Anulare act. Sentința nr. 8089/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8089/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 20-10-2015 în dosarul nr. 8089/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8089
Ședința publică de la data de 20 octombrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. I. C.
GREFIER: P. O.
Pe rol soluționarea cauzei civile, având ca obiect anulare act – clauze abuzive, privind pe reclamanții P. C. G. și P. C. C. și pe pârâții C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK(ROMANIA) SA.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 20 octombrie 2015.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 24.02.2015, reclamanții P. C. G. și P. C. C. în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA, C. E. BANK NV, prin mandatar C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK (ROMANIA) SA au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b și c din condițiile speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr._/18.04.2008 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de acordare și comision de administrare din momentul încheierii contractului și până la achitarea debitului de către acestea, sume la care se adaugă dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.
Reclamanții au învederat că valoarea capătului 1 de cerere este de 9887,95 CHF(_, 37lei), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 1677,08 CHF(6924,33lei), cu valoarea sumelor plătite de către reclamanți ca și comision de administrare de la data semnării contractului și până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată -8210,87 CHF(_,04 lei) și au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de împrumutați, respectiv codebitori, dobândită în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr._/18.04.2008.
Referitor la clauzele criticate, reclamanții au indicat clauza 5.1 lit. b condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de acordare, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” ca fiind abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Se arată că perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2% din valoarea totală a creditului). În speță, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.
Reclamanții au apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 1670 euro din valoarea creditului, pentru motive necunoscute de reclamanți.
De asemenea, se arată că buna credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce.
per a contrario, reaua credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit față de drepturile celeilalte părți (consumatorul).
În cazul de față, pârâtele au inserat în contract un comision de acordare, care nu respectă prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora sunt necesare cunoștințe de specialitate) în condițiile în care ele au dreptul la dobândă.
Comisionul de acordare se arată că nu reprezintă nicidecum un echivalent a folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ce înseamnă că reclamanta a plătit o anumită sumă de bani, pentru a primi o altă sumă de bani, ceea ce ar fi absurd, deoarece nu poate exista o astfel da contraprestație. În speță, plății acestei sume nu îi corespunde nicio contraprestație/acțiune/fapt/etc. din partea pârâtelor.
Comisionul de acordare se arată că era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr. 190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.
De asemenea, reclamanții au indicat clauza 5.1 lit. c condițiile speciale ale contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13-a” ca fiind abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale se arată că nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanta să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. De asemenea, caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului de creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.
Reclamanții au apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput și percep 0,15%, fără a se specifica la ce se aplică acest procent, pentru motive necunoscute de reclamanți. De asemenea, deși pârâtele aveau obligația legală de a se abține de la introducerea în contracte a clauzelor abuzive, totuși au decis să facă acest lucru. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.
Acest fapt (lipsa din contract a mențiunii la ce se aplică acest comision de 0,15%) se arată că face ca fiind imposibilă cunoașterea de către reclamanți a cuantumului acestui comision, deoarece acest comision se poate aplica la sold, la valoarea principalului, la dobândă, etc. În aceste condiții, nu s-a realizat de către pârâte obligația de informare. Prin urmare caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.
Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.
Plății acestei sume se arată că nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/ contraprestație etc din partea pârâtelor. Nicăieri în cuprinsul contractului de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestei sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.
Comisionul de administrare se arată că reprezintă o dobândă mascată, un procent foarte important din rata. Dobânda mascată creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.
Reclamații au mai arătat că contractul de credit semnat nu are D. (Dobândă anuală efectivă). Aceasta exprimă sub forma procentuală costul total al uni credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost.
Față de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de acordare și de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de art. 5.1 lit.b și c din Condițiile speciale ale Contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 30.06.2008, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.
Reclamanții au învederat că începând de la data efectuării fiecărei plăți, și nu de la o dată ulterioară, consumatorul suportă pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor în cauză. Mai mult decât atât, în situația în care împrumutatul nu plătește sumele aferente acestor comisioane, acestuia i se aplică dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadenței anticipate și executarea silită. În acest context, dreptul consumatorului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului nu poate fi restrâns.
Privind cheltuielile de judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții a acestora.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341, art. 1635,art. 1349 C.Civil, art. 453 C.pr.civ.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: contract de facilitate de credit și de garanție nr._/18.04.2008, condiții generale de creditare, contract de ipotecă, plan de rambursare credit, fișe de cont.
La data de 30.03.2015, prin serviciul registratură, pârâtele au depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, prin care au solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a CEI și CEB NV față de cesiunea intervenită în favoarea CEB RO și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâtele au arătat că, în fapt, în data de 18.04.2008, reclamanții au încheiat contractul de credit și de garanție nr._. Cererea de acordare a creditului a fost depusă la data de 13.03.2008, contractul fiind încheiat de abia în data de 18.04.2008.
Cu privire la lipsa calității procesuale pasive a CEI și CEB NV, pârâtele au învederat că și calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între titularul obligației în cadrul raportului juridic dedus judecății și pârât.
Prin notificarea nr. 2713949_965382 din data de 08.04.2009, li s-a adus la cunoștință părților că drepturile C. E. Ipotecar IFN SA decurgând din contractul de credit supus analizei au fost cesionate către C. E. Bank NV.
Ulterior, prin notificarea nr. 4816186__/08.12.2011 li s-a adus la cunoștință o a doua cesiune a creanței în favoarea CEB RO.
Având în vedere că doctrina a arătat în mod expres că transmiterea calității procesuale are loc prin cesiune de creanță în cazul persoanelor juridice, cu atât mai mult având în vedere că cesiunea a avut loc înainte de investirea instanței cu prezenta acțiune apare clar că entitatea reprezentată de C. E. IFN SA nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, titulara contractului fiind C. E. Bank (România) SA.
Față de argumentele de fapt și de drept invocate mai sus, pârâta au solicitat respingerea acțiunii față de CEI ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasivă.
Au precizat că și clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare, precum și a celui de acordare se asociază cu obiectul principal al Contractului.
În acest sens, au învederat că o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori, în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzei cu privire la perceperea comisionului de administrare pârâta nu se află într-o astfel de situație, deoarece clauzele fac parte din chiar esența contractului de credit încheiat.
Prin urmare, se arată că clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urma sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii) a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențiala a obiectului contractului de credit de consum.
Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat în sensul în care „neadaptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. 2 și 5 din Directiva nr.93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei”- par. 22. Din considerentele acestei decizii reiese faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ - normativ, cât și la cel judiciar.
Dacă, în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. 2 nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în România nu se va putea considera că acest articol este implementat corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.
Concluzionând se arată că prevederile referitoare la comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor, instanța de fond va aplică prevederile Legii nr.193/2000, și va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului contractului.
Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.
Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.
Se arată că prețul contractului format din dobândă și comisioane este elementul cheie despre care Banca își informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurentei între bănci.
În consecință, se arată că modalitatea de determinare a prețului nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.
Pârâtele au considerat că clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare, precum și a celui de acordare nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru contrar bunei-credințe.
În acest sens, au menționat că pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
În cadrul Contractelor, se arată că această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Totodată, trebuie menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract prin urmare a acordat împrumutatului suma conform contractului, prin urmare are dreptul de a solicita părții adverse îndeplinirea propriei obligații, anume aceea de plată a prețului.
Contractul de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamanților însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată, remițând suma împrumutată, ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de a primi de la reclamanți prețul format din dobândă și comision cu atât mai mult cu cât procentul în care a stabilit comisionul de administrare nu a fluctuat niciodată, fiind unic pe toate perioada desfășurării contractului.
De asemenea, se arată că clauzele referitoare la costul contractului sunt perfect legale, fiind negociate și aduse la cunoștința reclamanților.
Anterior încheierii convenției de credit, reclamanții s-au prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii, unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior cât și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului.
Foarte important de precizat este și faptul că cererea de acordare a creditului a fost depusă în data de 13.03.2008, iar contractul a fost încheiat anterior, respectiv la data de 18.04.2008. Perioada scursă între cele două momente denotă discuțiile care au fost purtate între părți, respectiv negocierea care a fost dusă de părți în acest interval. La dosar nu apare depusă o contraofertă, ceea ce a arată că reclamanții au fost de acord nu numai cu dispozițiile cu privire la preț, dar și cu celelalte dispoziții.
Acest aspect reiese și din faptul că reclamanții au înțeles să semneze contractul în aceeași zi în care s-a emis oferta de credit, respectiv la data de 18.04.2008. Pârâta au solicitat ca instanța să observe că această ofertă, astfel cum reiese din conținutul înscrisului are un termen de valabilitate 30 de zile prin urmare nimeni nu a obligat reclamanții să semneze contractul în aceeași zi, semnarea contractului fiind opțiunea acesteia.
În cuprinsul ofertei de credit se arată că se rezumă cele mai importate dispoziții contractuale referitoare la preț. Se precizează în mod expres cuantumul comisionului de administrare 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a, precum și cuantumul comisionul de acordare în cuantum fix, precum și în procent matematic.
Prin urmare, se arată că apare clar că banca a informat clienții anterior încheierii convenției asupra condițiilor contractului, iar aceștia au acceptat prețul înțelegând să semneze contractul în aceeași zi. Contestarea dispozițiilor clare și acceptate în 2008 în acest moment la mai mult de 7 ani de la încheierea convenției apare ca fiind doar o încercare de scădere a prețului agreat și de a deturna cu rea-credință obiectivele legislației vizând protecția consumatorilor.
Mai mult, clauza contractuală ce reglementează dreptul pârâtelor de a percepe comision de administrare nu reprezintă o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Comisionul, ca parte componentă a prețului creditului poate fi de mai multe tipuri și perceput pentru mai multe operațiuni specifice activității de bancă pentru efectuarea cărora împrumutatul este obligat să plătească un preț. Astfel, clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamanților la plata comisionului de administrare nu poate fi sancționată de către instanța de judecată, fiind percepută în deplin acord cu dispozițiile legale.
Atât timp cât legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de societatea pârâtă, nu poate fi opusă acestora nicio culpă în reglementarea contractuală a comisionului de administrare credit cu atât mai mult cu cât acest comision a fost perceput de la început în contract în cuantumul de 0,15% aceleași procent fiind menținut pe toată perioada desfășurării contractului.
Clauza prin care a fost reglementată contractual obligația reclamanților de plată a comisionului de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr.193/2000, având în vedere că aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților în contractul de credit.
Condițiile legale pentru ca intervenția judecătorului să poată fi permisă prin reducțiunea contractului față de dispoziții abuzive/excesive sunt două și trebui îndeplinite cumulativ.
Acestea rezidă în lipsa negocierii cumulativ cu dezechilibrul contractual semnificativ care ar echivala la rândul său cu inexistența unei contraprestații față de obligația de plată a uneia dintre părțile contractului. Nu este acesta cazul în speța de față. Comisionul de administrare credit, este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv: 1. Notificările privind modificările de dobândă conform frecvenței prevăzută în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail). 2. Verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamităților și a altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plăților periodice. 3. Notificări/somații pentru întârzierea la plata ratelor/polițelor. 4. Reevaluări de garanții (Cerința Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit și Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit este reevaluarea continuă a garanțiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului). 5. Operațiuni de schimbare a datelor scadente de plată (la cerere) - implică încheierea de acte adiționale și setări manuale în sistemul informatic. 6. Confirmarea scrisă a închiderii creditului și a contului asociat acestuia. 7. Raportări lunare către BNR privind expunerile din credite. 8. Eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori Clientul solicită acest lucru; 9. Eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului. 10. Monitorizarea respectării clauzelor contractuale. 11. Conform Regulamentului nr. 5/2013, art. 93 - Creditorul monitorizează îndatorarea totală a entităților cărora le acordă credite, precum și orice factor de risc care poate conduce la stare de nerambursare, inclusiv riscul valutar neacoperit. 12. Informarea clienților în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date (BC și C.) în caz de neplată a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadentei. Cf 677.
Cuantumul comisionul de administrare se arată că a fost stabilit în mod clar, de la început în contract, rămânând neschimbat pe toate perioada desfășurării convenției, perceperea sa nefiind legată de indici imposibil de verificat.
Cu privire la comisionul de acordare pârâtele au învederat instanței că acesta face parte din costul total al creditului, fiind perceput în mod legal la data acordării creditului fiind datorat pentru activitățile prestate de către instituția acestora anterior încheierii convenției, dintre care au amintit: verificarea documentelor solicitantului puse la dispoziția băncii în vederea acordării sumei împrumutate; verificarea gradului de îndatorare etc. Reclamanților li s-a adus la cunoștință necesitatea achitării acestui cost, plătibil o singură dată, iar aceștia au acceptat în deplină cunoștință de cauză plata acestuia. Nu se poate susține că nu se detaliază scopul pentru care a fost perceput acest comision atâta timp cât finalitatea pentru care a fost perceput reiese chiar din denumirea acestuia.
În ceea ce privește invocarea de către reclamanți a dispozițiilor art. 15 din Legea nr.190/1999, pârâta au solicitat ca instanța să observe că însuși textul citat ca fiind încălcat acordă băncii dreptul de a percepe acest comision având în vedere că, potrivit acestui text de lege, costurile legate de întocmirea documentației de credit cad în sarcina împrumutatului.
Se arată că reclamanții au făcut o confuzie între rațiunea perceperii dobânzii care reprezintă echivalentul folosinței banilor aspect reglementat actualmente și prin art. 2168 din Codul civil și motivul pentru care instituția de credit percepe comisioanele ce reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze și care au o legătură inexorabilă cu produsul de credit acordat.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea instituției de credit la plata dobânzii legale, pârâtele au solicitat ca instanța să observe că acest contract, supus analizei, a fost stabilit în franci elvețieni, or prevederile legale ce reglementează dreptul de acordare a dobânzii legale sunt aplicabile exclusiv sumelor de bani stabilite în lei.
În eventualitatea admiterii acțiunii de chemare în judecată restituirea sumelor s-ar dispune tot în moneda creditului la cursul valabil la data restituirii, acordarea dobânzii legale ar reprezenta un tip de daună moratorie ce nu poate fi cumulată cu cea principală. Prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu. Dobânda legală nefiind altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept, pârâtele au solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205 și urm., art. 451 Cod procedură civilă.
Alăturat întâmpinării, pârâta a depus la dosar, în copie, cerere de credit, contractul de credit_/18.04.2008.
La termenul din data de 16.06.2015 instanța a luat act că excepția lipsei calității procesuale pasive a C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV este o aparare pe fondul cauzei și nu se mai invocă pe cale de excepție.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, în data de 18.04.2008, între a fost încheiat între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor și reclamanții P. C. C. și P. C. G., în calitate de împrumutați contractul de facilitate și de garanție nr._ (f. 9-32) prin care numita C. E. Ipotecar IFN SA a acordat reclamanților un împrumut bancar în cuantum de_ CHF.
Prin notificarea nr. 2713949_965382 din data de 08.04.2009, li s-a adus la cunoștință părților că drepturile C. E. Ipotecar IFN SA decurgând din contractul de credit au fost cesionate către C. E. Bank NV. Ulterior, prin notificarea nr. 4816186__/08.12.2011 li s-a adus la cunoștință o a doua cesiune a creanței în favoarea C. E. Bank România SA.
Cu privire la legea aplicabilă prezentului litigiu, instanța va avea în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare) fapt pentru care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial, reglementări în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, în sensul stabilit de art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009. Contractul de facilitate credit și de garanție nr._ a fost încheiat între părți la data de 17.04.2008, astfel că legea aplicabilă acestui act juridic este Codul Civil de la 1864.
În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate. La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma sa de la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției). De asemenea, instanța va avea în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.
Părțile au stipulat în contractul menționat mai sus, la art. 5.1 lit. b și lit. c faptul că se va percepe reclamanților comision de acordare în cuantum de 1677,08 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat și respectiv comisionul de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.
Potrivit disp. art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția europeană, prevăzută la art. 4 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993, conform căreia: aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Clauzele referitoare la dobânzi și comisioane (în categoria cărora intră și comisioanele supuse discuției) sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului. Aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor ce vizează obiectul unui contract, potrivit normelor de drept naționale și europene sus-citate, nu se poate realiza decât cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.
Dobânda anuală, comisioanele, etc. intră în sfera noțiunii de „obiect al contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestații solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Acest aspect este susținut și de viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene care în cauza C‑26/13, Á. Kásler, H. Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, la pct. 59 arată că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Adaptând această hotărâre, care deține forță obligatorie pentru legislația statelor membre ale Uniunii Europene, instanța constată că aceste comisioane criticate de reclamanți ca fiind abuzive fac parte din obiectul principal al contractului dacă se constată că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.
Având în vedere natura contractului (împrumut bancar, care satisface un interes individual), economia generală care presupune previzibilitatea și egalitatea contraprestațiilor și prevederile contractuale, care sunt redactate în vederea stabilirii concrete a posibilității băncii de a acorda un împrumut în schimbul executării unei contraprestații de către reclamanți, instanța constată că aceste comisioane criticate reprezintă o prestație esențială a contractului de facilitate credit și de garanție, respectiv costul creditului, intrând în noțiunea de obiect.
Potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit.g și lit. i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale(…).(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului(…).
Instanța nu va ține cont de susținerile pârâtelor conform cărora clauzele contractuale ce fac parte din obiectul contractului sunt excluse de la controlul judecătoresc, întrucât s-a demonstrat că aceste clauze pot fi analizate dacă termenii utilizați în redactarea lor nu sunt clari și inteligibili.
Cu privire la comisionul de acordare stabilit la clauza 5.1 lit. b din contract, instanța constată că acesta este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, comisionul este determinat prin faptul că se precizează cuantumul (1677,08 CHF), cum anume a rezultat acest cuantum și la ce s-a raportat procentul (2% din suma solicitată – valoarea totală a creditului), și nu în ultimul rând, însăși denumirea denotă faptul că a fost perceput în considerarea cheltuielilor efectuate de bancă prin logistica pusă la dispoziția reclamanților pentru a îi acorda acest împrumut bancar, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.
Instanța consideră că reclamanții au avut de la început reprezentarea motivelor care au determinat perceperea comisionului, anume angrenarea serviciilor numitei C. E. Ipotecar Ifn SA în vederea punerii la dispoziția reclamanților a sumei solicitate.
Ulterior nașterii raportului juridic dedus judecății, ca o transpunere în legislația națională a Directivei 2008/48/CE, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50 din 22 iunie 2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Prin Legea nr.288/2010 însă a fost eliminată obligația băncilor de a limita comisioanele și la creditele în derulare. Cum contractul încheiat de părți se afla în derulare, fiind încheiat la 17.04.2008, O.U.G. 50/2010 nu este incident în cauză.
Așa cum s-a argumentat anterior, el constituie un element al prețului și, în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumator, prin semnarea ofertei de credit și a contractului de credit, devenind, potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți.
În considerarea faptului că s-a demonstrat că acest comision de acordare a fost exprimat în termeni clari și inteligibili, precum și faptul că reprezintă o parte a prețului contractului, instanța va face aplicarea art. 4 alin. 6 din Legea nr.193/2000, constatând că nu se poate analiza caracterul abuziv al acestui comision din punctul de vedere al art. 4, art. 5 din Legea nr. 193/2000.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de acordare nu reprezintă o clauză abuzivă, putând fi menținut mai departe în contract.
În consecință, instanța va respinge cererea prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b din contract), ca neîntemeiată.
Față de soluția dată acestei cereri, este neîntemeiată și cererea privind restituirea comisionului de acordare și plata dobânzii legale aferente.
Cu privire la comisionul de administrare stabilit la clauza 5.1 lit. c din contract, instanța constată că acesta nu este exprimat în termeni clari și inteligibili. Astfel, este prevăzut „comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.”.
Analizând conținutul acestei clauze instanța apreciază că această dispoziție nu are un caracter clar și precis, deoarece comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamantul nu a avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, condiții în care nici instanța nu poate aprecia asupra temeiniciei sale, în eventualitatea unui litigiu.
Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Din acest articol reiese că pentru a fi în prezența unei clauze abuzive, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții: clauza să nu fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe.
Cu privire la prima condiție, instanța constată că contractul a fost semnat în data de respectiv 18.04.2008, în aceeași zi în care a fost emisa și oferta de creditare (f.102). Instanța nu poate reține că reclamanții ar fi putut să aibă posibilitatea reală de a cunoaște dinainte condițiile contractuale și timp la dispoziție pentru a-și forma un consimțământ maturizat în privința acceptării acestora, având în vedere că pârâta nu a făcut dovada că i-a comunicat reclamantului un exemplar de pe contract anterior datei semnării acestuia.
Faptul că reclamanții au depus în data de 13.03.2008 o cerere de credit-informații despre împrumut (f.93-96), nu duce la concluzia automată că părțile au negociat câtă vreme oferta efectiva a fost emisă în data de 18.04.2009, data la care așa cum s-a arătat mai sus s-a și încheiat contractul. Acest aspect reiese si din răspunsul la interogatoriu al reclamantului P. C. care la întrebarea numărul 1 a arătat că au fost mai multe întâlniri, dar pentru a răspunde unor cerințe din partea pârâtei.
Speculând nevoia urgentă de a contracta, pârâta a pus la dispoziția reclamanților contractul de facilitate credit și de garanție, reclamanții fiind în situația de a accepta clauzele contractuale astfel cum au fost preformulate sau de a nu semna contractul. Acest aspect reiese și din răspunsul la interogatoriul reclamanților (răspunsurile la întrebările nr.7 și 10) care dovedesc că ar fi încercat să negocieze această clauză contractuală, însă nu au reușit să facă nimic în acest sens decât să o accepte deoarece aveau nevoie bani.
Potrivit art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Din interpretarea acestei dispoziții reiese că un consumator, în calitatea sa de beneficiar al unor servicii ce depășesc posibilitățile sale de a le obține individual, se bucură de prezumție relativă că o clauză standard preformulată nu ar fi fost negociată direct cu el, în situația contractării cu un profesionist, prezumție ce ar putea fi răsturnată de către profesionist.
Această prezumție relativă este susținută și de jurisprudența Curții Europene de Justiție, care în cauza C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), la punctul 44, prevede că sistemul de protecție pus în aplicare de Directiva Consiliului 93/13/CE din 05.04.1993 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într-o poziție de inferioritate față de vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această poziție de inferioritate în care se găsește consumatorul trebuie echilibrată prin oferirea posibilității de a negocia un contract.
În cauza dedusă judecății suntem în prezența unui contract de credit de consum ale cărui clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator care nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
În plus, nici legea națională și nici Directiva 93/13 nu exclud de principiu posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul (art. 4 alin. 3, teza I).
Această situație se explică prin aceea că, în general, părțile negociază cu privire la anumite clauze determinante pentru ele, precum obiectul contractului.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condițiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaște cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situație nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzei a cărei nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Cum, banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumbă în baza art. 4 alin. 3 din lege, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
De asemenea, instanța nu reține susținerile pârâtelor în sensul că prezentul contract ar fi fost încheiat prin intermediul unui broker, neaducând nicio dovada în acest sens.
În atare situație, în mod corect se va reține că contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.
Instanța constată că aceste dispoziții convenționale în discuție nu sunt clar, neechivoc exprimate, deoarece riscul comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamanții nu au avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nici instanța nu poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. Pârâta nu a înțeles să definească noțiunea de comision de administrare pentru a permite consumatorului să înțeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia. Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Instanța nu reține susținerile pârâtelor prin faptul că arată că rolul și modul în care se percepe comisionului de administrare sunt definite extrem de clar în art.36 din OUG nr.50/2010, câtă vreme aceste dispoziții legale nu se aplica în prezenta cauză, fiind ulterioare datei încheierii contractului.
De asemenea, instanța reține că prin clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu se specifică de când se aplică, perioada de timp pentru care se aplică, la ce sumă se calculează procentul de 0,15%, astfel încât reclamanții nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, de întinderea obligației astfel contractate.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că dispoziția contractuală privind comisionul de administrare nu este clar și neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat de către instanță în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator presupune ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv anumite costuri contractuale. În cazul de față, pârâtele nu au indicat și nu au făcut dovada unei contraprestații sau a unui cost căruia să îi corespundă plata comisionului de administrare. Nu în ultimul rând, acest comision prezintă un caracter aleatoriu, nefiind determinat sau determinabil. Pentru aceste motive, o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că lasă la latitudinea exclusivă a pârâtelor stabilirea modalității de calcul a sumelor datorate lunar cu titlul de comision de administrare.
În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, este necesar a se acorda atenție forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama. Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale reclamanților au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia s-au aflat într-o poziție de inferioritate față de pârâte, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, cu privire la clauza în discuție.
În ce privește cea de-a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze - să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe – aprecierea îndeplinirii ei se va face în concret, în raport de criticile pârâtelor pe acest aspect. Pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului.
În ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze se impune a se arăta că trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă profesionistul a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama.
Or, așa cum s-a arătat anterior este greu de crezut că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care acesta se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.
Serviciile puse la dispoziție de bancă constau în acordarea unui împrumut bancar în condițiile în care banca cunoștea că reclamanții au nevoie de bani, fiind dispuși astfel să facă orice pentru a obține împrumutul. Din start reiese necesitatea urgentă în care se aflau reclamanții, plătind avansul către vânzător, de unde și poziția de inferioritate contractuală.
Apărările pârâtei conform cărora părțile au cunoscut de la data încheierii contractului de credit întinderea obligațiilor proprii și faptul că perceperea comisionului de administrare este clară și fără echivoc, fiind însușită de reclamanți prin semnarea contractului, sunt neîntemeiate, întrucât oferta de credit a fost prezentată reclamanților în ziua în care s-a semnat contractul (18.04.2008). Simpla semnare a contractului nu conduce la concluzia că banca a fost de bună-credință, atât timp cât nu s-a probat negocierea clauzelor contractuale.
Pentru acest motiv, între părțile contractuale s-a creat un dezechilibru semnificativ, prin faptul că reclamanții au rămas pe o poziție de inferioritate contractuală, fiind obligați de circumstanțe să contracteze. Înclinarea balanței contractuale în detrimentul consumatorului presupune în cazul de față că banca a oferit în mod discreționar un drept, cu condiția ca obligația consumatorului să fie executată, deși nu știa ce execută.
Deși invocă disp. art. 970 alin. 2 C.civ., conform căruia convențiile obligă la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea să obligației după natura sa, instanța constată că acest articol nu a fost respectat, prin prisma considerentelor anterioare.
În lumina acestor considerente, instanța constată că acest comision de administrare reprezintă o clauză abuzivă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea.
În concluzie, această clauză nu va mai produce efecte în sarcina reclamanților. Pârâta va fi obligate să modifice contractul de facilitare de credit și de garanție nr._ din data de 18.04.2008 și să elimine această clauză abuzivă ce se regăsește la art. 5.1 lit. c din contract.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la clauza contractuală cuprinsă în art. 5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 18.04.2008, instanța, făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți în baza acestei clauze abuzive anulate și va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent. În aceste condiții, instanța reține, între cele trei pârâte a intervenit două contracte de cesiune de creanță, care produc efecte numai pentru viitor, astfel încât acestea nu pot fi obligate să restituie decât sumele încasate de fiecare dintre acestea.
Cu privire la capătul accesoriu privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, instanța reține că potrivit art. 4 din Legea 72/2013 dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit art. 3 din OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești.
Sens în care, va obliga pârâtele și plata dobânzii legale care se va calcula de la data încasării fiecărei sume și până la data achitării debitului.
Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită în parte acțiunea.
Potrivit art 453 alin. 2 C.proc.civ. când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, sens în care va compensa în parte cheltuielile de judecată și admite în parte cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâții la plata acestora către reclamanți în cuantum de 1.500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanții P. C. G., CNP_ și P. C. C., CNP_, ambii cu domiciliul ales pentru efectuarea tuturor actelor de procedură la avocat A. C. în București, Șoseaua Fundeni nr. 74, etaj 3, biroul 1, sector 2, în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J40/_/2004, CUI_, C. E. BANK NV, cu sediul în Olanda, 1101 CJ Amsterdam, Karspeldreef 6A, înregistrată la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în ., Anchor Plaza -Corp C, etaj 1, sector 6, București, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/2004, CUI_ și C. E. BANK (ROMANIA) SA cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr. 26Z, Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr.J40/_/1993, CUI_, toate cele trei pârâte cu sediul ales la SCA Eversheds L. & G., cu sediul profesional în București, sector 1, Calea Victoriei, nr. 145, V. Center, etaj 9, persoana desemnată cu primirea corespondenței fiind C. E..
Constată caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 18.04.2008 și în consecință, declară nulitatea absolută a acestei clauze (privind comisionul de administrare).
Obligă pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank NV și C. E. Bank România SA la plata către reclamantă a sumei încasate (de fiecare dintre acestea) cu titlu de comision de administrare, din momentul încheierii contractului până în prezent și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data încasării de către pârâte, până la data plății efective.
Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.
Compensează în parte cheltuielile de judecată și admite în parte cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pârâții la plata acestora către reclamanți în cuantum de 1.500 lei.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.10.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. CCI/ Tehnored. EMV
4 ex/ 18.11.2015
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 8086/2015.... → |
|---|
