Anulare act. Sentința nr. 4399/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4399/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 09-06-2015 în dosarul nr. 4399/2015
DOSAR nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4399
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 09.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: I. D. M.
GREFIER: E. C. P.
Pe rol pronunțarea în cauza civilă având ca obiect anulare act, privind pe reclamanta M. C., în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank NV-prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA.
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 26.05.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință și când având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 09.06.2015.
După deliberare,
INSTANȚA
Apreciind asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 30.10.2013, sub numărul_, reclamanta M. C., în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank NV, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al prevederilor art. 4.4 si art. 5,1 lit. c) din Contractul de Facilitate de credit si de garanție nr_ din data de 04.08.2008 si pe cale de consecința sa se dispună anularea lor. Totodată, a solicitat instanței să dispună exonerarea acestuia de la plata comisionului de administrare pentru viitor; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate sub titlu de comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, calculate de la data încasării pana la data restituirii integrale precum si a dobânzilor calculate in mod abuziv, de la data încheierii contractului de credit. De asemenea, reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, în temeiul art. 453 Noul Cod de proc. Civilă.
În motivarea cererii în fapt reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de Facilitate de C. si de Garanție nr._/ 09.07.2008 si Actul Adițional nr 1/14.12.2012, destinația creditului fiind dobândirea în patrimoniu a unui imobil. Valoarea creditului este de 128.238,46 CHF, iar durata creditului este de 360 luni. De asemenea, a arătat că au fost îndeplinite condițiile arate de către Banca in privința clauzelor referitoare la tragerea creditului si redirecționarea pentru scopul pentru care a fost acordat acesta.
Cu privire la intervenția sancțiunii nulității absolute în ceea ce privește clauzele abuzive, reclamanta a arătat că prin dispozițiile Legii 193/2000 și ale OUG nr.50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual ci și un interes public, general obștesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea formulată de reclamantă privind constatarea intervenției sancțiunii absolute, fiind prin urmare imprescriptibilă . Totodată, în baza legii 193/2000, reclamanta a apreciat că respectivul contract are caracterul unui contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost reformulate de banca in condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre consumatori cu comercianți. Astfel, nu i s-a dat posibilitatea reclamantei de a a negocia nici o clauză din Convențiile de credit, întregul act fiind impus, în forma respectivă, de bancă, aspect ce rezultă și din faptul că toate Convențiile de credit conțin clauze similare. În acest sens reclamanta a arătat că î Convențiile de credit au fost inserate de către bancă următoarele clauze abuzive, a căror anulare a solicitat-o: Art.4.4 din Contractul de credit nr_ din 9.07.2008 conform căruia ,,Creditorul va avea dreptul, fără însă a fi obligat în niciun fel, să revizuiască nivelul dobânzii, după primul an de la utilizare a Creditului în funcție de indicele de referință LIBOR 6 M+4%,” și art. 5.1 lit. c: “ Comisioanele și costurile aferente creditului sunt: comision de administrare lunar 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13 a”
Cu privire la dobândă, reclamanta a arătat că conform art. 4.2 din contractul de credit bancar dobânda a fost stabilită in cuantum de 5,5% urmând a se percepe începând cu luna a 7a de la prima tragere din credit, calculându-se la un număr de 360 zile pe an . Totodată, reclamanta a arătat că în conformitate cu art. 4.3, dobânda urma să fie datorată începând cu luna a 7 de la prima tragere din credit si pana la data rambursării integrale a acestuia. Aceasta urma să fie achitată la termenul prevăzut in graficul de rambursare care va fi anexat la prezentul contract, după emiterea sa, conform art. 3.4. În ceea ce privește clauza 4.4 din contractul de credit încheiat între părți, reclamanta a arătat că aceasta pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu împrumutatul, acesta trebuind doar să fie înștiințat. Deși reclamanta a arătat că, în temeiul art. 1 lit. a din Legea 193/2000, o astfel de clauză nu ar avea caracter abuziv, reclamanta a apreciat că modalitatea in care banca si-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii a transformat contractul de credit din comutativ, în aleatoriu, diferența dintre aceste doua tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora, prin cunoașterea factorului care determina modificarea. Prin urmare, reclamanta a apreciat că aceste clauze referitoare la rata dobânzii intra in contradicție atât cu legislația privitoare ia protecția consumatorilor, cât și cu art. 948 pct. 3 si art. 964 C.civ.
În același sens, reclamanta a apreciat că faptul că aceasta și-a dat acordul cu privire la contract nu înlătură culpa băncii cu privire la abuzurile efectuate in contract. Băncile sunt libere să stabilească conținutul contractului, însă nu trebuie sa încalce normele legale si cele de moravuri, așa cum este interpretat principiul autonomiei de voința. A mai considerat că modificarea nejustificata a sumelor aferente neactualizării dobânzii conform LIBOR din contul împrumutaților deschis la banca C. E. Bank Romania SA, a dus la prejudicii materiale atât prin sumele reținute in mod nejustificat de către bancă cât si prin pierderea randamentului pe l-ar fi putut obține reclamanta investind acești bani in depozite bancare sau investind in fonduri cu grad mic sau mediu de risc. Totodată reținerea nejustificata a acestor sume a dus in mod clar la afectarea in mod radical a siguranței sale financiare, fapt pentru care reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata de daune.
Cu privire la comisionul de administrare prevăzut de art. 5.1 lit. c din contract, reclamanta a arătat că acesta este de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13 a. În acest sens, reclamanta a apreciat că terminologia folosita in convenția de credit nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat între părți, astfel ca împrumutatul să fie in deplina cunoștință cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. Față de acest aspect, atâta timp cat motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici in cuprinsul condițiilor speciale, nici în cuprinsul condițiilor generale, aceasta clauza este abuzivă si intră sub incidența Legii nr.193/2000. Totodată, reclamanta a apreciat că apărările pârâtei in sensul includerii comisionului de administrare in prețul contractului si in sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar si inteligibil.
Ori, în prezenta cauză, reclamanta a considerat că clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc această condiție, deoarece, modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că prin același serviciu, se percep două costuri, fără a se face o distincție clară între ele. În plus, comisionul de administrare nu este definit, nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia. Prin urmare, reclamanta a apreciat că nu rezultă în mod clar motivul pentru care reclamanta, în calitate de împrumutat ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată. Față de cele învederate, reclamanta a apreciat că din Convențiile de credit rezultă în mod neechivoc ca acest comision de administrare este de fapt o dobândă deghizată, ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, contrar regulii bunei-credințe. Din aceste motive, reclamanta a apreciat că clauzele abuzive menționate sunt lovite de sancțiunea nulității absolute, impunându-se eliminarea lor din contracte.
În fine, reclamanta a arătat că suma totală, plătită pana in acest moment, in virtutea Convenției de credit nr._/04.08.2008, sub numele de comision de administrare credit este de 8905,52 CHF, calculată până in luna iunie 2013, suma care însă va creste lunar, pe măsură ce va trece fiecare termen lunar de scadență.
Față de cele învederate, reclamanta a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 193/2000.
În susținerea cererii, reclamanta a solicitat instanței încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv: procesul – verbal nr. 027 -2013/22.07.2013, copie CI, certificat de căsătorie, ofertă de credit, contract de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 04.08.2008, condițiile generale de creditare, actul adițional nr. 1 din data de 14.12.2012 la contractul de facilitate de credit și de garanție nr. nr._ din data de 04.08.2008, plan rambursare credit nr._, contract de ipotecă autentificat, contract de vânzare cumpărare autentificat, fișă cont 00._.252._.CHF.00, plan rambursare credit nr._ din 12.07.2013, plan rambursare credit nr._ din 04.08.2008. totodată, reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu expertiza contabilă sub aspectul determinării caracterului excedentar al dobânzii.
Prin cererea precizatoare înregistrată pe rolul instanței la data de 20.11.2013, reclamanta a precizat valoarea obiectului cererii, suma calculata reprezentând diferența de dobândă între dobânda percepută de bancă abuziv si dobânda ce ar fi trebuit sa se aplice creditului, vizând perioada începând cu luna a 7-a, respectiv 16.03.2009 si până la 10.10.2013. În plus, reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei 4.4 din contractul de credit, în temeiul Legii nr. 193/2000, din al cărei conținut rezultă că marja de 4% este una exemplificativă, având in vedere modalitatea in care a fost formulata clauza, în sensul că banca poate, dar nu este obligată sa revizuiască dobânda in funcție de libor plus marjă. Pe cale de consecință, reclamanta a solicitat restituirea sumei percepute abuziv, având în vedere și faptul că la data încheierii contractului de credit (04.08.2008) valoarea indicelui Libor 6M era de 2,9017. Dobânda stabilita conform contractului credit era, prin urmare, de 5,5 %,marja fiind de 2, 5983, egală cu dobânda - indicele libor de la data semnării contractului. În ceea ce privește dobânda plătibilă de către reclamantă începând cu luna a 7 a și până la data de 30.10.2013, reclamanta a arătat că aceasta era de_, 65 CHF, așa cum rezulta din Planul de rambursare credit. Dacă s-ar fi respectat marja de 2,5983, reclamanta a arătat că dobânda ce ar fi trebuit să fie plătită era în cuantum de 14.900 CHF. Prin urmare, a apreciat că rezultă o diferență de dobândă percepută abuziv de bancă în cuantum de_,65 CHF.
Cu privire la comisionul de administrare a cărui restituire a solicitat-o, reclamanta a arătat că acesta este în cuantum de_,16 RON echivalentul a 7501,02 CHF.
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 18.12.2013, pârâta . IFN SA a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al prevederilor art. 4.4 și art. 5.1 litera c) din Contractul de Facilitare de C. și de Garanție nr._ din data de 04.08,2008, exonerarea reclamantei de la plata comisionului de administrare. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare. De asemenea, a solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție sau pe fond ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la achitarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării în fapt, pârâta a arătat că între părți s-a încheiat Contractul de Facilitate de credit și de Garanție nr._ din data de 04.08.2008 în sumă de 44.650 EUR. La data de 31.03.2009, creanța pârâtei a fost cesionată către C. E. Bank NV. De asemenea, la data de 21.06.2010, în virtutea intrării în vigoare a OUG 50/2010, a fost adoptat Actul Adițional prin care a fost modificat contractul de credit semnat de părți. Conform acestuia, clauzele privind dobânda și comisioanele fiind în concordanță cu noua ordonanță de urgență. Ulterior, Contractul de credit a fost din nou modificat prin acordul de voință al părților, prin Actul adițional din data de 14.12.2012. Prin acest act adițional semnat de reclamantă, a explicat foarte clar scopul perceperii comisionului e administrare, modalitatea de calcul, oarecum si fontul că aceste elemente, dobânda si comisioanele fac parte din costul total al acordării creditului. La cererea reclamantei. pârâta a arătat că, fiind de bună credință pentru ca raporturile contractuale să se desfășoare în bune condiții și dorind să ajute reclamanta cu dificultățile financiare întâlnite la restituirea sumei împrumutate, prin actul adițional de la data de 14.12.2012, modalitatea de percepere a dobânzii a fost modificată în avantajul clientei. De asemenea, a arătat că prin același act adițional, reclamanta a fost scutită de la plata comisionului de administrare pentru o perioadă de 12 luni.
În cuprinsul întâmpinării, pârâta a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului la acțiune. În acest sens, a învederat instanței faptul că reclamanta contestă la aproape 5 ani după încheierea contractului de credit, clauzele cuprinse în acesta. Contractul de credit a fost încheiat la data de 04.08.2008. Pretinsele vicii pe care le invocă reclamanta fața de acest contract i-au fost cunoscute încă de ia data semnării, aceasta luând la cunoștință de conținutul clauzelor contestate din acel moment. Având în vedere termenul de prescripție al dreptului la acțiune, cererea de chemare în judecată trebuia formulată până la data de 04.08.2011, pârâta apreciind că formularea acesteia în anul 2013 este vădit tardivă, termenul de prescripție fiind împlinit cu aproape doi ani înainte de introducerea acțiunii. Față de aceste considerente, pârâta a solicitat instanței de judecată să constate faptul că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.
În plus, pârâta a înțeles să invoce excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită restituirea sumelor de bani achitate până la data introducerii cererii, față de faptul că admiterea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. În acest sens, pârâta a apreciat că în cazul în care reclamanta ar obține restituirea comisionului de administrare, s-ar îmbogăți în mod nejustificat, întrucât ar însemna ca a beneficiat gratuit de anumite servicii pentru care banca a angajat Importante cheltuieli (salarii, aplicații informatice, spații, utilități, pază sedii și valori) pe care nu și le recuperează. Legea nu prevede nulitatea ca sancțiune pentru clauzele abuzive. Restituirea prestațiilor sau punerea părților în situația anterioară este o consecință specifică constatării nulității unei clauze or Legea nr. 193/2000 nu prevede nicăieri că sancțiunea aplicată unei clauze abuzive este nulitatea, ci din contră, legea face vorbire despre dispunerea modificării respectivei clauze, care presupune efecte doar pentru viitor.
Pe fondul cauzei, pârâta a învederat instanței faptul că prevederile Legii 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în două legi speciale, respectiv legea 193/2000, la art. 3 alin. 2 și legea 190/1999 la art. 2 lit. h. Totodată, a arătat că perceperea comisionului de administrare, este admisă expres de art. 36 alin. (1) din OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În cuprinsul prevederilor art. 46 -49 ale OUG 50/2010 sunt indicate elementele obligatorii care trebuie să fie specificate în contractele de credit consum. Aceste dispoziții ale legii acoperă în realitate, întregul conținut al contractului, având prin ele însele un impact special asupra integrității și libertății consimțământului consumatorilor. Pârâta a mai arătat că printre numeroasele clauze, astfel prevăzute, una dintre acestea este cea care statuează costurile de administrare a unuia sau mai multor conturi. Prin urmare, a apreciat că acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislația specifică protecției consumatorului în raport cu instituțiile bancare, stipularea expresă a acestuia în chiar cuprinsul contractului fiind obligatorie.
Așadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea 190/1999 privind creditul ipotecar, cât și de OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Pârâta a mai apreciat că reclamanta se află în eroare, cu privire la scopul instituirii comisionului de administrare, al cărui rol și mod de administrare este definit clar în conținutul art. art. 36 alin. (3) din OUG nr. 50/2010. Prevederile art. 5.1 lit. b) coroborate cu prev. pct. 6.7 din Contractul de credit, cât și cele din Actul Adițional din 14.12.2012 referitoare la comisionul de administrare redau în mod clar, astfel cum este prevăzut de Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori coroborată cu OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fără echivoc și fără utilizarea unor terminologii de specialitate sau încriptată. În acest sens, a arătat că scopul comisionului în cauză, respectiv de administrare a facilității de credit acordate, formula de calcul folosită în vederea determinării cuantumului acestuia, respectiv 0,15% pe luna din soldul creditului, precum și modalitatea și termenul de plată a acestui comision, respectiv plătibil începând cu scadenta a 13a de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit.
Pârâta a mai arătat că în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor se are în vedere momentul încheierii contractului, circumstanțele și exprimarea clară și inteligibilă a acestora, toate în condițiile unei obligații excesive a consumatorului, însă veniturile rezultate din dobânzile și comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părțile și-au manifestat voințele juridice în deplină libertate și cunoaștere a legii, constituie venituri clar determinate, sau cel puțin determinabile. De aceea lipsirea băncii de contraprestațiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietății în înțelesul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanță fiind asimilate cu noțiunea de bun. Mai mult, a arătat că determinarea prețului unui credit nu este un proces simplu, care să se reducă la interpretarea unei clauze în procesul determinării dobânzii bancare, acest proces fiind reglementat de norme interne și internaționale financiar – bancare și calculându-se pe baze matematice, în virtutea OG 50/2010. Dovada negocierii clauzelor contractuale se regăsește în cursul circumstanțelor care au precedat încheierea contractului de credit, o probă irefutabilă în acest sens fiind Oferta de credit care prevede în mod clar și inteligibil perceperea comisionului de administrare, precum și în Contractul de credit. Mai mult, la data semnării actului Adițional pârâta a arătat că reclamanta a declarat expres faptul că au negociat clauzele, precum și faptul că au înțeles cuprinsul acestora.
De asemenea, reclamanta a mai apreciat că Nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se afla în prezența unor clauze abuzive atât în ceea ce privește existența comisionului de administrare, cât și cea a posibilității modificării unilaterale a dobânzii aferente împrumutului acordat. O clauză contractuală dintr-un contract încheiat între un comerciant șl un consumator are caracter abuziv doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: să nu fi fost negociată, să fie contrară cerințelor bunei – credințe, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului, să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul contractului. Pârâta a mai arătat că chiar dacă nu ar fi fost expres permisă de lege perceperea comisionului de administrare, clauza supusă spre analiză prezentei cauze nu îndeplinește cel puțin trei din cele patru condiții cumulative.
Cu privire la clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c din contractul de credit, pârâta a apreciat că aceasta nu este contrară bunei – credințe. În acest sens a arătat că banca a prezentat, cu bună-credință, către solicitanții de cred!t, intenția de a percepe acest comision și modul în care se calculează - oferta de credit interioară încheierii contractului, detalierea acestuia în cuprinsul contractului. De asemenea a arătat că buna credință a acesteia a fost reafirmată pe întreaga perioadă de derulare a Contractului, având în vedere faptul că Banca și-a dat acceptul în ceea ce privește reeșalonarea creditului, scutirea reclamantei de la plata comisionului de administrare pentru o perioada de 12 luni, pentru a-i putea crea condiții favorabile rambursării creditului.
Totodată, pârâta a considerat că clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) din Contractul credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Astfel, a arătat că simpla acordare a unui credit presupune o . proceduri inerente acestei activități comerciale, proceduri pe care împrumutătorul este nevoit să le efectueze pe toată durata contractului. Totodată, art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit este clar, cuantumul comisionului fiind determinat și nedepinzând de voința unilaterală a creditoarei deoarece a fost stabilit de ambele părți la data încheierii convenției, nefiind prevăzute clauze de modificare unilaterala a acestui comision. Nu poate fi vorba despre un dezechilibru câtă vreme. în schimbul acestui drept de a încasa comisionul de administrare. Împrumutătorul prestează serviciile de administrare a creditului către client, constând în monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operațiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.
Pârâta a mai arătat că în schimbul acordării sumelor de bani către client banca percepe dobândă, însă datorită specificului contractului de împrumut bancar, care presupune restituiri succesive, monitorizarea acestora și a restului de plată, etc., băncile suportă costuri pe toată durata creditului. În vederea prestării acestor servicii către clienți, banca suportă importante cheltuieli, cum ar fi cele cu aplicațiile informatice necesare, salariile angajaților care efectuează operațiunile respective de încasare, înregistrare și actualizare a creditului, precum și cota cuvenită din cheltuielile cu asigurarea spațiilor, paza și a utilităților necesare acestor angajați. Așadar, pârâta a apreciat că dreptul acesteia de a încasa comisionul este echilibrat de obligația corelativă de a asigura administrarea creditului, fapt care impune suportarea unor cheltuieli, recunoscute de art. 36 al OUG 50/2010 ca fiind justificate.
Totodată, pârâta a învederat instanței faptul că Rațiunea economică a comisioanelor de administrare nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților, ci, mai degrabă, o modalitate de asigurare a echilibrului contractual. Comisionul de administrare constituie obiect al convenției părților - art. 5.1 lit. b), obligația asumată de reclamantă fiind previzibilă. Faptul ca ulterior încheierii contractului de credit reclamanta se pretinde lezată din punct de vedere financiar prin perceperea comisionului de administrare credit nu este de natură a conferi înțelegerii părților privind plata creditului, natura unei clauze abuzive. De asemenea, anterior semnării contractului, reclamantei i-a fost prezentată Oferta de credit, având astfel posibilitatea de a formula obiecțiuni sau de a solicita băncii Informații suplimentare. Așadar, având în vedere că acordul reclamantei, la momentul contractării, este rodul unei informații suficiente, al reflecției și al libertății de opțiune, solicitarea restituirii unor sume de bani plătite băncii este nelegală, potrivit art. 969 Cod civil.
Cu privire la clauza cuprinsă în art. 5.1 lit c din Contractul credit, pârâta a arătat că aceasta se referă chiar la obiectul principal contractului, respectiv prețul contractului. Astfel cum este prevăzut în legea privind creditul ipotecar, lege specială care derogă de la dreptul comun în materie, comisioanele, inclusiv comisionul de administrare, fac parte din costul total al creditului, iar acesta la rândul său, alături de marja de profit a băncii reliefată de o fracțiune din rata dobânzii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit. Astfel, pârâta a învederat că consumatorii nu vor putea invoca ca fiind abuzive clauzele prin care se stabilește structura costului creditului, deoarece acest lucru ar echivala cu o încercare de modificare a elementelor esențiale asupra cărora au convenit, o micșorare a propriei prestații, al cărei cuantum a fost agreat de ambele părți la momentul semnării contractului. Mai mult, reclamanta a fost expres de acord cu faptul că acesta face parte din costul total al creditului, conform Actului adițional din data de 14.12.2012.
În plus, pârâta a arătat că clauza care reglementează dobânda aferentă împrumutului acordat nu este abuzivă, clauza contestată a fost modificată în temeiul Actului Adițional din data de 14.12.2012. În acest sens, pârâta a apreciat că reclamanta contesta în mod eronat clauza contractului de credit din art. 4.4. În cererea de chemare în judecată este redat conținutul clauzei anterior modificării acesteia. așadar aceasta nu poate fi abuzivă atâta timp cât banca nu poate modifica rata dobânzii în mod unilateral, ci numai în funcție de Libor 6M, din 6 în 6 luni, la date fixe. Motivele invocate de către reclamantă privind modul în care banca a modificat în sens crescător și nu în sens descrescător dobânda nu țin în niciun caz de Legea nr.193/2000 ci sunt strict legate de modul de desfășurare a contractului. În cazul în care reclamanta este nemulțumită de cum a modificat pârâta sau nu anumite clauze, aceasta are deschisă calea unei acțiuni pe drept comun pentru modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale de către părți. Totuși, pârâta a subliniat faptul că toate modificările efectuate au fost în interesul reclamantei întrucât, astfel cum reiese din anexă, acestea au fost constant mal mici decât dobânda fixă. În susținerea celor afirmate, pârâta a făcut trimitere la prevederile art. 37 din OUG 50/2010.
De asemenea, pârâta a învederat instanței faptul că nu se acordă dreptul comerciantului să modifice în mod unilateral dobânda. În realitate, variația dobânzii nu depinde de voința creditorului și nici nu poate fi influențată de acesta. Prin urmare, a apreciat că susținerile reclamantei privind existența clauzei abuzive este nereală, deoarece, în speță, comerciantul nu are dreptul de a modifica, în mod unilateral o clauză, prin propria voință. Faptul că dobânda este variabilă nu înseamnă și că banca este aceea care o poate modifica. Este evident din modul de redactare a clauzei respective că dobânda variază independent de voința creditorului, în baza unui indice financiar internațional - LIBOR 6M..Or, atâta timp cât creditorul nu poate influența evoluția acestui indice, nu putem vorbi de o clauză care dă dreptul comerciantului să modifice în mod unilateral contractul.
Față de cele învederate, pârâta a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună respingerea cererii de chemare în judecată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. art. 194, art. 196, art. 200, art. 205 și urm C.proc. civ., Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999, OUG 50/2010,
În susținerea întâmpinării, pârâta a solicitat încuviințare probei cu interogatoriul reclamantei și probei cu înscrisuri, respectiv: ofertă de credit, act adițional nr. 1 din data de 14.12.2012, notificare privind aplicarea OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
La data de 23.02.2015, a fost depus la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, raportul de expertiză contabilă judiciară (filele 296- 303).
La data de 21.04.2015, pârâta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză (filele 305- 311).
La data de 11.05.2015, expertul a depus la dosarul cauzei răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă.
Prin cererea precizatoare înregistrată pe rolul instanței la data de 21.05.2015 reclamanta a învederat instanței faptul că la data încheierii contractului de credit 04.08.2008 valoarea indicelui LIBOR 6 M era de 2.9017. Dobânda stabilita conform contractului credit era, prin urmare, de 5,5 %,marja fiind de 2, 5983, egală cu dobânda - indicele libor de la data semnării contractului. În ceea ce privește dobânda plătibilă de către reclamantă începând cu luna a 7 a și până la data de 30.10.2013, reclamanta a arătat că aceasta era de_, 65 CHF. Dacă s-ar fi respectat marja de 2,5983, reclamanta a arătat că dobânda ce ar fi trebuit să fie plătită era în cuantum de 14.900 CHF. Prin urmare, a apreciat că rezultă o diferență de dobândă percepută abuziv de bancă în cuantum de_,65 CHF. Cu privire la comisionul de administrare a cărui restituire a solicitat-o, reclamanta a arătat că acesta este în cuantum de_,16 RON echivalentul a 7501,02 CHF. De asemenea, în dovedire, reclamanta a depus la dosarul cauzei factura . nr. 85 din 17.12.2013.
La data de 26.05.2015, pârâta a depus la dosarul cauze note scrise.
Prin încheierea din data de 25.03.2014 (f. 198-200), instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității, ca neîntemeiate.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 248 Cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepției tardivității cererii modificatoare, invocată de către pârât în ședința din data de 26.05.2015..
Conform art. 204 Cod procedură civilă, reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei. Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când: 1. se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii; 3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; 4. se înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.
În speță, reclamanta a modificat câtimea cererii de chemare în judecată (raportat la calculul și modalitatea de calcul realizate de expert), de vreme ce obiectul cererii a rămas același.
În consecință, instanța va respinge excepția tardivității cererii modificatoare, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, în fapt, între reclamantă (certificat căsătorie, f. 11), în calitate de împrumutat, și pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor ipotecar, s-a încheiat la data de 04.08.2008, contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ (f. 13-47), prin care reclamanta a beneficiat de un credit ipotecar pentru achiziție imobil, în valoare de 128.238,46 CHF pe o durată de 360 de luni de la data primei trageri din credit. Pe lângă restituirea creditului utilizat și achitarea dobânzii la termenele prevăzute în graficul de rambursare, în sarcina reclamantei revenea și obligația de plată a comisioanelor și a altor costuri ale creditului printre care se numărau și comisionul de acordare și comisionul de administrare lunar.
Cu privire la legea aplicabilă prezentului litigiu, instanța va avea în vedere faptul că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), fapt pentru care raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de Codul civil din 1864 și de Codul comercial, reglementări în vigoare la momentul nașterii obligațiilor, în sensul stabilit de art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 și art. 3 și art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009.
Raporturile contractuale stabilite între părți și deduse judecății intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamanta având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate. La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma sa de la momentul încheierii contractului de credit, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 363/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 899/28.12.2007, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condițiile de validitate ale acestuia și cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenției). De asemenea, instanța va avea în vedere și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, intrate în vigoare la data de 21.06.2010.
În ceea ce privește normele de drept procesual aplicabile, având în vedere dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 (dispozițiile codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .) și faptul că prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 18.11.2013 (plic, f. 112), după . noului Cod de procedură civilă, acesta va fi incident în cauză.
În drept, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Pentru ca o clauză contractuală să fie considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul este necesar ca aceasta să fi fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. În plus, simplul fapt că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea acestor prevederi pentru restul contractului, în ipoteza în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Sarcina probei revine comerciantului, dacă acesta pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul.
De asemenea, legea stabilește că natura unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toți factorii care au determinat încheierea contractului, precum și de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Cu toate acestea, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu excepția clauzelor privitoare la obiectul principal al contractului sau la raportul dintre preț și serviciul oferit, în măsura în care acestea din urmă sunt clar și neechivoc exprimate.
Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanța reține că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte. Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existența unei inegalități economice între contractanți, o parte având o poziție economică superioară asupra celeilalte, existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor contractanți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate), oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante.
Este binecunoscut faptul că, în general, înainte de încheierea contractelor băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prevăzute condițiile standard de creditare pentru fiecare dintre acestea și prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea de a cunoaște cuantumul dobânzii, plafonul maxim de îndatorare, durata de rambursare, cuantumul creditului acordat, însă această situație nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.
Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/04.08.2008 are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 2 și 3 din Legea nr. 193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate.
Astfel, reclamanții au apelat la serviciile pârâtei deoarece avea nevoia obținerii unei sume de bani, iar pârâta era singura care îi acorda suma dorită, creându-se astfel o poziție de inegalitate între părțile contractuale. În plus, clauzele contractului reprezintă în fapt condiții contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă pentru toți potențialii clienți. Aceste clauze reprezintă rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanta manifestându-și doar voința de a încheia convenția.
Instanța a reținut aceste aspecte coroborând faptul că principalele clauze contractuale indicate în oferta de credit au fost preluate în aceeași formă în contractul de credit, cu identitatea dintre data emiterii și acceptării ofertei (04.08.2008) și data contractului, fiind vorba de un contract în format standard.
Instanța apreciază că pârâta nu au probat că au negociat direct și efectiv cu consumatorul, clauzele a căror nulitate se solicită, deși această probă îi incumbă în temeiul art. 4 alin. 3 din lege. Susținerile acestora conform cărora în măsura în care reclamantele nu au fost de acord cu prețul contractului, acestea au fost libere să refuze încheierea acestuia în condițiile propuse și să se orienteze către alte oferte de creditare similare existente pe piață, nu sunt de natură a susține existența unei negocieri.
Ceea ce se urmărește a se sancționa prin dispozițiile legale indicate anterior sunt situațiile în care, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, el este nevoit să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea putând fi abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Negocierea presupune oferirea unei ocazii efective a consumatorului de a influența conținutul și numărul clauzelor contractuale.
În cauză, pârâta nu au făcut dovada schimbării sau modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, sau a faptului că reclamanta a avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deși sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege.
Pentru aceste motive, instanța reține caracterul de adeziune al contractului de facilitate de credit și de garanție încheiat între părți, și deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de reclamante.
În conformitate cu art. 2 pct. 24 din O.G. 21/1992, costul total al creditului pentru consumator este format din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor.
De asemenea, art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori stabilește că în costul total al creditului pentru consumatori sunt incluse toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.
Astfel, clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale menționate anterior, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. În acest context, comisionul de acordare și cel de administrare fac parte din noțiunea de preț al contractului, fapt pentru care clauzele contractuale care le consacră vor intra sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, putând face obiectul evaluării caracterului abuziv, numai în măsura în care ele nu sunt clar și neechivoc exprimate.
În ceea ce privește clauza prevăzută de art. 4.3 din contract, banca și-a rezervat dreptul de a modifica dobânda fără a fi însă obligată în niciun fel să revizuiască nivelul dobânzii curente după 12 luni de la prima utilizare a creditului, în funcție de indicele de referință EURIBOR 6M sau LIBOR 6M+4.00 p.a% (…).
Inserarea acestei clauze nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme în contract a fost stipulat un criteriu clar în funcție de care se poate produce variația dobânzii contractuale în cursul executării contractului de credit.
De asemenea, față de conținutul clauzei, instanța reține că banca are doar dreptul de modifica dobânda (potrivit criteriilor arătate), dar nu și obligația în acest sens. Este evident că reclamanta a fost de acord cu plata unei dobânzi variabile, fiind determinate suficient de clar criteriile alternative în funcție de care va fi calculată.
În consecință, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea privind constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 4.4 din contract și anularea acestei clauze.
Conform art. 5.1 lit. b din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/17.01.2008 încheiat între părți, comisionul de acordare de 1.307,88 CHF presupune un procent de 1% din valoarea totală a creditului și se plătește integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Instanța apreciază că din conținutul clauzei contractuale menționate anterior se înțelege cu claritate scopul impunerii unui astfel de comision, valoarea acestuia precum și momentul la care urmează a fi plătit. Deși în cuprinsul contractului acest comision nu este definit în mod expres, termenul de „acordare” nu presupune o semnificație de specialitate, ci este utilizat cu sensul uzual de atribuire, aprobare, punere la dispoziție. Astfel, se poate concluziona că acesta constituie o parte din contraprestația reclamantei, necesară pentru obținerea creditului solicitat.
Instanța consideră că, în speță, nu se poate considera că reclamanta a fost obligată să se supună unei clauze contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligației astfel contractate.
Mai mult, reclamanta a recunoscut că a cercetat condițiile pieței, însă a ales să încheie contractul cu pârâta, aceasta „având cea mai avantajoasă ofertă de pe piață la acel moment” (răspuns interogatoriu, f. 194-195). Față de conținutul clauzei contractuale, instanța apreciază că reclamanta a avut reprezentarea semnificației acestui comision și au fost de acord cu plata acestuia.
Pentru aceste considerente clauza privitoare la comisionul de acordare va fi exclusă de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 deoarece această clauză, definind o componentă din prețul serviciului de finanțare, este exprimată fără echivoc, în mod clar, în așa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voință, reclamanților nu le-a fost ascunsă înserarea ei în cuprinsul convenției, iar termenii utilizați pentru stipularea ei au fost deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
În consecință, instanța apreciază ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare, constatarea nulității clauzei privind comisionul de acordare și restituirea comisionului de acordare și plata dobânzii legale aferente.
Art. 5.1 lit. c din contract stabilește comisionul de administrare lunar, în cuantum de „0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a”.
Instanța constată că aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, deoarece comisionul de administrare nu este definit prin convenție, situație în care nici reclamanta nu a avut posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, nici instanța nu poate aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu. Pârâta nu a înțeles să definească noțiunea de comision de administrare pentru a permite consumatorului să înțeleagă serviciile a căror contravaloare este acoperită prin plata acestuia. Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Așa cum prevede legea, clauza contractuală trebuie să aibă un conținut accesibil oricărui consumator, aspect neîndeplinit în cazul de față.
De asemenea, instanța reține că prin clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare nu se specifică la ce valoare este aplicat procentul de 0,15% sau perioada de timp pentru care se aplică astfel încât reclamantele nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, de întinderea obligației astfel contractate.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că dispoziția contractuală privind comisionul de administrare nu este clar și neechivoc exprimată, fapt pentru care poate face obiectul controlului caracterului abuziv, exercitat de către instanță în conformitate cu art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul stabilirii dacă creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator presupune ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv anumite costuri contractuale. În cazul de față, pârâta nu a indicat și nu a făcut dovada unei contraprestații sau a unui cost căruia să îi corespundă plata comisionului de administrare. Nu în ultimul rând, acest comision prezintă un caracter aleatoriu, nefiind determinat sau determinabil. Pentru aceste motive, o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că lasă la latitudinea exclusivă a pârâtului stabilirea modalității de calcul a sumelor datorate lunar cu titlul de comision de administrare.
În ceea ce privește aprecierea bunei-credințe, deși aceasta nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, este necesar a se acorda atenție forței pozițiilor de negociere ale părților pentru a se putea constata dacă banca a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină seama. Or, așa cum s-a arătat anterior, este greu de crezut că interesele legitime ale reclamantei au fost luate în considerare, în condițiile în care aceasta s-a aflat într-o poziție de inferioritate față de pârât atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, cu privire la clauza în discuție.
Având în vedere considerentele anterioare, instanța urmează să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută de art. 5.1 lit. c din contract, privind comisionul de administrare.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancțiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parțial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Legea nu menționează expres dacă este vorba de o nulitate absolută sau una relativă, fapt pentru care stabilirea felului nulității se face prin raportare la natura interesului ocrotit prin norma juridică nerespectată, cu luarea în considerare și a cauzei de nulitate, a terminologiei folosite în cuprinsul normei juridice, a regimului juridic al sancțiunii.
Instanța apreciază că articolul menționat stabilește sancțiunea nulității absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive având în vedere că textul legal folosește sintagma cu caracter imperativ ”clauzele nu vor produce efecte”, spre deosebire de formulele ”anulabile” sau ”pot fi anulate”, caracteristice nulității relative.
În plus, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual și contravine bunei-credințe, prin profitarea de poziția subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmărește un scop ilicit și/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, și nu de nulitate relativă. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmărește doar vicierea consimțământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiții, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obținerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, și care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condițiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziție economică privilegiată.
Nu în ultimul rând, instanța apreciază că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive din contractele de adeziune, nenegociate de părți, are rolul de a ocroti un interes general, al tuturor consumatorilor prin protejarea acestora împotriva tendinței comercianților de a abuza de poziția dominantă economic pe care o dețin, fiind vorba de norme juridice de ordine publică cu un evident caracter imperativ.
Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la clauza contractuală cuprinsă în art. 5.1 lit. c din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/17.01.2008, instanța, făcând aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestațiilor efectuate de către reclamantă în baza acestei clauze abuzive anulate.
Conform art. 1092 alin. 1 C.civ., orice plată presupune o datorie și ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii. În contextul constatării nulității absolute a comisionului de administrare, se va considera, retroactiv, că această obligație nu a existat, fiind vorba de o plată făcută fără temei și care trebuie restituită de cel care a primit-o.
În cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. În cazul de față niciuna dintre obligații nu prezintă un caracter ireversibil. În plus, obligația de plată a comisionului de administrare trebuie să aibă ca temei o obligație corelativă a pârâtei care să justifice achitarea respectivului comision, or din conținutul contractului nu se poate stabili care este obligația corespunzătoare a băncii și îndeplinirea ei de către aceasta.
Instanța consideră ca neîntemeiate și susținerile pârâtei referitoare la faptul că o astfel de restituire ar constitui o îmbogățire fără justă cauză, atâta timp cât aceste sume au fost achitate anterior de către reclamante, iar restituirea acestora apare ca fiind o restabilire a situației anterioare.
De asemenea, admiterea unei soluții contrare ar permite eludarea efectelor nulității absolute.
Pentru aceste considerente, instanța va obliga pârâta să restituie reclamantei suma de 7.501,02 CHF (în echivalent în lei la data plății, raportat la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății) încasate cu titlu de comision de administrare în perioada 15.09._14 (raport expertiză, f. 296-303, răspuns obiecțiuni, f. 323), și a oricărei sume încasate cu acest titlu ulterior datei de 18.08.2014 până în prezent (pe viitor clauza fiind anulată, astfel încât nu va produce efecte).
În baza art. 3 alin. 1 din OG nr. 9/2000 coroborat cu art. 2 și art. 3 din O.G. 13/2011, instanța va obliga pârâta și la plata dobânzii legale aferente sumei încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data încasării și până la data plății efective.
Prin urmare, instanța va admite în parte acțiunea.
Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța reține incidența art. 453 alin. 2 C.proc.civ. conform căruia atunci când cererea a fost admisă în parte judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
Astfel, luând în considerare soluția de admitere în parte ce urmează a fi pronunțată în cauză și sumele probate de cele două părți prin chitanțele depuse la dosar (onorariu expertiză f. f. 210, onorariu avocat, f. 329), instanța va compensa cheltuielile de judecată în limita sumei de 600 lei și va respinge cererea pârâtei de acordare a diferenței cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
În privința cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâte, potrivit art. 452 Cod procedură civilă, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. În speță, pârâta nu au depus nicio dovadă în acest sens, astfel încât instanța va respinge cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția tardivității cererii modificatoare, invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamanta M. C., cu domiciliul ales la CA C. M. Vicentiu din București, Calea Rahovei nr. 266-268, clădirea 60, ., Electromagnetica Business Park Sector 5, în contradictoriu cu pârâta C. E. Bank NV-prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul ales la R. & M. SPARL din București, . nr. 31, sector 1.
Constată caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 04.08.2008 încheiat între reclamantă și C. E. Ipotecar IFN SA și în consecință, declară nulitatea absolută a acestei clauze (privind comisionul de administrare).
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.501,02 CHF (în echivalent în lei la data plății, raportat la cursul oficial al Băncii Naționale a României din ziua plății) încasate cu titlu de comision de administrare în perioada 15.09._14, și a oricărei sume încasate cu acest titlu ulterior datei de 18.08.2014 până în prezent.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumelor anterior menționate, calculată de la data încasării fiecărei sume și până la data plății efective.
Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.
Compensează cheltuielile de judecată în limita sumei de 600 lei și respinge cererea pârâtei de acordare a diferenței cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel și motivele de apel se depun la Judecătoria Sectorului 6 București, sub sancțiunea nulității, conform art. 472 Cod procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. I.M./ Dact. A.P.
04 exemplare
| ← Anulare act. Sentința nr. 4435/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 4398/2015. Judecătoria... → |
|---|
