Anulare act. Sentința nr. 3895/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3895/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 3895/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3895
Ședința publică din data de 25.05.2015
Instanța constituită din
P. C. A. E.
GREFIER A. V.
Pe rol, soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act – clauze abuzive și pretenții, privind pe reclamantul G. G. R. și pe pârâta C. E. BANK ROMANIA SA.
La apelul nominal făcut in ședință publică, se prezintă reclamantul, prin apărător D. R. cu împuternicirea avocațială aflată la fila nr. 9 din dosar și pârâta, prin apărător M. D. care depune împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care:
Pârâta, prin apărător, învederează instanței că pe rolul Tribunalului București, în aceeași zi cu prezenta acțiune a mai fost înregistrat un alt dosar privind aceleași părți, având aproape același obiect, dosar în care se solicită stabilizarea cursului de schimb și denominarea monedei naționale. În acest sens, depune la dosar extras de pe portalul Tribunalului București cu privire la existența dosarului nr._, comunicare, cerere de chemare în judecată și înscrisuri, arătând că în dosarul de la Tribunal, la momentul punerii în discuție a competenței, având în vedere suma solicitată prin acea acțiune, respectiv 66.000 lei, probabil Tribunalul își va declina competența în raport de acest aspect.
Reclamantul, prin apărător, arată că într-adevăr pe rolul Tribunalului București a fost înregistrată o altă acțiune având ca obiect denominarea creditului, însă capetele de cerere ale acestei acțiuni sunt complet diferite de cele ale cererii ce face obiectul cauzei de față. În acest sens depune la dosar cererea de chemare în judecată aflată pe rolul Tribunalului București, arătând că aceste capete de cerere sunt din categoria celor ce atrag competența exclusivă a Tribunalului, având în vedere obiectul cererii și valoare totală a contractului de credit care se raportează prevederilor procedurale referitoare la depășirea plafonului de 200.000 lei. Într-adevăr există două acțiuni pe rolul instanțelor ce privesc aceleași părți, însă obiectul pretențiilor este complet diferit și era firesc să introducă aceste acțiuni la instanțele care erau competente potrivit capetelor de cerere ce fac obiectul acțiunilor.
Instanța, pune în vedere părților că, prioritar oricăror discuții se impune a a discuta competența.
Conform art. 131 C.p.c., verificându-și competența, în baza art. 95 C.p.c. și art. 99 C.p.c., din oficiu, invocă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 6 București, apreciind capătul de cerere privind nulitatea clauzei prevăzută de art. 4.3 ca neevaluabil. În subsidiar, chiar dacă s-ar aprecia că acest capăt de cerere ar fi evaluabil, raportat la valoarea dobânzii din contract, pune în discuție excepția invocată.
Reclamantul, prin apărător, solicită respingerea excepției, având în vedere că valoarea pretențiilor se circumscrie sumei de 200.000 lei.
Pârâta, prin apărător, arată că din punctul său de vedere competentă material, general și teritorial este Judecătoria Sector 6 București, având în vedere cuantumul pretențiilor totale solicitate de reclamant.
Instanța rămâne în pronunțare cu privire la excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 05.03.2015, reclamantul G. G. R., în contradictoriu cu pârâta . România SA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor 4.3, 5.1 lit. b, 5.1 lit. c, 5.2, din contractul de credit și de garanție nr. NPCG 320/_/03.12.2007, obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți (valoarea capătului 1 de cerere fiind compus din: clauza prevăzută de art. 5.1 lit. b din contract valorează 2980 CHF și reprezintă comision de acordare credit, iar clauza prevăzură de art. 5.1 lit. c valorează 20.499 CHF, din care reclamantul a achitat până în prezent suma de 3316,00 CHF- de la data contractării creditului și până la scadența din data de 15.03.2015, valoarea totală a obiectului cererii de chemare în judecată este de_ CHF (_,85 lei la cursul BNR de 4.15 lei/CHF ), această valoare fiind obținută prin adunarea valorii capetelor 2 și 3 de cerere.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că are calitatea de împrumutat, dobândită în baza contractul de facilitate de credit si de garanție nr. NPCG320/_ din data de 06.12.2007 încheiat cu C. E. Bank SA.
Potrivit art. 4 alin. 1 și alin.2 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”
De asemenea art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard pre formulată a fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
De asemenea, art.1 alin.1 din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, și contrar bunei-credințe; 3) nu se referă la obiectul sau la prețul contractului, atunci când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat:) al unui contract, reclamantul a arătat că, din prima categorie, fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.
Contractul de facilitate de credit si de garanție nr. NPCG 320/_/03.12.2007 încheiat cu C. E. Bank SA de către reclamant are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâta partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt: rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul manifestându-și voința de a încheia convenția.
Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), îi nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi studia și analiza) condițiile contactule oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.
Reclamantul a solicitat pârâtei să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că vestea au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr. 193/2000.
Clauza 5,1 lit. b din contract, care vizează „comisionul de acordare 2980 CHF, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” este abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. De asemenea, caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fată niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Reclamantul a considerat că acest comision nu a fost negociat între părți, negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.
Perceperea comisionului (reprezentând 2 % din valoarea creditului) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului., acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema că se poate ajunge într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtei.
Prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâta a perceput 2 % din valoarea creditului pentru motive necunoscute de acestea.
Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. Mai mult, caracterul echivoc al clauzei face inaplicabil art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE.
Clauza 5.1 lit. c din contract, care vizează „comisionul de administrare lunar de 0.1 % lunar plătibil aplicat la soldul creditului”, este abuzivă.
Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc. De asemenea, caracterul abuziv al unei clauze nu se limitează la situațiile în care prevederea este expres interzisă de lege.
Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute si motivația și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.
Acest comision nu a fost negociat între părți, negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului. Perceperea comisionului de administrare (reprezentând 0,1 % aplicabil la soldul creditului) creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamantele să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtei.
Reclamantul a apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordate contravine bunei-credințe în condițiile în care pârâta a perceput 2 % din valoarea creditului pentru motive necunoscute.
Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de risc nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută.
Clauza 5.2 din contract este abuzivă deoarece dă dreptul comerciantului de a modifica clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat clar în contract. Această clauză contravine în mod evident prevederilor Legii nr. 193/2000 (a se vedea lit. a din anexa), pentru toate motivele invocate anterior.
În vederea soluționării cauzei, instanța va constata că dispozițiile contractuale menționate în lumina actualei reglementări, și prin raportare la clauzele contractuale, au caracter abuziv.
Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr. 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (3) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr. 193/2000 nu impune, condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare.
Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.
Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul contractului de credit încheiat de reclamant, instanța va constata că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Interpretarea ca abuzivă a clauzelor invocate se circumscrie jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr.93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că „în ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.
Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța va constata că cererea reclamantului este întemeiată în ceea ce privește clauzele cuprinse în art. 4.3, 5.1 lit. b și c, 5.2. din Condițiile Speciale ale Convenției.
În ceea ce privește clauza criticată cuprinsă în art. 4.3 din contract, potrivit căreia „creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii. Creditorul va notifica împrumutatul și/sau Codebitorul (dacă este cazul) asupra noilor nivele de dobândă cu cel puțin 10 zile înainte de . acestora, prin afișare la sediile C. E. Bank SA sau pe site-ul băncii, cu cel puțin 10 zile înainte de . acestora.
În cazul în care împrumutatul și/sau codebitorul (dacă este cazul) și garantul (dacă este cazul), în termen de 10 zile de la data notificării de modificare a dobânzii, nu restituie integral Creditul, dobânda și orice alte sume datorate, Banca va considera acceptat noul nivel de dobândă. Noul nivel al dobânzii se aplică la soldul curent al creditului existent la data modificării. Împrumutatul, codebitorul (dacă este cazul) și Garantul (dacă este cazul) va/vor obține, la cererea sa/lor, graficul de rambursare la zi”.
Cu toate acestea, în art. 4.1 din contractul examinat, părțile au stipulat că rata dobânzii este de „4.5 % p.a ”.
O atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.
Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „indicelui Libor. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art. 1270 Cod civil.
Totodată, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă ar trebui, conform textului citat anterior ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, în sarcina împrumutatului fiind o prestație disproporționată, constând în restituirea integrală a creditului, a dobânzii și a oricăror alte sume datorate, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
Clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului și de administrare lunar, cuprinse în art. 5.1 lit. b și c sunt abuzive. Astfel, art.5.1 lit. b din contract prevede un comision de acordare de 2980 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, iar art.5.1 lit. c prevede un comision de administrare lunar de 0.1 %.
Conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, instanța constată că terminologia folosită nu este descrisă fin cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision acordare, respectiv de administrare. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată iniei în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.
De asemenea, deși se prevede calcularea unui comision de administrare, nu se specifică și perioada de timp pentru care se aplică.
Clauzele criticate intră sub incidența Legii nr. 193/2000, respectiv demonstrează existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator implică ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv unor costuri contractuale. Astfel, suma reprezentând comision de acordare este reținută de bancă din suma totală a împrumutului în timp ce dobânda percepută pentru credit este calculată și în funcție de această sumă, de care în realitate împrumutatul nu beneficiază, însă este obligat să suporte prețul folosinței constând în dobândă.
În cazul de față, pârâta nu a indicat și nu a făcut dovada unei contraprestații sau unui cost căruia să îi corespundă această plată. Faptul că acest comision nu este aleatoriu nu este de natură a justifica perceperea acestuia, aceasta cu atât mai mult cu cât în contractele analizate au fost inserate mai multe clauze care au ca scop tocmai acoperirea riscului pe care îl implică un contract de credit.
Pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamante, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, aferente acestui contract, la cursul BNR de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încheierii convenției de credit și pană la plata efectivă.
În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta este întemeiată pe plata datorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamantului, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora acesta și-a executat obligațiile.
Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 1341 și urm. Cod civil, ce reglementează instituția plății nedatorate, se constată întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamant, solvens, cu privire la comisionul de acordare și a comisionului de administrare a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 93/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, contractul de facilitate de credit și de garanție nr. NPCG 320/_/03.12.2007, art. 1341 și următoarele, art. 1635 și următoarele din Codul civil, precum și celelalte dispoziții în materie reglementate de Codul civil.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar în copie, contractul de credit și de garanție nr. NPCG 320/_ din data de 06.12.2007 și plan rambursare credit.
Pârâta nu a formulat întâmpinare în cauză.
La termenul de judecată din data de 25.05.2015, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale cu privire la care reține următoarele:
Potrivit art.99 c.proc.civ., „Când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenții în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența. (2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt”.
În speță reclamantul a formulat mai multe capete principale de cerere, prin fiecare solicitând constatarea nulității, pentru caracter abuziv, al unor clauze din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. NPCG 320/_/06.12.2007.
În privința capătului de cerere prin care se solicită a se constata caracterul abuziv al clauzei cuprinsă în art.4.3 din convenție privind dreptul creditorului de a revizui rata dobânzii în mod unilateral, instanța apreciază că aceasta nu este evaluabilă în bani, având în vedere obiectul clauzei contractuale contestate. În speță, deși acest drept al băncii este unul patrimonial, nu se poate evalua obiectul acestuia.
Chiar dacă s-ar aprecia că obiectul acestui capăt de cerere este evaluabil în bani, valoarea obiectului s-ar raporta la valoarea dobânzii din contract, de_,35 CHF-fila 30 dosar, care, față de cursul CHF de la data introducerii cererii, ar echivala cu 324.223 lei, valoare care depășește plafonul prev. de art.94 lit. K Cod procedură civilă ce ar atrage competența judecătoriei.
Aceeași este situația și în ceea ce privește clauza prev. de art.5.2 din contract în conformitate cu care creditorul are dreptul să revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau acordurile încheiate cu partenerii externi, instanța apreciind că deși acest drept este patrimonial, nu poate fi evaluat.
Or, în cazul acesta competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.95 pct.1 c.proc.civ., întrucât nu se încadrează în cazurile limitativ reglementate de art.94 c.proc.civ. care atrag competența materială a judecătoriei.
În consecință, din moment ce este vorba despre capete principale de cerere, dintre care unele sunt de competența tribunalului, ținând cont de prevederile art.99 c.proc.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a întregii cereri în favoarea Tribunalului București – Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale.
Declină competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G. G. R., domiciliat în București, . nr.1, ., etaj 7, apartament 94, sector 4, CNP:_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet av R. D. din București, .. 21, sector 2, în contradictoriu cu pârâta . România SA, cu sediul în București, Bulevardul Timișoara nr.26Z, sector 6, înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr.J40/_/1993, CUI: R04315966, în favoarea Tribunalului București.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25.05.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.CAE/Thred.MV
4 ex./12.06.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3901/2015.... | Anulare act. Sentința nr. 4541/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
