Anulare act. Sentința nr. 4541/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 4541/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 4541/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 4541

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.06.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: G. A.

GREFIER: A. J.

Pe rol se află pronunțarea asupra cererii având ca obiect acțiune în constatare-clauze abuzive formulată de reclamanții N. B. și N. A. A. în contradictoriu cu pârâta C. E. IPOTECAR IFN S.A., C. E. BANK NV PRIN C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK (ROMANIA ) SA.

Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 28.05.2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat, inițial, pronunțarea pentru data de 04.06.2015 și, ulterior, pentru data de 11.06.2015.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 27.06.2014 reclamanții N. B. și N. A.-A. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank NV, și C. E. Bank (Romania) SA, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele: constatarea caracterului abuziv și implicit a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) si c) și art. 5.2 din condițiile speciale ale contractelor de facilitate de credit si de garanție ipotecară nr._/24.03.2008 încheiat cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA și nr.NPCG415/_ din 17.04.2008 încheiat cu pârâta C. E. Bank (Romania) SA; restabilirea situației anterioare prin obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare aferente celor două contracte, din momentul încheierii contractelor, după cum urmează: obligarea pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA la plata sumei de 636,50 Euro încasată cu titlu de comision de acordare aferent contractului nr._/24.03.2008, obligarea pârâtei C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN la plata sumei de 5845,60 Euro încasată până la data de 06.06.2014 cu titlu de comision de administrare aferent contractului nr._/24.03.2008, obligarea pârâtei C. E. Bank (Romania) SA la plata sumei totale de 2110,86 Euro, din care 550 Euro reprezintă comision de acordare încasat conform contractului NPCG415/_ din 17.04.2008 și 1560.86 Euro reprezintă comision de administrare încasat până la data de 02.06.2014 conform aceluiași contract, obligarea pârâtelor C. E. Bank N V prin mandatar C. E. Ipotecar IFN și respectiv, C. E. Bank (Romania) SA la plata tuturor sumelor pe care le vor încasa cu titlu de comision de administrare în baza celor două contracte de credit începând cu data de 06, respectiv 02 iunie 2014 până la data înlăturării efective din contract a acelor comisioane, obligarea pârâtelor C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN și C. E. Bank (Romania) SA la plata dobânzii legale aferente tuturor sumelor pe care urmează le restituie conform hotărârii ce va fi pronunțată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 24.03.2008 au încheiat cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA prin mandatara sa din acel moment C. E. Bank (Romania) SA, contractul de credit și de garanție ipotecară (ipoteca de rang I) cu nr._/24.03.2008 pentru achiziționarea unei locuințe situată în mun.B., ., imobil asupra căruia s-a constituit ipoteca, suma totală contractată fiind de 63.650 EURO.

Ulterior, la data de 17.04.2008, au încheiat cu pârâta C. E. Bank (Romania) SA, în scopul renovării imobilului achiziționat, contractul de credit și de garanție ipotecară (ipoteca de rang II) nr. NPCG415/_, suma totală contractată fiind de 22.000 Euro.

S-a precizat că reclamanta N. A. A. a participat doar la semnarea contractelor, de toate informațiile anterioare obținerii creditelor și de depunerea documentelor la bancă ocupându-se doar reclamantul N. B..

Art.5.1 Iit. b din ambele contracte prevede un comision de acordare de 550 EURO, respectiv 636,50 EURO, reprezentând 2,5% și respectiv 1% din valoarea totala a creditului, iar art.5.1 lit. c prevede un comision de administrare lunar de 0,15% si respectiv 0,10%.

Art.5.2 din ambele contracte prevede că creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând doar a fi aduse la cunoștință împrumutatului.

În vederea soluționării cauzei, instanța urmează să analiza dacă, în lumina actualei reglementări, și prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.

Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr. 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

În ceea ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistentei unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare.

Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

De aceea, acceptarea de către reclamanți a clauzelor în discuție nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzelor.

Reclamanții au solicitat să se constate, în cazul ambelor contracte de credit încheiate de reclamanți, că acestea reprezintă contracte de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

În ceea ce privește dispozițiile art.5 din lege privind evaluarea naturii abuzive a clauzelor în funcție de anumite criterii, reclamanții au învederat natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia - în speță fiind vorba de sume importante de bani de care au avut nevoie pentru achiziționarea și renovarea unei locuințe, precum și toți factorii care au determinat încheierea contractului . În acest sens reclamanții au arătat că la scurt timp după încheierea celor două contracte s-a născut primul copil (N. E. - ns. la 27.04.2008), astfel că aveau nevoie în mod imperios de o locuință întrucât nu mai puteau sta la socrii la adresa anterioară (inserată în contracte - B., ., ., .> În ceea ce privește creditul din data de 17.04.2008, a mai existat și o altă constrângere a reclamanților în a fi obligați să semneze acel contract tot cu aceeași bancă. Astfel, întrucât aveau deja ipotecă de rang 1 pe imobilul achiziționat ca urmare a primului contract, nicio altă bancă nu accepta să le acorde un credit de 22.000 de euro fără garanție sau în condițiile unei ipoteci de rang II. Ca urmare, singura bancă la care au putut face acel credit a fost tot C. E. Bank.

Așadar, reclamanții au arătat că ne aflăm în fața unei situații speciale care i-au determinat să facă acele credite, întrucât nu aveau de unde să facă altfel rost de acei bani.

De asemenea, un alt aspect important este că la momentul la care reclamantul N. B. s-a deplasat la bancă pentru a se informa despre condițiile de creditare și care ar fi rata lunară de plată pentru ambele credite, funcționarul bancar i-a adus în mod sumar la cunoștința aceste condiții, esențiale de altfel în cadrul contractului semnat ulterior.

Astfel, funcționarul bancar a printat o simulare de plan de rambursare (pentru ambele credite pe care voia să le facă) pe care i-a înmânat-o, și în cadrul căreia nu s-a specificat nimic despre un eventual comision de acordare și nici de vreun comision denumit de administrare. În simularea de scadențar este inserată rata lunară de plată care include dobânda și un comision (fără a i se specifica denumirea).

Ulterior, Banca i-a informat că li s-a aprobat dosarul de creditare, astfel că au fost invitați să semneze contractele, ceea ce au și făcut, fără însă să le mai citească, date fiind condițiile speciale în care se aflau și pe care le-au evidențiat mai sus.

Pe de altă parte, chiar dacă citeau acele contracte anterior semnării nu puteau schimba nimic din clauzele prestabilite de către Bancă, care li s-au prezentat spre semnare.

În ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare aferent celor două contracte, reclamanții au învederat următoarele:

Conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, terminologia folosită în ambele contracte nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale acestora pentru ca reclamanții, în calitate de consumatori să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire Ia motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision acordare, respectiv de administrare. De asemenea, motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.

De asemenea, deși se prevede calcularea unui comision de administrare, nu se specifica la ce valoare este aplicat procentul de 0,15% și perioada de timp pentru care se aplică.

În ceea ce privește contractul nr.NPCG415/_ din 17.04.2008 s-a prevăzut un mod de calcul al comisionului de administrare, însă doar atât. Acest lucru nu este definitoriu pentru a se stabili eventual că perceperea acestui comision nu reprezintă o clauză abuzivă. Ceea ce este definitoriu este că nici în acest caz nu este descris în contract ce reprezintă în fapt acest comision și pentru ce anume se percepe.

Nu s-ar putea retine că aceste comisioane sunt prețul plătit de împrumutați pentru folosirea creditului, dobânda având acest caracter.

În opinia reclamanților existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator implica ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv costuri contractuale. Astfel, suma reprezentând comision de acordare este reținută de banca din suma totala a împrumutului, în timp ce dobânda perceputa pentru credit este calculată și în funcție de această sumă, de care în realitate împrumutatul nu beneficiază, însă este obligat să suporte prețul folosinței constând în dobândă.

În cazul de față, Banca nu a efectuat o contraprestație sau un cost căruia să îi corespundă aceste plăți. Faptul că acest comision nu este aleatoriu nu este de natură a justifica perceperea acestuia, aceasta cu atât mai mult cu cât în contractele enunțate au fost inserate mai multe clauze care au ca scop tocmai acoperirea riscului pe care îl implică un contract de credit.

Din modul de formulare a clauzelor și cuantumul exagerat al comisioanelor este evident că ambele clauze concordă către același scop: garantarea recuperării de către bancă a creditului acordat.

De asemenea, reclamanții au solicitat să se aibă în vedere Directiva nr. 93/13/CEE, actul comunitar care vizează obligația ca clauzele contractuale să fie exprimate în mod clar și inteligibil. Or, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de administrare/acordare nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece nu s-a prevăzut în contract motivația perceperii acestora, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația sa financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca si nici cum se calculează comisionul de administrare.

În ceea ce privește comisionul de administrare aferent contractului nr._/24.03.2008, reclamanții au învederat că, la data de 15.04.2009, ca efect al cesiunii de creanță dintre C. E. Ipotecar IFN și C. E. Bank NV au fost invitați la sediul Băncii (C. E. Bank B.) pentru a semna și a li se înmâna un nou grafic de rambursare emis de noul creditor, iar în antetul graficului era specificat că, comisionul lunar de administrare este 0,00% .Cu toate acestea, în graficul lunar de rambursare începând cu aceeași lună urma să li se perceapă diferite sume de bani cu acest titlu -comision de administrare. Constatând acest aspect reclamanții au întrebat funcționarul bancar despre aceasta inadvertență, însă li s-a răspuns sec că nu are relevanță ce scrie în antet, atâta vreme cât în cuprinsul graficului este menționat un comision de administrare.

Reclamanții au solicitat să se constate încă o dată încălcarea flagrantă de către Bancă a lit.g din anexa la lege care consideră în mod expres abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale.

În ceea ce privește prevederile art. 5.2 din ambele contracte prin care s-a prevăzut posibilitatea creditorului sa revizuiască cuantumul comisioanelor, reclamanți au solicitat să se constate ca fiind abuziv a le fi impuse consumatorilor comisioane diferite, fără ca noile valori să fie negociate cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat și fără a fi arătat motivul pentru care comisioanele ar suferi modificări.

Ca urmare, reclamanții au solicitat să se constate că în conformitate cu art 5.2 din ambele contracte Banca poate oricând să modifice cuantumul comisioanelor, ( de ex. din 0,15% în 15%)) cu simpla obligație de a informa împrumutatul, situație total inacceptabilă în lumina dispozițiilor Legii 193/2000.

O atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui nivelul comisioanelor curente și implicit cuantumul ratei lunare, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat. Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Or, în contract nu este prevăzut niciun motiv întemeiat pentru o eventuală modificare a comisioanelor. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, nivelul comisioanelor va fi mărit. D. astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art.969 Cod civil. Totodată, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, în sarcina împrumutatului fiind o prestație disproporționată, constând în restituirea integrală a creditului, a dobânzii si a oricăror alte sume datorate, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.

Reclamanții au precizat că la data de 09 mai 2014 s-au adresat Băncii pentru soluționarea amiabilă a cauzei în sensul înlăturării din contracte a celor trei clauze, răspunsul primit de la pârâtele C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Bank IFN și respectiv C. E. Bank Romania SA fiind unul negativ, conform adreselor de răspuns cu nr. J 2154 din 06.06.2014 și respectiv nr.417 și 418 din 02.06.2014

De asemenea, reclamanții s-au adresat băncii pentru a le preciza cine are în prezent calitatea de creditor în cadrul ambelor contracte de credit, respectiv dacă au fost cesionate creanțele decurgând din acest contract, la ce dată și către cine anume și totodată au solicitat să le comunice care sunt sumele exacte plătite de aceștia (în EURO) cu titlu de comision de administrare și respectiv comision de acordare în executarea celor două contracte începând cu data semnării contractelor, la zi.

În ceea ce privește contractul de facilitate de credit si de garanție ipotecară nr._/24.03.2008 încheiat cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, prin adresa de răspuns cu nr. J 2154 din 06.06.2014 s-a precizat că a fost cesionată creanța decurgând din contractul de credit către C. E. Bank NV Olanda, care, având în vedere că nu are reprezentant în România, a mandat în continuare pe C. E. Ipotecar IFN SA pentru a reprezenta interesele sale în legătură cu tot portofoliul de credite ipotecare cesionat.

În aceeași adresă de răspuns, pârâta a arătat că în executarea acestui contract a încasat de la reclamanți sumele de 636,50 Euro cu titlu de comision de acordare și 5845,60 Euro cu titlu de comision de administrare (până la data emiterii adresei de răspuns - 06 iunie 2014)

În ceea ce privește contractul de credit si de garanție ipotecară nr.NPCG415/_ din 17.04.2008 ( încheiat cu pârâta C. E. Bank (Romania) SA), prin adresa de răspuns nr. 418 din 02.06.2014, pârâta C. E. Bank (Romania) SA a arătat că în executarea acestui contract a încasat de la reclamanți sumele de 550 Euro cu titlu de comision de acordare și 1560,86 Euro cu titlu de comision de administrare (până la data emiterii adresei de răspuns 02 iunie 2014).

Ca urmare, reclamanții au arătat că sunt de acord cu aceste sume indicate

de Bancă, astfel că prin acest răspuns primit de la pârâte au făcut și dovada plății sumelor pretinse, cu atât mai mult cu cât pentru emiterea răspunsurilor s-au avut în vedere extrasele de cont atașate.

Nu în ultimul rând, reclamanții au solicitat să se țină cont de practica actuală și constantă a Tribunalului București prin care textele contractuale mai sus reclamate ca abuzive au fost înlăturate, iar pârâtele au fost obligate să restituie toate sumele încasate cu titlu de comision de acordare/administrare.

Față de toate aceste considerente, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, să se constate caracterul abuziv și implicit a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) si c) și art. 5.2 din condițiile speciale ale contractelor de credit si de garanție ipotecară nr._/24.03.2008 ( încheiat cu pârâta C. E. Ipotecar IFN SA) și nr.NPCG415/_ din 17.04.2008 ( încheiat cu pârâta C. E. Bank (România) SA); să se dispună restabilirea situației anterioare prin obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare si al comisionului de administrare aferente celor două contracte, din momentul încheierii contractelor ,cu precizarea că prin petitul acțiunii s-a indicat și s-a ținut cont de sumele efectiv încasate de la reclamanți de fiecare dintre pârâte, având în vedere și cesiunea de creanță dintre C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV aferentă contractului de credit cu garanție ipotecară nr._/24.03.2008.

În acest sens, de la pârâta C. E. Ipotecar IFN SA reclamanții au arătat că pretind suma efectiv încasată constând în comisionul de acordare a creditului nr._/24.03.2008, comisionul de administrare fiind perceput abia din luna aprilie 2009, dată la care operase cesiunea de creanță, astfel că acest comision a fost și este în continuare încasat în integralitate de pârâta C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art.970 din Codul civil în vigoare la data semnării contractelor, art 1535 din NCC privind posibilitatea de a solicita în prezent dobânda legală.

În dovedirea cererii, reclamanții au solicitat proba cu înscrisuri, sens în care au depus în copie următoarele: contractul de facilitate de credit și garanție ipotecară nr._/24.03.2008, contractul de credit cu garanție ipotecară nr.NPCG415/_ din 17.04.2008, simularea planului de rambursare, planuri de rambursare ,extrase O.N.R.C privind sediile și datele de identificare ale celor două pârâte, acte de stare civilă, solicitările adresate celor două pârâte la data de 09 mai 2014 și adresele de răspuns ale pârâtelor nr. J 2154 din 06.06.2014 și respectiv nr.417 și 418 din 02.06.2014 și practică judiciară .

La data de 05.08.2014, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii introductive în principal, ca efect al excepțiilor invocate, iar în subsidiar ca neîntemeiată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate ca urmare a acestui litigiu.

În fapt, pârâtele au arătat că, la data de 24.03.2008, C. E. Ipotecar IFN SA a încheiat cu împrumutații N. B. și N. A.-A. contractul de credit nr._/24.03.2008, pentru suma de 63.650 EUR, reprezentând credit ipotecar pentru achiziționarea unei locuințe.

La data de 17.04.2008, aceeași împrumutați au încheiat cu C. E. Bank (România) S.A. contractul de credit nr. NPCG415/_, pentru suma de 22.000 EUR, reprezentând credit pentru nevoi personale nenominalizate.

Pârâtele au menționat că dispozițiile ambelor contracte respectau și respectă în continuare legislația în vigoare la data încheierii lor, inclusiv reglementările privind protecția consumatorului, acestea conținând informații clare și complete, exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, de natură a permite împrumutaților să înțeleagă pe deplin atât drepturile cât și obligațiile lor.

Banca a pus la dispoziția împrumutaților propunerea de contract, iar clienții au avut posibilitatea să îl studieze și nu au fost în niciun fel constrânși să îl semneze imediat. De altfel, potrivit art. 8.16 din primul contract și penultimului paragraf din cel de al doilea contract, împrumutații au declarat expres că au citit, înțeles și acceptat toate condițiile contractuale.

În acest sens, ambii împrumutați au studii juridice superioare, ocupând funcții de judecător la Judecătoria B., fiind deci pe deplin capabili să înțeleagă, conținutul, semnificația și efectele fiecărei clauze contractuale de care au luat la cunoștință și pe care și-au asumat-o.

Afirmația reclamanților în sensul că aceștia nu au mai citit contractele înainte de a Ie semna nu este în niciun fel probată de aceștia, ambele contracte, precum și Condițiile Generale de Creditare purtând semnătura lor de luare la cunoștință. În plus, chiar dacă ar fi adevărat că împrumutații nu au mai citit contractele de credit înainte de a le semna, aceasta reprezintă o culpă a lor și nu a pârâtelor, iar reclamanții nu se pot prevala de propria turpitudine, în mod special că, dat fiind calitatea lor de judecători, aceștia erau pe deplin conștienți de semnificația semnării unui act juridic.

În aceste condiții, afirmațiile reclamanților din cererea de chemare în judecată în sensul că nu au fost informați de funcționarii bancari asupra condițiilor esențiale de creditare sunt neîntemeiate, întrucât toți clienții acestora beneficiază de o ofertă de creditare care este valabilă 30 de zile de la emitere și pe care orice client o poate studia în voie și poate solicita explicații, dacă consideră necesar.

Mai mult, împrumutații au beneficiat de simulări de plan de rambursare, în care valoarea comisionului se regăsea clar identificată pentru fiecare lună de plată.

Comisioanele percepute de Bancă pentru serviciul prestat de aceasta au fost prevăzute în mod explicit la art. 5.1 din contracte, dintre care două (comisionul de administrare și comisionul de acordare) sunt criticate în prezent de împrumutați:

Art. 5.1, lit. b) din Contractul nr._/24.03.2008 stabilește ca și cost aferent creditului: „ comision de acordare 636,50 EUR, reprezentând 1% din valoarea totală a Creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel târziu l data primei trageri din creditul aprobat."

Art. 5.1, lit. c) din contractul nr._/24.03.2008 stabilește ca și cost aferent creditului: „comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13 - a"

Art. 5.1, lit. b) din contractul nr. NPCG415/_/17.04.2008 stabilește ca și cost aferent creditului: „comision de acordare credit 550 EUR, reprezentând 2,50% aplicat la suma solicitată."

Art. 5.1, lit. c) din contractul nr. NPCG415/_/17.04.2008 stabilește ca și cost aferent creditului: „comision de administrare lunară reprezentând 0,10% lunar aplicat la soldul creditului, perceput împreună cu rata;"

Pârâtele au arătat că toate aceste clauze sunt clar redactate, astfel încât orice consumator și cu atât mai mult consumatorii din prezenta cauză, care ocupă funcții de judecător, puteau înțelege efectele acestora.

Cu toate că reclamanții au fost mulțumiți timp de peste 6 ani de conținutul și desfășurarea celor două contracte de credit, la data de 27.06.2014 aceștia au formulat o cerere de chemare în judecată, prin care solicită, în esență, înlăturarea clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare și restituirea sumelor percepute cu acest titlu.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la formularea capătului 2 de cerere, pârâtele au arătat că prin cererea de chemare în judecată formulată la 27.06.2014, reclamanții au solicitat prin capătul 2 al cererii restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare și comision de acordare de la data încheierii contractelor și până la eliminarea clauzelor pretins abuzive.

Față de aceste pretenții, pârâtele au arătat că dreptul la acțiunea în daune se naște atunci când se constată încălcarea dreptului subiectiv al unei persoane.

De asemenea, în doctrină și jurisprudență, s-a arătat că termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani își găsește aplicare și în cazul pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune în nulitate (absolută sau relativă), indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă extinctiv .

Astfel, solicitarea împrumutaților de a le fi restituite sumele percepute în baza clauzelor considerate de aceștia ca fiind abuzive, este prescriptibilă în termenul general de 3 ani.

Or, în ceea ce privește recuperarea sumelor pretins plătite nedatorate pârâtelor dreptul la acțiune al reclamanților se naște în mod evident din momentul încheierii contractelor, întrucât atunci au fost inserate clauzele pe care acesta le consideră abuzive și în temeiul cărora au fost percepute aceste sume.

În subsidiar, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia că dreptul la acțiune a început să curgă de la data fiecărei plăți în parte, pârâtele au solicitat a se constata că pentru plățile efectuate anterior datei de 27.06.2011 (deci inclusiv pentru comisionul de acordare, integral), acțiunea în restituire este prescrisă.

Pârâtele au reiterat că reclamanții au susținut prin cererea lor că atingerile aduse drepturilor lor s-au produs prin inserarea de către bancă în contract a clauzelor cu pretins caracter abuziv, ceea ce duce la concluzia firească a faptului că pretinsul drept la acțiunea în daune a luat naștere la data încheierii contractelor de credit.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, ambele contracte de credit supuse analizei au fost încheiate cu aproape 6 ani înainte de data introducerii acțiunii (27.06.2014), motiv pentru care dreptul reclamanților, beneficiari ai acestor contracte, la acțiunea în repararea pretinselor prejudiciilor materiale este prescris.

Pârâtele au invocat și excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere. Potrivit legislației europene în domeniu, sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv, încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. 1 coroborat cu art. 7 alin. 2 din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii .

În acest sens, pârâtele au invocat Directiva 93/13/CEE a Consiliului, din 5 aprilie 1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii publicată în JO L 95, 21.4.1993, p. 29, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011, intrată în vigoare la data de 12.12.2011:

„Considerentul 20: întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze, în cazul în care poate continua să existe fără dispozițiile abuzive;

Considerentul 23: întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii"

Articolul 6: (1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Articolul 7: (2) Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare."

Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011, intrată în vigoare la data de 12.12.2011: .Articolul 4 - Nivelul de armonizare: Dacă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor internă dispoziții diferite de cele stabilite în prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai mult sau mai puțin stricte, pentru a asigura un nivel diferit de protecție a consumatorilor."

De asemenea, prin Hotărârea Curții (Camera întâi) din data de 14.06.2012 în cauza C-618/10, pronunțată în speța „Banco Espanol de Credito SA / Joaquin Calderon Camino", s-a stabilit că în ipoteza în care instanța constată că o clauză are caracter abuziv nu poate interveni în conținutul său.

În consecință, toate capetele de cerere ce vizează, fie și în parte, restituirea sumelor achitate de împrumutați către pârâte sunt inadmisibile/neîntemeiate, în virtutea aplicării dreptului comunitar, ce se bucură de forță juridică superioară oricărei norme de drept național în baza art. 148 alin. 2 din Constituția revizuită.

Totodată, legiuitorul român, prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, a prevăzut, cu privire la clauzele abuzive cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege, că nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractele se vor derula în continuare, cu acordul consumatorului.

Articolul 13 din Legea nr. 193/2000 stabilește că instanța, aplicând sancțiunea contravențională conform art. 16, trebuie să dispună, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă.

Așadar, sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv, încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

În esență, constatarea ineficacității clauzei abuzive este singura sancțiune contractuală prevăzută de legiuitor în competența instanței, rațiune pentru care solicită admiterea excepției de inadmisibilitate astfel cum a fost formulată.

S-a mai arătat că obligația de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este prevăzută în dispozițiile Legii nr. 193/2000, dispoziții care stabilesc în mod cumulativ condițiile pe care trebuie să Ie îndeplinească o clauză pentru ca aceasta să fie considerată abuzivă.

Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care instanța este obligată să cerceteze caracterul abuziv al clauzelor contractuale criticate printr-o cerere de chemare în judecată.

Astfel condițiile pe care trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ o clauză pentru a putea fi considerată abuzivă sunt:- să nu privească obiectul principal al contractului, inclusiv prețul acestuia; să nu fi fost negociată; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere;dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe. Pentru niciuna dintre clauzele contractuale criticate, reclamanții nu au analizat și demonstrat împlinirea cumulativă a acestor condiții. Neîndeplinirea sarcinilor procesuale ale motivării și probării este de natură să atragă respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Este important de observat că, contrar insinuărilor reclamanților, nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune.

Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulări contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

În plus, nenegocierea unei clauze nu atrage automat caracterul abuziv al acesteia. Din contră, chiar dacă îi este impus consumatorului conținutul unei clauze, clauza respectivă poate fi conformă cu legea sau poate chiar să contribuie la apărarea intereselor consumatorului.

Prin urmare, Legea nr. 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut. Clauzele criticate de reclamanți nu pot face obiectul controlului privind caracterul abuziv, întrucât privesc prețul contractului.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții formulează trei tipuri de pretenții principale, după cum urmează: constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze și constatarea nulității absolute a acestor clauze,modificarea contractului prin eliminare de clauze,restituirea anumitor sume plătite nedatorat în contul unora din clauzele indicate ca abuzive și nule.

Prin acțiune se cere astfel concursul forței coercitive a Statului Român pentru a impune, în esență, modificarea contractului și a obligațiilor pe care împrumutații și le-a asumat Ia încheierea lui.

Acțiunea reclamanților tinde în a implica judecătorul în stabilirea prețului contractului, fapt nepermis de dispozițiile incidente (dreptul comun și dreptul special).

Modalitatea de determinare a comisioanelor - care fac parte din costul creditului respectiv din prețul contractului - nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare:

Art. 4 alin. (2) al Directivei nr. 93/13/CEE a exclus clauzele privind prețului contractului de la controlul caracterului abuziv, după cum urmează:

„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Aceste dispoziții au fost preluate în integralitate de Legea nr. 193/2000 în art. 4 alin. (6) conform căruia: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Cu alte cuvinte, nu fac obiectul mecanismului reprimării clauzelor abuzive stipulațiile contractuale care reglementează prețul contractului, dacă acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Totodată, potrivit art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, prețul contractului presupune „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii".

Legea nr. 363/2007 (privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor) a implementat aceeași regulă, astfel că art. 4 alin (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și plată."

Mai mult, la data încheierii contractului de credit era aplicabil principiul pacta sunt servanda, consacrat prin dispozițiile art. 969 al vechiului Cod civil: o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.

Instanța supremă a aplicat dispozițiile mai sus citate, reținând prin Decizia nr. 2450/22.06.2011: "Cât privește dezechilibrul semnificativ instanța de apel trebuia să aibă în vedere obiectul contractului care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o anumită perioada de timp în schimbul prețului, care în cauză este format din dobândă și comision. Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului."

În același sens, Înalta Curte de Justiție și Casație a statuat și prin decizia 1245 din data de 23.03.2011: „...se impune a fi amintite prevederile Directivei nr. 93/13 CE (art. 3 si art. 4) și ale Directivei 2008/48/CE (art. ig) care statuează valabilitatea clauzelor de modificare a dobânzilor în condițiile în care textul contractului de credit este clar, iar informarea consumatorului este efectivă, situații explicite în contractul suspus analizei."

Așadar, prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Or, atât clauzele 5.1 lit. b) și c), cât și clauza 5.2 reprezintă parte din preț, cuprinzând costul a două servicii distincte acordate de Bancă, respectiv acordarea creditului și administrarea acestuia.

Întrucât costurile fac parte din preț, admiterea acțiunii reclamanților ar echivala cu lipsirea contractelor de un element esențial al prețului.

Concluziile avocatului general, Verica Trstenjak, prezentate la 29 octombrie 2009, în speța nr. C-484/08, sunt de asemenea relevante în prezenta cauză. Cu privire la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE, avocatul general a considerat că: „61. Din analiza genezei Directivei 93/13 rezultă că propunerea inițială a Comisiei nu cuprindea nicio dispoziție comparabilă. Prin urmare, aceasta a fost introdusă în contextul modificărilor pe care le propusese Consiliul în cadrul procedurii legislative, în doctrină, introducerea ulterioară a acestei dispoziții în propunerea de directivă a fost calificată drept o decizie a legiuitorului comunitar de codificare a protecției autonomiei de voință. în opinia unanimă a doctrinei, obiectivul legislativ al acestei dispoziții este de a limita controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor înscrise în contractele încheiate cu consumatorii pentru a privilegia libertatea individuală a părților de a-și gestiona raporturile în mod autonom, în interesul unei piețe eficiente, întemeiate pe concurența prețurilor și a serviciilor.

Doctrina consideră că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 limitează sfera controlului clauzelor contractuale din considerente referitoare la economia de piață. Conform principiilor fundamentale ale unei ordini economice liberale, părțile contractante au definit în mod autonom prestația și contraprestația pentru care încheie contractul. Această libertate ar fi conformă cu legile pieței și ale concurenței, care ar fi parțial suspendate dacă ar trebui să se controleze caracterul adecvat sau echivalența prestației și a contraprestației, ceea ce ar împiedica ofertanții să adopte pe piață un comportament planificat adaptat în funcție de respectivele legi.

Din această dispoziție se poate deduce că legiuitorul comunitar a dorit ca în special acordul părților și oferta de pe piață să guverneze obligațiile aferente prestației principale, precum și caracterul adecvat al raportului calitate/preț într-o anumită măsură, aceasta reflectă raportul tensionat dintre autonomia de voință și necesitatea unei intervenții juridice în favoarea protecției consumatorului. Doctrina își întemeiază interpretarea articolului 4 alineatul (2) pe împrejurarea că, prin conținutul său normativ, această dispoziție corespunde în esență unor norme juridice care erau deja în vigoare în ordinile juridice ale anumitor state membre încă înainte de adoptarea Directivei 93/13 și care ar putea fi folosite ca exemplu.

Din punctul de vedere al tehnicii juridice, obiectivul de păstrare a unui nucleu în cadrul căruia să se poată exercita autonomia de voință este realizat prin stabilirea limitelor controlului caracterului abuziv al obligațiilor aferente prestației principale, însă trebuie să se ia în considerare în această privință faptul că doar controlul de fond este supus unei restricții, cu atât mai mult cu cât o interpretare a articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 în lumina celui de al nouăsprezecelea considerent al directivei demonstrează că legiuitorul comunitar s-a întemeiat în mod evident pe premisa că uneori clauzele referitoare la obiectul principal sau la raportul calitate/preț pot de asemenea să fie complet abuzive.

Regula fundamentală care poate fi dedusă din această dispoziție este că respectivul caracter abuziv al clauzelor clare și inteligibile de stabilire a prețului sau a sferei obligațiilor aferente prestației principale nu sunt supuse controlului prevăzut la articolul3 din Directiva 93/13. Prin urmare, sunt excluse în principiu de la controlul caracterului abuziv în special descrierea prestației și raportul de echivalență stabilit în mod contractual de părți".

Rezultă astfel că intenția legiuitorului european a fost aceea ca obiectul unui contract, descrierea acestuia, precum și raportul dintre calitate/preț, să fie excluse de la aprecierea caracterului abuziv.

Mai mult, obiectul unui contract este reprezentat, în viziunea legiuitorului european, de prestația și contraprestația pentru care se încheie un anumit contract. Prestația și descrierea acesteia sunt excluse de la controlul caracterului abuziv.

Or, în cadrul contractului de credit, contraprestația este reprezentată de prețul creditului, preț care se compune din costul creditului și profitul băncii - atât dobânda cât și comisioanele reprezintă componente ale prețului contractului.

Numai în situația în care clauza privitoare la costul contractului de împrumut nu este redactata în mod clar si inteligibil, „o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze".

Astfel, în cazul unui contract de împrumut, acele sume care sunt percepute de bancă, printre care și comisioanele, în schimbul pachetului de prestații pe care le asigură consumatorului, fac parte din noțiunea de preț, astfel cum este definită în art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CE.

Din momentul în care instanța constată, cum este cazul în prezenta cauză, că cererea reclamanților vizează anularea sau modificarea elementelor care compun prețul contractelor, aceasta urmează să analizeze cu prioritate dacă aceste elemente sunt exprimate în mod clar și inteligibil:dacă va constata că vreunul din elemente nu este exprimat clar, atunci va proceda la analizarea îndeplinirii sau nu a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă; dacă va constata că respectivele clauze sunt clare, atunci nu va mai putea proceda la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, întrucât această analiză este exclusă de plano în ceea ce privește elementele prețului contractului.

În prezenta cauză, toate elementele prețului contractului sunt exprimate în mod clar și ușor inteligibil:comisionul de acordare este fix pentru fiecare dintre cele două contracte este fix, iar clauzele contractuale detaliază modalitatea de calcul a acestora, prin indicarea procentului ce se aplică la sumele împrumutate; comisionul de administrare este clar stabilit în fiecare din cele două contracte, fiind exprimat printr-u procent aplicabil soldului; revizuirea costurilor nu se poate face în mod arbitrar de Bancă, ci numai în funcție de evoluția pieței.

În consecință, prevederile contractului de credit nu sunt numai clare și inteligibile, permițând împrumutaților să cunoască modul și formulele prin care se ajunge la sumele percepute, dar prevăd cu exactitate sumele fixe ce vor fi de achitat lunar, cu titlu de dobândă și comisioane.

Prin urmare, stipulațiile contractuale reclamate ca fiind abuzive privesc chiar prețul contractului de credit, element pe care legiuitorul l-a sustras în mod expres de la aplicarea mecanismului reprimării clauzelor abuzive, câtă vreme acesta este exprimat în mod clar și inteligibil.

Totodată, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În egală măsură, acordul clientului cu privire la caracteristicile produsului „achiziționat" este de natură a da naștere unor obligații contractuale în sarcina acestuia pe care trebuie să le respecte, astfel cum și pârâtele, la rândul lor, au respectat obligațiile noastre contractuale.

În concluzie, având în vedere că dispozițiile contractuale criticate de reclamanți sunt excluse de plano de la controlul privind clauzele abuzive, motiv pentru care pârâtele au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Argumente generale în sensul că în cauză nu sunt întrunite condițiile legale pentru ca o clauză să fie abuzivă.

Clauza abuzivă a fost definită pe suportul oferit de două criterii, unul subiectiv și unul obiectiv.

Condiția subiectivă pentru ca o clauză să fie calificată ca fiind abuzivă vizează abuzul de putere economică manifestat prin manopere ale comerciantului de întunecare / bruscare a consimțământului consumatorului.

Condiția subiectivă nu este îndeplinită în cauză, întrucât oferta pârâtelor nu a fost acceptată de către debitor nici ca urmare a unei violențe economice și nici ca urmare a unui element surpriză.

Din dosarul de creditare întocmit de Bancă, rezultă că ambii reclamanți au studii juridice superioare, fiind licențiați în drept și ocupând posturi de judecători, fiind astfel pe deplin capabili să înțeleagă conținutul clauzelor contractuale și efectele acestora.

Pârâtele au învederat că în literatura de specialitate s-a arătat că „în situația în care cumpărătorul (consumatorul n.n) este asistat de un consilier profesionist, agent de afaceri, avocat, expert sau chiar un confrate de-al cumpărătorului, ultimul fiind el însuși specialist în domeniu presupune atenuarea până la dispariție a obligației de consiliere."

Așadar, protecția nu doar se estompează ci chiar dispare atunci când debitorii au fie pregătire juridică, fie economică, fie poziția socială/profesională pe care o ocupă, contrazice definiția legală a consumatorului mediu citată de bănci, respectiv consumator considerat a fi în mod rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factori sociali, culturali și lingvistici.

Este totodată binecunoscut faptul că una din limitele obligației de consiliere și deci una din consecințele excluderii de sub sfera normelor protective din materia consumatorului este competența notorie a cumpărătorului.

Excluderea nu se produce de plano, iar acțiunea formulată de un avocat / judecător / notar / economist / director în răspunderea bănci nu este inadmisibilă însă, este evident faptul că oamenii cu o atare pregătire nu pot susține că, la momentul încheierii contractului, informațiile oferite de bancă, în limbajul consumatorului mediu, nu le-au fost accesibile.

Aceștia sunt excluși de sub incidența normelor de dreptul consumului în materie financiară, pe fond, substanțial, necalificându-se la protecție din perspectiva condiției subiective: consumator mediu.

Dincolo și de acest aspect, protecția clienților nu poate fi identică nicidecum cu cea a incapabilului. De altfel, reclamanții (atât prin poziția lor economică și socială, cât și având în vedere datele concrete ale speței) sunt departe de a justifica o stare de necesitate căreia nu i s-au putut sustrage în condițiile în care piața liberă a creditului și publicitatea/marketing-ul fiecărei societăți bancare permit cunoașterea și alegerea cocontractantului și a produsul achiziționat în cunoștință perfectă de cauză.

Dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu reformează instituția leziunii pentru a oferi protecție necondiționată, pentru toate actele cu titlu oneros păgubitoare încheiate de persoanele majore. Acestea nu pot și nu trebuie să primească tratamentul celor incapabili.

Contrar susținerilor reclamanților, oferta de credit aferentă contractului nr._/24.03.2014 (pe care reclamanții, au avut posibilitatea de a o lua acasă pentru a o studia, înainte de semnarea contractului în sine) menționează în mod expres atât comisioanele ce vor fi percepute (inclusiv comisioanele de acordare și administrare), cât și cuantumul acestora.

În ceea ce privește contractul de credit nr. NPCG415/_/17.04.2008, conform propriilor declarații, reclamanților le-a fost remis spre studiu un grafic de rambursare simulat, care avea prevăzut în mod expres comisionul de administrare.

Astfel că, banca nu se poate substitui cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii. Or, pericolul evident este cel al deturnării protecției, care poate interveni atunci când consumatorul, încearcă la adăpostul literei legii să se dezică de angajamentele sale contractuale fără a i se aplica vreo sancțiune.

Condiția obiectivă vizează efectele economice ale clauzei, respectiv un dezechilibru semnificativ, disproporționat între prestațiile reciproce ale părților și deci, procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist .

Așa cum s-a reținut și în literatura de specialitate „reglementările privind clauzele abuzive nu instituie în mod indirect un caz de sancționare a leziunii, a cărei existență și efect sunt recunoscute doar în anumite cazuri expres prevăzute de lege, ceea ce ne duce la concluzia că scopul clauzelor abuzive nu este acela de a restabili echilibrul economic, înțeles în sens strict."

În cazul de față, niciuna dintre clauzele reclamate ca fiind abuzive din contracte nu determină procurarea unui avantaj excesiv pentru Bancă în detrimentul împrumutaților, respectiv comisioanele percepute de aceasta au avut la bază elemente particulare de fapt care au determinat perceperea lor.

Clauzele atacate de reclamanți nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai mult, constatarea nulității clauzelor privind comisioanele ar însemna lăsarea contractelor fără o parte din obiectul său, respectiv ar lăsa anumite servicii prestate de bancă fără contraprestația corespunzătoare - cu alte cuvinte, Banca ar urma să fie obligată să realizeze acte de comerț gratuite sau în pierdere către reclamanți .

Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală.

Cele trei componente ale voinței juridice sunt:- decizia de a intra într-un contract de credit, decizia referitoare la co-contractant, și stabilirea conținutului contractului.

Reclamanții nu numai că au ales C. E. Ipotecar IFN și C. E. Bank în calitate de co-contractanți, dar totodată, au acceptat condițiile propuse de acestea și au agreat conținutul clauzelor contractuale.

Așadar, creditele au fost acordate doar la cererea expresă a împrumutaților, prin punerea la dispoziție a draft-ului de contract, reclamanții a putut parcurge conținutul lui pentru fiecare componentă de cost. Reclamanții nu au fost convinși să încheie contractele de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către Bancă a oricăror manopere dolozive cu privire la oferta comercială a băncii. Banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutaților, raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acestuia, precum și cuantumul ratelor lunare.

Singura consecință pe care Legea nr. 193/2000 o atribuie caracterului pre-formulat al anumitor clauze, respectiv prezumția relativă a lipsei de negociere, a fost răsturnată, iar obligația bănci circumscrisă condiției negocierii a fost îndeplinită.

Totodată, pârâtele au solicitat să se constate că reclamanții nu sunt un consumatori medii, deoarece au studii juridice superioare, ocupând funcții de judecători. Toate ofertele Băncii sunt valabile pentru un termen de 30 de zile, astfel că reclamanții puteau să opteze pentru semnarea contractului în intervalul următoarelor 29 de zile ulterioare ofertării.

Pârâtele au reiterat faptul că condiția art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 trebuie verificată cu prioritate de instanța de judecată, prin raportare la clauzele aferente celor două tipuri de comision.

Or, în cazul de față, fiecare dintre cele două tipuri de comisioane au o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți, sau echivoci.

Prevederile contractuale respective cuprind nu numai procente exprimate matematic, în modul cel mai simplu și concis, ci și „baza" la care se aplică, exprimată în cifre și chiar sumele fixe ce vor trebui plătite cu titlu de comision.

Mai mult, modalitatea de percepere a comisioanelor era descrisă în detaliu în graficele de rambursare ce fac parte integrantă din contracte.

Astfel, Legea nr. 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive și că nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

În cauză, Banca a îndeplinit obligațiile ce îi incumbă potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv: obligația pozitivă de transparență și cea negativă, de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de transparență, vizând reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, a fost îndeplinită.

Premisa acestei înțelegeri este că respectivele clauze care consacră obligațiile ce dau însuși obiectul contractului sunt „exprimate" „într-un limbaj ușor inteligibil" (legea națională) și „în mod clar și inteligibil" (directiva comunitară).

Or, fiecare dintre clauzele contractuale au o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți, sau echivoci. Mai mult chiar, ele cuprind și cifre sau procente exprimate matematic, în modul cel mai simplu și concis.

Este de necontestat faptul că banca a prezentat reclamanților contractele de credit în formă scrisă, într-un limbaj obișnuit, comun, pe înțelesul acestora.

Astfel, stipulațiile contractuale reclamate sunt clare și explicite - comision de administrare de % lunar aplicabil la soldul creditului, sau „dobânda este de x % pe an și este fixă în primele y luni și variabilă ulterior" etc.

Așadar, reclamanții nu au reclamat lipsa limbajului clar și inteligibil, ci pur și simplu existența clauzelor. Mai mult, această obligație nu trebuie absolutizată:

banca nu are o obligație de educare / consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate, ci aceea de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare, când acest lucru este solicitat.

Mai mult, denumirea comisioanelor este suficient de descriptivă, argumentul reclamanților în sensul că nu au cunoscut motivele perceperii acestor comisioane trebuie înlăturat. În acest sens pârâtele au arătat că legislația nu obligă băncile să includă în contractele de credit nomenclatoare care să cuprindă toate serviciile care se află în spatele comisioanelor.

Comisionul de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului - riscul de credit este asumat de către Bancă în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale.

Comisionul de acordare a creditului acoperă în concret costurile Băncii determinate de analiza dosarului clientului, verificarea bonității acestuia, eventuale comisioane acordate intermediarilor, etc.

Totodată, nivelul comisionului este determinat ca procent din valoarea creditului acordat tocmai pentru a se asigura un echilibru just între prestația Băncii și cea a clientului.

Banca trebuie să se asigure că, pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitantului se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia - toate aceste eforturi pe care Banca le depune în vederea acordării creditului trebuie să aibă o contraprestație pecuniară din partea debitorilor.

Totodată, la data încheierii contractului de credit cu reclamanții, nu era interzisă stabilirea comisionului de acordare în raport de valoarea creditului.

Mai mult, la data semnării contractului, banca avea dreptul de a pretinde un comision de acordare credit.

S-a arătat că activitatea de monitorizare și gestionare a riscurilor unui credit este principala activitate a băncii după acordarea unui credit.

Astfel, prevederile 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010 (astfel cum a fost modificată) prevăd:„Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea / înregistrarea I efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării / rambursării creditului acordat consumatorului. în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului."

În aceste condiții, definiția comisionului de administrare clarifică definitiv caracterul legal al clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Așadar, chiar noua reglementare legală a contractelor de credit permite în mod expres perceperea unui comision de administrare, recunoscând necesitatea acestuia în cadrul activității bancare. În aceste condiții, clauzele instituind comisioanele de administrare nu pot fi considerate abuzive.

Mai mult, clauza contractuală prin care se stabilește un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision recunoscut de ambele părți - monitorizarea / înregistrarea / efectuarea de operațiuni în scopul utilizării / rambursării creditului acordat.

A accepta un punct de vedere contrar, în virtutea unui deziderat al protecției consumatorului dincolo de limitele impuse de legislația națională și comunitară ar însemna a crea un dezechilibru contractual în detrimentul instituției financiare, cu consecințe grave, pentru activitatea de creditare.

Pornind de la aceste clarificări legale, instanța nu poate reține susținerile reclamanților în sensul că plata acestui comision ar reprezenta o plată nedatorată. Astfel, nu numai că plata este datorată în virtutea contractelor (și deci aplicarea instituției plății nedatorate este de plano exclusă), dar rațiunea economică și juridică a acestui comision are o consacrare legală expresă.

Cu privire la clauzele 5.2 din ambele contracte, care reglementează dreptul băncii de a revizui nivelul costurilor, reclamanții nu au detaliat motivele pentru care o astfel de clauză ar fi abuzivă.

Posibilitatea revizuirii costurilor este un drept firesc al băncii, având în vedere desfășurarea contractelor de credit pe perioade foarte îndelungate, respectiv zeci de ani. În astfel de perioade îndelungate, evoluția pieței poate fi așa de natură încât să lipsească efectiv de conținut costurile percepute inițial.

Fiind vorba de o componentă a prețului contractului, este normal ca în astfel de cazuri, banca să poată revizui costurile astfel încât acestea să aibă un conținut efectiv prin raportare la serviciul prestat.

Pentru aceste considerente, pârâtele au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca efect al admiterilor excepțiilor invocate iar în subsidiar ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art.1 din Legea nr.193/2000 coroborat cu art.4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, legea nr.296/2004, Legea nr.289/2004, art.969 și urm. Cod civil, precum și pe toate prevederile și actele normative cuprinse în prezenta întâmpinare, precum și pe principiile de drept relevante.

În susținerea întâmpinării, pârâtele au depus în copie următoarele înscrisuri: ofertă de credit, contractul de credit nr._/24.03.2008, planul de rambursare privind contractul de credit nr._/24.03.2008, contract de ipotecă autentificat sub nr.730/24.03.2008 de BNP A. M. P., scrisoare de transmitere din 28.02.2008, raport de evaluare din 28.02.2008, extras din Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, contract de ipotecă autentificat sub nr.926/17.04.2008 de BNP A. M. P., încheiere nr._/17.04.2008, istoric analitic, carnete de muncă.

La data de 30.10.2014, prin compartimentul registratură, pârâtele au depus la dosar note de ședință.

Prin același compartiment, la data de 23.10.2014, reclamanții au depus la dosar un set de înscrisuri respectiv contract de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.723/24.03.2008, declarație legalizată subnr.7480/89/23.10.2014, contract de ipotecă autentificat sub nr.730/24.03.2008 de BNP A. M. P., contract de ipotecă autentificat sub nr.926/17.04.2008 de BNP A. M. P., adresa nr.236/23.10.2014, certificat de căsătorie . nr._, procură judiciară autentificată sub nr.6566/23.10.2014.

Prin sentința civilă nr. 8056/30.10.2014, Judecătoria sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 350/28.01.2015 pronunțată în dosarul nr._/3/2014, Tribunalului București - Secția civilă și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București constatând, totodată, intervenit conflictul negativ de competență.

Prin sentința civilă nr. 21/17.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr._, pentru soluționarea conflictului de competență, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Pentru termenul din data de 30.04.2015 reclamanții au formulat cerere precizatoare, arătând că, în ceea ce privește contractul nr._/24.03.2008 încheiat de cu pârâta C. E. Ipotecar 1FN SA, acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 care prevede că în sarcina împrumutatului pot fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Art. 15 din Legea nr. 190/1999 are un caracter imperativ, astfel cum rezultă din chiar formularea sa. În cuprinsul articolului nu se face nicio distincție între cheltuielile puse în sarcina împrumutatului în funcție de momentul în care acestea devin exigibile. D. urmare, deoarece legiuitorul nu a dorit să realizeze o astfel de distincție, ea nu trebuie să apară nici în procesul de aplicare a actului normativ. Ca urmare, întrucât stipularea unui comision de acordare și respectiv a unui comision de administrare lunar într-un contract de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, cum este și cel perfectat de reclamanți, contravine art. 15 din Legea nr. 190/1999, rezultă că și din acest punct de vedere au caracter abuziv clauzele prevăzute la art. 5.1 lit.b) și lit. c) din acest contract de credit.

În același sens este și practica actuală a Tribunalului București, deciziile pronunțate în acest sens în apel fiind menținute și de Curtea de Apel București (în acțiunile introduse anterior NCPC) -ds._/303/2013 ,_/303/2013

Tot în legătură cu acest contract, având în vedere apărările pârâtei legate de oferta de creditare aferentă acestui contract, reclamanții au arătat că în ,,Oferta de credit" rubrica data acceptării ofertei - 24.03.2008, este tehnoredactată, iar nu scrisă de mână cum ar fi fost normal, întrucât această rubrică îi vizează pe reclamanți, ca acceptanți ai ofertei.

Or, toate actele, inclusiv această oferta au fost transmise anterior de la București — de la creditoarea C. E.i, IFN — la B., unde se află sediul mandatarului acesteia — C-r.E.B.Romania SA. care nu a făcut altceva decât să prezinte documentele spre a le semna. În calitatea sa de mandatar, C E.B Romania Suc. B. nu putea interveni cu nimic În vreo clauza contractuala.

Aceste documente (contractul, oferta) au fost transmise in original, gata completate, semnate și ștampilate de creditoare, spre a semna și reclamanții. Este lesne de observat că această ofertă a fost precompletată de Banca creditoare, inclusiv la rubrica data acceptării ofertei, din toate acestea rezultând că a fost una pur formală, reclamanților nu li s-a prezentat anterior semnării contractului și nu li s -a acordat acel termen de 30 de zile prevăzut in înscris, fiind doar unul dintre multele înscrisuri semnate în grabă în ziua de 24.03.2008.

Pentru ca Banca să se fi putut prevala de această ofertă de credit, și să afirme că a prezentat-o anterior semnării contractului de credit, ar mai fi trebuit ca programarea la notar să fi fost făcută după ziua de 24.03.2008, dată la care reclamanții ar fi acceptat oferta. Este logic că mai întâi ar fi trebuit să fie acceptată oferta, și doar după aceea cineva să se ocupe de programarea la notar pentru întocmirea actelor aferente.

Ca urmare, reclamanții au solicitat instanței să constate că Banca a nesocotit în mod grav și prevederile art. 8 din Legea 190/1999 în forma în vigoare la acel moment, prin aceea că în fapt nu li s-a dat termen de gândire de nici măcar o zi, iar dacă ar fi refuzat semnarea contractului în acea zi și ar fi ridicat vreo pretenție, nu li s-ar mai fi acordat creditul.

In ceea ce privește art. 5.2 din ambele contracte, reclamanții au arătat că aplicarea acestui text în prezent este ilegală.

Astfel, art. 9 ind. 3 din OG 21 din 1992 rep. privind protecția consumatorilor la lit. e pct. 1 prevede că „fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului, se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror alte costuri menționate în contract.

Ca urmare, acest text introdus in noiembrie 2008, se aplica tuturor contractelor in curs, iar OG 21 prevede ca nerespectarea lui constituie contravenție.

La data de 18.05.2015 pârâtele au formulat întâmpinare la cererea precizatoare formulată de reclamanți, prin care au solicitat instanței:

A) în principal, respingerea cererii precizatoare ca fiind tardiv formulată

B) iar în subsidiar, respingerea cererii precizatoare ca neîntemeiată,

C) acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate ca urmare a acestui litigiu.

Pârâtele au invocat excepția tardivității cererii precizatoare. Astfel, ele au arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 194 NCPC, cererea de chemare în judecată trebuie motivată atât în fapt, cât și în drept.

Orice precizare a cererii de chemare în judecată, sub aspectul temeiurilor de fapt sau de drept reprezintă o modificare cererii, modificare ce trebuie să respecte dispozițiile și termenele impuse de art. 204 NCPC.

Prin documentul intitulat ’’Precizări la acțiune”, reclamanții își modifică cererea de chemare în judecată sub aspectul temeiurilor de drept, adăugând în acest sens pretenții noi, izvorâte din dispozițiile Legii nr. 190/1999.

Această modificare a cererii de chemare în judecată este tardivă, fiind făcută la termenul din data de 30.04.2015, cu toate că primul termen la care părțile au fost legal citate a fost cel din data de 30.10.2014.

În acest sens, art. 204 NCPC impune, sub sancțiunea decăderii, ca orice modificare a cererii să fie făcută cel târziu la primul termen la care părțile au fost legal citate, iar acest termen a avut loc la data de 30.10.2014, dată la care reclamanții nu și-au modificat cererea.

În aceste condiții, reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a își mai modifica temeiurile de drept ale cererii lor, motiv pentru care se impune admiterea excepției tardivității cererii precizatoare.

Pe fondul cererii precizatoare, instanța urmează să constate că dispozițiile Legii nr. 190/1999 nu sunt aplicabile relației contractuale dintre părți.

Astfel, Legea nr. 190/1999 este o prevedere specială, restrictivă și derogatorie de la dreptul comun, pentru contractele de credit ipotecar, noțiune definită prin art. 2 lit. c, ca reprezentând creditul acordat cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

1. este acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locative sau cu altă destinație decât cea locative ori în scopul rambursării unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare contractat anterior;

2. acordarea creditului este garantată cel puțin cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiției imobiliare pentru finanțarea căreia se acordă creditul, respectiv cu ipoteca asupra imobilului obiect al investiției imobiliare pentru finanțarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiții imobiliare, a cărui rambursare urmează a fi astfel finanțată.

Așadar, prevederile de mai sus reglementează contractul de credit acordat în vederea finanțării executării sau cumpărării unui imobil însă, spre deosebire de dreptul comun din materia creditelor garantate prin drept de ipotecă, instituie două derogări fundamentale, respectiv:

■ posibilitatea ca împrumuturile să fie garantate prin constituirea unei ipoteci asupra unui bun viitor și

■ cerința ca bunul imobil finanțat să constituie obiectul dreptului de ipotecă constituit pentru garantarea rambursării împrumutului.

Comparând noțiunea de credit ipotecar, definită de Legea nr. 190/1999, cu aceea de credit imobiliar, definită potrivit noțiunilor de drept comun, se poate observa că situația în care creditul este acordat pentru achiziționarea unui imobil și este garantat printr-un drept de ipotecă constituit asupra respectivului imobil, printr-un contract de ipotecă încheiat după achiziționarea acestuia, poate fi subsumată fie domeniului de aplicare al Legii nr. 190/1999, fie condițiilor reglementate de Codul civil din 1864.

O astfel de ipoteză este cea a contractului de credit ce face obiectul prezentului litigiu, în care împrumutul a fost acordat în vederea dobândirii unei locuințe, iar ulterior dobândirii respectivei locuințe, reclamanții au constituit un drept de ipotecă asupra acesteia, pentru garantarea creditului obținut anterior.

Într-o asemenea ipoteză, trebuie determinat dacă dispozițiile ce guvernează contractul de credit și contractul de ipotecă sunt cele speciale ale Legii nr. 190/1999 sau cele de drept comun, din Codul civil din 1864. Or, în lipsa unor prevederi legale exprese contrare, determinarea regimului juridic al contractelor încheiate de părți se poate face doar prin interpretarea voinței contractuale a acestora. Aceasta deoarece, conform principiului libertății actelor juridice civile, consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, părțile pot determina regimul juridic al contractului încheiat, singurele limitări, cele reglementate de art. 5 Cod civil, nefiind aplicabile în cauză.

Pârâtele au mai subliniat că, prin adoptarea Legii nr. 190/1999, legiuitorul a dorit să creeze posibilitatea persoanelor interesate de a putea obține un credit, prin garantarea acestuia cu o ipotecă asupra unui bun viitor, ipoteză cu privire la care a instituit cerința respectării unei discipline contractuale mai stricte. În ceea ce privește însă situațiile similare celei din speță, care erau posibile și înainte de reglementarea Legii nr. 190/1999, aceste noi norme nu pot fi considerate ca având un caracter imperativ, neexistând nicio rațiune pentru care creditele garantate prin constituirea unui drept de ipotecă asupra bunului mobil achiziționat cu banii obținut prin împrumut să aibă aplicabil un regim juridic imperativ, diferit față de cel al creditelor garantate prin constituirea unui drept de ipotecă asupra unui alt bun decât cel achiziționat cu banii obținuți prin împrumut.

De asemenea, reglementarea unor clauze prin contractul de ipotecă, similare prevederilor Legii nr. 190/1999, nu este de natură, să atragă, automat, aplicarea acestui act normativ. Astfel, stabilirea de către părți a faptului că ipoteca constituită va înceta de drept doar prin rambursarea integrală a creditului, deși concordă cu art. 3 alin. 1 din Legea nr. 190/1999, nu reprezintă decât o aplicare a caracterului accesoriu al dreptului de ipotecă față de dreptul de creanță principal.

Mai mult, prin art. 8.3, din contractul de credit, părțile au prevăzut expres dreptul BCR de a cesiona contractul de credit fără restricții, de unde rezultă, în mod neechivoc, faptul că dispozițiile Legii nr. 190/1999 nu sunt aplicabile.

Având în vedere toate aceste argumente, raporturile contractuale dintre reclamanți și BCR nu sunt supuse prevederilor Legii nr. 190/1999.

De altfel, au arătat pârâtele, aceasta este și soluția reținută în materie de jurisprudența instanțelor de judecată, în cauze identice celei de față.

În ședința publică din data de 28.05.2015 instanța a respins excepția tardivității depunerii cererii precizatoare, precum și excepția inadmisibilității, invocate de pârâte ca neîntemeiate și a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului la acțiune.

În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului, fiind respinsă proba cu interogatoriul reclamantei, solicitată de pârâte.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța reține că interesul protejat prin intermediul legislației în materie de clauze abuzive (și protecție a consumatorilor, în general), este unul public, astfel încât motivul invocat în prezenta cauză este unul de nulitate absolută, iar acțiunea privind constatarea nulității absolute poate fi introdusă oricând, conform art.2 din Decretul 167/1958 (în vigoare la momentul încheierii de către părți a contractelor).

În privința restituirii sumelor încasate cu titlu de comisioane, instanța reține că această solicitare a fost formulată ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale care prevăd comisioanele respective. Potrivit art.7 alin.1 din Decretul 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Or, repunerea în situația anterioară nu poate fi solicitată anterior constatării nulității clauzei contractuale, întrucât ea este efectul nulității.

Ca atare, coroborând art.7 alin.1 cu art.1 și 3 alin.1 din actul normativ menționat, instanța reține că termenul de prescripție pentru cererea de restituire a prestațiilor este de 3 ani și se calculează de la momentul constatării nulității prin hotărâre judecătorească definitivă. Întrucât nu există o hotărâre anterioară de constatare a nulității clauzelor menționate în acțiunea introductivă (constatarea nulității fiind solicitată prin cererea de față, iar această cerere nu este prescrisă), în mod evident nu se poate vorbi despre intervenirea prescripției, termenul de prescripție neîncepând măcar să curgă.

În consecință, instanța va respinge excepția prescripției invocată de pârâte, ca neîntemeiată.

Pe fondul cererii, analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:

La data de 24.03.2008 între pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor, și reclamanții N. B., în calitate de împrumutat și N. A., în calitate de codebitor, s-a încheiat contractul nr._/24.03.2008, prin care pârâta a acordat reclamanților un credit ipotecar pentru achiziționarea unui imobil în valoare de 63.650 Euro, pentru o perioada de 300 de luni . Prin acest contract s-a stabilit în sarcina împrumutatului un comision de acordare în sumă de 636,50 lei(art. 5 .1.lit b) și un comision de administrare lunar de 0,15 % plătibil începând cu scadența a 13 a (art. 5.1 lit. c din contract) .În art. 5.2. din contract s-a prevăzut că ”creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.”.

La data de 17.04.2008 între C. E. Bank (România) SA și reclamanți s-a încheiat și contractul nr. NPCG415/_, prin care pârâta a mai acordat reclamanților un credit în valoare de 22.000 Euro. În art. 5.1.lit b din acest contract se prevede un comision de acordare în sumă de 550 euro, iar conform art.5.1.lit c reclamanții s-au obligat să achite și un comision de administrare în cuantum de 0,10% lunar, aplicat la soldul creditului, perceput împreună cu rata. Potrivit art. 5.2. din același contract ”creditorul are dreptul să revizuiască nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere”.

Clauzele mai sus arătate sunt contestate prin cererea de față.

În ceea ce privește susținerile privind lipsa negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța reține că în cazul contractului de credit încheiat între părțile cauzei, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele au fost preformulate de către societatea pârâtă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Faptul că reclamanții au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. Soluția contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte.

De altfel, o astfel de interpretare contravine și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.

Împrejurarea că reclamanții au cunoștințe de specialitate juridică, nu constituie, în sine, un motiv de a considera că nu au calitatea de consumator și ar fi lipsiți de protecția instituită de Legea 193/2000, din moment ce aceștia au acționat în afara activității sale profesionale, respectându-se prevederile art.2 alin.1 din Legea 193/2000. Iar faptul că în concret consumatorul a putut înțelege conținutul clauzelor contractului, dată fiind profesia sa, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000.

A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În ceea ce privește obligația de informare ce revenea pârâtei, se reține că art.8 din Legea 190/1999, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, prevedea că „Înainte de semnarea contractului de credit ipotecar pentru investiții imobiliare, instituția autorizată va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condițiile contractului și termenul de valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de 10 zile de la momentul primirii ofertei de către potențialul debitor”. Actul normativ menționat este aplicabil în cauză în ceea ce privește contractul nr._/24.03.2008, contrar susținerilor pârâtelor, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile enunțate de art. 2 lit c) din Legea 190/1999, respectiv creditul a fost acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă ,iar acordarea creditului a fost garantată cu ipoteca asupra imobilului care face obiectul investiției imobiliare . De altfel chiar în cuprinsul contractului nr._/24.03.2008 se menționează expres că acesta se încheie în baza dispozițiilor Legii 190/1999.

În speță, se reține că pârâta a furnizat reclamanților în data de 24.03..2008 oferta atașată la fila 21 din prezentul dosar. Deși reclamanții au susținut că această ofertă nu le-a fost prezentată anterior semnării contractului, din răspunsul dat de reclamant la întrebarea nr.9 din interogatoriu rezultă că oferta le-a fost înmânată odată cu contractul. Așadar, dacă reclamanții ar fi citit conținutul înscrisurilor primite ar fi avut posibilitatea să afle, înainte de a semna contractul, atât de comisionul de administrare credit, cât și de cel de acordare, și să refuze încheierea contractului dacă erau nemulțumiți de condițiile menționate în oferta de credit acordată, aceasta având o valabilitate de 30 de zile calendaristice. Faptul că în speță reclamanții au înțeles să accepte oferta în aceeași zi a fost o opțiune a acestora, iar lipsa lor de diligență (necitirea documentelor primite) nu este imputabilă băncii. Nici existența unei programări la notariat în aceeași zi în care s-a încheiat contractul nu are relevanță, întrucât această împrejurare nu era de natură să creeze obligații pentru reclamanți. Chiar și în aceste condiții reclamanții aveau posibilitatea să refuze încheierea contractului de credit, neavând un contract încheiat cu banca în baza căruia ar fi fost pasibili să plătească daune în cazul în care nu se prezentau la notariat la data și ora la care se făcuse programarea.

Prin urmare,se va reține că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de informare prevăzută de art.8 din Legea nr.190/1999 decât în ceea ce privește comisionul de administrare și cel de acordare .

Însă doar această împrejurare nu imprimă, automat, caracter abuziv celorlalte clauze contestate. Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor invocate este necesar ca instanța să constate și producerea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Instanța reține că prevederile contractuale privind comisioanele se referă la elemente componente ale costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa aceste clauze sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, acestea nu ar putea fi supuse controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație din partea comerciantului), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

În privința clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, instanța reține că în speță nu este incidentă OUG 50/2010, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ și în OUG 50/2010 nu sunt cuprinse dispoziții derogatorii de la principiul neretroactivității legii civile noi, respectiv nu sunt incidente prevederile art.95 din ordonanță. Acesta stabilește că „ Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37¹, ale art. 66-69 – care nu își găsesc aplicarea în cazul de față”.

Instanța reține că perceperea acestui comision este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul. Cât timp legiuitorul sancționează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este normal ca la stabilirea sumei percepute creditoarea să se raporteze la valoarea creditului acordat (care reprezintă prestația sa). Instanța reține, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestației din partea creditoarei. Deși demersurile creditoarei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistența unei contraprestații din partea creditoarei, din moment ce ea a efectuat, in concret, aceste verificări.

În același sens instanța reține că, din perspectiva art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cât privește clauzele legate de obiectul principal al contractului (în care se încadrează și acest comision), nu suntem în situația de a stabili o echivalență între preț și contraprestație, respectiv instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision de acordare corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru efectuarea verificărilor menționate, ci dacă este îndeplinită condiția exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil – condiție care, în opinia instanței, este îndeplinită în speță.

De asemenea, instanța reține că acest comision nu este interzis de art.15 din Legea 190/1999, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de către părți. Art.15 prevedea că „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz”. Instanța apreciază că solicitarea unei sume pentru demersurile efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, se încadrează în noțiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit, din moment ce această noțiune se referă, evident, la aspectele anterioare acordării creditului, în scopul acordării acestuia.

Analizând clauza prin raportare la Legea 193/2000, instanța constată că aceste prevederi sunt exprimate în termeni clari și inteligibili, de altfel nu este o clauză complexă sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate .

Instanța reține și faptul că în conținutul clauzei se prezintă atât suma finală de plată, cât și modul de calcul al acesteia, prin raportare la valoarea creditului acordat.

În privința comisionului de administrare lunar, instanța reține că, deși OUG 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, din aceleași motive reținute de instanță în cazul comisionului de acordare, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art.36) întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care creditoarea le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului și obligația de plată a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în contract, sub aspectul cuantumului, cât și a faptului că se percepe lunar. Instanța reține că, din perspectiva art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cât privește clauzele legate de obiectul principal al contractului (în care se încadrează și acest comision), nu suntem în situația de a stabili o echivalență între preț și contraprestație, respectiv instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru operațiunile de administrare a contului,ci dacă este îndeplinită condiția exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil – condiție care, în opinia instanței, este îndeplinită în speță.

Simpla împrejurare că în contractul nr._/24.03.2008 nu se prevede exact faptul că acest comision se calculează la soldul creditului nu face ca această clauză să aibă caracter abuziv, din moment ce comisionul a fost prezentat distinct consumatorului, în graficul de rambursare primit la încheierea contractului de credit, la rubrica „comision”. Astfel, la încheierea contractului consumatorul a putut vedea exact cuantumul sumei percepute lunar de instituția de credit cu acest titlu. Prin urmare, nu se poate susține că acesta s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajoasă față de instituția de credit, întrucât nu ar fi înțeles modul de calcul al acestui comision. Oricum, comisionul era exprimat în sumă totală în grafic și el scădea la fiecare lună, deci era evident că se calcula la soldul creditului – și el prezentat în grafic - ceea ce exclude orice echivoc.

În ceea ce privește contractul de credit nr. NPCG415/_/17.04.2008 se constată că în art. 5.1.litc se prevede expres că procentul de 0,1% se aplică la soldul creditului.

Pentru motivele mai sus expuse, instanța reține că cele două clauze privind comisionul de acordare și administrare nu sunt abuzive, astfel că va respinge cererea de constatare a nulității acestora, precum și, pe cale de consecință, capetele de cerere accesorii având ca obiect restituirea acestor comisioane.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în art. 5.2. din contracte, instanța apreciază că o astfel de clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui cuantumul comisioanelor, fără ca noul cuantum să fie negociat cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.

Conform art. 1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, motivul întemeiat prevăzut în contractele supuse analizei este acela al „ evoluției pieței ”, ” acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere”, ”politica de creditare” fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea nivelului costurilor este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce,valoarea comisioanelor va fi mărită.

Instanța apreciază că, motivele „ evoluția pieței ” ”, ” acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere”, ”politica de creditare” nu îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă sunt întemeiate sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-au produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului arătat anterior, ca, în urma revizuirii valorii costurilor, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul încheiat de părți, astfel că se constată de către instanță caracterul abuziv al clauzei anterior menționată.

F. de cele expuse anterior, ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate și potrivit dispozitiilor art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000,instanța va constata nulitatea absolută a contractului în ceea ce privește clauzele din contractele de credit nr. NPCG415/_/17.04.2008 și nr._/24.03.2008 cuprinse în art. 5.2, care, în temeiul art. 6 din Legea nr.193/2000, nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive.

Întrucât acțiunea reclamanților va fi admisă doar în parte, din cheltuielile de judecată efectuate, în cuantum total de 590,96 lei, constând în cheltuieli de transport, reclamanții sunt îndreptățiți la suma de 147,76 lei (pentru un singur capăt de cerere admis, din cele patru formulate) . Totodată, având în vedere această soluție pârâtele sunt îndreptățite la acordarea sumei de 2850 lei (pentru cele trei capete de cerere respinse), reprezentând onorariu de avocat pentru care s-a emis factura nr._/29.10.2014. Deși factura s-a emis pentru suma totală de 5480,80 lei, acest onorariu a fost redus la suma de 3800 lei în temeiul art. 451 al.2 Cprciv, având în vedere munca îndeplinită de avocat, care doar a formulat întâmpinarea și s-a prezentat la patru termene de judecată. Așadar, onorariul la care sunt îndreptățite pârâtele a fost calculat în raport de suma de 3800 lei.

Prin urmare,în final, în baza art 453 al.2 C.pr. civ instanța va obliga reclamanții să plătească pârâtelor suma de 2702,24 lei (2850-147,76 lei), cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea formulată de reclamanții N. B., CNP_4 și N. A.-A., CNP_5, ambii cu domiciliul în B., ., județul B., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA cu sediul în București, ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la ORC sub nr. J40/_/2004, C. E. Bank NV, cu sediul în Karspeldreefó A, 1101 CJ Amsterdam, Olanda prin C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza - corp C, . și C. E. Bank (Romania) SA cu sediul în București, ., clădirea Anchor Piaza, sector 6, înregistrată la ORC sub nr. J40/_/1993.

Constată nulitatea absolută a clauzelor din contractele de credit nr. NPCG415/_/17.04.2008 și nr._/24.03.2008 cuprinse în art. 5.2 .

Respinge celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 2702,24 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu drept de a formula apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.

P. GREFIER

RED. AN/Thred. VE/4 ex/2.07.2015

← Anulare act. Sentința nr. 3895/2015. Judecătoria SECTORUL 6...		Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 4492/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Succesiune. Sentința nr. 3841/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3905/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 3901/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Anulare act. Sentința nr. 3895/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Anulare somaţie de plată. Sentința nr. 4492/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4547/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 4537/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Stabilire a valorii lucrului. 574 C.p.c.. Sentința nr. 3958/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI