Acţiune în constatare. Sentința nr. 8088/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 8088/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 20-10-2015 în dosarul nr. 8088/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTOR 6 BUCUREȘTI - SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 8088

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 20 octombrie 2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: C. I. C.

GREFIER: P. O.

Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect acțiune în constatare, privind pe reclamanta B. – G. G., în contradictoriu cu pârâtele BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ – SUCURSALA LUGOJ, BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, K. R. SRL și S. S. prin mandatar ..

Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 20 octombrie 2015.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița la data de 17.04.2014, reclamanta B.-G. G., fostă G. G., în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română - Sucursala Lugoj și B. C. Română SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a pct.9 lit. F din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.280/23.03.2007, respectiv a art.38 din anexa la contractul de credit bancar nr.280/23.03.2007 „condiții generale de creditare” (comision de risc), să se dispună restituirea către sine a comisioanelor de risc pentru perioada 23.02._13, perceput și încasat în mod abuziv și a comisionului de administrare pentru perioada 19.03._14, perceput nelegal și încasat conform graficului de rambursare credit din data de 19.03.2013,(anexat), să se dispună anularea tuturor dobânzilor și penalităților aferente anului 2013, ca urmare a încasării nelegale a comisioanelor, mai sus indicate, să se dispună ca pârâta nr.2 să-i eșaloneze creditul, respectiv să-i extindă perioada de creditare, în raport cu venitul său actual (restructurare credit), precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de acest proces.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a contractat cu pârâta nr. 1 un credit pentru persoanele fizice în sumă de 7.800 euro, conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr.280/23.03.2007 și anexei la contract „condiții generale de creditare”.

Atât contractul de credit (pct.9 lit. c și f), cât și anexa la contract - condiții generale de creditare art.3.8 și 3.9 conțin clauze abuzive, respectiv comisionul de risc și de administrare, declarate deja nelegale de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.1393 din 02.04.2013. Înalta Curte a hotărât că, în condițiile în care funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contractul de credit, este abuzivă clauza prin care se reglementează dreptul băncii de a percepe acest comision, întrucât într-o astfel de situație, orice consumator se află într-o poziție dezavantajată față de bancă, fiind în imposibilitatea reală de a negocia acest comision.

Referitor la rațiunea introducerii comisionului de risc, se aratăcă Înalta Curte a statuat că „atâta timp cât riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei-credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic ale convenției de credit” (Decizia nr.1393 din data de 02 aprilie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect constatare nulitate absolută a clauzelor privind comisionul de risc.)

În data de 22.03.2013, reclamanta a solicitat Băncii Comerciale Române - Agenția B. prin cererea nr.215/22.03.2013 să i se renegocieze creditul, respectiv să i se reducă rata, dobânzile și comisioanele aferente lunare, având în vedere că nu realiza, în acea perioadă niciun fel de venit.

Reclamanta nu a primit nici un răspuns la solicitarea sa și nu a semnat niciun act adițional la contractul de credit nr.280/23.03.2007, însă a primit un nou grafic de rambursare a creditului din data de 19.03.2013, pe care nu l-a semnat (nici pe acesta).

Din cuprinsul acestui grafic, rezultă că s-a modificat în mod unilateral, contrar dispozițiilor art.35 alin.1 lit. b din OUG nr.50/2010, cuantumul comisionului de administrare de la 3,90 (conform, dispozițiilor art.9 lit. c din contract și art.3.9 din anexa la contract) la 25,74 euro. Prin urmare, se arată că se impune și anularea acestui comision perceput în perioada 19.03._14.

De asemenea, reclamanta a solicitat să se dispună ca pârâta nr.2 să-i reeșaloneze creditul, respectiv să-i reducă rata lunară, având în vedere că veniturile sale actuale sunt net inferioare celor din anul 2007, data contractării creditului.

În data de 14.03.2014, se arată că în urma nenumăratelor insistențe adresate pârâtelor și Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, pârâta nr.2 a încheiat un act adițional prin care a scos comisionul de risc și de administrare.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.194 și următoarele Cod procedură civilă, OUG nr.50/2010, Legea nr.193/2000, Legea nr.283/2004, Decizia Înaltei Curți nr.1393 din data de 02.04.2013.

În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, contractul de credit nr.280/23.03.2007, condiții generale de creditare - anexă la contractul de credit bancar nr.280/23.03.2007, graficul rambursare credit din data de 23.03.2007, cererea nr.215/22.03.2013 adresată BCR - Agenția B. de restructurare a creditului, noul grafic primit în urma acestei solicitări din 19.03.2013, adresa nr.1379/27.03.2014 primită de la Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ca urmare a sesizării reclamantei), răspunsul BCR DMSR-CRM nr. 5071/11.10.2013, sesizarea reclamantei nr.332/28.03.2014, vechiul act de identitate, în baza căruia a încheiat contractul de credit (în 2007), actualul act de identitate, Ordinul de încasare nr._ din data de 03.04.2013 emis de Agenția B., împuternicirea avocațială nr.34/16.04.2014, actul adițional nr.280A la contractul de credit nr.280/2007, graficul de rambursare credit din data de 17.03.2014.

Prin compartimentul registratură, la data de 30.05.2014, pârâta . SA a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de B.-G. G., prin care a solicitat instanței de judecată să respingă acțiunea formulată, ca efect al admiterii excepțiilor invocate prin prezenta, sau ca neîntemeiată, în ambele cazuri cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, se arată că instanța va observa că art. 9 lit. f din contract, cu privire la comisionul de risc are redactare clară, explicită, fiind pe înțelesul oricărui consumator și, îndeplinind astfel condiția impusă de art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, cererea este vădit neîntemeiată.

De altfel, se arată că cu toate că reclamanta a înțeles să solicite restituirea unor sume de bani de la data încheierii contractului, pârâta a arătat că în dezvoltarea cererii de chemare în judecată aceasta nu a indicat niciun temei pentru această cerere, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000. În limitele acestei legi, pârâta va arăta în cele ce succed că sancțiunea ce ar putea să intervină în cadrul mecanismului reprimării clauzelor abuzive nu este aceea a nulității absolute, legiuitorul instituind o sancțiune specifică - eliminarea clauzei din contract (cu efecte pentru viitor).

În cazul de față, acțiunea apare ca fiind pe de o parte prescrisă (capetele de cerere 1 și 2), dar și inadmisibilă.

Față de toate aceste aspecte, precum și față de cadrul procesual stabilit, pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Reșița, văzând disp. art. 109 Noul Cod de procedură civilă indicat anterior, precum și dispozițiile art. 112, raportat și la faptul că reclamanta a înțeles să nu aleagă instanța domiciliului său, pârâta a solicitat instanței să constate că în cauză este competentă Judecătoria Lugoj.

Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și prescripția dreptului de a solicita despăgubiri constând în suma plătită cu titlu de comision de urmărire riscuri și comision de administrare. O acțiune prin care se tinde la obținerea unor așa numite despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 23.03.2014 (data semnării convenției) ar fi putut fi inițiată în interiorul termenului de prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 (făcând precizarea că potrivit art. 6 alin. 4 din Codul civil actual, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legii care le-au instituit, deci legii vechi).

Într-o teză subsidiară, în măsura în care instanța va trece peste excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a arătat că, raportat la data introducerii acțiunii (17.04.2014), legea oferă reclamantei posibilitatea teoretică de a revendica sume plătite către pârâtă doar ulterior datei de 17.04.2011.

Prin urmare, orice pretenții ale reclamantei pentru sume achitate pârâtei în temeiul convenției de Credit în perioada 23.03._11 sunt prescrise.

Pârâta a invocat excepția lipsei capacității de folosință și a calității procesuale a pârâtei B. C. Română SA - Sucursala Lugoj. Prin urmare, sucursala reprezintă o modalitate de descentralizare (organizare în teritoriu) a activității societății-mamă, fiind subordonată acesteia din urmă din punct de vedere economic și din punct de vedere juridic. Ea nu are personalitate juridică sau patrimoniu propriu și nici capacitatea de a avea și exercita drepturi procesuale, neputând sta singură în judecată. Ca o consecință a acestui fapt, în situația ipotetică în care, urmare a unei hotărâri judecătorești, sucursala ar cădea în pretenții, hotărârea judecătorească nu ar putea fi pusă în executare silită împotriva sa, neexistând în patrimoniul său bunuri de care să dispună în nume propriu.

Actul de înființare al sucursalei constituie, în esență, un mandat complex pe care i-l încredințează societatea-mamă și care îi stabilește structura organizatorică, baza materială, condițiile de funcționare și sfera de activitate.

Din Actul Constitutiv și Regulamentul de funcționare ale BCR SA, precum și din actele de constituire ale acesteia, reiese fără dubiu lipsa organelor proprii de conducere ale pârâtei Sucursala Beiuș, care este o unitate dependentă de societatea mamă.

Prin urmare, în materia specială a activității de creditare însuși legiuitorul tranșează raportul dintre îndrituirea sucursalelor de a desfășura în mod direct activitatea de Creditare și dependența acestora de societatea mamă, în sensul în care dreptul sucursalelor de a încheia contracte de credit cu terțe persoane nu este de natură a conferi personalitate juridică subunităților societății mamă, și pe cale de consecință; nici legitimitate procesuală în ipoteza unor litigii intervenite între clienți și Bancă. Pârâta a citat în acest sens o decizie relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție: „S-a reținut că instanța de apel a soluționat corect excepția lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte. Astfel, s-a stabilit că pârâta B. C. Română - Sucursala Județeană Maramureș nu are calitate procesuală întrucât, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 4 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară este o unitate operațională fără personalitate juridică, care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile instituției de credit în limita mandatului acordat de aceasta.

Ca atare, în conformitate cu art. 41 al. 2 Cod procedură civilă, sucursala, neavând personalitate juridică și patrimoniu propriu, nu poate sta în judecată.

Pe cale de consecință, pârâta a considerat evident nu numai faptul că Sucursala Lugoj nu are capacitate procesuală, dar ea nu are nici măcar calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât contractul de credit a fost încheiat în numele și pe seama societății mamă, singura entitate juridică care poate răspunde pentru executarea contractului.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 40 Noul Cod de procedură civilă coroborat cu art. 56-57 și art. 32 Noul Cod de procedură civilă, pârâta a solicitat instanței admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii în contradictoriu cu pârâta B. C. Română SA - Sucursala Lugoj, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate și fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică, pentru următoarele motive:

Inadmisibilitatea cererii de revizuire a costului creditului și imposibilitatea evaluării clauzelor referitoare la preț (comisionul de urmărire riscuri și cel de administrare) din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Atât din perspectiva Codului civil și a principiilor generale de drept, cât și din perspectiva dispozițiilor legale speciale invocate chiar de reclamantă, cererea de modificare a prețului creditului apare ca fiind inadmisibilă.

În primul rând, pârâta a învederat instanței că această cerere a fost făcută cu nesocotirea dispozițiilor art. 969 din Codul civil, care consacră principiul pacta sunt servando. Acest principiu stă la baza oricărui contract încheiat între particulari, fiind recunoscut și valorificat de practicienii dreptului încă din cele mai vechi timpuri. Voința părților este suverană și nicio putere a statului nu se poate substitui consimțământului liber exprimat al părților. Nimeni și nimic nu poate interveni în sensul alterării acestei voințe, în caz contrar ajungându-se la situația în care persoanele ar fi captive într-o relație contractuală la care nu au convenit.

Contractul este legea părților, obligativitatea respectării acestei legi operând nu numai în persoana partenerilor contractuali, ci și în privința instanțelor de judecată, care numai în mod excepțional pot interveni în raporturile juridice dintre părți.

Situațiile în care judecătorul poate interveni în sensul suplinirii voinței părților sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Astfel, legea recunoaște această posibilitate, spre exemplu, în cazul în care în speță ar fi incidente dispozițiile cu privire la teoria impreviziunii, sau în situația în care între părți ar fi intervenit un antecontract, pe care ulterior una dintre ele nu mai dorește să îl respecte. Totuși, chiar și în aceste situații, pârâta a solicitat ca instanța să observe că, în fapt, părțile își exprimaseră deja voința, rolul instanței fiind doar acela de a veghea la respectarea acordului inițial exprimat.

Prin urmare, dacă instanța ar da curs solicitării reclamantei, aceasta ar nesocoti principiul forței obligatorii a contractelor încheiate între particulari, permițând împrumutatului să se sustragă de la obligațiile asumate și să obțină modificarea în mod unilateral a obiectului principal al contractului de credit, respectiv prețul acestuia, compus din dobândă și comisioane.

Or, în mod tradițional, stabilirea prețului contractului a constituit o prerogativă exclusivă a părților, ferită de orice imixtiune interioară. Prețul are nu numai o dimensiune juridică, ci și una economică, într-o economie de piață liberă, cum este cea a României, prețul nu poate fi stabilit decât pe baza raportului dintre cerere și ofertă, el fiind un element de reglare a concurenței comerciale dintre agenții care operează pe piață. Nici legiuitorul nu ar putea Să intervină în stabilirea prețului, intervenția acestuia în economie nefiind permisă. Normele de drept nu vin să răstoarne ordinea economică, ci să o protejeze, aspect care justifică excluderea pre de la elementele asupra căruia s-ar putea interveni din afară.

Pârâta a considerat că instanța trebuie să ia în considerare și faptul că dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu vin să răstoarne ordinea juridică existentă. Potrivit art. 4 alin. 6 din această lege specială, nu pot face obiectul controlului instanței clauzele referitoare la prețul sau obiectul principal al contractului „în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”. Prin urmare, nici din această perspectivă acțiunea formulată nu este admisibilă.

Față de aceste dispoziții legale, pârâta a arătat următoarele: art. 9 lit. f prevede: comision de urmărire riscuri de 21.84 EUR lunar, reprezentând un procent de 0.28% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1 redactarea acestei clauze contractuale este făcută într-o manieră extrem de clară, arătându-se în concret atât cuantumul lunar al comisionului, cât și procentul reprezentat de acest cuantum.

Reclamanta și-a exprimat în mod legal acordul asupra acestei clauze prin semnarea contractului de credit, iar din redactarea clauzei nu s-ar putea reține sub nicio formă un eventual caracter echivoc al acesteia.

De altfel și art. 4 alin. 2 al Directivei nr. 93/13/CEE a exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv.

Totodată, se invocă art. 3 lit. g din Directiva nr.2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

A interpreta prevederile Legii nr.193/2000 ca pe un drept al judecătorului de a reașeza raporturile contractuale dintre părți, prin recalcularea prețului contractului, ar avea drept consecință lipsirea voinței exprimate a părților de orice esență. Prin atare valențe contractul ar deveni un vehicul utilitar folosit în scopuri generale, respectiv reducerea eforturilor și costurilor generale.

Nici Directiva nr.93/13/CEE, pe care Legea nr.193/2000 o transpune, nu prevede posibilitatea judecătorului de a modifica retroactiv contractul, ci doar pe aceea de a elimina pe viitor clauzele abuzive existente sau, în măsura în care raporturile contractuale dintre părți nu ar mai putea continua în lipsa acelor clauze, de a desființa întregul contract.

Se arată că instanța nu își poate asuma competența de a modifica clauzele referitoare la prețul contractului, întrucât ar încălca principiul primatului dreptului uniunii asupra dreptului intern, ignorând jurisprudența Curții Europene de Justiție, care, potrivit dreptului intern și tratatelor internaționale la care R. este parte, constituie izvor de drept și este aplicabilă în mod prioritar.

În materia răspunderii în baza Legii nr. 193/2000 legiuitorul a optat pentru o răspundere delictuală (Decizia Curții Constituționale nr. 1535/17.11.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 54 din 25.01.2010), în cadrul căreia dispozițiile considerate ca abuzive nu vor produce efecte față de consumatori, însă în lipsa invocării unor cauze de nulitate instanța nu poate interveni în contractul de credit.

Se arată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat practic, modificarea prețului contractului de credit și restituirea sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale.

Solicitarea privind restituirea sumelor încasate de bancă cu titlu de comision de urmărire riscuri și comision de administrare este neîntemeiată, deoarece sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin.1 coroborat cu art. 7 alin.2 din Directiva Consiliului nr.93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În consecință, capătul de cerere ce vizează restituirea sumelor achitate de reclamantă este inadmisibil în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. 2 din Constituția revizuită.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă din partea împrumutatului, deoarece obligația acestuia se execută în timp, prin rate succesive.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea/modificarea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte .

Este incontestabil că această excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă. Astfel, cum un chiriaș nu poate restitui folosința unui bun de care s-a bucurat, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție de către bancă în schimbul achitării costurilor contractuale asumate.

Totodată, potrivit art. 1588 Vechiul Cod civil, aplicabil de altfel contractului încheiat sub imperiul acestei legi, în materia împrumutului de folosință, dobânzile și comisioanele plătite, chiar nedatorate ori plătite în temeiul unei clauze nule, nu se mai restituie.

În situația în care numai B. ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a Clienților. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

Cu privire la comisionul de urmărire riscuri și comisionul de administrare, în situația în care instanța va trece peste excepțiile invocate, pârâta a solicitat ca cererea să fie respinsă pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000.

Se poate observa cu ușurință că, în Condițiile speciale de creditare ale contractului de credit, fiecare comision este exprimat printr-un procent sau o sumă sau exprimat atât prin procent cât și prin sumă, fiind îndeplinită condiția limbajului clar și inteligibil.

Prin contractul de credit încheiat de BCR cu reclamanta, s-au prevăzut comisioanele percepute de bancă pentru creditul pus la dispoziție, ca parte a costului creditului „prețul contractului”. Potrivit contractului, aceste comisioane se plătesc lunar, într-un anumit cuantum clar determinat în contract.

Ca și alte comisioane, și comisionul de urmărire riscuri (astfel cum a fost acesta denumit de pârâtă) este un element al prețului Băncii.

Pârâta a subliniat și faptul că reclamanta dă dovadă de o vădită rea-credință în expunerea motivelor acțiunii sale, interpretând trunchiat o Decizie ICCJ (Secția a II-a civilă, Decizia nr.1393 din data de 2 aprilie 2013).

Față de faptul că reclamanta a contractat un credit de nevoi personale, negarantat, relevantă este și poziția ANPC - CRPC B. exprimată prin adresa nr.1455 în 01.07.2013 (atașată prezentei) potrivit căreia: produsul credit de nevoi personale negarantat este un produs scump (în sensul de riscant n.n.), rata dobânzii fiind net superioară creditelor cu garanție reală imobiliară (în sensul că acest comision, ridică prețul creditului, n.n.). Obligațiile de plată ce se materializează în convenția legal încheiată trebuie achitate (comisionul de risc nu poate fi clauză abuzivă într-un contract negarantat).

Așadar, ceea ce a omis reclamanta să arate instanței a fost faptul că a beneficiat de un credit de trezorerie nenominalizat, fără a aduce o garanție reală în favoarea Băncii.

Administrarea creditului și urmărirea riscurilor sunt două seturi de operațiuni distincte, efectuate de lucrători/departamente diferite din cadrul oricărei bănci, după cum va explica în cele ce urmează.

Administrarea creditului are în vedere toate acele operațiuni bancare (în sensul că sunt efectuate de lucrători ai băncii, pentru bancă - profesionist al creditului) care sunt desfășurate pe întreaga durată a creditului pentru corecta și la timp parcurgere a tuturor etapelor creditului. Aceste operațiuni țin, toate, strict, de relația contractuală dintre bancă și împrumutat.

Urmărirea riscurilor se arată că presupune un alt set de operațiuni care pun serviciul de plată al împrumutatului în legătură cu acele evenimente din piață bancară, ce pot impacta, grosso modo, capacitatea acestuia de rambursare a creditului. Aceste operațiuni sunt mai complexe, decât simpla administrare și impun analiza evoluției creditului, în contextul mai larg, al activității băncii împrumutătoare, precum și al evoluțiilor de pe piața interbancară.

Evoluțiile vizate, ce pot impacta asupra capacității de rambursare a clientului, sunt reprezentate de intervențiile pe care B. centrală le poate avea pentru a modifica anumiți parametri (cum ar fi de exemplu cursul valutar, deosebit de important pentru creditele în monedă străină) dar și de intervențiile altor bănci.

B. nu poate face abstracție de specificul sectorului de activitate bancară. Nu poate acorda un împrumut, pentru a se dezinteresa de evoluția pieței, de după momentul văzut uno ictu, al semnării contractului de credit. Dacă ar face acest lucru, nu s-ar mai putea numi profesionist. De aceea, banca trebuie să urmărească riscurile ce vin dinspre piață, deci din afara relației contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta capacitatea de rambursare.

Nicio altă garanție, înscrisă în contract, nu acoperă aceste riscuri, urmărite în contul comisionului de urmărire riscuri. Simplificând, pentru riscuri diferite, banca percepe componente diferite de cost.

Oricât de mare ar fi împrumutul luat și oricât de repede ar scădea soldul acestui împrumut, piața interbancară va evolua în ritmul și după regulile ei. Dacă riscurile nu sunt prevăzute din timp, pentru a se lua măsurile ce se impun, acestea ar putea impacta grav capacitatea de plată a împrumutatului.

Setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionului de urmărire a riscurilor: este necesar, este spre folosul împrumutatului care, nefiind profesionist, nu ar ști cum să se pună la adăpost, este proporțional și adecvat față de pericolul potențial repertoriat pe piață și este fundamental diferit de setul de operațiuni prestate de bancă în contul comisionul de administrare.

La cea mai simplă analiză, consumatorul cu înțelegere medie, putea înțelege că toate aceste componente de cost țin de riscuri legate de persoana sa, în timp ce piața bancară are și ea riscurile ei. O deducție simplisimă, poate reliefa că pe întreaga perioadă de rambursare pot apărea modificări ale anumitor parametri bancari, dintre care măcar unul este de o notorietate incontestabilă, și anume evoluția cursului leu/euro, leu/dolar.

Contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Cu privire la situația perceperii unui singur comision de administrare, pârâta a arătat următoarele (modificările aduse de OUG nr.50/2010 și incidența acestui act normativ în speța de față).

În temeiul dispozițiilor OUG nr.50/2010, pârâta a procedat prin actul adițional transmis clientului, la adaptarea prevederilor contractuale, menținând însă neschimbate elementele definitorii ale contractului, sub aspectul prețului acestuia. Astfel, prin actul adițional propus reclamantei (dar nesemnat de aceasta), pârâta a transparentizat costurile creditului împrumutatei noastre prin perceperea unui singur comision de administrare, în cuantumul comisioanelor convenite inițial de părți. Pârâta a subliniat aici că scopul OUG nr.50/2010 a fost acela de transparentizare a costurilor contractuale și nu de reducere a obligațiilor la care s-au obligat legal părțile.

Legea nr. 288/2010, intrată în vigoare din 03.01.2011, a aprobat OUG nr.50/2010 modificând-o sub câteva aspecte esențiale printre care acela că dispozițiile OUG nr.50/2010 nu sunt incidente în cazul contractelor de credit în derulare, cum este și cazul contractului de credit al reclamantei.

În conformitate cu prevederile art. 95 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.50/2010 („Ordonanța”) privind contractele de credit pentru consumatori, modificată și completată de Legea nr. 288/2010, contractul de credit încheiat cu reclamanta nu intră sub incidența acesteia, „Ordonanța” aplicându-se doar creditelor nou acordate începând cu data de 21.06.2010.

Pârâta a dorit să precizeze însă că structura comisioanelor se menține simplificată, nivelul total al comisioanelor lunare păstrându-se neschimbat.

Nici această ordonanță și nici vreun alt act normativ nu au în vedere și nu prevăd diminuarea costurilor creditelor (exceptând cazul comisioanelor de rambursare anticipată care vor fi diminuate sau eliminate, în funcție de tipul dobânzii, aplicabil creditului în derulare). În esență, OUG nr.50/2010 are în vedere creșterea transparenței și uniformizarea structurii ofertelor, astfel încât să se permită comparația facilă între produsele bancare existente pe piață.

Se arată că până la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010 nu a existat o prevedere legală (și nici măcar o practică unitară pe piață) de natură a obliga creditorii să aibă o anumită structură a costurilor, astfel că aceștia au beneficiat de libertatea de a agrea cu clienții în cuprinsul contractelor, structuri variate de la un creditor la altul. Prin urmare, creditorii au inclus componenta de risc din cadrul costului creditului: fie într-un singur comision, împreună cu alte costuri operaționale (caz în care nivelul comisionului a fost mai ridicat); fie în dobândă, situație în care dobânda a avut un nivel mai mare decât al concurenților care au perceput această componentă a costului în cadrul unui comision; fie l-au perceput într-un comision individual.

În consecință, creditorii care au perceput, până la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 un astfel de comision de risc - denumit ca atare sau printr-o denumire similară și care nu se regăsește în enumerarea limitativă de la art. 36 din OUG nr.50/2010 și pornind de la interpretarea literală a acestuia - ar fi obligați să elimine în totalitate acest comision care acoperea componenta de risc pentru portofoliul de credite, în vreme ce acei creditori care aveau inclusă componența de risc în cadrul unor comisioane denumite într-un mod permis de OUG nr. 50/2010, cum ar fi comisionul de administrare, sau chiar în dobândă, ar putea percepe în continuare acest comision, astfel încât să aibă acoperit acest cost.

O astfel de interpretare și aplicare restrictivă a textelor OUG nr.50/2010 invocau mai sus și eliminarea valorii unor comisioane percepute doar pe criteriul denumirii lor, fără nicio analiză referitoare la conținutul ori natura acestora, ar afecta în mod negativ poziția concurențială a instituțiilor de credit și ar genera inegalități substanțiale între acestea, după cum s-a arătat anterior. Pe cale de consecință, nu numai prevederile OUG nr.50/2010 menționate și nici prevederile altor acte normative aplicabile în domeniu, nu ar putea fi interpretate ca obligând un creditor să renunțe la anumite componente ale costului perceput în baza contractului valabil încheiat.

În concluzie, se arată că nu există la această dată nicio justificare legală sau contractuală ca banca să renunțe la încasarea acestuia, comisionul în cauză fiind convenit de părți la încheierea contractului de credit, în deplină cunoștință de cauză. Clauza contractuală care prevede încasarea comisionului de urmărire riscuri nu poate fi încadrată în nici un fel între clauzele considerate abuzive în accepțiunea prevederilor Legii nr.193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Se invocă inadmisibilitatea cererii de obligare a pârâtei la restructurarea creditului în situația în care s-ar da curs cererii formulate reclamantă, s-ar nesocoti dreptul în proprietate privată al pârâtei, dreptul la exercitarea activității economice, precum și principiul libertății contractuale.

Impunerea de către instanța de judecată a încheierii unui act adițional de restructurare, în condițiile în care reclamanta nu îndeplinește condițiile legale pentru încheierea unui asemenea act, conduce în mod direct la spolierea speranței legitime de câștig a Băncii, într-un interval de timp convenit.

Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impunerea unui asemenea obligații ar determina și o nesocotire a art. 16 a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Chiar dacă Legea nr.193/2000 poate fi considerată o lege în baza căreia se exercită libertatea economică, aceasta nu trebuie să fie de natură să restrângă exercitarea acestei libertăți. Libera exercitare a activității economice nu poate fi restrânsă decât în condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție, în ipotezele prevăzute de acest articol și sub condiția proporționalității.

Restructurarea creditului s-ar putea face numai în situația în care reclamanta ar îndeplini condițiile legale pentru restructurare, iar B. și-ar exprima consimțământul în sensul modificării clauzelor contractuale inițial stabilite.

Se arată că în măsura în care instanța va trece totuși peste aceste apărări, pârâta a considerat că respingerea acțiunii se impune și ca urmare a faptului că în speță nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr.193/2000, respectiv: a) clauza să nu fi fost negociată; b) clauza să fie contrară bunei-credințe; c) clauza să dea naștere unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența unui minim de diligență din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora. Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive astfel: „Un potențial client al băncii, depunând diligențele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract (…) (obligația de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc.).

Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că, indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este ipoteza că, în astfel de situații, consumatorul nu poate influența clauzele respective.

Contractul încheiat cu reclamanta a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile acesteia, banca neputând face altceva decât să prezinte clienților opțiunile existente. Instituțiile de credit nu se pot substitui voinței cocontractanților lor și nu pot iniția negocieri în vederea obținerii de către aceștia a unor condiții de credit, mai bune. Întotdeauna părțile la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voința fiecăreia dintre părți să își apere cât mai bine aceste interese și să negocieze un preț în favoarea sa. Or, împrumutata a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia prețul contractului, însă nu au apelat la această soluție, ci au acceptat oferta băncii. Fără a fi supus vreunei presiuni din partea băncii, reclamanta a optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime.

O astfel de atitudine nu poate fi altceva decât dovada clară a faptului că împrumutatul a considerat drept corect și rezonabil nivelul costurilor stipulate. În caz contrar, el ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui nivel negociat al costurilor.

Pe de altă parte, se invocă că banca nu avea nici posibilitatea și nici interesul de a forța împrumutații să convină la condiții contractuale cu care nu erau de acord. Aceasta, cu atât mai mult cu cât clienții puteau oricând compara oferta pârâtei cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât și ca pârghii utile în negocierea unor condiții cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea ofertă care răspundea cel mai bine cerințelor lor.

Acest mecanism de încheiere a contractelor comerciale nu numai că nu este interzis, dar este chiar recomandat. În acest sens, Avizul privind accesul la credite pentru consumatori și familii emis de Comitetul Economic și Social European prezintă argumente în favoarea sistemului de Condiții generale, standardizate, care permit publicului un acces ușor la informații și care pot fi oricând supuse unei analize de către orice persoană sau organism interesat. Consumatorul este primul avantajat de acest sistem, caracterizat prin transparență și previzibilitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nimic nu oprește consumatorul să inițieze negocieri cu ofertantul, care este oricând dispus la adaptarea condițiilor în funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurenței cu ceilalți operatori de pe piață. Oricând se arată că clienții nemulțumiți ai unei bănci pot apela la o refinanțare a creditului din partea unei societăți concurente.

În materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Această prezumție este cu atât mai puternică cu cât crește gradul de pregătire intelectuală și experiență bancară și de afaceri al consumatorului.

Prin urmare, chiar dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE nr.93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

O eventuală lipsă de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu este imputabilă pârâtei, ci chiar împrumutaților. Pentru aceste motive, pârâta a considerat că în speță se impune respingerea acțiunii, inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Se arată că clauzele nu sunt contrare bunei-credințe. În mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot avea acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar modifica dobânda și ar elimina clauzele indicate de reclamant.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Dimpotrivă, se arată că o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce la acordarea unui credit cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii unui profit.

Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

În drept, pârâta și-a întemeiat prezenta întâmpinare pe prevederile legale indicate în cuprinsul acesteia, precum și principiile de drept în care își are sediul materia.

Alăturat întâmpinării, pârâta a anexat în copie, un set de înscrisuri, în copie (filele 46-82).

Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de . SA.

Reclamanta a depus la dosar la data de 17.09.2014 o completare la cererea introductivă de instanță, în sensul că a solicitat să se constate validitatea contractului adițional la contractul de credit Bancar pentru persoane fizice nr.280/23.03.2007, încheiat la data de 03.04.2013, semnat de aceasta, acceptat tacit de către banca creditoare în baza „cererii pentru restructurare credit persoane fizice” cu numărul de înregistrare 215 din data de 22.03.2013.

În consecință, reclamanta a solicitat să se dispună restituirea dobânzilor, penalităților, a oricăror costuri calculate de bancă pentru suma considerată restanță, întrucât s-a ignorat actul adițional încheiat.

„Cererea pentru restructurare credit persoane fizice” cu numărul de înregistrare 215 din data de 22.03.2013 este unilaterală, dar reprezintă o cerere tip oferită/impusă de bancă și care conține o rubrică „Tratament de restructurare recomandat de către unitatea teritorială” unde reclamanta a precizat suma de 70 euro rată lunară care a fost negociată anterior cu reprezentanta băncii, deci suma de 70 de euro lunar a fost agreată de bancă. Restructurarea creditului era valabilă pe o perioadă de 6 luni cu posibilitatea de prelungire la cererea reclamantei.

Reclamanta a subliniat că, suma de 70 de euro lunar a fost deja agreată de bancă la momentul completării și înregistrării cererii. Suma de 30 de euro pe care a plătit-o ulterior (în data de 03.04.2013) a fost încasată de bancă după, și se deduce din sus amintita rubrică faptul că suma de 70 de euro lunar a fost convenită cu banca.

Cu prilejul convenirii sumei, reclamanta a justificat cererea de structurare prin faptul că își pierduse locul de muncă și dispunea de venituri reduse provenite din ajutorul de șomaj. Când a achitat taxa de 30 lei, a semnat un contract adițional la contractul de credit care prevedea această modificare a ratei lunare de rambursare a creditului, care a și primit un număr de înregistrare și urma să plece la sediul central pentru a fi semnat și de bancă. A fost martoră doamna A. D., ofițer de credite.

Se arată că acest contract nu i-a fost comunicat niciodată, dar nici vreun răspuns de refuz al cererii reclamantei cu numărul 215/22.03.2013 nu a primit, iar timp de 6 luni a achitat rate lunare de câte 70 de euro, primind în schimb chitanțele justificative cu mențiunea „rată credit”, fapt ce i-a generat convingerea că cererea sa a fost admisă ca atare, iar contractul adițional semnat de aceasta, chiar dacă nu i-a fost comunicat, era în vigoare.

După șase luni, când reclamanta s-a prezentat la bancă în scopul de a solicita prelungirea respectivei cereri de restructurare credit, i s-a spus că este restanțieră. Reclamanta a aflat că sumele de câte 70 de euro achitate lunar avuseseră altă destinație: acoperirea comisioanelor, dobânzilor, penalităților pentru sumele de bani considerate restante (probabil diferența de la 133 de euro la 70 de euro), fiind alocată pentru acoperirea creditului efectiv o sumă modică. Din chitanțele ce i-au parvenit de la bancă nu se putea observa care a fost destinația reală a banilor, astfel că, timp de șase luni, a crezut că achită corect ratele la bancă, faptul că i s-a încuviințat cererea de restructurare a creditului.

Incorectitudinea (reaua credință) a băncii în relația cu reclamanta se arată că a fost evidentă: a încasat rate de câte 70 de euro lunar fără să aibă vreo obiecțiune care ar fi avertizat-o că nu i s-a acceptat cererea de restructurare, fără să îi comunice în scris răspuns de refuz, fără să o informeze asupra a ceea ce s-a și întâmplat cu contractul adițional semnat de reclamantă, fără să o avertizeze că este restanțieră. Astfel, i-a creat, fără cunoștința sa, situația de restanțieră, astfel încât ulterior să își justifice aprecierea că nu este eligibilă pentru o (nouă) cerere de restructurare a creditului. În plus, a încasat nejustificat bani-dobânzi și penalități la sume considerate de aceasta restanțe, îmbogățindu-se fără justă cauză. Situația se perpetuează, generând o situația foarte oneroasă pentru reclamantă, care realizează acum că banii pe care îi virează băncii nu duc la diminuarea corespunzătoare a creditului și duc la sporirea artificială, nejustificată a costului creditului.

De altfel, banca creditoare, care a invocat în întâmpinare voința suverană a părților din contractul de credit, care limitează drastic rolul judecătorului în prezenta cauză, cu toate că impune consumatorilor, în speță reclamantei, contract de adeziune, imposibil de negociat, ce conține chiar clauze abuzive, după ce are un comportament incorect inducându-o în eroare cu privire la obligațiile sale, încercând să îi distrugă calitatea de bun platnic, astfel încât să nu poată beneficia de restructurarea creditului, dar procurându-și totodată avantaje pecuniare nejustificate, ignoră veniturile sale diminuate în raport cu cele de la data contractării creditului, propunându-i grafice de rambursare imposibil de respectat, creând situația de a ajunge la scadența întregului credit, deși nu este un debitor rău platnic (adică, să nu achite cu rea credință ratele impuse de bancă), nu răspunde la cereri și sesizări niciodată sau cu mare întârziere, care încasează comision de risc chiar și după ce acesta a fost eliminat prin act adițional (depunând chitanță doveditoare), ajunge să se comporte discreționar și abuziv, ceea ce impune intervenția judecătorului, inclusiv în ceea ce privește costul real și efectiv al creditului (disproporționați) și reeșalonarea creditului în funcție de criteriul avut în vedere chiar la încheierea Contractului de credit: veniturile realizate de reclamantă, care în acest moment sunt de 1379 lei brut.

Reclamanta a făcut următoarea precizare pentru a lămuri o eventuală contradicție care s-ar naște din coroborarea prezentei cereri de completare cu penultimul paragraf de la pagina a doua a cererii introductive de instanță, respectiv, „Nu am primit nici un răspuns la solicitarea mea și nu am semnat nici un act adițional la contractul de credit nr 280/23.03.2007, însă am primit un nou grafic de rambursare a creditului din data de 19.03.2013, pe care nu l-am semnat (nici pe acesta)”; afirmațiile aparțin avocatei reclamantei de la acea dată, care a înțeles eronat situația de fapt pe care i-a prezentat-o; reclamanta a avut în vedere susținerea că nu ar fi semnat nici un act adițional; așa cum a arătat mai sus, a semnat contract adițional, care a și primit număr de înregistrare, iar suma de plată lunar era de 70 de euro, conform sumei menționată în cerere, dar care fusese convenită anterior completării cererii de restructurare credit cu reprezentanta băncii.

Graficul de rambursare la care s-a referit avocata sa, a fost scos din calculator la solicitarea reclamantei, independent de cererea acesteia de restructurare credit și anterior (în data de 19.03.2013) și prezintă relevanță în sensul că, în acel moment, a remarcat că se mărise comisionul de administrare de la 3,90 la 25,74 euro.

În contextul motivării cererii pe constatarea nulității clauzelor abuzive din contractul de credit, acel grafic este relevant. Din păcate, se arată că avocata reclamantei nu a înțeles discuția în complexitatea ei și a pierdut din vedere contextul în care s-a stabilit rata lunară de 70 de euro și a achitat timp de șase luni această sumă cu convingerea că reprezintă obligația sa conform cererii sale de restructurare nr. 215/22.07.2013 și a contractului adițional încheiat în baza ei, pe care reclamanta tocmai că l-a semnat.

Pentru a dovedi existența întocmirii contractului adițional a cărui valabilitate a invocat-o, reclamanta a solicitat încuviințarea următoarelor probe: proba testimonială cu un martor în persoana doamnei A. D., oferte credite, proba cu înscrisuri, în cadrul căreia să se dispună adresă către bancă să comunice contractul adițional semnat de reclamantă iar, în ipoteza în care se infirmă existența lui, să se pună în vedere băncii să comunice instanței un extras de pe registrul de intrări din data de 03.04.2013, din care ar trebui să rezulte că a fost înregistrat respectivul contract adițional, semnat de aceasta.

Alăturat cererii sale, reclamanta a anexat în copie, cererea pentru restructurare credit persoane fizice cu numărul de înregistrare 215 din data de 22.03.2013, chitanța de plată a taxei de 30 de euro din data de 03.04.2013, chitanțele doveditoare a plății ratelor de câte 70 de euro în cele șase luni ce au urmat cererii de restructurare credit, chitanța doveditoare că banca încasează comision de risc chiar și după ce acesta a fost eliminat prin act adițional, adeverința de venituri privind salariul său net, decizia de încetare a contractului de muncă la data de 18.02.2013.

Reclamanta a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie (filele 114-136).

Prin sentința civilă nr.1743/29.10.2014 pronunțată de Judecătoria Reșița, a fost admisă excepția de necompetență teritorială a instanței, invocată de pârâtă, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 6 București.

Pe rolul Judecătoriei sector 6 București, cauza a fost înregistrată la data de 06.02.2015, sub număr de dosar_ .

La termenul de judecată din data de 07.04.2015, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a firmei cesionare K. R. SRL, cererea fiind însoțită de un set de înscrisuri, în copie (filele 14-41).

De asemenea la termenul din data de 07.04.2015 a constatat tardivă cererea reclamantei de modificare a cererii de chemare în judecată prin adăugarea unui nou capăt de cerere, respectiv constatare nelegală declarare scadentă anticipată a creditului.

Prin compartimentul registratură, la data de 11.05.2015, pârâta K. R. SRL a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În fapt, în data de 23.03.2007, a fost încheiat contractul de credit între B. C. Română SA (în continuare banca sau BCR), în calitate de împrumutător, și B.-G. G., în calitate de împrumutat, prin care a fost acordată suma de 7.800 Euro.

Întrucât nu au fost achitate ratele aferente contractului de credit la scadențele convenite, BCR a declarat scadent anticipat contractul de credit.

În data de 16.12.2014, a fost încheiat contractul de cesiune de creanțe între bancă, în calitate de cedent și ..R.L., în calitate de cesionar, prin care a fost cesionat un portofoliu de creanțe, printre care se afla și cea rezultând din contractul de credit anterior menționat, K. R. SRL fiind administratorul creanțelor pe care cedentul le-a cesionat.

În ceea ce privește solicitarea de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă, pârâta a apreciat că aceasta este justificată pentru următoarele motive.

Potrivit dispozițiilor art. 36 teza 1 din noul Cod de procedură civilă „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății” coroborate cu cele ale art. 40 alin.1 teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, „de asemenea, în cazul lipsei calității procesuale sau a interesului, instanța va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz”.

Din analiza dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că trebuie să existe identitate între părțile din litigiu și subiectele raportului juridic dedus judecății.

Prin contractul de cesiune de creanțe încheiat în data de 16.12.2014, BCR, în calitate de cedent și S. S.â.R.L., în calitate de cesionar, a fost transmisă creanța rezultând din contractul de credit nr. 280/23.03.2007 modificat prin actul adițional nr.280.

Pârâta a menționat că K. R. SRL (fostă K. International SRL) este doar un administrator de active al noului creditor S. S.â.R.L. în temeiul împuternicirii acordate către ..

Prin urmare, reclamanta a chemat în judecată o persoană care nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât K. R. SRL este doar un mandatar împuternicit să efectueze demersurile necesare pentru recuperarea creanțelor aflate în patrimoniul creditorului S. S.â.R.L.

Pe cale de consecință, pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile pe art. 205 din codul de procedură civilă și toate celelalte dispoziții invocate în cadrul prezentei întâmpinări.

Alăturat întâmpinării, pârâta a anexat în copie, notificarea cesiunii din data de 23.12.2014 și dovada returului scrisorii, notificarea S. S.a.R.L. din data de 09.03.2015, împuternicire S. S.a.R.L pentru K. R. SRL, împuternicirea pentru semnatarul întâmpinării.

La termenul de judecată din data de 12.05.2015, reclamanta a depus la dosar precizări prin care a arătat că a evaluat estimativ cuantumul comisionului de risc încasat nejustificat la suma de 1550 de euro (capătul 2 de cerere), cuantumul comisionului de administrare încasat nejustificat la suma de 250 de euro (capătul 3 de cerere), cuantumul dobânzilor și penalităților încasate nejustificat la suma de 2000 de euro (capătul 4 de cerere), solicitând eșalonarea ratelor lunare în cuantum de câte 70 de euro, corespunzător veniturilor sale salariale (capătul 5 de cerere).

Pârâta banca C. Română a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie (filele 78-181).

La data de 29.05.2015, prin compartimentul registratură, pârâta K. R. SRL a depus la dosar copia tradusă și legalizată a contractului de cesiune nr.610 din data de 16.12.2014 încheiat de BCR SA, în calitate de cedent, și S. S., în calitate de creditor cesionar (filele 187-198).

La termenul de judecată din data de 09.06.2015, pârâtele au depus la dosar traducere legalizată de pe contractul de cesiune de creanțe.

La același termen de judecată, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinarea comunicată de pârâta societatea comercială K. R. SRL, prin care reclamanta a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei societatea comercială K. R. SRL și înlăturarea argumentelor sale pe fondul cauzei.

Reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a cesionarei S. S.a.R.L., prin mandatar ., pentru ca hotărârea ce se va pronunța în cauză să îi fie opozabilă.

La termenul de judecată din 09.06.2015 în temeiul art. 39 Cod procedură civilă instanța a dispus introducerea în cauză a pârâtului S. S.a.R.L prin mandatar K. Romania SRL, având în vedere că este înstrăinător, este succesor în drepturi a Băncii Comerciale Române.

De asemenea, în data de 16.06.2015 instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei BCR – Sucursala Lugoj, invocată de pârâta BCR SA prin întâmpinare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei BCR – Sucursala Lugoj, invocată de pârâta BCR SA prin întâmpinare, ca rămasă fără obiect, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei K. R. SRL, invocată de aceasta prin întâmpinare, a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta BCR SA prin întâmpinare, ca neîntemeiată, arătându-se ca efectele admiterii excepțiilor lipsei capacității de folosință a pârâtei BCR – Sucursala Lugoj și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei K. R. SRL, se vor arăta prin hotărârea finală.

La data de 04.09.2015, prin faxul instanței, și 07.09.2015, prin compartimentul registratură, pârâta S. S.a.R.L. a depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată pentru motivele ce urmează a fi dezvoltate mai jos.

În fapt, în data de 23.03.2007, a fost încheiat contractul de credit nr. 280 între B. C. Română SA, denumită în continuare banca sau BCR, în calitate împrumutător și B. G. G., în calitate de împrumutat, prin care banca i-a acordat acesteia din urmă un credit în valoare de 7.800,00 Euro, rambursabil în 120 de rate lunare egale.

Întrucât, ca urmare a nerespectării obligației de plată a ratelor la scadență ce îi revenea împrumutatului conform graficului de rambursare convenit banca, în temeiul art. 7.4 lit. g și h din Condițiile generale de creditare - Anexă la Contractul de credit, a procedat la declararea scadenței anticipate a creditului în discuție și ulterior creanța ce decurge din acest contract a fost cesionată către actualul creditor, prin contractul de cesiune nr. 610/16.12.2014 încheiat între S. S.a.R.L și BCR.

Ca urmare a schimbării creditorului, în data de 23.12.2014, reclamantei i-a fost adusă la cunoștință, cesiunea intervenită între BCR și actualul creditor, S. S.a.R.L., acesta din urmă comunicând notificarea cesiunii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Totodată, au fost efectuate formalitățile de înscriere a contractului de cesiune creanțe în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, sub avizul nr. 2014-_-EET.

În ceea ce privește solicitarea de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, pârâta a apreciat că aceasta este justificată pentru următoarele motive.

Reclamanta a solicitat prin pct. 1 și 2 al cererii de chemare în judecată constatarea nulității absolute a pct. 9 lit. f din Contractul de credit nr. 280/23.03.2007 ca urmare a constatării presupusului caracter abuziv al acestuia și, pe cale de consecință, restituirea sumelor achitate de către aceasta cu titlu de comision de risc.

Față de pârâtă, aceste solicitări sunt neîntemeiate întrucât la data cesiunii, creanța ce rezultă din contractul de credit sus menționat nu avea în componența sa niciun comision. Așa cum se va vedea și în Anexa la notificarea cesiunii de creanță în care este specificat debitul și componența acestuia de la data cesiunii, creanța era compusă din principal și dobânda aferentă principalului calculată anterior cesiunii. Ca societate comercială, pârâta, în calitate de actual creditor al creanței, nu percepea niciun fel de comision, întrucât numai instituțiile financiare au dreptul legal de a impune astfel de accesorii.

Prin încheierea contractului de cesiune, prin care pârâtei i s-a transferat în patrimoniu creanța deținută împotriva reclamantei, i s-a acordat dreptul de a calcula dobândă potrivit art. 1568 și 1576 din Codul civil, nu și acela de a percepe penalități și comisioane, drept conferit de lege exclusiv instituțiilor financiare.

Mai mult de atât, în patrimoniul pârâtei nu a intrat de la data cesiunii și până în prezent, nicio sumă de bani în vederea stingerii debitului cu care reclamanta figurează în evidențele sale, astfel încât nu se impune restituirea niciunei sume de către pârâtă reclamantei.

În ceea ce privește pct. 3 al cererii de chemare în judecată referitoare la anularea comisionului de administrare stipulat la pct. 9 lit. c din contractul de credit, precum și restituirea sumelor achitate cu acest titlu de către reclamantă, așa cum s-a arătat și anterior, în componența debitului de la data cesiunii, nu se regăsea niciun fel de comision, iar pârâta nu a perceput niciun fel de comision, astfel încât pronunțarea unei hotărâri care să anuleze comisioanele la care se referă acțiunea reclamantei, nu va produce niciun efect față de pârâtă. Totodată, restituirea unor sume achitate cu titlu de comision de administrare nu ar fi posibilă, întrucât pârâta nu a încasat niciuna din sumele menționate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Referitor la pct. 4 al acțiunii, pârâta a considerat că acesta este neîntemeiat în contradictoriu cu aceasta, întrucât exonerarea reclamantei de la plata unor dobânzi deja achitate de către aceasta, anterior cesiunii, nu ar avea nicio aplicabilitate practică și nici nu ar putea avea vreun efect asupra creanței cesionate.

Nu în ultimul rând pct. 5 al cererii de chemare în judecată nu poate fi opus pârâtei ca urmare a declarării scadenței anticipate a creditului, precum și a cesiunii intervenite. Solicitarea reclamantei a rămas fără obiect întrucât nu are aplicabilitate practică în contextul actual în care, creanța ce rezultă din contractul de credit a fost declarată scadent anticipat, există obligativitatea din partea reclamantei de a achita suma integral, fără a mai avea posibilitatea achitării în rate a debitului, declararea scadenței anticipate acționează în beneficiul creditorului care are dreptul de a solicita la plata integrală și imediată a sumei datorate.

Mai mult de atât, solicitarea reclamantei de a stabili un nou grafic de rambursare aferent contractului de credit nr. 280/23.03.2007 potrivit venitului înregistrat în prezent de reclamantă nu poate fi admisă în contradictoriu cu pârâta întrucât avea dreptul legal de a recupera debitul integral, prin demararea procedurii de executare silită, procedură ce poate implica în mod concomitent toate formele de executare, în măsura stingerii creanței.

Pentru toate motivele arătate mai sus, pârâta a solicitat respingerea prezentei cereri de chemare în judecată.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 din Codul de procedură civilă și orice alte dispoziții legale menționate în cuprinsul ei.

Alăturat întâmpinării, pârâta a anexat în copie, notificarea cesiunii de creanță transmisă la data de 23.12.2014 (Anexa nr. 1), împuternicirea data de S. S.a.R.L. pentru K. R. SRL (Anexa nr. 2) și împuternicire pentru semnatarul prezentei întâmpinări (Anexa nr. 3).

Reclamanta a depus la dosar interogatoriul formulat pentru a fi administrat pârâtei B. C. Română SA (filele 279-283).

La termenul de judecată din data de 08.09.2015 instanța a constatat ca cerea depusă pe fax în data de 2014, ora 18,10 cu viza instanței în data de 17.09.2014 este tardiva.

Instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri, pentru pârâta S., proba cu înscrisuri, pentru pârâta B. C. Română, proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantei.

În cadrul probei cu înscrisuri, la data de 01.10.2015, prin compartimentul registratură, reclamanta a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie (filele 293-328).

La termenul de judecată din data de 06.10.2015, instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamantei, întrebările și răspunsurile acesteia fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei (filele 333-336).

Reclamanta a depus la dosar, în copie, un set de înscrisuri (filele 337-341 și 344-378).

Prin compartimentul registratură, la data de 04.10.2015, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, în data de 23.03.2007, între B. C. Română SA, prin Sucursala Lugoj, în calitate de creditor și reclamanta B. G. G., în calitate de împrumutat a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr.280/23.03.2007, prin care pârâta a acordat reclamantei un împrumut bancar în cuantum de 7800 euro.

În data de 16.12.2014, a fost încheiat contractul de cesiune de creanțe între B. C. Română SA, în calitate de cedent și ..R.L., în calitate de cesionar, prin care a fost cesionat un portofoliu de creanțe, printre care se afla și cea rezultând din contractul de credit anterior menționat, K. R. SRL fiind administratorul creanțelor pe care cedentul le-a cesionat.

Cu privire la legea aplicabilă prezentului litigiu, instanța va avea în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare) fapt pentru care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial, reglementări în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, în sensul stabilit de art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.

În ceea ce privește normele de drept procesual aplicabile, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 (dispozițiile codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .) și faptul că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 17.04.2014, după . noului Cod de procedură civilă, acesta va fi incident în cauză.

În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate. La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma sa de la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției). De asemenea, instanța va avea în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.

În speță, părțile au stipulat în contract, la art. 9 lit. f din contractul de credit faptul că se va percepe reclamantei comision de urmărire riscuri de 21,84 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat.

Potrivit disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția europeană, prevăzută la art. 4 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993, conform căreia: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane (în categoria cărora intră și comisioanele supuse discuției) sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului. Aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor ce vizează obiectul unui contract, potrivit normelor de drept naționale și europene sus-citate, nu se poate realiza decât cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de „obiect al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Acest aspect este susținut și de viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene care în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, la pct. 59 arată că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Adaptând această hotărâre, care deține forță obligatorie pentru legislația statelor membre ale Uniunii Europene, instanța constată că aceste comisioane criticate de reclamant ca fiind abuzive fac parte din obiectul principal al contractului dacă se constată că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Având în vedere natura contractului (împrumut bancar, care satisface un interes individual), economia generală care presupune previzibilitatea și egalitatea contraprestațiilor și prevederile contractuale, care sunt redactate în vederea stabilirii concrete a posibilității băncii de a acorda un împrumut în schimbul executării unei contraprestații de către reclamanți, instanța constată că aceste comisioane criticate reprezintă o prestație esențială a contractului de facilitate credit și de garanție, respectiv costul creditului, intrând în noțiunea de obiect.

Potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și lit. i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale(…).(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului(…).

Instanța nu va ține cont de susținerile pârâtei conform cărora clauzele contractuale ce fac parte din obiectul contractului sunt excluse de la controlul judecătoresc, întrucât s-a demonstrat că aceste clauze pot fi analizate dacă termenii utilizați în redactarea lor nu sunt clari și inteligibili.

Cu privire la comisionul de urmărire riscuri stabilit la clauza 9 lit. b din contract, instanța constată că acesta este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, comisionul este determinat prin faptul că se precizează cuantumul (21,84 euro lunar), cum anume a rezultat acest cuantum și la ce s-a raportat procentul (0,28% din valoarea totală a creditului), astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Instanța consideră că reclamanta a avut de la început reprezentarea motivelor care au determinat perceperea comisionului, anume angrenarea serviciilor pârâtei Credit Europe Ipotecar IFN SA în vederea punerii la dispoziția reclamantului a sumei solicitate.

Ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății, ca o transpunere în legislația națională a Directivei 2008/48/CE, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50 din 22 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Art. 36 din OUG nr.50/2010 prevedea: „Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Art. 95 OUG nr.50/2010 prevede că: „Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență”.

În temeiul dispozițiilor OUG nr.50/2010, pârâta a procedat prin actul adițional la adaptarea prevederilor contractuale, menținând însă neschimbate elementele definitorii ale contractului, sub aspectul prețului acestuia. Astfel, prin actul adițional propus reclamantei (f.47-50 dosar Jud Reșita), dar nesemnat de aceasta, pârâta a procedat la perceperea unui singur comision de administrare, în cuantumul comisioanelor convenite inițial de părți.

Prin Legea nr.288/2010 însă a fost eliminată obligația băncilor de a limita comisioanele și la creditele în derulare. Cum contractul încheiat de părți se afla în derulare, fiind încheiat la 22.02.2008, O.U.G. 50/2010 nu este incident în cauză.

Așa cum s-a argumentat anterior, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator, prin semnarea ofertei de credit și a contractului de credit, devenind, potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți.

În considerarea faptului că s-a demonstrat că acest comision de urmărire riscuri a fost exprimat în termeni clari și inteligibili, precum și faptul că reprezintă o parte a prețului contractului, instanța va face aplicarea art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, constatând că nu se poate analiza caracterul abuziv al acestui comision din punctul de vedere al art. 4, art. 5 din Legea nr. 193/2000.

În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de urmărire riscuri nu reprezintă o clauză abuzivă, putând fi menținut în contract, respectiv până la data la care a intervenit OUG nr.50/2010, si modificată prin actul adițional propus reclamantei (f.47-50 dosar Jud Reșita), dar nesemnat de aceasta, când s-a modificat acest comision în comision de administrare.

Instanța reține că deși s-a procedat potrivit prevederilor art. II alin.2 din Legea nr.288/2010 pentru aprobarea OUG nr.50/2010 (f.46 dosar Judecătoria Reșița) creditorul a notificat pe reclamantă în ceea ce privește încetarea efectelor Actului adițional în termen de 60 de zile de la . legii 288/2010, însă s-a arătat că nivelul comisioanelor rămâne neschimbat însă este identificat prin comisionul de administrare credit.

În consecință, instanța va respinge cererea prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri (art. 9 lit. f din contract), ca neîntemeiată.

Astfel, încât instanța va respinge și cererea privind restituirea comisioanelor de risc pentru perioada 23.02.2007 și 19.03.2013.

În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere respectiv să i se restituie comisionul de administrare pentru perioada 19.03._14 instanța constată că acest capăt de cerere este neîntemeiat, între părți fiind încheiat un contract de credit care reprezintă legea părților, potrivit art. 969 Cod civil.

În aceste condiții, având în vedere că pârâta a modificat acest comisionul de urmărire riscuri în comision de administrare prin actul adițional propus reclamantei în baza prevederilor OUG 50/2010 și ulterior notificată în privința încetării efectelor acestuia în conformitate cu prevederile art. II alin.2 din Legea nr.288/2010, cu mențiunea că comisionul de urmărire riscuri este identificat prin comisionul de administrare credit.

Reclamanta nu a înțeles să solicite constatarea caracterului abuziv a acestui comision astfel cum s-a transformat prin intervenirea OUG nr.50/2010 și a actului adițional, astfel instanța nu va avea în vedere susținerile orale făcute de reclamantă la ultimul termen de judecată, prin faptul că prin acest capăt de cerere ar fi înțeles să solicite și acest aspect, câtă vreme aceste aspecte nu reies din cererea introductivă cu care instanța a fost investită.

De asemenea, având în vedere precizările reclamantei B., în baza art. 406 Cod procedură civilă, instanța ia act de cererea de renunțare la judecarea capetelor de cerere prin care se solicită anularea tuturor dobânzilor și penalităților aferente anului 2013 și obligarea pârâtei B. C. Română SA să eșaloneze creditul.

Având în vedere că prin încheierea din data de 16.06.2015, instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei BCR – Sucursala Lugoj, invocată de pârâta BCR SA prin întâmpinare, va respinge cererea precizată formulată de reclamanta B. G. G. în contradictoriu cu pârâta BCR – Sucursala Lugoj, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

De asemenea, pin aceeași încheiere instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei K. R. SRL, invocată de aceasta prin întâmpinare, sens în care va respinge cererea precizată formulată de reclamanta B. G. G. în contradictoriu cu pârâta ., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Fiind în culpa procesuală, în temeiul art. 451 Cod procedura civila, reclamanta urmează a fi obligata la plata cheltuielilor de judecata către pârâtă B. C. Română SA a sumei de 5841,77 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat (f.381-385 vol. II dosar JS6).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

În baza art. 406 Cod procedură civilă ia act de cererea de renunțare la judecarea capetelor de cerere prin care se solicită anularea tuturor dobânzilor și penalităților aferente anului 2013 și obligarea pârâtei B. C. Română SA să eșaloneze creditul.

Respinge cererea precizată formulată de reclamanta B. G. G., cu domiciliul în municipiul București, ., sector 6, cod poștal_, și cu domiciliul procedural ales în orașul B., ..88, județul C.-S., în contradictoriu cu pârâtele B. C. Română SA, cu sediul în București, ..5, sector 3, și S. S.A.R.L. prin mandatar ., cu sediul în București, .. 1, etaj 10, sector 4, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, având CUI nr._, atribut fiscal RO, ca neîntemeiată.

Respinge cererea precizată formulată de reclamanta B. G. G. în contradictoriu cu pârâta BCR – Sucursala Lugoj, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Respinge cererea precizată formulată de reclamanta B. G. G. în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, .. 1, etaj 10, sector 4, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, având CUI nr._, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Obligă reclamanta la plata către pârâtă B. C. Română SA a sumei de 5841,77 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20.10.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.CIC/Thred.MV

7 ex./25.11.2015

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 8086/2015....		Pretenţii. Sentința nr. 8125/2015. Judecătoria SECTORUL 6... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 8102/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u.. Sentința nr. 8079/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Anulare act. Sentința nr. 8089/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 8086/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 8125/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 8201/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 4093/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 4214/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI