu consumatorii). În perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare și de coerență ale părților, vizând fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva și salva contractul, oferind soluții în acest scop atât în cazul dificultăților în executarea contractului, cât și în cazul ne-executării contractului (impreviziune, eroare, abuz de putere). Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune ca solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul părții, la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul între părți, adică un individualism bazat nu pe voința individuală a părților, ci pe interesele părților contractuale, pentru realizarea căruia părțile sunt solidar obligate. Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți.
Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual; clauzele abuzive sunt o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar: conform art. (5 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator (intervenția in contracte a legiuitorului: legea are efect de levier pentru consumator); art. 4, art. 14 din Legea 193/2000: clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate (intervenția judecătorului in contracte: judecătorul este competent nu numai sa constatate nulitatea clauzelor, ci si sa le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care sa corespunda cerinței echilibrului contractual si utilității pentru părți a contractului; revizuire/reconstruirea contractului;
Consumatorul este încă de la momentul semnării contractului într-o relație juridică inegală, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului; comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil; deci art. 969 Cciv nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales ca el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ.
Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent
În momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, determinând un dezechilibru juridic .
Contractul în acest caz este un contract pre formulat în baza unui model prin care banca își impune voința, interesul și strategia, în vederea atingerii propriilor scopuri.
Voința clientului se rezumă la a semna sa nu contractul, contract pe care banca îl indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului băncii.
Voința consumatorului, atât de redusă ca opțiuni, este în plus alterata de timpul scurt în care trebuie să semneze contractul; după aprobarea creditului de către bancă, aprobare care se dă după „analiza dosarului” (ceea ce durează uneori 2-3 săptămâni) mai rămân clientului câteva zile sau ore pentru analiza și eventual negociere, întrucât contractului de achiziție sau achiziția în sine este iminentă.
Însă cel mai grav este că voința clientului este alterată la creditele ipotecare, unde refuzul de a semna ar duce la pierderea avansului plătit de client în ante-contractul de vânzare-cumpărare încheiat pentru imobilul ce ar urma să fie finanțat cu acel credit.
Reclamanții au precizat că nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din Convențiile de credit, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de bancă, aspect ce rezultă și din faptul că toate Convențiile de credit conțin clauze similare.
Clauza de risc valutar este o clauza abuzivă, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul sau prestabilit și impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determina un dezechilibru major între drepturile și obligațiilor asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectate a obligațiilor contractuale.
Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.
Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționat în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.
Reclamanții au invocat art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000.
Raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către Banca care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influenta conținutul acestora, fapt ce determină inegalitatea pozițiilor juridice ale părților contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slabă în contract. Astfel, prin prisma acestei reglementări, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât reclamanții, în calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.
În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalentei prestațiilor fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.
De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat în calcul și aptitudinea acesteia de a îndepărtă conținutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obținerea de către banca a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echitații și bunei-credințe, principii ce trebuie să guverneze relațiile contractuale.
Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamanți, aceștia au considerat că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.
Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligații,din acest fapt decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor si obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinată sau determinabilă astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig. Plecând de la această caracteristică inerentă contractului de credit, stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale întrucât, în lipsa unui acord expres al părților prin care să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu cu consecința strămutării asupra lor a riscului generat de hipervalorizarea CHF.
Hiper-valorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar. Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate.
Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echitații și bunei-credințe.
Având în vedere prevederile art. 969 C.Civ, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.
Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamanții au considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu . Noului cod civil beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică. Luând în considerare că noua reglementare consacră ca soluție legislativă una dintre soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practica judiciară previzibilă, se poate da soluția statuată în Noul Cod Civil fără a se putea reproșa ca s-ar atribui efect retroactiv legii noi.
În susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea plății, reclamanții au învederat faptul că părțile s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderată față de moneda națională așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice. De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, reclamanții au arătat că, neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.
Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2055, privind regimul valutar "Plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2".
Achitarea ratelor lunare în temeiul unui contract de credit nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar astfel încât se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în moneda națională.
De asemenea, efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar din leu în euro și din euro în CHF cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată, fapt contrar principiului echitații și bunei credințe care trebuie să guverneze executarea contractului.
Având în vedere acest aspect, denominarea în moneda națională a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale precum și a principiului echității.
În drept, cererea a fost întemeiată pe: Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți si consumatori; OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicata;OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările si completările ulterioare;OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea OG nr, 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori; Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților in relația cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislația europeana privind protecția consumatorilor; Art. 15 din Constituția României;Art. 194 si urm Noul Cod de Procedura Civila; Art. 480. 992 Vechiul Cod Civil;Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.
În susținere, au solicitat proba cu înscrisuri, pe care le-au anexat cererii (f. 13-72), proba cu interogatoriul pârâtei având ca si teza probatorie dovedirea caracterului nenegociabil al clauzelor și proba cu expertiza contabila;
La data de 03 decembrie 2014, pârâta a formulat întâmpinare (f. 89) prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la achitarea cheltuielilor de judecată.
În fapt, pârâta a arătat că, între C. E. Ipotecar, în calitate de creditor, și I. T., în calitate de împrumutat s-a încheiat Contractul de Facilitate de credit și de Garanție nr._ din data de 23.09.2008 prin care s-a acordat un împrumut în cuantum de 70.490 CHF în vederea achiziționării unui imobil.
La data de 31.03.2009 între C. E. Ipotecar și C. E. Bank NV a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. NV, cesiune notificată împrumutatului prin adresa nr. 2716369_967135 /08.04.2009.
Ulterior, la data de 05.12.2011 între C. E. Bank NV și C. E. Bank (Romania) SA a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. Bank (Romania) SA, cesiune notificată împrumutatului prin adresa nr. 4816508_1181387 / 08.12.2011
Între C. E. Ipotecar, în calitate de creditor, și C. E., în calitate de împrumutat s-a încheiat Contractul de Facilitate de credit și de Garanție nr._ din data de 25.01.2008 prin care s-a acordat un împrumut în cuantum de 55.440 CHF în vederea achiziționării unui imobil.
La data de 31.03.2009 între C. E. Ipotecar și C. E. Bank NV a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. NV, cesiune notificată împrumutatului prin adresa nr. 2714084_965435 /08.04.2009.
Ulterior, la data de 05.12.2011 între C. E. Bank NV și C. E. Bank (Romania) SA a intervenit contractul de cesiune de creanță către C. E. Bank (Romania) SA, cesiune notificată împrumutatului prin adresa nr. 4816241_1181630 / 08.12.2011.
Pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. Ipotecar IFN. Având în vedere că drepturile și obligațiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate de C. E. Ipotecar, C. E. Bank (România) SA, fiind în prezent actualul creditor în temeiul Contractului de credit și garanție, s-a apreciat că pârâta C. E. Ipotecar nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, pentru restituirea sumelor plătite cu titlul de comision de administrare după data de 31.03.2009 și nici pentru capetele de cerere care au ca obiect modificarea pentru viitor a contractului.
Pârâta a invocat și excepția lipsei de interes a reclamanților în contestarea prevederilor art.4.3 din Contractul de credit.
Așa cum rezultă din cuprinsul tabelului ce înfățișează evoluția ratei dobânzii pe durata contractuală, ca urmare a aplicării clauzei contestate, împrumutații au beneficiat de reducerea ratei dobânzii prin aplicarea formulei de calcul variabilă datorită scăderii considerabile a indicelui Libor 6M. Astfel, este evident că modificările ce au operat în privința dobânzii au fost efectuate exclusiv în favoarea împrumutaților și, în consecință, nu subzistă niciun motiv valid pentru care s-ar putea reține caracterul abuziv al clauzei 4.3 ce acordă posibilitatea Băncii de a trece la dobânda variabilă.
Așa fiind, solicitarea de a anula această clauză și de a i se constata implicit caracterul abuziv, apare ca fiind lipsită de interes.
Pârâta a solicitat să se aibă în vedere ca în ipoteza în care s-ar admite acțiunea, s-ar diminua patrimoniul reclamanților întrucât revenirea la dobânda inițială ar determina obligația lor de a achita diferențele în plus față de dobânda diminuată achitată până în prezent.
Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind stabilizarea cursului valutar
Un prim aspect ce se impune a fi analizat este presupusul efect al constatării pretinsului caracter abuziv ce reglementează moneda creditului.
Astfel, se solicită constatarea nulității acestor clauze, cu consecința înghețării cursului valutar CHF/RON la valoarea de la momentul încheierii contractului de credit.
Prin urmare, se solicită ca instanța de judecată să intervină în contractul încheiat între părți și să se substituie voinței acestora, prin stabilirea altor condiții contractuale decât cele avute în vedere de părți la momentul încheierii actului.
O astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât nu are temei legal în legislația național sau europeană.
Conform legislației specifice în materia clauzelor abuzive reclamanții se pot adresa instanței doar în vederea eliminării unei clauze considerate abuzive dintr-un contract si nicidecum în vederea completării contractului cu clauze suplimentare, cum se solicită în speța de fată.
Practic, ceea ce solicită reclamanții este ca instanța să modifice clauza privind moneda în care s-a acordat creditul, în sensul că, deși împrumutați au beneficiat de franci elvețieni, rambursarea să se facă în lei, la cursul de la data acordării creditului. Or, restabilirea echilibrului contractual, în cazul existenței unor clauze abuzive nu se poate face de către instanța de judecată prin adăugarea unor drepturi ale reclamanților (sub forma completării contractului cu alte clauze) ci doar prin eliminarea clauzelor care conferă comerciantului drepturi care dezechilibrează contractul (art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000).
În sensul celor arătate pârâta a invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA / Joaquín Calderon Camino.
S-a invocat și excepția lipsei de obiect a capătului de cerere având ca obiect presupusa clauză de risc valutar
Pârâta a solicitat să se observe faptul că reclamanții fac vorbire despre o anumită clauză de risc valutar, însă omit să precizeze în concret unde se regăsește ea în contract. întrucât nu poate determina despre care clauză contractuală este vorba, iar în opinia sa o astfel de clauză nu există în contract, astfel că a solicitat să se dispună respingerea acestui capăt de cerere, pe cale de excepție, ca lipsit de obiect.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederile contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de acordare și de administrare este reglementată în două legi speciale.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 „Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".
Cu alte cuvinte, dacă o clauză contractuală este reglementată și permisă expres de o altă lege, nu poate fi considerată abuzivă în temeiul Legii nr. 193/2000, deoarece în acest caz ne-am afla într-o situație de contradicție între două legi.
Prin inserarea textului citat în cuprinsul Legii nr. 193/2000, s-a făcut aplicarea regulii conform căreia ceea ce este permis printr-o lege nu poate fi considerat ilegal prin altă lege deoarece același raport juridic nu poate fi legal și ilegal în același timp.
Aflându-se în prezența unui contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, acesta este supus dispozițiilor Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare. Conform art. 2 lit. h din Legea 190/1999, „costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale".
Având în vedere natura Contractului, în speță devin aplicabile prevederile legii speciale în materie, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiție fiind de a fi prevăzut expres în contract.
De asemenea, perceperea comisionului de acordare și de administrare, astfel cum a menționat, este admisă expres de art. 36 alin. (1) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Potrivit art. 36 alin. (3) comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării și rambursării creditului acordat consumatorului.
Prin urmare, pârâta a solicitat să se observe că acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare și de acordare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislația specifică protecției consumatorului în raport cu instituțiile bancare, stipularea expresă a acestuia în chiar cuprinsul contractului fiind obligatorie.
Așadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Clauza privind comisioanele din contractele de credit se referă chiar la obiectul principal al contractului, respectiv prețul contractului și sunt exprimate . și inteligibil.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, natura abuzivă nu poate fi analizată în ceea ce privește costul creditului, sau al adecvării acestuia față de serviciile oferite la schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
O intervenție a instanțelor în ceea ce privește prețul contractului ar însemna o intervenție inacceptabilă asupra principiilor care guvernează economia de piață, obligând astfel un comerciant la micșorarea veniturilor pe care le încasează în legătură cu o anumită activitate.
Nu se poate susține de exemplu, că, respectivul comision de administrare nu face parte din prețul contractului cât timp face parte din rata lunară pe care o are de plătit clientul și este evidențiat ca atare în scadențar.
A mai solicitat pârâta să se observe că, art. 5 din Contractul de credit este exprimat într-un limbaj ușor inteligibil, ușor de înțeles, de priceput, de deslușit. Adică citind respectiva clauză, consumatorul să aibă reprezentarea exactă a consecințelor pe care le va produce, mai precis în cazul unei clauze privind prețul contractului, să aibă reprezentarea exactă a prețului care va fi achitat sau a modului în ca se va calcula.
Ceea ce încearcă reclamanții să facă este să adauge o condiție nouă, care nu este impusă de lege, și anume ca orice comerciant să justifice de ce percepe acel preț.
Or, condiția privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabilește prețul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit prețul.
În acest sens, pârâta a citat cauza C - 26/2013, Kasler vs OTP.
În ceea ce privește comisioanele contestate, cerința este pe deplin îndeplinită prin faptul că obligația sa economică, sub aspectul cuantumului, este determinată și fixă încă de la semnarea contractului, fiind exprimată și în cadrul scadențarului înmânat reclamanților odată cu semnarea contractului de credit.
Clauza 4.4 referitoare la posibilitatea de a revizui dobânda a fost apreciat a nu fi abuzivă.
Cu privire la această clauză trebuie, în primul rând, precizat că aceasta nu se încadrează în ipoteza descrisă în Anexa 1 lit. g din Legea nr. 193/2000.
Nu s-ar putea considera că banca a modificat în mod abuziv contractul de credit câtă vreme împrumutații au avut în vedere, încă de la încheierea convenției, după cum se poate observa din cuprinsul ofertei de credit, că dobânda este fixă timp de un an, iar ulterior aceasta variază în funcție de indicele LIBOR.
Astfel, în art. 4.3 din Convenția de credit se prevede că Banca va avea dreptul, sa revizuiască nivelul dobânzii curente, după o anumită perioadă de timp, dobânda fiind compusă dintr-o marjă fixă la care se adaugă un indice financiar internațional.
În contradicție totală cu susținerile reclamanților, odată cu scăderea indicelui LIBOR 6M, banca a perceput o dobândă redusă, care în prezent este sub nivelul dobânzii fixe de la momentul acordării creditului. De asemenea, aceste modificări ale dobânzii sunt obiective și nu se realizează de către Bancă, depinzând integral de fluctuația indicelui LIBOR.
Pârâta a menționat faptul că, modalitatea de stabilire a dobânzii prin cumularea unei marje fixe cu procentul aferent unui indice financiar internațional este expres recunoscută (și chiar impusă) de prevederile OUG nr. 50/2010.
Clauza cu privire la moneda în care s-a acordat creditul nu poate fi declarată abuzivă
întrucât în lipsa ei contractul nu ar putea funcționa. De asemenea, nu există justificare sau temei pentru înghețarea cursului valutar
Există anumite clauze contractuale, cum este cazul celor care definesc obiectul contractului, în lipsa cărora contractul nu poate funcționa. Din moment ce clientul a beneficiat de franci elvețieni ca obiect al împrumutului, nu vede cum ar putea funcționa contractul prin eliminarea clauzei care definește chiar obiectul contractului.
Pârâta a învederat faptul că, domeniul protecției consumatorilor în raport cu instituțiile de credit este reglementat în principiu de Legea nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13/CEE și în detaliu de OUG nr. 50/2010, act normativ care prezintă relevanță prin prisma obligațiilor impuse de legiuitor în sarcina instituțiilor bancare.
Relevant este că OUG nr. 50/2010, act normativ emis de legiuitor după ce efectele economice negative asupra clienților care au accesat credite în CHF se produseseră, conține un întreg capitol dedicat informării precontractuale a clienților, și anume Capitolul II - Informații și practici preliminare încheierii contractului de credit.
S-a învederat că banca nu are obligația de a informa un client asupra consecințelor riscului valutar prin prisma unei anticipări a creșterii acestuia întrucât nimeni nu poate anticipa cu certitudine evoluția unui curs valutar.
Mai mult decât atât, părțile au avut în vedere la momentul încheierii contractului și posibilitatea scăderii acestui curs, caz în care banca era cea care suporta consecințele acestor schimbări.
Pârâta a invocat că atât Codul civil din 1864, cât și noul Cod civil consacră în mod expres în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia.
În consecință, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate pune problema vreunui pretins dezechilibru contractual, având în vedere că regula nominalismului a fost instituită de legiuitorul însuși, iar nu de către instituția de credit. A aplica o teză contrară ar echivala cu încălcarea flagrantă a unor principii fundamentale și reguli tradiționale de funcționare ale unor instituții juridice.
Prin faptul că atât convenția de credit, cât și graficul de rambursare - parte integrantă a convenției, conțin o clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, transcrierea contractuală a principiului nominalismului consacrat de lege.
În sensul susținerilor sale s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că nu intră sub incidența evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu și dispozițiile legale - Hotărârea din 30.04.2014, pronunțată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra S. Sannchez Garda, Alejandro Chacon Barrera.
Or, prin acțiunea prezentă se încearcă exclusiv eliminarea riscului valutar pe care-l suportă consumatorul, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, ceea ce echivalează, în esență, cu nesocotirea principiului legal al nominalismului și cu suportarea riscului valutar exclusiv de instituția de credit, în consecință, nu se poate pune în discuție problema caracterului abuziv al clauzelor, întrucât în convenția de credit în ceea ce privește moneda creditului și riscul valutar, vorbim de aplicarea unei dispoziții legale.
Din aceeași perspectivă nu poate fi reținută nici teza că riscul valutar ar fi fost preluat integral de client. Această afirmație contrazice regulile elementare ale oricărei tranzacții în valută, din moment ce cursul poate și scădea, nu doar să crească. Este evident că, în cazul unor tranzacții comerciale cu plata în valută, la un interval de timp de la tranzacționare există un risc, însă acesta este suportat în mod egal de cei doi participanți, unul dintre ei preluând riscul în caz de creștere, iar celălalt în caz de scădere.
În plus, este lipsită de suport juridic teza lipsei caracterului negociat al clauzei ce reglementează cursul variabil al ratei de rambursare, raportată la cursul de schimb al unei anumite monede, respectiv CHF, având în vedere că împrumutul a fost stabilit ca plătibil în moneda CHF, iar cursul de schimb este influențat atât pozitiv, cât și negativ de o multitudine de factori, în special factori de piață, dar și de politica generală, excluzând voința unilaterală a instituțiilor de credit pentru a se putea pune în discuție caracterul nenegociat și un eventual dezechilibru al clauzelor ce reglementează moneda creditului.
Astfel, valoarea cursului se formează prin flotare liberă. Banca centrală poate cel mult influența pe termen scurt evoluția dintr-o zi a cursului, prin intervențiile pe care le face pe piață, însă pe termen lung nici Banca Națională și, cu atât mai mult, nici băncile individuale nu pot influența creșterea sau scăderea cotației de piață a unei valute.
Pârâta a apreciat că solicitarea de denominare în monedă națională a plăților nu are temei contractual sau legal.
Reclamanții nu indică un temei legal pentru solicitarea de denominare a plăților pentru că nu există nicăieri un temei legal pentru o astfel de solicitare.
O astfel de măsură, care a fost aplicată într-un stat vecin, a fost o măsură legislativă, și nu una judecătorească, fiind aplicată, în acel caz, prin voința politică a organului legislativ. Atribuțiile puterii judecătorești sunt limitate la interpretarea legii, iar în legislația noastră națională nu există vreo prevedere care să permită înghețarea cursului CHF - L. în executarea unui contract ale cărui plăți se fac în CHF.
În ceea ce privește invocarea prevederilor Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar, pârâta a solicitat să se aibă în vedere că, respectivul regulament stabilește faptul că se realizează în moneda națională plățile și încasările privind obiectul comerțului cu bunuri și servicii, or acordarea de credite nu reprezintă comerț cu bunuri și servicii, fiind vorba despre un tip specific al împrumutului de consumație, care beneficiază de o reglementare specifică.
În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile legale care consacră principiul nominalismului în legislația națională, la care am făcut referire la punctul anterior.
Acceptarea susținerilor reclamanților ar echivala cu declararea ca ilegale a tuturor contractelor de credit încheiate în România în monedă străină, ceea ce este în mod evident, inacceptabil.
Pentru aceste considerente, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial.
În susținere a solicitat proba cu înscrisuri pe care le-a anexat cererii (f. 100-105) și proba cu interogatoriu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 201 (1) și urm. C.proc.civ., Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999, OUG 50/2010.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu prioritate asupra excepției necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București invocată din oficiu la termenul din data de 13.02.2015, instanța reține următoarele:
Conform art. 123 alin. 1 Cod procedură civilă, cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.
În speță reclamanții au formulat mai multe capete principale de cerere, prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art.4.3, 5.1 lit. C, 5.2 din Convenția de credit nr._/23.09.2008, art. 4.3, 5.1 lit. B, 5.1 lit. C, 5.2 din Convenția de credit nr._/25.01.2008, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului și denominarea în monedă națională a plăților.
În privința capetelor de cerere prin care se contestă clauzei prevăzute de art. 5.2 din contracte, care prevede dreptul creditorului să revizuiască costurile în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalșitățile prevăzute de art. 4.3 și respectiv de art. 6.1 din contract potrivit căruia rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul, instanța constată că acestea nu sunt evaluabile în bani, având în vedere obiectul clauzelor contractuale contestate.
Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 c.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 c.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.
Împrejurarea că aceste clauze influențează modul de executare a contractului, respectiv sumele care urmează a fi achitate de către împrumutați nu sunt de natură a conduce către o altă concluzie, întrucât clauzele analizate nu stabilesc în sine valoarea concretă a obligațiilor, ci modalitatea de stabilire a acestora pe parcursul derulării contractului, prin raportare la celelalte clauze, astfel încât valoarea obligațiilor împrumutaților ar trebui raportată la întreg contractul, ipoteză în care competența de soluționare a cauzei ar reveni tribunalului față de valoarea fiecărui contract, care depășește 200.000 lei.
Instanța apreciază că aceleași argumente sunt incidente, corespunzător, și în cazul capetelor de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului și denominarea în monedă națională a plăților.
Potrivit art. 99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 c.proc.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București.
Declină competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamanții: I. T. (CNP_), domiciliat în Iași, Bld. N. I., nr.18, ., jud. Iași, și C. E. (CNP_), domiciliat în B., ., nr.1, ., jud. B., ambii cu domiciliul ales la CA C. M. Vincențiu, în București, Sector 5, Calea Rahovei, nr. 266-268, corp 60, cam 8, Electromagnetica Business Park, în contradictoriu cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA cu sediul în București, ., Anchor Platza, Corp C, etaj 7, sector 6, J 40/_/2004, CUI_, în favoarea Tribunalului Municipiului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.02.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. R.S./Thred. M.G.
6 ex./2015
| ← Anulare act. Sentința nr. 1134/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1200/2015. Judecătoria... → |
|---|
