Acţiune în constatare. Sentința nr. 3130/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 3130/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 30-04-2015 în dosarul nr. 3130/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 3130

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 30.04.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: G. A.

GREFIER: A. J.

Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect acțiune în constatare - clauze abuzive, formulată de reclamanții M. M. C. și M. D. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA

La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, s-au prezentat părțile, prin avocați.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,

Instanța, din oficiu, pune în discuție excepția necompetenței materiale.

Reclamanții, prin avocat, apreciază că Judecătoria sectorului 6 București este competentă să soluționeze cauza.

Pârâta, prin avocat, solicită admiterea excepției.

Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției invocate.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 19.12.2014, sub nr._, reclamanții M. M. C. si M. D. în contradictoriu cu pârâta P. B. Romania SA a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor existente în contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._99830/06.10.2008, respectiv prevederile art. 3 pct. 3. 2, 3.3, 3.4, art. 4, art. 5, art. 8 din Condițiile speciale, si ale clauzelor existente în actul adițional nr 1 si actul adițional nr. 2 la contractul de împrumut nr._99830/06.10.2008, după cum urmează: clauzele referitoare la dobândă din contractul de împrumut (art. 3 pct. 3.1, 3.2, 3.3, 3.4 Condițiile speciale ale contractului ), clauzele referitoare la comisionul de acordare, comisionul de rambursare în avans (art. 4 si art. 5 din condițiile speciale ale contractului), clauzele referitoare la rambursare ( art. 8, pct. 8.4, pct. 8.6 din Condiții); să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să se dispună denominarea în moneda naționala a plaților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în monedă națională; să se constate nulitatea absoluta și să se dispună anularea clauzelor contractuale mai sus menționate; să se dispună restituirea sumelor plătite cu titlu de comision acordare, comision de rambursare, a sumelor plătite sub altă forma de comisioane (sumele solicitate vor fi actualizate cu indicele inflației de la data plații efective), de la data semnării convenției până la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii pronunțate în prezenta cauză.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._99830/06.10.2008 ,cu destinația de refinanțarea unui credit de consum si pentru nevoile personale ale împrumutaților, P. B. Romania SA a acordat împrumutaților un credit în suma de 31.500,00 CHF, pe o perioada de 120 luni.

Contractul de împrumut încheiat cu pârâta P. B. Romania SA, cuprinde clauze abuzive, așa cum sunt reglementate în art.4 din Legea 193/2000.

Articolul 4 din Lege definește clauza abuzivă drept acea clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai mult decât atât, nu trebuie omis faptul ca art. 969 cod civil nu are o existenta de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului Civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.l C. civ., executarea cu buna - credința a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care niciuna dintre acestea nu ignora sau încalcă cu buna știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării si executării cu buna - credința a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat si interpretat în strânsa legătură cu solidarismul contractual, deoarece esența contractului este alcătuita nu numai din voința părtilor contractante, ci si din interesul contractual al fiecăreia dintre ele. Tocmai de aceea motivele invocate sub acest aspect de către banca (sub pretextul libertății contractuale) nu pot fi primite.

În mod tradițional, contractele clasice (negociate ) înseamnă acordul de voința al părților. În realitate, contractual este un summum al voințelor si intereselor părților, acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimata a părților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia (ce vor părțile) si cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele părților contractante. Definiția contractului ca acord de voința si reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt părți profesioniști foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre parți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitata sau fiind alterată de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului. Într-adevăr, cele mai multe contracte ale profesioniștilor se încheie nu de voie ci de nevoie. Când voința lipsește sau când voința este limitata ori este alterata, ceea ce rămâne ca element contractual subiectiv și ceea ce dă contractului utilitate este interesul părților.

De altfel, prin Legea 193/2000, care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competenta instanței de judecata de a constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale. Interpretând aceasta directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero (C — 240/98) ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei cauze contractuale în măsura în care este investit cu soluționarea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenta în prealabil a unui contract semnat de cele doua părți, contract care si-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecata.

Condițiile pentru a fi catalogată o clauza ca abuziva rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 05.04.1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv legea 193/2000.

Legea cuprinde și o anexă a clauzelor considerate drept abuzive, anexă ce are caracter orientativ, o parte din aceste clauze fiind preluate direct din anexa Directivei 93/13/CEE. Astfel, ca urmare a modificărilor aduse legii 193/2000 se poate constata că s-a realizat transpunerea și în dreptul intern a Directivei 93/13/CEE, luând în considerare faptul că, din definirea noțiunii de clauză abuzivă, se poate observa că legiuitorul a recurs la aceleași criterii prevăzute și de textul comunitar, respectiv să fie vorba despre o clauză care nu a fost negociată individual, să fie contrară cerinței de bună-credință și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului. În speță, ne aflăm în prezența unui contract standard, iar situația semnării unui contract pretipărit creează prezumția că respectivele clauze nu au fost negociate.

Clauzele apreciate ca fiind abuzive se regăsesc în prevederile art. 3 pct. 3. 2, 3.4, art. 4, art. 5, art. 8 din Condițiile speciale, și ale clauzelor existente în actul adițional nr 1 si actul adițional nr. 2 la contractul de împrumut nr._99830/06.10.2008.

Astfel, dispozițiile art.3 pct. 3.2 din contract se referă la data ajustării dobânzii, respectiv la faptul că dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referința, si/sau a marjei, aceasta din urmă variind, conform deciziei băncii.

Această clauză pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat, clauza dă dreptul băncii să modifice dobânda unilateral, fără un motiv întemeiat și specificat în contract, fără a circumstanța anumite elemente sau criterii obiective în funcție de care să se facă modificarea, aspecte ce fac decizia băncii să fie discreționară și imposibil de controlat de către consumator iar clauza să fie abuzivă față de dispozițiile pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

Art. 9 lit. g din OG nr. 21/1992 „potrivit cărora în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, nemenționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia”.

Dificultatea stabilirii unor criterii obiective de cuantificare nu reprezintă un motiv suficient pentru ca aceasta, să nu fie, totuși, arătate și, în al doilea rând, dacă Banca ar fi în imposibilitate de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să - și asume consecințele acestei imposibilități. Ori, în speță, reclamanții sunt cei care pot doar să ia act de modificarea ratei dobânzii.

În ce privește clauzele referitoare la comisionul de rambursare anticipată și comisionul de administrare, ( art.4 si art. 5 din Contractul de împrumut ), dezechilibrul contractual indus de aceste clauze și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.

O astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienților aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.În plus, acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1990 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „In sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente ”. Art. 9 din aceeași Lege enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar. Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienților, inclusiv comisionul de acordare/comisionul de gestiune, este interzis în mod expres de legislația în vigoare.

A se observa, în plus, că acest comision este calculat și perceput la valoarea inițială a creditului, și nu la soldul acestuia, ceea ce face, în cazul creditelor, acordate pe mai mult de 10 de ani, ca dobânda (aplicată la soldul creditului) să ajungă să fie chiar mai mică decât comisionul ( care se va aplica la suma inițială împrumutată, indiferent de valoarea din credit rambursată deja la un moment dat).

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă irefutabilă a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca respectivă și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Curtea de Justiție a uniunii Europene a pronunțat recent o hotărâre (cauza C-76/10 - cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare), care privește interpretarea directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Această hotărâre, coroborată cu reglementarea Uniunii Europene aplicabilă contractelor de credit de consum, a fost dată în ideea de a constitui un reper pentru posibilele soluții aplicabile în cazuri concrete și având în vedere forța obligatorie a interpretării date de instanța europeană normelor juridice comunitare pentru judecătorul național.

Din interpretarea dată de Curte dispozițiilor Directivei 93/13, ce a fost transpusă în dreptul intern prin Legea 193/2000, se ajunge 1a concluzia că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, astfel clauzele abuzive nu pot crea obligații pentru consumator, aceasta reprezentând o dispoziție imperativă, o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică.

Potrivit textelordelege menționate, “o practică comercialăeste

considerată agresivă dacă, în contextul prezentării situației de fapt și ținând cont

de toate caracteristicile și circumstanțele este susceptibilă să limiteze în mod semnificativ libertatea de alegere inclusiv prin influența nejustificată și prin urmare determină consumatorul să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o“.

În ce privește clauzele referitoare la comisionul de rambursare anticipată dezechilibrul contractual indus de aceasta clauza și lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate în funcție de justețea acestui comision față de costurile suportate de bancă în legătura cu activitatea sa de acordare a creditului.

O astfel de justificare nuexistă, acest comision nereprezentând altceva decât

odobândă mascată care,pelângă faptul că lezează interesele economice ale clienților aduce atingere și mediului concurențial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision. În plus, trebuie subliniat faptul că acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1990 care indică în mod

limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un

contract de credit imobiliar/ipotecar: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente ”. Art. 9 din aceeași Lege enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar. Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienților, inclusiv comisionul de acordare/comisionul de gestiune, este interzis în mod expres de legislația în vigoare.

Pe de altă parte, consideră că menționarea unui număr excesiv de comisioane încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă și corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2044 privind Codul Consumatorului, fiind totodată și o practică comercială incorectă, care are drept scop și ca efect deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor.

Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale care afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art. 6 lit. b) din același act normativ prevede că o practică comercială este incorectă și este considerată o acțiune înșelătoare dacă ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să țină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia, prin împiedicarea consumatorului să aprecieze costurile creditului, clauzele sus-menționate se încadrează în articolele de lege precizate, în consecință, trebuie sancționate ca atare cu nulitatea.

Constatarea caracterului abuziv al unora dintre clauzele contractului, atrage sancțiunea nulității absolute, având în vedere ca aceasta sancțiune juridica civila, îndeplinește o funcție preventiva, pentru ca părțile, știind ca actul lor va fi lipsit de efecte daca nu respecta cerințele legii, vor fi diligente să-1 încheie cu respectarea tuturor condițiilor legale de validitate; o funcție represiva, sancționând încălcarea săvârșită si o funcție reparatorie, prin care se asigură, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încălcate, iar, pe de alta parte, repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea sancționată si, uneori, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conformă dispoziției legale imperative.

Pe de altă parte, actele adiționale încheiate sunt semnate tot cu încălcarea prevederilor legale, conținând aceleași clauze abuzive disimulate, cu scopul de a vicia consimțământul debitorilor în vederea semnării acestuia. Lipsa caracterului negociat este astfel de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

În urma semnării actelor adiționale a fost modificată dobânda. Modificarea tipului de dobânda prin acte adiționale, arată în primul rând faptul că însăși banca a considerat la momentul respectiv dobânda din convenții ca fiind fixă, considerând necesar să încheie un act adițional pentru a putea considera rata dobânzii variabilă. Se poate observa că, creșterea dobânzii anterioare actului adițional nu a fost impusă de evoluția pieței și, în plus, scăderea dobânzii prin acest act adițional a fost o practică comercială incorectă a băncii, inducând în eroare consumatorul (necunoscător al evoluției pieței).

Astfel, fără a informa consumatorul despre evoluția pieței monetare, banca a oferit în schimbul dobânzii variabile o mică scădere a ratei dobânzii, de la un nivel ce fusese crescut ilegal în trecut. Constatarea nulității majorărilor de dobândă anterioare actului adițional în discuție atrage nulitatea acestuia, întrucât consumatorul a fost indus în eroare la semnarea sa, fiind aplicabile atât dispozițiile din care materia protecției consumatorilor (art.8 și 9 Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii ), cât și cele de drept comun referitoare la viciile de consimțământ, acesta fiind afectat de dol (art.948, 953, 960nC.civ.).

Potrivit textelor de lege menționate, “o practică comercială este considerată agresivă daca, în contextul prezentării situației de fapt și ținând cont de toate caracteristicile și circumstanțele este susceptibilă să limiteze în mod semnificativ libertatea de alegere inclusive prin influența nejustificată și prin urmare determină consumatorul să ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o“.

În concret, actul adițional menționat nu ar fi fost încheiat în această forma dacă anterior acestuia dobânda nu ar fi fost majorată astfel încât consumatorii să nu mai poată suporta rata lunară si dacă, consumatorii ar fi fost informați în mod corect. De fapt nu au fost informați deloc cu privire la evoluția indicilor față de care rata dobânzii trebuia să varieze, LIBOR în cazul acestor credite.

Propunerea băncii de a semna actul adițional se încadrează, astfel, în ipoteza prevăzută de art. 9 lit a) si c ) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, care prevede că “ pentru a aprecia dacă o practică comercială recurge la influența nejustificată, se iau în considerare următoarele elemente:...a) momentul, locul desfășurării, natura și/sau durata acesteia; c) exploatarea de către comerciant a unei situații nefericite sau a unei circumstanțe speciale, de o asemenea gravitate încât afectează raționamentul consumatorului mediu și de care comerciantul este conștient, în scopul influențării deciziei consumatorului cu privire la produs“.

Nu există niciun dubiu că, dacă banca nu ar fi modificat în mod abuziv dobânda anterior propunerii actului adițional, acesta nu s-ar fi încheiat niciodată. Reaua-credință a băncii respective este cu atât mai evidentă în condițiile în care a impus trecerea la o dobândă variabilă, în funcție de LIBOR, . care acesta atingea un minim istoric, astfel că și-a asigurat în următorii ani o creștere a încasărilor, consumatorul nerealizând ce i s-a pregătit. Or, legislația protecției consumatorilor este menită să preîntâmpine sau, dacă acestea s-au produs, să înlăture efectele comportamentului incorect al comercianților, în primul rând prin interzicerea practicării lui și apoi prin anularea efectelor actelor deja efectuate. Se impune, așadar, revenirea la rata dobânzii stabilite la încheierea convenției inițiale de credit, precum și rambursarea sumelor încasate în mod nedatorat.

Cu privire la denominare Curtea Europeana de Justiție în cauza Kasler (Ungaria) s-a pronunțat cu privire la acest aspect arătând ca prevederea dintr-un contract care stabilește denominarea plaților în moneda străină după un curs majorat față de cel de la data acordării creditului nu face parte din preț si, deci, poate fi analizata sub raportul caracterului abuziv de judecătorul național.

La momentulîncheierii contractului prinraportare la condițiile

economice concrete si la posibilitatea concreta de înțelegere a reclamanților si a clauzelor contractuale cu implicațiile sale pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit în euro sau în moneda naționala iar acest motiv a fost unul determinant în exercitarea opțiunii.

Deși s-au obligat sa returneze creditul și costurile aferente la termenele stipulate în contract, creșterea intempestiva a cursului CHF, a dobânzii și, pe cale de consecință a comisioanelor au determinat imposibilitatea achitării ratelor contractuale.

În mod evident această creștere a cursului CHF a determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului, obligațiile reclaamanților fiind în momentul de față vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora s-au obligat contractual.

Având în vedere pozițiile evidente de inegalitate dintre cele doua parți, banca având o poziție dominanta în raport cu consumatorul, îi revenea obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urma cu privire la aspectele esențiale ale produsului sau serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) si implicit cu privire la implicațiile îndatorării si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar așa cum reiese din OG 50/2010.

în același sens, CJUE în decizia sus-menționata a arătat ca nu e suficient ca termenii în care se exprima clauzele contractuale, inclusiv cele relative la preț, sa fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci si să fie inteligibile din punct de vedere juridic, adică orice consumator cat de cat diligent, sa poată să își cunoască obligațiile și să poată să aprecieze consecințele economice negative pe care le risca din faptul încheierii contractului cu banca. Contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concreta a mecanismului de schimb al monedei străine, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecințele economice care rezulta din faptul semnării contractului.

Natura abuzivă a riscului valutar prin raportare la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia constă în primul rând în caracterul prestabilit și impus, fără posibilitatea influențării acestuia.

Din interpretarea clauzelor contractuale se poate deduce că există un dezechilibru major între drepturile si obligațiile stabilite de către părți, riscul valutar fiind suportat în mod exclusiv de către reclamanți cu toate consecințele sale negative, fără a avea posibilitatea reală de negociere a acestei clauze.

Astfel, criteriul echivalenței prestațiilor, ce presupune existenta unei proporționalități între drepturile si obligațiile părtilor a fost grav afectat, impunerea clauzei de risc valutar în sarcina exclusiva a reclamanților determinând denaturarea raportului juridic obligațional prin îngreunarea excesiva a situației reclamanților si conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere obligația de transparenta contractuala instituita în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare si protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului acestuia de a înțelege prevederile si efectele pe termen lung a contractului pe care îl încheie. În concret, fiecare beneficiar al unui credit în valuta trebuie să cunoască riscurile pe care si le asumă la contractarea unui asemenea produs. Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hiper - valorizare a CHF, un fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda caracterizata prin instabilitate iar la momentul încheierii contractului aceasta moneda se situa în jurul pragului minim istoric, astfel încât creșterea fata de moneda naționala era inevitabila, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționata în dreptul comunitar, întrucât este de natura sa angajeze juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii si obligației asumate.

Stabilizarea cursului de schimb CHF - RON la momentul încheierii contractului, valabil pe toata durata contractului restabilește proporționalitatea prestațiilor . Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil, fiind un contract comutativ si, prin urmare, caracterizat prin faptul ca întinderea drepturilor si obligațiilor părtilor la momentul încheierii contractului este determinata sau determinabila, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul ceea ce exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig.

Pentru consumator creșterea cursului de schimb al Chf constituie un eveniment imprevizibil, viitor si incert raportat la puterea de înțelegere a acestuia, întrucât nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care sa-i permită anticiparea unei creșteri intempestive a cursului de schimb si, asumarea în cunoștința de cauza a riscului valutar.

Ori potrivit dispozițiilor art. 75 si 76 din Legea 296/2004 contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie sa conțină clauze clare, corecte care sa nu determine aplicări echivoce ale acestora si pentru înțelegerea cărora sa nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activității de creditare.

Aceasta norma excludeasumarea riscului decreditare de către

consumator iar măsura prin care pot fi restabilite cerințele echitații si bunei credințe este înghețarea cursului valutar.

Revizuirea efectelor contractului, datorita faptului ca s-au schimbat împrejurările avute în vedere la încheierea acestui contract, efectele sale fiind altele decât cele anticipate, se impune si ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii.

Este adevărat că teoria impreviziunii a fost consacrata legislativ de Noul Cod Civil, care nu se aplica, însă norma legala a fost determinata de soluțiile jurisprudențiale pronunțate de instanțele judecătorești anterior intrării sale în vigoare.

Reclamanții precizează ca s-au obligat în condițiile economiceexistente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderata față de moneda naționala, așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice, schimbările având un caracter imprevizibil pentru reclamanți pentru ca nu am putut anticipa devalorizarea leului fata de CHF, de o asemenea maniera, astfel încât revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al părților, deoarece creșterea substanțială a monedei creditului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia, în contextul actual, nu mai corespunde acordului de voință al părților.

În ceea ce privește denominarea plăților în moneda naționala reclamanții au invocat dispozițiile art. 2 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar potrivit căruia plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectului comerțului cu bunuri si servicii se realizează numai în moneda naționala, cu excepția celor prevăzute în anexa 2, anexa în care nu este prevăzută achitarea lunară a ratelor de credit.

Pe de altă parte efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului constând în comisioanele de schimb valutar cu consecința împovărării consumatorului, determinând o onerozitate excesivă față de obligația asumată.

Astfel, denominarea în moneda națională a plăților constituie o aplicare în fapt a prevederilor legale precum si a principiului echitații.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile OG nr. 21/1992; Legea 190/1999; Legea 193/2000; Legea nr. 296/2004; Legea nr. 289/2004; Legea 363/2007; OUG nr. 174/2008; OUG nr. 50/2010; directiva 93/13/CEE a Consiliului comunității Europene.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus în copie contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr._99830/06.10.2008.

La data de 09.01.2015, prin compartimentul registratură, reclamanții au depus la dosar cerere completatoare conform rezoluției instanței din data de 23.12.2014.

Prin același compartiment, la data de 12.02.2015, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii privind comisionul de rambursare anticipată în principal, ca lipsită de obiect și, în subsidiar, ca neîntemeiată; respingerea ce neîntemeiate a celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată astfel cum a fost completată și obligarea reclamanților la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În fapt, în anul 2008 Banca oferea mai multe tipuri de credite, în mai multe valute: credite ipotecare, credite pentru investiții imobiliare, credite de nevoi personale garantate cu ipotecă, împrumuturi de nevoi personale. Banca acorda și refinanțări ale oricăror astfel de credite. Acestea sunt prezentate în Anexa 2 la întâmpinare, așa cum acestea au fost reglementate de normele interne ale Băncii și incluse în materialele informative (pliante, postere, etc.) disponibile la sediile Băncii, precum și pe pagina de internet a acesteia .

Toate aceste tipuri de credite au fost transmise spre avizare Direcției Supraveghere a BNR în temeiul art. 3 din Regulamentul Băncii Naționale a României („BNR”) nr. 3/2007 .

Activitatea unei instituții de credit este intens monitorizată, reglementată și standardizată. Ca urmare, activitatea Băncii în toate domeniile este supusă unor reguli și proceduri interne pe care toți salariații Băncii trebuie să le respecte și pentru cunoașterea cărora se organizează și se organizau sesiuni de pregătire internă. Scopul acestora - crearea unui cadru uniform de comportare în toate sucursalele și agențiile Băncii, precum și a unui standard de desfășurare a activității privind comercializarea serviciilor oferite de Bancă, inclusiv în ceea ce privește informarea clienților cu privire la acestea.

Ca urmare, anterior semnării oricărui contract de credit, Banca derula un proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, care era reglementat prin normele interne ale Băncii privind acordarea fiecărui produs de creditare, întocmite și transmise Direcției Supraveghere a BNR potrivit Regulamentului BNR nr. 3/2007.

Normele interne ale Băncii conțin reglementări privind cadrul juridic potrivit căruia se acordă creditul, descrierea tipurilor de credite, rata dobânzii aplicabilă acestora și variațiile aplicabile, dacă este cazul, Contractul de asigurări ce trebuie semnate dacă este cazul (spre exemplu, în cadrul creditului ipotecar pentru investiții imobiliare), veniturile eligibile pentru acordarea creditului și proporția în care acestea sunt luate în considerare, procesul de analiză, aprobare și acordare a împrumutului, condițiile de acordare a creditelor. Aceste norme au fost și sunt emise pentru fiecare credit de un anume tip - credit ipotecar, credit pentru investiții imobiliare, credit de nevoi personale, credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă - indiferent de moneda în care acesta era acordat .

Creditele erau acordate în urma unui proces de informare desfășurat conform acestor norme interne, constând în următorul flux de lucru pus în aplicare de Serviciul Clienți:

a) Se prezentau solicitantului informațiile cu privire la oferta Băncii, cum ar fi, dar fără a se limita la, condițiile de creditare și criteriile de eligibilitate solicitate pentru împrumutat (soț/soție), co-plătitor și garant. Folosind Calculatorul rate credit, se ofereau solicitantului informații cu privire la suma maximă care poate fi împrumutată, venitul minim necesar pentru contractarea sumei dorite, rata lunară și avansul solicitat; ca regulă, aceste informații erau puse la dispoziția consumatorului la primul contact al acestuia cu personalul Băncii;

b) în condițiile în care, pe baza datelor declarate de către solicitant, acesta se încadra în criteriile de eligibilitate ale Băncii, i se oferea acestuia o Listă cu documentele necesare împreună cu formularul Cerere de credit și o ofertă indicativă, conform declarațiilor solicitantului și discuțiilor purtate cu Serviciul Clienți;

c)Solicitantul era apoi informat cu privire la modul de completare a documentelor, precum și la etapele necesare în vederea obținerii creditului (aprobare, tragere, perfectarea contractelor necesare);

d)Se stabilea următoarea întâlnire cu solicitantul, pentru eventuale lămuriri în legătură cu creditul dorit după ce acesta analiza în prealabil informațiile puse la dispoziție în cadrul întâlnirii/întâlnirilor anterioare.

La încheierea Contractului de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consumnr._99830/06.10.2008 („Contractul de credit”) cu reclamanții, Banca a urmat procedura mai sus expusă, iar reclamanții au optat pentru un produs de creditare cu dobândă variabilă, opțiunea acesteia fiind liber exprimată. Banca nu a impus nicio clauză, condiție sau orice alt element de natură a influența alegerea reclamanților; existenta unor produse de creditare predefinite nu afectează libertatea împrumutaților de a opta pentru un anumit tip de dobândă si nici nu poate conduce la concluzia caracterului nenegociabil al contractului de

credit.

Inițial, contractul de credit a prevăzut la art. 3.2. următoarele; „Rata dobânzii este variabilă și revizuibilă la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la data tragerii creditului. La data încheierii contractului, rata dobânzii percepută de Bancă este cea menționată la Cap. III Termenii împrumutului. Rata dobânzii este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii care, la data încheierii contractului este cea menționată la Cap. III Termenii împrumutului. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și/sau a marjei, aceasta din urmă variind, conform deciziei băncii,”

Totodată, la art. 3.3. din Contractul de credit, au fost stabilite următoarele; „Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcție de indicele de referință, informație publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la bancă pentru a primi noul grafic de rambursare aferent, în cazul în care Banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent acceptat automat de către împrumutat/împrumutat solidar. ” (subl. ns.)

Potrivit art. 3.4. din Contractul de credit, „în cazul majorării dobânzii ca urmare a măririi marjei Băncii, împrumutatul/împrumutatul solidar are/au dreptul să declare, în interval de 30 de zile de la comunicarea noii rate a dobânzii, că nu acceptă noul nivel al marjei.

Ulterior, ca urmare a solicitării reclamanților de restructurare a creditului, au fost încheiate două acte adiționale la contractul de credit (actul adițional nr. 1/17.09.2009 și, respectiv, actul adițional nr. 2/29.10.2012) prin care, în esență, părțile au reeșalonat succesiv obligația achitării creditului și au majorat limita acestuia. Aceste acte adiționale au fost încheiate la solicitarea reclamanților, Banca venind în întâmpinarea problemelor financiare ale acestora prin restructurare. Practic, restructurarea reprezintă o facilitate financiară acordată de Bancă la solicitarea clientului.

Prin actul adițional nr. 1/17.09.2009, părțile au agreat și majorarea marjei băncii de la 8,7% (din Contractul de credit) la 10.7%. Modificarea a avut în vedere prevederile contractului de credit și faptul că rata dobânzii reclamanților nu are la bază doar indici de piață (indicele de referință LIBOR pentru creditele în franci elvețieni („CNF”) ci și alte elemente, precum costul surselor de finanțare (ex. depozite atrase de la clienți), costul administrării creditelor din portofoliu (ex. acțiunile de colectare a debitelor restante, care s-au intensificat). Acestea se referă la situația specifică a Băncii în funcție de evoluția acestor factori particulari, care sunt de notorietate, dar care afectează fiecare Bancă în mod particular, în funcție de structura veniturilor și portofoliilor acesteia, ceea ce a făcut imposibilă transpunerea acestora într-o formulă la data semnării contractului.

Ulterior, ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr, 50/2010 privind contractele de credit cu consumatorii („OUG 50/2010”) contractul de credit a fost aliniat noilor prevederi, sens în care a fost pregătit Actul adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 începând cu data de 19.09.2010 .

În esență, modificările din actul adițional care sunt în vigoare și la acest moment au vizat următoarele clauze:

a) Clauza privind rata dobânzii/dobânda aferentă creditului s-a modificat în sensul în care rata dobânzii a fost stabilită în funcție de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a Băncii, pe toată perioada derulării Contractului de credit;

Ca urmare, începând cu data de 19.09.2010 dobânda variabilă a creditului este formată din marja fixă de 10.7% + indicele LIBOR la 3 luni. Graficul de rambursare urma a se modifica la fiecare 3 luni, în funcție de modificarea indicelui LIBOR. Conform Actului Adițional, valorile modificate ale indicelui de referință LIBOR urmau a fi puse la dispoziția reclamanților pe site-ul Băncii și la sediul oricărei unități teritoriale a Băncii.

b)Clauza privind marja Băncii s-a modificat în sensul în care în actul adițional s-a stipulat că Banca poate modifica valoarea marjei fixe doar ca urmare a unor modificări legislative care impun în mod expres acest lucru;

c) S-a introdus un comision unic pentru serviciile prestate la cererea împrumutatului, de 30 EUR sau echivalent în lei, perceput la momentul încheierii actului adițional cu privire la serviciul solicitat.

Reclamanții nu au notificat Banca privind neaplicarea modificărilor reglementatedeOUG nr.50/2010 la contractul de credit în termen de 60 de zile de la . Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, conform art. II alin. (2) din acest act normativ. Ca urmare, modificările operate în temeiul Actului adițional din 19.09.2010 au fost în mod legal aplicate, Contractul de credit fiind aliniat la prevederile OUG 50/2010 .

Din proprie inițiativă reclamanții au ales să încheie contractul de credit cu pârâta, adresându-se băncii cu o solicitare în acest sens .

Dacă, în cursul discuțiilor legate de perfectarea contractului de credit, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, reclamanții aveau posibilitatea să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție cu parata. Cu toate acestea, contractul de credit a fost încheiat, iar reclamanții, în mod tendențios, au înțeles să conteste legalitatea unor clauze după mai bine de 6 ani de la momentul când au contractat creditul și s-au folosit de banii împrumutați.

Banca a respectat toate dispozițiile legale de informare și consiliere a reclamanților anterior încheierii contractului de credit, aplicabile la momentul la care au fost acordate creditele așa cum rezultă din chiar contractul de credit în care „împrumutatul și/sau împrumutați solidar recunosc/recunoaște și declară că înaintea semnării contractului au avut un termen rezonabil de reflectare asupra produselor Băncii, a tuturor condițiilor de creditare prevăzute în contract, inclusiv asupra costurilor împrumutului și a garanțiilor constituite, acestea fiind negociate și agreate de ambele părți.

Pentru a aprecia asupra întinderii obligațiilor precontractuale de informare puse în sarcina unui profesionist este extrem de relevant gradul de înțelegere și de identificare a informațiilor de către partea protejată. Este cert că un consumator profan va avea nevoie de un grad mai intens de protecție, pe când față de unul mai informat și obligațiile profesionistului vor trebui apreciate în mod mai flexibil. De asemenea, pentru aprecierea îndeplinirii obligațiilor profesionistului este esențial standardul consumatorului luat în considerare în jurisprudența CJUE: „un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat” .

În altă ordine de idei, consumatorul „profan” este cel protejat prin obligațiile precontractuale ale co-contractantului său privind informarea și subsecvent consilierea, în schimb, atunci când consumatorul este în măsură să cunoască riscurile aferente respectivului credit, riscuri la care se expune, obligația menționată nu își mai găsește justificarea.

Or, reclamanții nu pot fi considerați consumatori profani, raportat la profesia acestora și la domeniul în care activează.

Ca urmare, reclamanții sunt persoane cu un grad suficient de adecvat al culturii economice, iar:

a)Banca nu a inserat în Contractul de credit clauze cu un grad ridicat de tehnicitate și care să necesite cunoștințe speciale pentru a fi înțelese;

b)Reclamanții puteau evalua de la bun început consecințele economice ale semnării contractului de credit în monedă străină, fără ca o ședință de informare specială cu privire la aceste aspecte să fi fost necesară.

Mai mult, la momentul semnării contractului de credit Banca oferea produse de creditare în lei și monedă străină, fiind alegerea reclamanților ce produs corespundea mai bine dorințelor acestora. Banca nu a promovat un anume produs de creditare în detrimentul altora. în plus, informațiile cu privire la caracterul stabil al monedei elvețiene erau de notorietate, fiind unul din motivele pentru care împrumutații din proprie inițiativă solicitau un astfel de produs. Evoluția cursului de schimb al CHF începând cu anul 2009 era impredictibilă la momentul semnării contractului de credit, chiar și pentru Bancă.

În concluzie, reclamanții au fost în mod corect și complet informați asupra costului creditului și asupra tuturor riscurilor care decurg din încheierea unui Contract de credit, optând pentru un credit cu dobândă variabilă în monedă străină - CHF.

Potrivit contractului de credit, dobânda variază în funcție de indicele de referință și marja băncii. Până în anul 2010, când Contractul de credit a fost aliniat prevederilor OUG nr. 50/2010, marja băncii putea fi modificată în funcție de contextul internațional și de, inter alia, calificativele date de agențiile de rating României. Ulterior alinierii Contractului de credit noilor prevederi legislative, rata dobânzii a fost stabilită în funcție de indicele de referință LIBOR CHF la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii, care nu mai poate fi modificată decât ca urmare a unor prevederi legislative care ar impune o atare modificare.

În ceea ce privește posibilitatea de a alege între cele două tipuri de dobândă {variabila și fixă), ambele tipuri oferă avantaje și dezavantaje.

Astfel, o dobândă fixă prezintă în mod evident avantajul efectuării unor plăți constante pe întreaga durată de rambursare a creditului. Pe de altă parte, mai ales în cazul creditelor pe durată medie sau lungă, cum sunt creditele pentru care au optat reclamanții, cuantumul dobânzii fixe va fi stabilit încă de la început astfel încât să fie respectate exigențele unei politici de creditare prudențiale stabilite de BNR, indiferent de evoluția viitoare a condițiilor de piață.

În mod corespunzător, o dobândă variabilă prezintă dezavantajul unor modificări succesive în funcție de evoluția condițiilor de piață, dar permite Băncii să ofere pe întreg parcursul derulării creditului cea mai bună dobândă în funcție de condițiile pieței, așadar permite consumatorilor să beneficieze și de scăderi de dobândă.

Este de asemenea relevant de menționat că, în condițiile pieței bancare române extrem de concurențiale, consumatorii sunt puși la adăpost de eventuale creșteri excesive ale dobânzilor prin chiar mecanismele de piață. Astfel, bănci care ar percepe dobânzi exagerate vor pierde clienți și deci cotă de piață în favoarea celorlalte bănci. Conform celor mai recente studii de piață privind comportamentul consumatorilor, dobânda practicată de bănci este principalul element în funcție de care se stabilește opțiunea consumatorilor și deci este principalul element cu privire la care băncile concurează pentru atragerea clienților .

Așa cum a arătat anterior, alegerea acestui tip de contract și aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către reclamanți în considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare. Agrearea unei dobânzi cu caracter variabil, raportat la criteriul descris în contractul de credit (indicele de referință și costurile resurselor băncii), corespunde întru-totul prevederilor legale aplicabile în momentul încheierii Contractului de credit.

Oricum, în anul 2010, contractul de credit a fost aliniat prevederilor OUG nr. 50/2010, astfel că inclusiv clauza referitoare la dobândă este în perfect acord cu aceste dispoziții legale, neexistând nici un temei pentru care ar putea fi considerată abuzivă..

Problema caracterului abuziv sau nu al clauzei privind dobânda variabilă s-ar putea pune, ipotetic, numai până în anul 2010 (anterior modificării contractelor de credit), însă, clauzele contestate de reclamanți nu s-ar putea încadra în categoria celor abuzive.

În ultimii ani, pe fondul condițiilor precare ale pieței financiar-bancar, atât la nivel internațional, cât și la nivel național, banca a fost nevoită să majoreze dobânzile variabile aferente creditelor acordate. În fapt, creșterile de dobândă, permise de Contractul de credit (până la alinierea acestora la prevederile OUG nr. 50/2010) si operate de bancă au avut drept scop acoperirea costurilor de refinanțare de pe piața internațional-bancară.

Încă de la sfârșitul anului 2008 agențiile de rating au înrăutățit calificativele acordate României, crescând astfel riscul de țară - aspect care a avut o influență negativă asupra costului finanțării în sistemul bancar. Aceste concluzii se desprind și din Rapoartele asupra stabilității financiare emise anual de către BNR.

În urma creșterii riscului de țară al României, costurile la care băncile din Romania s-au împrumutat de pe piața internațională au crescut substanțial, fapt care a avut un impact semnificativ asupra marjei dobânzii aferente finanțărilor la nivel național acordate de către instituțiile de credit.

În această situație, majorările de dobânda se datorează modificării condițiilor pieței, a costurilor de finanțare, precum și a costurilor cu rezervele minime obligatorii. Majoritatea băncilor au fost obligate să acționeze în acest sens.

Anterior anului 2010 (când variația marjei Băncii era posibilă potrivit Contractului de credit), modificarea marjei a fost generată în mod direct de creșterea costurilor de finanțare ale băncii, creștere impusă de o . factori externi asupra cărora banca nu a avut nicio influență. Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanțărilor pe care România le poate obține este reprezentat de CDS (Credit Default Swap). CDS se reflectă în mod direct în costul de finanțare al unei bănci care activează în România, întrucât cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât costurile de finanțare ale băncii locale cresc.

Marja de risc specifică unei bănci cu capital străin ce activează în România depinde în mod direct proporțional atât de lichiditatea disponibilă pe piața interbancară locală și internațională, cât și de situația și perspectivele Băncii-mamă și ale statului în care aceasta își desfășoară activitatea. Inflația, instabilitatea politică și criza imobiliară contribuie la creșterea indicatorului CDS și, implicit, la modificarea marjei.

Prin urmare, atât condițiile de piață monetară, cât și prețul concret la care o bancă împrumută banii din piețele interbancare locale și internaționale influențează costul surselor de finanțare atrase de bancă și, pe cale de consecință, marja băncii.

Mai mult, costul finanțării interne a băncilor pe baza depozitelor atrase de la populație a crescut semnificativ. D. urmare, pe măsură ce dobânzile percepute pentru creditele acordate au continuat să scadă, costurile de finanțare ale băncii au continuat să crească, modificând în mod esențial marjele băncii, în acest context, parata a fost nevoită, din cauza situației pieței, să majoreze rata dobânzii.

Pârâta a menționat că dobânda (stabilită contractual de către părți ca fiind variabilă, în funcție de variația indicelui de referință LIBOR la 3 luni si marja Băncii) a fost percepută de către Bancă în conformitate cu prevederile Contractului de credit (negociate și acceptate de reclamanți). Clauzele privind modificarea dobânzii au fost exprimate în mod clar și inteligibil și îndeplinesc cerințele de a fi exceptate de la controlul privind pretinsul caracter abuziv conform art. 4 din Directiva nr. 13/93/CE .

Ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, bancă a aliniat contractul de credit la noua legislație, iar marja băncii a devenit fixă.

Nu în ultimul rând, menționează faptul că, potrivit art. 3.4. din Contractul de credit [care este în acord cu logica și spiritul alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000], atunci când bancă a fost nevoită sa majoreze dobânda, reclamanții au avut opțiunea/posibilitatea legală ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea noii rate a dobânzii, să declare Băncii că nu acceptă noul nivel a ratei dobânzii și să restituie creditul utilizat. În această situație contractul de credit prevedea, chiar înainte de . OUG 50/2010, că nu se vor percepe costuri suplimentare. în plus, restituirea creditului se putea face inclusiv prin refinanțarea soldului de la pârâtă sau de la o altă Bancă. Or, acest fapt nu s-a întâmplat. Reclamanții nu au denunțat majorarea de marjă, ci au ales continuarea relațiilor contractuale cu pârâta și semnarea actului adițional de modificare a marjei.

În acest context, pârâta a învederat faptul că, potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu este abuzivă clauza prin care „un furnizor de servicii financiare își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, daca exista o motivație întemeiata, în condițiile în care comerciantul este obligat sa informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.”

Or, atunci când marja a fost modificată, părțile au încheiat act adițional la contractul de credit, reclamanții fiind, în mod evident, informați cu privire la modificarea de marjă, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În acest context, pârâta a menționat faptul că prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivația întemeiată (care a stat la baza intenției de a modifica marja băncii și, implicit, a ratei dobânzii) să fie prevăzută în contract, ci doar ca motivația să existe.

Or, așa cum a arătat mai sus, bancă a avut o motivație întemeiată de a modifica marja și, implicit, rata dobânzii.

Față de motivele expuse în această argumentare, susținerile reclamanților în sensul că modificarea marjei Băncii nu ar fi fost transparentă și că ar fi fost chiar dolosivă sunt în primul rând nedovedite și, în al doilea rând, neîntemeiate. Așa cum a arătat mai sus, marja Băncii a variat în funcție de elemente de notorietate. Astfel, modificările calificativelor acordate de agențiile internaționale de rating constituie întotdeauna subiect de știre, sunt discutate în presă (scrisă și audiovizuală), iar scăderea dramatică a prețurilor imobilelor, contracția pieței imobiliare și identificarea acesteia ca o problemă la nivel sistemic era binecunoscută din aceleași surse.

În concluzie, pârâta nu a modificat discreționar marja, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și într-o modalitate transparentă și onestă.

Prețul unui serviciu, așa cum sunt dobânda și comisionul de acordare credit, comisionul de rambursare anticipată, ori cel de administrare percepute de către subscrisa, nu pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, căci clauzele au fost în mod clar și inteligibil exprimate. Interpretarea contrară contravine dreptului european

Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 TCE), „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.” Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) a consacrat în jurisprudența sa aplicabilitatea directă a directivelor în legislația internă: persoanele private se pot prevala de dispozițiile acestora în fața instanțelor naționale și pot contesta prevederile legale naționale neconforme. Condițiile impuse sunt ca directivele să fie clare, precise și necondiționate, condiții stabilite de CJUE în cauzele 41/74 V. Duyn v Home Office [1974], CJ 1337 și 148/78 Pubblico Ministero v Tullio Ratti [1979] CJ 1629 .

Odată stabilit efectul direct al unei directive, instanța are obligația de a aplica prevederile directivei, în detrimentul dreptului național contrar. Această concluzie este foarte clar statuată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-184/89 Nimz v City of Hamburg[1991] CJ I- 297, 321: „o instanță națională care este chemată, în limitele jurisdicției sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar este obligată să dea efecte depline acelor prevederi, dacă este necesar, refuzând, din oficiu, sa aplice orice prevedere națională contrară, nefiind necesar ca instanța să solicite sau să aștepte întâi anularea prevederilor naționale prin mijloace legislative sau constituționale".

În încercarea de a transpune Directiva 93/13/CEE în legislația din România, Legea nr. 193/2000 a realizat o traducere eronată a alineatului 2 al articolului 4 al directivei:

În această situație, instanța trebuie să dea prioritate textului mult mai clar al directivei, care instituie obligația ca acele clauze privitoare la prețul unui serviciu (dobânda și comisioanele în cazul contractelor de credit) să nu facă obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar si inteligibil.

Astfel, art. 4 al Directivei 1993/13 CEE a fost detaliat în Considerentul 19, astfel: „[...] în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/ preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze.”

Or, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda. comisioanele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor ”.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a pârâtei (constând într-o fracțiune din rata dobânzii), formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit .

În cauza de față, clauzele din contractul de credit referitoare atât la dobândă, cât și la comisionul de acordare credit, cel de administrare ori cel de rambursare anticipată sunt clauze clar si inteligibil exprimate. Astfel, criteriile în funcție de care urma a evolua marja Băncii au fost incluse în contract și sunt exterioare voinței Băncii, care nu acționează discreționar și netransparent, contrar susținerilor reclamanților, iar aceștia au avut reprezentarea modalității potențiale de evoluție a dobânzii încă de la început, mai ales dată fiind experiența acestuia de director vânzări.

Așadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractului de credit încheiat cu Reclamanții, exprimate prin clauze clar și inteligibil redactate, motiv pentru care solicităm instanței să aplice prevederile art. 4 alin. (5) al Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților" definiția dată de legea română clauzei abuzive reprezintă o transpunere a definiției cuprinse în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13].

Dispoziția legală din dreptul intern, în acord cu cea din dreptul comunitar, stabilește trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii:

•clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

•clauza să fie contrară bunei-credințe; și

•prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi dincontract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului .

Însă, așa cum se va arăta în continuare, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită în cauză.

În explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi Contractul standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. ”

S-a apreciat că faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct și în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă. în acest sens este și jurisprudența recentă a înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că: „Simpla afirmație că o clauză este abuzivă întrucât este prevăzută într-un contract standard preformulat nu este suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților”.

Orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului. în măsura în care constată că prețul acestui contract (reflectat în tipul de dobândă + comisioanele percepute de Bancă) nu este convenabil, este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci .

În aceste condiții, clauzele la care ne referim nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse de către Bancă.

Clauzele contractului de credit au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestora. Mai mult, înainte de semnarea contractului de credit, reclamanții au avut un termen rezonabil și suficient de reflectare asupra produselor băncii și a tuturor produselor de creditare reglementate prin contract. Acest fapt este, așa cum a arătat mai sus, confirmat chiar de către reclamanți la art. 9.3 din Contractul de credit și rezultă și din intervalul de reflectare scurs între data formulării cererii de creditare, după ce au analizat oferta Băncii, și data semnării Contractului.

În acest context prevederile clauzelor contestate din Contractul de credit: (i) sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil); (ii) au fost însușite de către consumator prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864 și (iii) au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta.

Astfel, potrivit art. 3.2 din contractul de credit, reclamanții au cunoscut faptul ca dobânda este variabilă si revizuibilă, în funcție de noua valoare a indicelui de referință si de valoarea marjei Băncii.

Prin urmare, contractul de credit nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părți, iar asumarea riscului doar de către Bancă, a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței contractului de împrumut care este un contract comutativ. Astfel, părțile (pe de o parte banca și, pe de alta parte, împrumutatul) au cunoscut obligațiile lor de la data încheierii contractului de credit, chiar daca obligația împrumutatului este una cu executare succesivă. Prin urmare, părțile și-au asumat riscul pe care îl implică derularea contractelor de credit.

În altă ordine de idei, nu orice clauză a unui contract de credit încheiat cu un consumator poate face obiectul analizei din punct de vedere al caracterului pretins abuziv, fiind necesar să i se recunoască creditorului, în orice situație, dreptul de a primi înapoi întreaga sumă împrumutată și un preț pentru suma respectivă pusă la dispoziția împrumutatului pe o anumită perioadă.

Apare astfel necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 și ceea ce pare abuziv dintr-o perspectiva emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plată în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului. Schimbările în situația financiară a împrumutatului, chiar dacă acestea ar avea natura unui caz fortuit, nu permit exonerarea acestuia de la îndeplinirea obligațiilor de rambursare a împrumutului și de plată a costurilor punerii sumei împrumutate la dispoziția sa. Sumele de bani sunt bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

Totuși, indiferent de interpretarea care s-ar da noțiunii de clauze impuse, în niciun caz nu se poate considera că ar fi îndeplinite celelalte două condiții pe care legea le impune pentru ca astfel de clauze să fie considerate abuzive.

Pârâta a menționat că, în cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directă, ci și pe cea de opțiune.

În acest context, pârâta a menționat că piața bancară este una concurențială, în care băncile se străduiesc să atragă clienții, astfel că termenii si condițiile referitoare la dobândă si la comisionul de acordare credit, care se materializează în costul creditului, sunt elementele esențiale ale determinării opțiunii unui viitor împrumutat, acesta cunoscând foarte bine (mai ales) aceste condiții, înainte de alegerea unei bănci de la care să solicite împrumutul necesar. D. urmare, cu cât o Bancă are condiții de creditare mai bune (respectiv, costuri mai mici pentru împrumutat), cu atât mai mulți clienți poate avea și, în consecință, poate înregistra rezultate financiare mai bune. Așadar, reclamanții nu pot invoca faptul că nu au cunoscut aceste condiții referitoare la dobândă și la comisioanele reclamate ca fiind abuzive, când, în realitate, tocmai aceste condiții i-au determinat pe aceștia să aleagă P. B. drept furnizor de servicii financiare și să încheie cu aceasta un contract de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum încheiat cu altă bancă, respectiv Bancpost.

În sprijinul acestei teze pârâta a invocat prevederile art. 4 alin. (5) al Legii 193/2000, potrivit cărora „fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:

a)natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheieri/ acestuia;

b)toți factorii care au determinat încheierea contractului. ”

În fapt, clientul poate opta între produsele oferite de aceeași Bancă, având posibilitatea astfel să aleagă intre mai multe servicii oferite. În acest sens, băncile doresc, pe de o parte, să își fidelizeze clienții existenți, iar, pe de altă parte, să atragă clienți noi, oferindu-le diverse condiții mai bune de dobândă la acordarea unui credit.

În prezenta cauză, având de ales între o dobândă fixă și una variabilă, reclamanțiiauales un credit cu o dobândă variabilă (fiindcă oferta era mai bună pentru acest tip de dobândă) și au beneficiat chiar și de reglementări preferențiale, în sensul că timp de 6 luni nu au achitat dobânda.

În orice situație, pentru a putea vorbi de o negociere la semnarea contractului de credit, este necesar ca în prealabil să existe o cerere scrisă din partea unuia dintre partenerii contractuali. Spre exemplu, este de notorietate faptul că, în această perioadă de criză, în scopul de a atrage resurse financiare, băncile negociază dobânzi preferențiale la depozite. Prin urmare, posibilitatea de negociere există. Dar o negociere nu presupune în mod obligatoriu acceptarea necondiționată a celor solicitate de partenerul de negociere. în ultimă instanță, decizia finală de acceptare a anumitor clauze contractuale/încheierii Contractului de credit este influențată atât de mediul economic, cât și de necesitățile fiecăruia.

Or, în speță, reclamanților le-au fost respectate de către Bancă atât dreptul privind negocierea directă, cât și dreptul de opțiune. Așadar: (i) pe de o parte, consumatorii au negociat atât contractul de credit, cât și actele adiționale încheiate ulterior (ii) iar pe de altă parte, a avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii și produse bancare oferite atât de către bancă, cât și de către alte instituții bancare concurente.

În urma analizei, aceștia au optat pentru unul dintre produsele bancare oferite de către pârâtă (întrucât, la acel moment, acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piață).

Prin urmare, cunoscând condițiile Băncii - care s-au dovedit a fi mai avantajoase decât cele practicate de către alte instituții bancare sau chiar de către parată pentru alte tipuri de produse si servicii bancare - reclamanții au acceptat în cunoștință de cauză, ulterior negocierii, clauzele contactului de credit.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului (comerciantului), respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a pârâtei trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ" depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de supremație la încheierea contractului.

Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ., buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Dispozițiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

Instanța urmează a analiza conduita pârâtei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007. Reclamanții nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună- credință instituită de art. 1899 alin, (2) C.civ.

Chiar dacă sarcina probei nu incumbă pârâtei, a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă conduita acesteia prin raportare la practica generată de . OUG 50/2010. Propunerile de modificare conținând o formulă transparentă de variație a dobânzii și determinare a comisioanelor percepute demonstrează intenția băncii de a așeza contractul de credit pe baze care reflectă tocmai clarificarea clauzelor denunțate în acest litigiu ca fiind abuzive.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Fiind inovatoare în blocul de legalitate național, doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea sociala și personală”. Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

În cauza de față o astfel de dovadă nu a fost făcută de către reclamanți. De altfel, o atare dovadă nici nu ar putea fi făcută, ținând cont de împrejurarea că reclamanții au cunoscut încă de la momentul încheierii contractului de credit termenii în care acesta urma să se deruleze.

Așa cum rezultă din argumentele de mai sus, în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale denunțate ca fiind abuzive de către reclamanți să fie considerate abuzive.

Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei nr. 93/13 în ceea ce privește modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criteriile care trebuie avute în vedere. în acest sens, art. 4 alin. (5) și (6) din Legea nr. 193/2000 stabilește cu titlu de principiu că evaluarea se face în funcție de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În afara enumerării condițiilor teoretice a căror îndeplinire cumulativă ar conduce la încadrarea clauzelor din contractul încheiate cu consumatorii în categoria prevederilor abuzive, pentru simplificarea demersului de identificare și calificare a naturii acestora, Anexa la Legea nr. 193/2000 oferă o listă exemplificativă a clauzelor care sunt considerate abuzive. Printre altele, anexa menționată face referire la clauzele care „dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

Se prevede cu titlu de excepție că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative:

-să existe o motivație întemeiată, pentru această modificare și furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia

imediat contractul.

Astfel cum a arătat, în cauza de față au fost îndeplinite condițiile excepționale menționate în Legea nr. 193/2000, pentru modificarea ratei dobânzii plătibile de către reclamanți, iar art. 3.2 și art. 3.4. din Contractul de credit în varianta anterioară alinierii Contractului de credit la prevederile OUG nr. 50/2010 nu pot fi considerate abuzive.

În acest context este neîntemeiată și cererea reclamanților de a constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a prevederilor actelor adiționale pentru motivul că noua marjă a dobânzii agreate de aceștia nu ar fi fost stabilită printr-o formulă transparentă. Așa cum s-a arătat necesitatea majorării marjei Băncii și motivele care au stat la baza acestora au fost explicate reclamanților într-o manieră detaliată, transparentă și onestă.

Clauzele 3.1și 3.4. din Contractul de credit nu sunt abuzive.

Inițial, la art.37 din OUG nr. 50/2010, legiuitorul a statuat că dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LiBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă, iar ulterior, dispozițiile art. 37 din OUG nr. 50/2010 au fost modificate prin Legea nr. 288/2010, creditorul având obligația de a adăuga o anumită marjă fixă (cea existentă la momentul intrării în vigoare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010) la indicele de referință EURiBOR/ROBOR/LIBOR sau la rata dobânzii de referință a BNR,

În concret, având în vedere prevederile OUG 50/2010, începând cu data de 19.09.2010 marja fixă a Băncii urma să fie de 10.7%. Dobânda variabilă e formată din acest procent plus valoarea indicelui LIBOR la 3 luni.

Așadar, marjaBăncii a fost „înghețată” la un cuantum fix, pentru viitor, ceea ce a presupus modificarea automată a art. 3.1. și art. 3.4. din Contract. Astfel, Banca a pus în practică voința legiuitorului de a-i proteja pe consumatori, începând cu data intrării în vigoare a dispozițiilor OUG 50/2010, de modificările marjei, modificări care, anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010 nu erau interzise de legislația în vigoare.

Solicitarea reclamanților este neîntemeiată, având în vedere că anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010 modificarea marjei nu era interzisă de legislația în vigoare, iar ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, Banca s-a conformat acestor prevederi. „înghețând” prin Act adițional marja potrivit noilor dispoziții legale.

Clauza referitoare la comisionul de acordare credit nu are caracter abuziv.

Pârâta a învederat faptul că la data încheierii contractului de credit (06.10.2008) nu exista nicio interdicție legală națională sau comunitară privind perceperea comisionului de acordare credit. Prevederile art. 36 din OUG 50/2010 nu au un caracter retroactiv, astfel că nu pot determina reținerea nelegalității comisionului de acordare credit perceput (în anul 2007) anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010.

S-a mai invocat excepția lipsei de obiect a capetelor de cerere privind comisionul de rambursare anticipată.

Din prezentarea contextului semnării și derulării contractului de credit rezultă că acest contract a fost deja aliniat prevederilor OUG 50/2010. Ca urmare, comisionul de rambursare anticipată a creditului a fost eliminat începând cu data de 19.09.2010.

Anterior alinierii contractului de credit la prevederile OUG nr. 50/2010, acest comision nu a fost perceput reclamanților, pentru că nu au existat sume rambursate în avans. Reclamanții au solicitat doar exonerarea de la plata acestui comision pe viitor, în cursul executării contractului de credit, în ipoteza constatării caracterului abuziv al acestuia.

Or, așa cum a arătat, acest comision nu mai este aplicabil din anul 2010, astfel că solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzei care îl reglementa și de excludere a sa din contract și exonerarea de la plata acestuia pe viitor sunt lipsite de obiect.

Suplimentar argumentelor deja expuse, pârâta a arătat că modalitatea de variație a dobânzii în funcție de marja Băncii este permisă de art. 37 alin. (c) din O.U.G. nr. 50/2010, comisionul de acordare este permis de art. 36, iar dobânda penalizatoare este permisă de art. 38 alin. (2).

Totodată, art. 40 din OUG nr. 50/2010 prevede ce anume este expres interzis, iar art. 46 prevede care sunt aspectele obligatoriu de comunicat debitorului.

S-a mai precizat că esențial pentru soluționarea prezentului litigiu este faptul că creditul a fost acordat de Bancă reclamanților în CHF, pus la dispoziție în CHF, astfel că în mod firesc s-a stipulat restituirea acestuia tot în CHF în conformitate cu art. 1578, art. 1584 și 1585 C.civ. 1864 (dreptul comun în materia contractelor de împrumut, aplicabil în lipsa unei dispoziții contrare convenționale sau din legea specială). Așadar, creditele nu au fost indexate prin raportare la o monedă străină, ci au fost acordate direct în monedă străină, astfel că suma de restituit a fost exprimată în moneda în care a fost acordat creditul.

Conform normelor interne ale Băncii, chiar și după semnarea contractului de credit, împrumutatul mai era încă o dată avertizat asupra obligațiilor asumate, în special asupra celor ținând de rambursarea împrumutului, de notificare a oricăror modificări ale datelor de contact, precum și privind posibilitatea de modificare a dobânzilor și notificarea acestor modificări și comunicarea noului grafic de rambursare.

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenței unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispozițiilor contractuale sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C.civ. 1865 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială). Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate. Potrivit art. 1578 C.civ. 1865, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

D. fiind principiul nominalismului monetar aplicabil potrivit art. 1578 din Codul civil de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobândă și comisioane prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractelor de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate .

Într-o atare situație, este firesc ca împrumutatul să își asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie. De asemenea, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur .

Această regulă este o aplicație a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate. Debitorul obligației imposibil de executat - aceea de a restitui împrumutul la scadență, potrivit graficului de rambursare - este cel care trebuie să suporte riscul contractului și consecințele agreate de părți în contract în cazul neîndeplinirii obligațiilor esențiale.

În ceea ce privește suportarea riscului valutar într-un contract de împrumut Înalta Curte de Casație și Justiție a decis următoarele:

’’Fără o asigura depozitele în lei pentru obținerea valutei necesare rambursării ratelor și dobânzilor, debitoarea a încălcat dispozițiilor art. 4 din convenție. Este adevărat că lipsa disponibilităților valutare a determinat Banca garantă să plătească ratele scadente din resurse proprii, urmând a fi desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voință al părților. De altfel, riscul contractual, privind diferența de curs valutar. nu putea aparține Băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea ratelor achitate în calitate de garant. în privința schimbării esențiale a împrejurărilor avute în vedere de părți, la momentul încheierii convențiilor, se impun unele precizări. Teoria impreviziunii trebuie recunoscută în măsura în care obligația contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată prin contract. în acest sens se apreciază, dacă obligația și-a pierdut identitatea, verificându-se dacă modificarea circumstanțelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variația circumstanțelor si, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suportă debitorul obligației de executat, în lipsa unei dispoziții contrare. Chiar dacă relația între risc si impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanțelor ca exclusă din sfera riscului, reparația este determinată, prin interpretarea convenției, în funcție de natura contractului’’

Riscul valutar a fost gestionat printr-o analiză a veniturilor solicitanților raportat la condițiile de creditare și la gradul de îndatorare stabilit de Bancă, precum și prin solicitarea de garanții reale pentru a securiza creditul în această manieră, Banca a minimizat riscul ca împrumutații să nu restituie creditele luate și a dat dovadă de aplicarea unei politici prudente de acoperire a riscurilor. Banca nu putea cunoaște evoluția ulterioară a situației economice și politice a României și a Europei si impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existența unor fluctuații ale cursului de schimb valutar care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaților săi, astfel că nu avea cum și nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumutat în parte.

Pentru a înțelege corect și complet decizia CJUE pronunțată în cauza Kasler, este esențială înțelegerea situației de fapt care a generat întrebările preliminare și înțelegerea faptului că situația concretă a Reclamanților nu este identică situației reclamanților Kasler din această decizie.

Prin acțiunea introdusă de reclamanții Kasler împotriva băncii Jelzalogbank în fața instanței maghiare s-a susținut că o clauză (care permite băncii să calculeze ratele lunare de rambursare scadente pe baza cursului de schimb la vânzarea monedei străine aplicat de bancă, deși cuantumul împrumutul deblocat era stabilit de bancă pe baza cursului de schimb la cumpărare pe care îl aplică valutei respective) este abuzivă prin aceea că asigură băncii un avantaj unilateral și nejustificat în sensul art. 209 din Codul civil maghiar.

În concret, în speța dedusă judecății instanței maghiare, banca a acordat consumatorilor un credit în forinți (HUF) pentru o anumită sumă stabilită în CHF, a asigurat deblocarea creditului în HUF, moment la care a aplicat cursul de schimb al băncii în cauză la valoarea de cumpărare. Potrivit contractului, împrumutații aveau obligația ca ratele lunare să fie plătite tot în HUF, calculate însă la cursul de schimb la vânzare (curs diferit - mai mare - de cel de cumpărare utilizat la momentul deblocării creditului). Practic, banca obținea la momentul primirii ratei lunare o sumă în care era inclusă și diferența dintre cele două valori ale schimbului (cumpărare și vânzare de CHF), deși în concret nu avea loc niciodată vreo operațiune de schimb valutar.

În cauza de față, pârâta a acordat întotdeauna reclamanților o sumă în CHF, transferând această sumă în contul deschis pe numele reclamanților în CHF, iar contractual a stabilit ca restituirea creditului prin plata unor rate lunare să se facă tot în CHF, potrivit principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 C.Civ 1864.

Banca efectuează operațiuni de schimb valutar pentru reclamanți doar în două situații: (a) dacă împrumutatul dorește să facă o plată către un terț în altă monedă decât CHF, caz în care, la cererea expresă a reclamanților, efectuează o operațiune de schimb valutar și (b) în cazul în care la scadența unei rate, reclamanții nu plăteau rata lunară, situație în care banca avea dreptul de a debita orice cont al acestora, inclusiv un cont cu disponibilități în altă monedă decât CHF, caz în care realizează o operațiune de schimb valutar. în ambele situații avea loc o operațiune efectivă de schimb valutar, iar realizarea acesteia era sub controlul reclamantului împrumutat.

Așadar, situațiile din cele două cauze nu sunt comparabile.

Prin hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție în cauza C 26-13, s-a stabilit că diferența de curs valutar implicată în derularea contractului băncii maghiare cu reclamanții Kasler nu este parte a „obiectului principal al contractului” decât în cazul în care instanța maghiară ar constata că respectiva clauză stabilește o obligație esențială a contractului părților care îl caracterizează. Cursul normal al procedurii va fi următorul: dacă instanța națională va stabili că în sine această clauză instituie o obligație esențială a contractului, atunci clauza nu mai poate fi supusă controlului judecătoresc sub aspectul existenței sau inexistenței caracterului abuziv, iar dacă, dimpotrivă, stabilește, pe baza probatoriului concret, că această clauză nu determină o prestație esențială, atunci se va proceda în fața instanței naționale la verificarea caracterului abuziv.

Curtea de Justiție nu a pronunțat o soluție speței deduse judecății în sensul stabilirii caracterului abuziv al clauzei înseși, și de altfel nici nu putea, căci nu intră în sfera sa de competență, ci doar a dat o interpretare cu privire la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, urmând ca instanța națională să aplice în concret această interpretare cauzei cu care a fost învestită. După reluarea judecății cauzei, instanța maghiară va aprecia, având în vedere redactarea concretă a clauzei, dacă respectivii consumatori și-au exprimat un consimțământ neechivoc în baza unei clauze clare și inteligibile de a suporta în mod justificat un serviciu de conversiune monetară (diferența dintre cursul de cumpărare și cel de vânzare).

Prin urmare, cele două situații nefiind identice, nu suportă o paralelă justificată.

Spre deosebire de cursul EUR/RON, care se formează pe baza cererii și ofertei din piață și este direct tranzacționabil între bănci, cursul CHF/RON este format printr-o cotație încrucișată, ținând cont atât de cotația EUR/RON, cât și de cea EUR/CHF. CHF/RON nu este o expresie a cererii și ofertei de CHF în funcție de RON din piață, ci este strict un calcul matematic ce are la bază cotațiile la un moment dat ale cursurilor EUR/RON și EUR/CHF. BNR oferă pe pagina sa cotații oficiale pentru principalele valute contra RON, însă singura valută direct tranzacționabilă în piață este EUR, restul fiind formate pe baza altor perechi față de EUR.

Cursul CHF/RON este calculat ca EUR/RON împărțit la EUR/CHF, USD/RON este calculat ca EUR/RON împărțit la EUR/USD. De exemplu, la un curs EUR/RON de 3.2000 (curs întâlnit în anul 2007) și un curs EUR/CHF 1.6000 (de asemeni din 2007), cursul rezultant CHF/RON este 3.2000/1.6000 = 2.0000. Spre comparație, cursul de piață curent la 12.05.2014 este 4.4300 (EUR/RON) / 1.2200 (EUR/CHF) - 3.6311 (CHF/RON), Cursul BNR pentru CHF/RON valabil pentru data de 12.05.2014 este 3.6342, deci cotațiile interbancare reflectă corect evoluția cursului de schimb CHF/RON.

În perioada 2007 - 2012 cursul EUR/RON a oscilat între un minim de 3,0870 (2007) și un maxim de 4,6505 (2012), astfel că leul s-a depreciat pe parcursul perioadei în fața monedei unice europene. Față de minim, amplitudinea mișcării a fost de 50,65%.

În aceeași perioadă EUR/CHF a oscilat între un maxim de 1,6828 (2007) și un minim de 1,0094 (2011), cu o tendință clară, francul elvețian apreciindu-se în fața EUR. Față de minim, amplitudinea mișcării a fost de 66,7%.

În același timp, EUR/USD a avut o evoluție relativ statică față de celelalte două perechi, cu maxim de 1,6038 (2008) și un minim de 1,1875 (2010). în perioada analizată, mișcările cursului EUR/USD nu au avut o direcție clară, evoluția fiind laterală. Față de minim, amplitudinea mișcării a fost de 35%.

Se poate observa astfel cum leul românesc s-a depreciat în fața monedei unice europene în același timp cu deprecierea euro în fața francului elvețian. Cum rezultanta cursurilor EUR/RON și EUR/CHF este cursul CHF/RON, cele două mișcări ale monedelor în fața EUR au dus la dubla mișcare a leului românesc în fața francului elvețian. Deprecierea cu peste 50% a RON și aprecierea cu peste 65% a CHF în fața EUR a dus la o amplitudine a evoluției cursului CHF/RON de 125,91%, între minimul de 1,8738 (2007) și maximul de 4,2331 (2011). În schimb, leul a pierdut doar 71,02% între minimul de 2,2480 din 2007 atins pe USD/RON și maximul de 3,8445 atins în 2012, deoarece evoluția cotației EUR/USD nu a avut o amplitudine la fel de mare ca și cea a EUR/CHF.

În concluzie, este esențial a se reține următoarele:

a) cotația CHF/RON este o proporție matematică între cotația EUR/RON si cotația internațională EUR/CHF: astfel, influența asupra cursului CHF/RON vine din două direcții distincte, una internă și una internațională;

b) odată cu izbucnirea crizei financiare la nivel internațional, ambii factori ai proporției au evoluat, în sensul deprecierii RON fată de CHF: EUR/RON (deîmpărțitul) a crescut, iar EUR/CHF (împărțitorul) a scăzut.

Variația cursului de schimb CHF/RON nu se află sub controlul Băncii, care nu poate influența factorii care îi afectează cotațiile, așa cum va detalia în continuare.

Evoluția cursului de schimb CHF/RON și CHF/EUR anterior acordării creditelor demonstrează că francul elvețian era o monedă stabilă.

Atât graficul CHF/RON (Anexa 16), cât și graficul EUR/CHF (Anexa 17) demonstrează clar stabilitatea CHF ca monedă, în perioada acordării creditelor, până la declanșarea crizei financiare.

Conform datelor Reuters, cursul CHF/RON a evoluat între 2003 și 2006 în intervalul aproximativ 2.2000 și 2.7000 (o variație de aproximativ 20%). Mai departe, în anii 2007 - 2008 evoluția s-a desfășurat în intervalul 1.8800 - 2.3500, din nou cu aproximativ 20% între minim și maxim .

De asemenea, conform aceleiași surse, cursul EUR/CHF a evoluat între 1994 și 2008 în intervalul 1.4400 - 1.4700, din nou un interval de variație de aproximativ 20%, ceea ce pentru o perioadă de observație de 15 ani, sugerează o stabilitate ridicată a francului elvețian.

În contrast, perioada 2009 - 2011 aduce o volatilitate extremă, fără precedent, a celor două cursuri de schimb, atât EUR cât și RON depreciindu-se semnificativ în fața CHF. Astfel, EUR pierde aproximativ 40% (scădere de la 1.7000 la 1.1000) în fața CHF într-un interval de numai doi ani, dublul volatilității observate în perioada anterioară de 15 ani. În același interval de timp, RON se depreciază în fața CHF de la 2.35 la 3.87, aproximativ 65%, o volatilitate de trei ori mai mare decât în intervalele anterioare de observație.

Amplitudineaacestor mișcări este extraordinară și nu putea fi prevăzută de cătreBancăpe baza datelor din trecut. Predicția mișcărilor de curs valutar este o disciplină cu un istoric foarte bogat, dar care și în prezent rămâne totuși cu un grad de acuratețe foarte scăzut.

În atare condiții, susținerile reclamanților potrivit cărora fenomenul de hipervalorizare a CHF ar fi fost previzibil pentru-experții financiari ce activează în cadrul Băncii sunt netemeinice.

În consecință, suportarea riscului de schimb valutar (i) a fost reglementată și consimțită contractual de către părțile Contractului de credit, fără existența vreunei constrângeri, și (ii) se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C.civ. 1864, conform căruia “convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

De asemenea, Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul său (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanelor juridice), cât și implicit solvabilitatea și stabilitatea sa. Modificarea contractelor de credit în sensul solicitat de reclamanți nu ar avea niciun temei legal (fiind contrară art. 969 si art. 1100 C.Civ. 1864) si, în plus, ar avea consecințe extrem de grave asupra situației financiare a Băncii .

În concluzie, modificarea contractului de credit prin stabilizarea cursului de schimb al monedei creditului ar încălca prevederile legale privind reglementarea contractului de împrumut cu dobândă și libertatea economică a Băncii, creând acesteia prejudicii nejustificate, în condițiile în care acordarea unui credit în monedă străină s-a făcut cu deplina respectare a prevederilor legii.

În situația în care instanța ar da curs solicitării reclamanților, interpretând dispozițiile Legii nr. 193/2000 în sensul înlăturării clauzelor referitoare la rata dobânzii și la comisioanele aferente creditului, efectele pe care această interpretare le-ar produce ar fi de negare atât a dreptul subscrisei de proprietate privată, cât și a celui de exercitare liberă a activității economice.

Implicațiile economice ale anulării clauzelor reclamate ar conduce la infirmarea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în cuantumul comisionului de acordare a creditului și a dobânzilor percepute. Mai mult, anularea retroactivă a acestor clauze ar conduce la pierderi semnificative ale Băncii, care, din perspectiva dreptului european al Curții Europene a Drepturilor Omului („CEDO”) reprezintă exproprieri de fapt. Aceste câștiguri nu au fost niciodată ipotetice, ci determinabile, la momentul agreării lor părțile manifestându-și voința juridică în deplină libertate și cunoaștere a legii.

Prin urmare, lipsirea băncilor de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare are efectul unei atingeri aduse proprietății, în înțelesul jurisprudenței CEDO, care, pe acest tip de contencios, a condamnat statul român numeroase cauze. Aceste drepturi de creanță sunt asimilate, din perspectiva jurisprudenței CEDO, noțiunii de bun . Or, suprimarea acestor drepturi reprezintă o privare de un câștig cert, o veritabilă atingere adusă drepturilor pârâtei, născute în mod legal, în temeiul unor contracte.

În prezent, dacă s-ar crea o practică majoritară în sensul stabilizării cursului CHF din contractele de credit semnate în 2007 - 2008, sau dacă s-ar dispune conversia creditelor în lei la cursul semnării (eventual și cu o marjă în plus), s-ar ajunge la un curs mediu de cca 2-2.5 RON/CHF. Diferența până la un curs de 4,4 RON ar însemna jumătate din valoare, așadar mai mult de 1 miliard de euro (pentru un număr de cca 75.000 credite în CHF, cu o valoare agregată de cca 2.5 miliarde EUR).

Dacă se extinde raționamentul și lacreditele în EUR, pentru a evita discriminarea acestor debitori, s-ar ajunge la o diferență considerabilă între cursul de contractare din 2009, de exemplu, și cursul actual, care ar genera de asemenea o diferență considerabilă ce ar fi adăugată diferenței generate de cursul de schimb RON/CHF.

Din cele de mai sus rezultă că atâtstabilizarea cursului de schimb cât și conversia creditului în monedă națională ar fi măsuri care ar încălca drepturile Băncii, care suportă și ea riscul evoluției cursului de schimb valutar (dacă ar scădea cursul RON/CHF sub nivelul cursului la care a fost semnat contractul Banca ar avea de pierdut) și care ar fi susceptibile să destabilizeze sistemul financiar bancar.

Ca urmare, pârâta a solicitat respingerea acestui capăt de cerere al reclamanților, cu atât mai mult cu cât în cazul concret dedus judecății creditul este aproape în integralitate restituit.

Contractul de credit a fost semnat în anul 2008, astfel că legea aplicabilă acestuia este C. civ. 1864. Or, potrivit art. 969 C. civ. 1864 „(1) Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. (2) Ele se pot revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Aceste prevederi legale transpun la nivel normativ principiul fundamental pacta sunt servanda.

Ca urmare, odată convenția încheiată, aceasta trebuie respectată întrutotul de părțile contractante. în virtutea acestui principiu, în convenția dintre părți nu este permisă intervenția unor terți, deoarece acest lucru ar fi echivalent cu încălcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voință a părților.

Practica instanțelor a fost cvasi-unitară în sensul respectării forței obligatorii a contractului, care nu decurge numai din voințele individuale ale părților contractante, ci constituie un adevărat imperativ social, necesar pentru garantarea climatului de ordine și securitate juridică. Prin urmare, contractul nu poate fi modificat de către instanță, chiar dacă executarea devine mai oneroasă decât ceea ce anticipase una dintre părți.

Ca urmare, în cazul contractului de credit, instanța nu poate interveni în convenția părților pentru a dispune modificarea acestora. Instanța nu beneficiază de această prerogativă nici atunci când analiza obligațiilor părților se face pe tărâmul dreptului consumației, în acest sens este și jurisprudența instanțelor naționale.

În consecință, chiar și în situația în care, prin absurd, instanța ar constata nulitatea absolută a clauzelor contestate, aceasta tot nu ar avea posibilitatea legală de a dispune modificarea Contractelor de credit în sensul avut în vedere de Reclamanți. Dimpotrivă, într-o astfel de situație, contractul de credit nu ar putea continua în lipsa clauzelor pretins abuzive, devenind incidente stipulațiile contractuale privind declararea scadenței anticipate a creditului.

Ca urmare, în cazul contractelor de credit, instanța nu poate interveni în convenția părților pentru a dispune modificarea contractelor prin convertirea contractelor de credit în altă monedă și prin efectuarea acestei conversii la cursul de schimb de la data semnării acestora. Instanța nu are această prerogativă nici atunci când analiza obligațiilor părților se face pe tărâmul dreptului consumației. În acest sens este și jurisprudența instanțelor naționale .

În subsidiar față de susținerile ce preced, pârâta a solicitat instanței să constate că, față de caracterul succesiv al prestațiilor, anularea clauzelor invocate de reclamanți nu poate produce efecte retroactive.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat anularea unor clauze pretins a fi abuzive, solicitând instanței și restituirea sumelor plătite în contul acestora, fără a le preciza însă în mod concret.

Or, în ipoteza absurdă în care acțiunea reclamanților ar fi admisă, sumele deja achitate nu pot fi restituite. Contractul de credit reprezintă un contract cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Această excepție de la principiul restitutio în integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de Bancă. Astfel cum un chiriaș nu poate restitui folosința de care s-a bucurat a unui bun, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinței sumelor de bani puse la dispoziție în temeiul contractului de credit.

În situația în care numai pârâta ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților.

De altfel, efectul sancțiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este „modificarea clauzelor contractuale, sau desființarea acelui contract, cu daune-interese”. Deoarece Reclamanții nu au solicitat desființarea contractului de credit, în ipoteza în care clauzele ar fi considerate abuzive, singurul efect pe care instanța îl poate da eventualei sancțiuni pe care ar găsi-o aplicabilă este modificarea pentru viitor a acestora.

În consecință, instanța învestită cu soluționarea prezentei cereri de chemare în judecată este competentă doar să stabilească limitele unui nou cadru contractual, pe care ambele părți au libertatea să îl accepte sau nu, cu consecința posibilității Băncii de a solicita ulterior rezilierea Contractelor de credit și, implicit, restituirea sumelor acordate în baza acestora.

Pentru a solicita denominarea în monedă națională a creditului reclamanții invocă Regulamentul BNR nr. 4/2005, apreciind că restituirea împrumutului în monedă străină ar fi contrară acestuia. Reclamanții omit însă că acest regulament se aplică plăților, încasărilor, transferurilor între rezidenți și altor operațiuni care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii. Or, contractul de credit nu este o operațiune de comerț cu bunuri și servicii, ci are natura juridică foarte clară de contract de împrumut, astfel că prevederile Regulamentului nr. 4/2005 nu i se aplică.

În plus, reclamanții au avut de la semnarea contractului de credit posibilitatea de a solicita conversia creditului în monedă națională. Această posibilitate s-a menținut și după apariția OUG 50/2010, pentru acest serviciu solicitat de reclamanți putând fi perceput un comision unic.

Pentru toate argumentele anterior prezentate, pârâta a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost completată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, potrivit dovezilor ce vor fi depuse la dosar.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 205, art. 451 și art. 453 C.pr.civ.; dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și pe cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992; art. 37 și art. 95 din OUG nr. 50/2010 si pe dispozițiile art. 969 C. Civ. 1864, precum și pe celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentului document.

La întâmpinare, pârâta a anexat în copie următoarele înscrisuri: anexe la descrierea produsului, adresa nr.1425/23.03.2007, adresele nr.5608/24.07.2007, nr._/12.02.2014, norma internă a băncii, contractul de împrumut nr._99830/06.10.2008 și anexele la acesta, jurisprudență.

La data de 31.03.2015, prin compartimentul registratură, reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea apărărilor invocate prin întâmpinare de către pârâta P. B. ROMANIA SA ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește susținerile legate de faptul ca reclamanții au contractat un credit editat în conformitate cu normele legale, care nu conține nicio clauza abuziva, consideră ca aceste susțineri sunt neîntemeiate. Prin cererea de chemare în judecata au făcut referire pe larg la aspectele de ordin juridic care conduc la concluzia ca susținerile lor sunt întemeiate. Reclamanții au încheiat un contract sinalagmatic, consensual si cu titlu oneros si nu contesta faptul ca trebuie sa-si execute obligația ce consta în rambursarea creditului. Însă, prin cererea de chemare în judecata, instanța este chemata să anuleze clauzele abuzive inserate cu rea-credința de către pârâtă, restabilind astfel echilibrul contractual esențial pentru desfășurarea normală a raporturilor economice.

Pârâta a susținut ca pentru a putea fi apreciata o clauza ca fiind abuzivă trebuie să nu fi fost negociata între comerciant și consumator, să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, să fie clară, fără echivoc si să nu facă obiectul excepției reglementata de art. 4 alin 6 din Legea 193/2000, deci să nu formeze preț al contractului.

Disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision, este o dovada irefutabila a relei credințe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor banci care acționau pe aceeași piața cu banca respective si, pe de alta parte reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

Dezechilibrul semnificativ între drepturi și obligații, face referire în principal la dezechilibrul juridic creat prin inserarea clauzelor abuzive, costul ridicat al creditului fiind doar una din principalele consecințe. Prin clauzele abuzive inserate în contract a fost influențat comportamentul consumatorului în sensul în care acesta a semnat un contract fără a i se aduce la cunoștința adevărata natura juridica si modul în care poate fi prejudiciat, chiar daca își execută obligațiile asumate cu buna credința. Potrivit definiției reglementate la art. 2 lit. e din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii, deformarea substanțiala a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practice comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștința de cauza, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o. Art. 6 lit. d din același act normativ prevede ca o practica comerciala este incorecta si este considerată o acțiune înșelătoare daca ea conține informații false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să țină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situație, induce în eroare sau este susceptibila să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preț sau la modul de calcul al acestuia. Prin împiedicarea consumatorului să aprecieze costurile creditului, clauzele sus menționate se încadrează în articolele de lege precizate, în consecința, trebuie sancționate ca atare cu nulitatea.

Cu privire la caracterul negociabil al contractului, apreciază ca situația de fapt este de natura să arate ca în speța contractul semnat a fost un contract de adeziune. Pe de o parte pârâta a susținut ca doar în acest fel clauzele contractuale sunt clare si fără echivoc, însă pe de alta parte afirma ca trebuie realizată o distincție între obligația de informare a băncii si obligația de consiliere. Faptul ca pârâta nu a ascuns perceperea comisioanelor nu este suficient pentru a putea susține ca reclamanții au beneficiat de posibilitatea de a negocia clauzele care li s-ar fi părut dezavantajoase. La momentul încheierii contractului parata ar fi avut obligația sa aibă în vedere nivelul de pregătire si înțelegere al reclamanților si să îi informeze în mod corect si complet despre clauzele inserate în contract. Se poate afirma ca pârâta și-a respectat aceasta obligație, iar reclamanții au semnat în cunoștința de cauza, doar în cazul în care aceștia ar fi avut efectiv cunoștința de conținutul acestor clauze. Simpla prezentare formala nu este de natura a crea premisa ca reclamanții au cunoscut conținutul acestora. Reclamanții nu au înțeles să realizeze o contraoferta deoarece în primul rând nu li s-a adus la cunoștința faptul ca aveau aceasta posibilitate. Pârâta nu a prezentat convenția de credit cu intenția ca reclamanții să aibă efectiv posibilitatea să influențeze în mod real anumite clauze pe care le-ar fi considerat abuzive, ci în așa fel încât aceștia să fie convinși ca accepta o oferta foarte buna. În speța instanța este chemată să cenzureze atitudinea abuziva a pârâtei, care prin inserarea clauzelor abuzive în contract a reușit să încheie o convenție de credit de natura să prejudicieze reclamanții. Este adevărat ca pârâta nu i-a obligat pe aceștia să semneze convenția de credit, însă se poate afirma că prin modalitatea de îndeplinire a obligației de informare a acestora, le-a viciat consimțământul. Este evident faptul că, dacă ar fi fost informați în mod corect si efectiv despre adevăratul continut al clauzelor contestate, nu ar fi semnat convenția de credit. Reclamanții nu au formulat puncte de vedere contrarii, deoarece în momentul în care au solicitat informări din partea pârâtei, aceasta i-a asigurat ca ofertele așa cum sunt formulate reprezintă cea mai bună soluție contractuală, lucru susținut de către parata si prin întâmpinare.

Având în vedere dispozițiile art. I din Actul adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractul de credit conform cărora dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii, consideră că această clauză dă dreptul băncii să modifice dobânda unilateral, fără un motiv întemeiat și specificat în contract, fără a circumstanția anumite elemente sau criterii obiective în funcție de care să se facă modificare, aspecte ce fac decizia băncii să fie discreționară și imposibil de controlat de către consumator iar clauza să fie abuzivă față de dispozițiile pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 conform cărora sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Art. 9 lit. g din OG nr. 21/1992 potrivit cărora în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele regului: variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, nemenționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru; dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract; formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.

În ceea ce privește comisionul de administrare în valoare de 1 leu stipulat în Actul adițional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractul de credit la art. II.2, solicită să se aibă în vedere ca acesta nu era trecut în contract. Prin aceasta clauza, care datorită modului în care este formulata si perceputa, fără nicio posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub forma voalată a unui nou comision. Nu pot fi primite apărările pârâtei potrivit cărora contractul este legea părților, deci reclamantul nu trebuia sa îl încheie daca nu era de acord si nici sa achite comisionul pe parcurs.

Realitatea este că reclamanții ca si celelalte persoane care apelează la împrumuturi bancare, nu au avut alta posibilitate, în măsura în care doreau să beneficieze de serviciile băncii, decât sa accepte în . banca.

Acest lucru nu înseamnă însa că nu pot sa se adreseze pe parcurs unei instanțe pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.

Acest comision, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului, și, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.

Cu privire la denominare Curtea Europeana de Justiție în cauza Kasler (Ungaria) s-a pronunțat cu privire la acest aspect arătând că prevederea dintr-un contract care stabilește denominarea plaților în moneda străină după un curs majorat fata de cel de la data acordării creditului nu face parte din preț si, deci, poate fi analizata sub raportul caracterului abuziv de judecătorul național.

La momentul încheierii contractului prin raportare la condițiile economice concrete si la posibilitatea concreta de înțelegere a reclamanților si a clauzelor contractuale cu implicațiile sale pe termen lung, contractarea unui

credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit în euro sau în moneda naționala iar acest motiv a fost unul determinant în exercitarea opțiunii.

Deși s-au obligat să returneze creditul și costurile aferente la termenele stipulate în contract, creșterea intempestiva a cursului CHF, a dobânzii si, pe cale de consecința a comisioanelor au determinat imposibilitatea achitării ratelor contractuale.

În mod evident aceasta creștere a cursului CHF a determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului, obligațiile reclamanților fiind în momentul de față vădit disproporționate fata de cele în considerarea cărora s-au obligat contractual.

Având în vedere pozițiile evidente de inegalitate dintre cele doua părți, banca având o poziție dominantă în raport cu consumatorul, îi revenea obligația informării în mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele j esențiale ale produsului sau serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) si implicit cu privire la implicațiile îndatorării si la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar așa cum reiese din OG 50/2010.

În același sens, CJUE în decizia sus-menționata a arătat că nu e suficient ca termenii în care se exprima clauzele contractuale, inclusiv cele relative la preț, sa fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci si să fie inteligibile din punct de vedere juridic, adică orice consumator cât de cât diligent, să poată să își cunoască obligațiile si să poată să aprecieze consecințele economice negative pe care le risca din faptul încheierii contractului cu banca. Contractul trebuie sa expună în mod transparent funcționarea concreta a mecanismului de schimb al monedei străine, astfel încât consumatorul sa poată să evalueze, pe baza unor criterii clare si inteligibile, consecințele economice care rezulta din faptul semnării contractului.

Natura abuzivă a riscului valutar prin raportare la momentul încheierii contractului si la circumstanțele acestuia consta în primul rând în caracterul prestabilit si impus, fără posibilitatea influențării acestuia.

Din interpretarea clauzelor contractuale se poate deduce ca exista un dezechilibru major intre drepturile si obligațiile stabilite de către părți, riscul valutar fiind suportat în mod exclusiv de către reclamanți cu toate consecințele sale negative, fără a avea posibilitatea reala de negociere a acestei clauze.

Astfel, criteriul echivalentei prestațiilor, ce presupune existenta unei proporționalități între drepturile si obligațiile părților a fost grav afectat, impunerea clauzei de risc valutar în sarcina exclusivă a reclamanților determinând denaturarea raportului juridic obligațional prin îngreunarea excesiva a situației si conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporționat.

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigentelor de informare și protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului acestuia de a înțelege prevederile si efectele pe termen lung al contractului pe care îl încheie. În concret, fiecare beneficiar al unui credit în valuta trebuie sa cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs. Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hiper - valorizare a CHF, un fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o moneda caracterizata prin instabilitate iar la momentul încheierii contractului aceasta moneda se situa în jurul pragului minim istoric, astfel încât creșterea față de moneda națională era inevitabila, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul comunitar, întrucât este de natura să angajeze juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii si obligației asumate.

Stabilizarea cursului de schimb CHF — RON la momentul încheierii contractului, valabil pe toata durata contractului restabilește proporționalitatea prestațiilor . Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil, fiind un contract comutativ si, prin urmare, caracterizat prin faptul ca întinderea drepturilor si obligațiilor pârtilor la momentul încheierii contractului este determinata sau determinabila, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care si-au manifestat acordul ceea ce exclude expunerea uneia dintre parți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor si incert si oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig.

Pentru consumator creșterea cursului de schimb al CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a acestuia, întrucât nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care sa-i permită anticiparea unei creșteri intempestive a cursului de schimb si, asumarea în cunoștința de cauza a riscului valutar.

Ori potrivit dispozițiilor art. 75 si 76 din Legea 296/2004 contractele de credit pentru consum precum si toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie sa conțină clauze clare, corecte care sa nu determine aplicări echivoce ale acestora si pentru înțelegerea cărora sa nu fie necesare cunoștințe de specialitate.

Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvata a activității de creditare.

Această normă exclude asumarea riscului de creditare de către consumator iar măsura prin care pot fi restabilite cerințele echitații și bunei credințe este înghețarea cursului valutar.

Revizuirea efectelor contractului, datorita faptului ca s-au schimbat împrejurările avute în vedere la încheierea acestui contract, efectele sale fiind altele decât cele anticipate, se impune si ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii.

Este adevărat ca teoria impreviziunii a fost consacrata legislativ de Noul Cod Civil, care nu se aplică, însă norma legala a fost determinata de soluțiile jurisprudențiale pronunțate de instanțele judecătorești anterior intrării sale în vigoare.

Reclamanții au precizat că s-au obligat în condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderata față de moneda naționala, așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice, schimbările având un caracter imprevizibil pentru reclamanți, pentru ca nu au putut anticipa devalorizarea leului fata de CHF, de o asemenea maniera, astfel încât revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al părților, deoarece creșterea substanțiala a monedei creditului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia, în contextul actual, nu mai corespunde acordului de voința al părților.

În ceea ce privește denominarea plaților în moneda națională, reclamanții au invocat dispozițiile art. 2 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar potrivit căruia plățile, încasările, transferurile si orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectului comerțului cu bunuri si servicii se realizează numai în moneda naționala, cu excepția celor prevăzute în anexa 2, anexa în care nu este prevăzută achitarea lunara a ratelor de credit.

Pentru toate aceste considerente, reclamanții au solicitat respingerea apărărilor formulate de către pârâtă pe cale de întâmpinare si admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

La termenul de judecată din data de 30.04.2015, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 6 București.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale,invocată din oficiu, instanța reține următoarele:

Potrivit art.99 C.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.

În speță reclamanții au formulat mai multe capete principale de cerere, iar dintre acestea instanța constată că nu sunt evaluabile în bani capetele de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților.

Or, în cazul acestor capete de cerere neevaluabile în bani competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 c.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 c.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.

În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 c.proc.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția necompetenței materiale a instanței.

Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții M. M. C., CNP_7 si M. D., CNP_, ambii cu domiciliu în București, ., ., etaj 4, apartament 38, sector 6 în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA, cu sediul în București, ..29-31, sector 1, J_, CUI_, în favoarea Tribunalului București – Secția civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30.04.2015.

P. GREFIER

RED.AG/Thred.MM

3 ex/29.05.2015

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2307/2015....		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3122/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Sentința nr. 2320/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2329/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 2371/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 2307/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3122/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 3175/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr. 3169/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 1268/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI