Anulare act. Sentința nr. 7312/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 7312/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 30-09-2015 în dosarul nr. 7312/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 7312

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 30.09.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE N. A.

GREFIER C. C.

Pe rol se află soluționarea cauzei civile, având ca obiect anulare act-clauze abuzive, privind pe reclamanții B. R. și B. I. în contradictoriu cu pârâții C. E. IPOTECAR IFN S.A. și C. E. BANK NV.

Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitate pârâților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 30.09.2015, când a hotărât următoarele:

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 02.03.2015, reclamanții B. R. și B. I., în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK NV, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b și c din Condițiile Speciale ale contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 13.02.2008 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comisioane de acordare și de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului, și la plata dobânzii legale calculate la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea capătului 1 de cerere fiind de 8301.75 CHF (_.41 lei), această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 1330 CHF (5541,31 lei), cu valoarea sumelor plătite de către reclamanți ca și comision de administrare de la data semnării contractului și până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată - 6971,75 CHF (_,1 lei), conform înscrisurilor atașate (extrase de cont, grafic de rambursare), precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de împrumutați, respectiv codebitori, dobândită în baza contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 13.02.2008.

Considerații teoretice prealabile: Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci voințele și interesele reunite ale părților, că acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientată către ceva, pentru a satisface un interes, că în contractele ne-voite nu există voință sau aceasta este limitată (contracte forțate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societăților din grup, între ele sau cu terții).

Contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a părților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele părților contractului.

Definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau fiind alterată de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului. Într-adevăr, cele mai multe contracte ale profesioniștilor se încheie nu de voie, ci de nevoie.

Când voința lipsește sau când voința este limitată ori este alterată, ceea ce rămâne ca element contractual subiectiv și ceea ce dă contractului utilitate este interesul părților. Ca să supraviețuiască în lumea globalizată în care trăim și ca să își mențină calitatea de instrument al opțiunii umane, prin care omul își modifică permanent realitatea și viitorul, contractul trebuie văzut și tratat în utilitatea sa, care înseamnă realizarea intereselor părților.

Interesele părților trebuie conciliate, prestațiile părților trebuie să fie proporționale și coerente, iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 alin. 1 și alin.2 din Codul civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).

Solidarismul contractual - contractul pe termen lung este un parteneriat între părți în care acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului) și, în acest fel, se asigură perenitatea contractului. Solidarismul contractual înseamnă legătură contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează între părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-l pune pe celalalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului.

De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, care presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual.

Pentru a concilia interesele părților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.

Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confundă cu domeniul bunei-credințe, deși buna-credință este, în dreptul reclamanților, un principiu cu consacrare normativă care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia.

De altfel, solidarismul contractual nu se confundă nici cu echitatea, cum nu se confundă nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijloace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia în dreptul reclamanților.

La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar.

În perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare și de coerență ale părților, vizând fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva și salva contractul, oferind soluții în acest scop atât în cazul dificultăților în executarea contractului, cât și în cazul ne-executării contractului. Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune că solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul părții, la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul între părți, adică un individualism bazat nu pe voința individuală a părților, ci pe interesele părților contractuale, pentru realizarea căruia părțile sunt solidar obligate.

Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți. În orice caz, solidarismul contractual nu se confundă cu solidarismul social, care ține de alt domeniu alt dreptului și care are, în multe privințe, un pronunțat caracter populist sau de fațadă.

Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar și care, potrivit art. 6 din Legea nr.193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator (legea având efect de levier pentru consumator).

Mai mult, potrivit art. 4 și art. 14 din Legea nr.193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate (intervenția judecătorului în contracte: judecătorul este competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului).

Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier (“leverage”) iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voință sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului.

Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 cod civil vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales că el trebuie corectat prin raportare la art.5 Cod civil (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind proiecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând ca un levier („leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competență de re-echilibrare a prestațiilor părților o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).

Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului nr.93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte.

Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât, un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab inițio abuzive. În cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații.

Conform art. 6 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza cărui a se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lasă în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, în zona dobânzii și în zona garanțiilor suplimentare, iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic al băncii/Ifn-ului, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract-tip și, în consecință, neputând negocia contractul cu clientul.

Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive.

Potrivit art. 4 alin.1 și alin.2 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

De asemenea art. 4, alin.3 din Legea nr. 193/2000, stabilește faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În plus, art. 1 alin.1 din Legea nr. 193/2000, prevede că „De asemenea, art. 1 alin.1 din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, reclamanții au arătat că, din prima categorie, fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar al concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.

Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 13.02.2008 încheiat de către reclamanți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamanți - părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, părți contractante deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, noi doar manifestându-ne voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contractuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor.

Reclamanții au solicitat pârâtelor să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că aceștia au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept „speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamanții au acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâte nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Clauzele criticate de către reclamanți:

Clauza 5.1 lit. b condițiile speciale ale contractului, care vizează „comisionul de acordare, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” este abuzivă.

Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.

Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2 % din valoarea totală a creditului). În speță, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.

Reclamanții au apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 2 % din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute de aceștia. De asemenea, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit față de drepturile celeilalte părți (consumatorul). În cazul reclamanților, pârâtele au inserat în contract un comision de acordare care nu respectă prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate), în condițiile în care ele au dreptul la dobândă.

Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ce ar înseamnă că reclamanții au plătit o anumită sumă de bani, pentru a primi o altă sumă de bani, ceea ce ar fi absurd, deoarece nu poate exista o astfel de contraprestație. În speță, plății acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtelor, specificată în contract. Nicăieri în cuprinsul contractului reclamanților de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.

Comisionul de acordare era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr. 190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.

Clauza 5.1 lit. c din condițiile speciale ale contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 %, plătibil începând cu scadența a 13-a”este abuzivă.

Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei - credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte.

Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.

Perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.

Reclamanții au apreciat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 0,15%, fără a se specifica în contract la ce se aplică acest procent, pentru motive necunoscute de reclamanți. De asemenea, deși pârâtele aveau obligația legală de a se abține de la introducerea în contracte a clauzelor abuzive, totuși au decis să facă acest lucru. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.

Acest fapt (lipsa din contract a mențiunii la ce se aplică acest procent de 0,15%) face ca fiind imposibilă cunoașterea de către reclamanți a cuantumului acestui comision, deoarece acest procent se poate aplica la sold, la valoarea principalului, la dobândă, etc. În aceste condiții nu s-a realizat de către pârâte obligația de informare. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.

Acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.

Plății acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtelor. Nicăieri în cuprinsul contractului reclamanților de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestor sume, în acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.

Comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată, un procent foarte important din rată. Dobânda mascată creează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Contractul de credit semnat de către reclamanți nu are D. (Dobânda anuală efectivă). Aceasta exprimă sub forma procentuală costul total al unui credit, iar lipsa acesteia înseamnă imposibilitatea consumatorilor de a cunoaște acest cost.

Față de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți — sumele achitate de solvens cu titlu de comision de comision de acordare și de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de clauzele menționate, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua - credință, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăți.

Începând de la data efectuării fiecărei plăți, și nu de la o dată ulterioară, consumatorul suportă pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor în cauză. Mai mult decât atât, în situația în care împrumutatul nu plătește sumelor aferente acestor comisioane (acestuia i se aplică dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadenței anticipate și executarea silită. În acest context, dreptul consumatorului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului nu poate fi restrâns.

Privind cheltuielile de judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora către reclamanți, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții conform art. 453 din Noul Cod de procedură civilă.

Cererea reclamanților se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod civil) și următoarele din Noul Cod civil, art.453 din Noul Cod de procedură civilă.

În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, un set de înscrisuri (filele 11-38).

Prin compartimentul registratură, la data de 03.04.2015, pârâtele au depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată suportate de pârâte, în temeiul art. 451 Cod procedură civilă.

În fapt, la data de 13.03.2008, a fost încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._, între instituția de credit, C. E. Ipotecar IFN SA și reclamanții, B. I., în calitate de împrumutat și B. R., în calitate de codebitor. Prin acest contract, i s-a pus la dispoziție reclamantului suma de 66.500 CHF.

Ulterior încheierii contractului de credit, părțile au încheiat două acte adiționale la contractul de credit prin care s-au adus o . modificări contractului de credit, cu acordul părților.

Pârâtele au menționat că reclamanții au fost informați încă dinaintea semnării contractului și a actelor adiționale, cu privire la elementele esențiale ale acestora (cuantumul dobânzii, al comisioanelor etc.).

Prin acțiunea introdusă, reclamanții au investit instanța cu o cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze contractuale, în ciuda indicării greșite a acestora în cuprinsul cererii de chemare în judecată:

„5,1. Comisioanele și costurile aferente Creditului sunt următoarele:

b) comision de acordare 1,330 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat;

c) comision de administrare lunar: 0,15%, plătibil începând cu rata a 13-a”.

Prin Notificarea nr._­_966004/08.04.2009, i s-a adus la cunoștință reclamantului că drepturile de creanță decurgând din contractul nr._ au fost cesionate în favoarea C. E. Bank NV în data de 31 martie 2009, urmând ca toate plățile efectuate începând cu această dată în legătură cu contractul de credit să fie încasate de cesionar, în calitate de creditor.

Acțiunea introdusă este nelegală și netemeinică pentru motivele pe care le vor expune in continuare:

Aspecte prealabile.

Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală.

De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoană cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Cele trei componente ale voinței juridice sunt astfel: (i) decizia de a intra într-un contract de credit, (ii) decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și (iii) stabilirea conținutului contractului.

În raporturile ce implică un profesionist, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe ori, producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie.

Acest tip de contracte s-a impus odată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile dintre neprofesioniști, la raporturile care implică un profesionist, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, ceea ce numește reclamanta contract de adeziune nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor ce implică un profesionist, în care profesionistul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar, oferta.

Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli. Specificitatea acestora constă în faptul că produsul în sine (dreptul consumatorului de a primi și utiliza sumele de către Bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația consumatorului de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume).

Contractele de credit, ce înglobează diverse produse bancare, conțin, fără doar și poate, clauze preformulate, însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de către bancă, implicând negociere.

Obligațiile băncii și ale consumatorilor.

Odată ce s-a stabilit faptic modul de formare al unei Convenții de C., instanța va observa că această modalitate de încheiere a contractelor respectă obligațiile legale instituite de legislația protecției consumatorilor. Din trecerea în revistă a acestor obligații, instanța va constata că legislația protecției consumatorilor nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceștia având obligația de a-și forma un bagaj minim de cunoștințe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin.1 cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Prin urmare, art.1 al Legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și, implicit, pârâtelor, în contractarea cu consumatorii: (a) obligația pozitivă de transparență și (b) cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

a) Obligația de transparență.

Această obligație vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens, doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci, are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.

Prin Rezoluția Parlamentului European din 18 Noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor: îmbunătățirea educației și a gradului de conștientizare de către consumatori în materie de credite și finanțare, Parlamentul European atrage atenția factorilor de decizie naționali și comunitari asupra importanței creării unui cadru instituționalizat de informare și educare financiară a consumatorilor. În cuprinsul acestei rezoluții se subliniază că „10. recunoaște rolul important al sectorului privat și, în special, al instituțiilor financiare, în asigurarea consumatorilor cu informații privind serviciile financiare; subliniază totuși că educația financiară ar trebui să fie corectă, echidistantă și transparentă, astfel încât să servească intereselor consumatorului, și că trebuie să se deosebească în mod clar de consilierea comercială sau de publicitate...; 13. recomandă ca programele în materie de educație financiară să se axeze pe aspecte importante ce țin de planificarea vieții, cum ar fi aspectele de bază legate de economii, datorii, asigurări și pensii”.

Prin urmare, rolul și sarcina educației consumatorilor nu cade exclusiv pe umerii comercianților care nu se pot substitui educatorilor financiari ai întregii populații. În Rezoluția menționată mai sus, Parlamentul European menționează chiar faptul că „încurajează statele membre să includă educația financiară în programa generală a ciclului primar și secundar elaborată de instituțiile competente, menită să dezvolte competențele necesare în viața de zi cu zi, și să organizeze cursuri sistematice pentru profesori, în acest domeniu”.

Din aceste extrase reiese ca obligația de transparenta a clauzelor contractuale nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Nu trebuie confundată obligația de transparență cu obligația Băncii de a fi avocatul consumatorului.

Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată, la rândul său, la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât comerciantul, în genere și pârâtele, în cazul particular să fie, la rândul acestora, la adăpost de abuzuri, de această dată din partea consumatorului oportunist.

Soluțiile practice ale Curții de Casație din Franța au dat naștere la afirmații conform cărora: „transparența de cristal nu trebuie să se transforme într-o transparență de șicană”. Clauza criticată care instituie dreptul băncii de a percepe comisionul de administrare este o clauză clară și precisă care nu presupune cunoștințe de specialitate.

În ceea ce privește calitatea de consumatori neavizați a reclamanților, pârâtele au menționat că ambii au studii superioare, reclamantul B. I. având ocupația de polițist la momentul încheierii contractului, iar reclamanta B. R., de educatoare, așa cum rezultă din cererile de credit pe care le vor anexa.

Mai mult decât atât, înainte de încheierea contractului, reclamanților li s-au adus la cunoștință elementele principale ale contractului: dobânda, comisionul de acordare, comisionul de administrare etc., sub forma ofertei de credit emisă de bancă și care avea o valabilitate de 30 de zile. Pentru a avea o reprezentare cât mai corectă asupra obligațiilor asumate, reclamanților li s-a prezentat chiar o simulare a graficului de rambursare care cuprindea aceste costuri ale creditului, înainte de semnarea contractului.

Cu privire la elementele menționate mai sus, reclamanții nu au formulat obiecțiuni sau o contraofertă, motiv pentru care pârâtele au apreciat că au fost de acord și și-au însușit prevederile contractuale, la semnarea contractului. Pârâtele au considerat, așadar, că nu poate fi primită solicitarea reclamanților ca acestea să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze contractuale, cât timp nu a existat nicio inițiativă în acest sens din partea destinatarului ofertei.

Având în vedere aceste aspecte, nu se poate reține în sarcina băncii încălcarea obligațiilor de informare și de transparență în relația cu reclamanții.

b) Obligația de a nu stipula clauze abuzive.

Aceasta este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr.193/2000, după cum urmează:

„(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.

Textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuziva sunt: (a) să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct.6 din Legea nr.193/2000), (b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere, (c) dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe, (d) să nu fi fost negociată.

Pârâtele au subliniat încă o dată faptul că atât Legea nr.193/2000, cât și Directiva nr.93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulări contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

Prin urmare, Legea nr.193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie sa le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

În completarea criteriilor, legea cuprinde, după modelul ad litteram al Directivei nr. 93/13 o listă gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar în aprecierea cazului concret pot să apară și ca nefiind abuzive.

a) Clauza cu privire la perceperea comisionului de administrare se asociază cu obiectul principal al Contractului.

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzei cu privire la perceperea comisionului de administrare, pârâtele nu se află într-o astfel de situație, deoarece clauzele fac parte din chiar esența contractului de credit încheiat.

Plecând de la dispozițiile art.4 pct.2 din Directiva nr.93/13, Legea nr.193/2000 a prevăzut că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Această prevedere reprezintă transpunerea art. 4 a Directivei nr. 93/13 care exclude prin alin.2, clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, după cum urmează:

„(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile, furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate, în mod clar și inteligibil”.

Acest articol a fost detaliat de Considerentul 19 al Directivei nr.93/13 care specifică: „...în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate;...acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze...”.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit (reliefată de o fracțiune din rata dobânzii) a Băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențiala a obiectului contractului de credit de consum.

Netranspunerea acestor prevederi în dreptul intern a fost sancționată de către CJUE în Decizia Comisia c. Regatul Olandei din 10 mai 2001 (C-144/99), prin care CJUE a statuat în sensul în care „neadaptarea legislației naționale, actelor și măsurilor normative și administrative necesare pentru transpunerea integrală a dispozițiilor art. 4 alin. 2 și 5 din Directiva nr.93/13, reprezintă o încălcare a obligațiilor din această Directivă de către Regatul Olandei”- par. 22. Din considerentele acestei decizii reiese faptul că, în opinia CJUE este necesară o aplicare unitară a prevederilor acestui articol, atât la nivelul legislativ - normativ, cât și la cel judiciar.

Dacă, în cauza referitoare la Regatul Olandei, o jurisprudență constantă care face aplicarea art. 4 alin. 2 nu este suficientă pentru a fi considerată o transpunere efectivă în lipsa unei dispoziții legislative exprese, nici în România nu se va putea considera că acest articol este implementat/corespunzător cu principiul securității juridice, în măsura în care, deși legislația a preluat prevederile articolului, instanțele judecătorești procedează la analiza caracterului abuziv al unor clauze care fac parte din obiectul contractului.

Concluzionând că prevederile referitoare la comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al contractelor, instanța de fond va aplica prevederile Legii nr.193/2000, și va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului.

Dispoziția corespunzătoare din Legea nr.193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin. 6:

„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Prețul contractului format din dobândă și comisioane este elementul cheie despre care Banca își informează Clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

În consecință, modalitatea de determinare a prețului nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor-abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

Concluzionând, contestatorul a solicitat ca instanța să observe că, clauzele atacate au un caracter clar și inteligibil, fiind redactate în mod clar, astfel încât chiar din denumirea comisioanelor rezultă scopul acestora de a acoperi costurile băncii în legătură cu acordarea, respectiv administrarea creditului, fiind exprimate fie în procent matematic și cuantum fix (comisionul de acordare), fie în procent matematic în cuprinsul contractului și în cuantum fix în cadrul graficului de rambursare însușit de părți (comisionul de administrare), astfel încât consumatorul să aibă încă de la încheierea contractului reprezentarea obligațiilor pe care și le asumă.

În acest context, având în vedere că dispozițiile contractuale atacate se referă la costul creditului, intră în sfera obiectului principal al contractului și sunt exprimate clar și inteligibil, pârâtele au solicitat instanței să țină cont de faptul că, în această situație, potrivit jurisprudenței europene (cauza Kasler), clauzele atacate urmează a fi excluse de la caracterul abuziv, nemaifiind susceptibile de examinare nici din perspectiva celorlalte criterii prevăzute de Directivă și de lege.

Clauzele atacate nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul Contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Totodată, trebuie menționat faptul că banca si-a îndeplinit obligația asumata prin contract, prin urmare, a acordat împrumutatului suma conform contractului, așadar, are dreptul de a solicita pârtii adverse îndeplinirea propriei obligații, anume, aceea de plata a prețului in moneda agreata contractual.

Îndată ce în analiza dezechilibrului sunt introduse și obligațiile Băncii referitoare la punerea la dispoziție a sumelor împrumutate, și riscul contractual apare ca fiind, în mod natural, transferat consumatorului. Din moment ce Banca își execută obligația de a pune la dispoziție suma împrumutată o dată cu sau imediat după încheierea contractului, singurul risc contractual rămas este cel al neexecutării obligațiilor de către consumator. În plus, acest risc este imposibil de cunoscut, deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Contractul de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamantului însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată, remițând suma împrumutată, ceea ce dă naștere dreptului acesteia, născut la data încheierii contractului, de a primi de la reclamanți prețul format din dobândă și comision, în moneda agreată prin contract.

Clauzele atacate sunt perfect legale, fiind negociate și aduse la cunoștința reclamanților.

Anterior încheierii convenției de credit, reclamantul s-a prezentat în nenumărate rânduri la sediul băncii unde au avut loc discuții cu reprezentanții instituției de credit. Discuțiile au fost purtate atât anterior ca și ulterior depunerii cererii de acordare a creditului.

Totodată, anterior încheierii contractului a fost pusă la dispoziția reclamantului o ofertă de credit în care au fost redate elementele esențiale ale contractului, inclusiv cuantumul comisioanelor de acordare și de administrare. Oferta era valabilă pentru o perioadă de 30 de zile, fiind opțiunea reclamantului să o semneze în aceeași zi. Legea vizând protecția consumatorilor urmărește protejarea unor consumatori diligenți, care aveau posibilitatea de a studia condițiile de credit iar atât timp cât acesta a optat pentru semnarea contractului în aceeași zi reiese că și-a însușit dispozițiile contractuale.

2. Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de acordare, art. 5.1. lit. b din contract.

Comisionul de acordare este datorat, așa cum rezultă și din denumirea sa, pentru activitățile pe care banca le prestează în legătură cu activitatea de acordaj unui credit, din care amintim: verificarea documentelor solicitantului, puse la dispoziția băncii în vederea acordării sumei împrumutate; verificarea gradului de îndatorare etc. Se poate susține, așadar, lipsa unei contraprestații din partea băncii și există unui vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Pârâtele au solicitat ca instanța să observe că acest comision este prevăzut atât în sumă fixă cât și fracție matematică, atât în cuprinsul ofertei de credit prezentate reclamanților anterior semnării convenției de credit, cât și în cuprinsul contractului de credit, așadar, în mod neîntemeiat au susținut că acest comision a fost stabilit în abstract, clauza nefiind clară și inteligibilă.

Chiar dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 aplicabile contractului justifică perceperea acestui comision. Potrivit art. 15 din lege, „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecilor și garanțiilor aferente”, prin urmare, costurile percepute de către instituția de credit.

Pârâtele au solicitat a se observa că OUG nr.50/2010 a confirmat legalitatea acestui tip de comision schimbându-se doar denumirea acestuia în comision de analiza dosar.

De altfel, legiuitorul a menținut prin OUG nr.50/2010 și compensația ce se datorează în cazul rambursării anticipate, precum și costurile aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor (art. 36 alin. 1 din OUG nr.50/2010).

Prin urmare, atât timp cât legea a permis, anterior intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, iar ulterior a confirmat legalitatea acestor costuri prin actul normativ, clauzele criticate nu pot fi considerate ca fiind abuzive, astfel încât pârâtele au solicitat instanței să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

3. Cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de administrare - art. 5.1. lit. c din contract.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamantului de plată a comisionului de administrare nu poate fi sancționată de către instanța de judecată, comisionul fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale.

Acest tip de comision este prevăzut și în cuprinsul OUG nr. 50/2010, intenția legiuitorului fiind de menținerea a acestuia ca preț al contractului.

Dispozițiile Directivei nr.2008/48/CEE prevăd posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului, definiție reglementată la art. 3 lit. g, conform căreia: „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv, dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebui să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de consumator”.

Dispoziția națională corespondentă celor de mai sus cuprinsă în OUG nr.50/2010 prevede:

„Art. 36 Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, dobândă penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

Prin urmare, atât timp cât legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de societatea pârâtelor, nu poate fi opusă acestora nicio culpă în reglementarea contractuală a comisionului de administrare credit cu atât mai mult cu cât acest comision a fost perceput de la început în contract în cuantumul de 0,15%.

Clauza prin care a fost reglementată contractual obligația reclamanților de plată a comisionului de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr.193/2000, având în vedere că aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților în contractul de credit.

Condițiile legale pentru ca intervenția judecătorului să poată fi permisă prin reducțiunea contractului față de dispoziții abuzive/excesive sunt două și trebui îndeplinite cumulativ.

Acestea rezidă în lipsa negocierii cumulativ cu dezechilibrul contractual semnificativ care ar echivala la rândul său cu inexistența unei contraprestații față de obligația de plată a uneia dintre părțile contractului.

Nu este acesta cazul în speța de față. Comisionul de administrare credit, este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv: 1. Notificările privind modificările de dobândă conform frecvenței prevăzută în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail). 2. Verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamităților și a altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plăților periodice. 3. Notificări/somații pentru întârzierea la plata ratelor/polițelor. 4. Reevaluări de garanții (Cerința Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit și Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit este reevaluarea continuă a garanțiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului). 5. Operațiuni de schimbare a datelor scadente de plată (la cerere) - implică încheierea de acte adiționale și setări manuale în sistemul informatic. 6. Confirmarea scrisă a închiderii creditului și a contului asociat acestuia. 7. Raportări lunare către BNR privind expunerile din credite. 8. Eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori Clientul solicită acest lucru; 9. Eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului. 10. Monitorizarea respectării clauzelor contractuale. 11. Conform Regulamentului nr. 5/2013, art. 93 - Creditorul monitorizează îndatorarea totală a entităților cărora le acordă credite, precum și orice factor de risc care poate conduce la stare de nerambursare, inclusiv riscul valutar neacoperit. 12. Informarea clienților în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date (BC și C.) în caz de neplată a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadentei. Cf 677.

Pârâtele au solicitat ca instanța să observe că, așa cum au arătat, comisionul de administrare este perceput potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului care nu interziceau perceperea unui astfel de comision. Totodată, pârâtele au observat că nici OUG nr. 50/2010 intrată în vigoare ulterior semnării contractului nu cuprinde interdicția de a percepe comisionul de administrare, ci prevede doar obligația de a menționa in contract faptul ca acesta este perceput, precum și cuantumul său.

Totodată, referitor la susținerile reclamanților potrivit cărora clauzele atacate nu au fost negociate, nu au caracter clar și inteligibil, dând posibilitatea băncii de a le interpreta în sens propriu și nespecificându-se pentru ce se percepe comisionul de administrare, nefiind justificat, pârâtele au menționat că:

Comisionul de administrare a fost evidențiat în oferta de credit (acceptată de reclamant), în contractul de credit și în graficul de rambursare (ambele înscrisuri fiind însușite de acesta prin semnătură).

Procentul de 0,15% se aplică la soldul lunar, aspect care rezultă din 6.1. din contract în care menționează din ce este compusă rata lunară și graficul de rambursare în care se specifică suma fixă care trebuie lunar cu titlu de comision de administrare, astfel încât împrumutatul să aibă reprezentarea acestui cost încă de dinaintea semnării contractului.

În cuprinsul contractului de credit, clauza cu privire la comisionul de administrare a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii actului respectiv, astfel încât consumatorul să fie informat cu privire la consecințele patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Pe de altă parte, nici susținerea potrivit căreia comisioanele percepute ar reprezenta o dobândă mascată sau dobânda la dobândă nu poate fi primită, întrucât cele două costuri sunt percepute din rațiuni diferite. Astfel, dobânda reprezintă echivalentul folosinței banilor, pe când comisionul de administrare reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze în legătură cu produsul de credit acordat.

Totodată, în ce privește susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată cu privire la neindicarea în contract a dobânzii anuale efective (D.), pârâtele au solicitat ca instanța să observe că această obligație reiese din cuprinsul Directivei nr.87/102/CEE care se aplică exclusiv creditelor de consum, nu și creditelor ipotecare, cum este prezentul contract supus analizei.

Cu privire la solicitarea reclamanților de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și de administrare.

Având în vedere argumentele expuse anterior privind legalitatea comisioanelor percepute, pârâtele au solicitat ca instanța să constate că solicitarea reclamanților de restituire a acestor sume este inadmisibilă, atât timp cât nu sunt întrunite condițiile admiterii acțiunii.

Astfel, pentru a fi admisă acțiunea având ca obiect o eventuală plată nedatorată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:

1. Prestația pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, să fi fost făcută, așadar, cu titlu de plată (solutio). Doctrina a menționat că, dacă nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, obligația de restituire se va naște pe un alt temei juridic.

2. Datoria în vederea căreia a fost făcută plata să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens, or în cauza dedusă judecății suma plătită a fost una datorată în temeiul clauzelor contractuale agreate de părți.

3. Plata să fi fost făcută din eroare. Apare clar că reclamanții au efectuat aceste plăți în vederea obținerii creditului pentru administrarea acestuia, fiind costuri pe care au agreat să le plătească în baza contractului încheiat, fiind inadmisibil să invoce, la acest moment, că plata a fost făcută din eroare.

Având în vedere aceste considerente, pârâtele au solicitat instanței să respingă ca inadmisibil capătul de cerere vizând restituirea sumelor încasate de instituția de credit cu titlu de comision de acordare și de administrare și să constatate că nu sunt întrunite condițiile unei plăți nedatorate, ca inadmisibil.

Cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea dobânzii legale.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea instituției de credit la plata dobânzii legale, pârâtele au solicitat ca instanța să observe că acest contract, supus analizei, a fost stabilit în CHF, or, prevederile legale ce reglementează dreptul de acordare a dobânzii legale sunt aplicabile exclusiv sumelor de bani stabilite în lei.

În eventualitatea admiterii acțiunii de chemare în judecată, restituirea sumelor s-ar efectua tot în moneda creditului la cursul valabil la data restituirii, acordarea dobânzii reprezenta un tip de daună moratorie ce nu poate fi cumulată cu cea principală.

Prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual prejudiciu, ilegală nefiind altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății.

Având în vedere considerente de fapt și de drept expuse, pârâtele au solicitat instanței să dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art. 205 și urm., art. 451 Cod procedură civilă.

Alăturat întâmpinării, pârâtele au anexat, în copie, cereri de credit împrumutat și codebitor, oferta de credit din data de 13.03.2008, notificarea cu privire la cesiunea intervenită, precum și dovada comunicării acesteia și jurisprudență (filele 59-150 și 151-214).

La data de 27.04.2015, prin faxul instanței, reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care au arătat că se opun administrării probei cu interogatoriul, propusă de către pârâte, pentru următoarele considerente:

Conform art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000, proba caracterului negociat al unei clauze contractuale sau al întregului contract trebuie să fie făcută de către comerciant, iar o eventuală admitere a acestei probe ar însemna întoarcerea sarcinii probei.

Reclamanții și-au exprimat punctul de vedere în mod expres în cererea de chemare în judecată, în sensul că acest contract nu a fost negociat, fiind absurdă presupunerea că, la un eventual interogatoriu, ar reieși contrariul.

Având în vedere faptul că este vorba despre un contract comercial, reclamanții au considerat că singura modalitate de a proba caracterul negociat/nenegociat al contractului poate fi făcută numai prin înscrisuri (corespondență între reclamanți și bancă).

Instanța a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâte proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamanților.

Interogatoriile reclamanților au fost administrate, întrebările și răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei, la filele 236, 237 și 238, 239.

Părțile au depus la dosar concluzii scrise.

Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:

La data de 13.02.2008 reclamanții ( în calitate de împrumutat și, respectiv codebitor) și pârâta C. E. IPOTECAR IFN S.A., în calitate de împrumutător, au încheiat contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/13.02.2008, având ca obiect acordarea de către pârâtă a unui împrumut de 66.500 CHF, ce urma a fi restituit conform graficului de rambursare.

Prin clauza de la art.5.1 lit b din contract s-a prevăzut obligația împrumutatului și codebitorului de plată a unui comision de acordare de 1.330 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnări contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

La art.5.1 lit.c din contract s-a stabilit și plata unui comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a.

Contractul încheiat de părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și consumatori, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Art.4 din Legea nr.193/2000, în forma în vigoare la momentul încheierii de către părți a contractului, prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Alineatul 2 al aceluiași articol stabilește că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (

În alineatul 3 al articolului se prevede „ Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

În final, alineatul 4 prevede că „Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.

Instanța reține că opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură posibilitatea existenței caracterului său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.

În cazul contractului încheiat între părțile cauzei, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de finanțare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Acceptarea de către reclamanți a clauzelor contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. Soluția contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte. O astfel de interpretare contravine și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.

Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

În speță, prevederile contractuale privind comisioanele se referă la elemente componente al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa aceste clauze sub incidența art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și, deci, acestea nu ar putea fi supuse controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație din partea comerciantului), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Instanța reține că în speță nu este incidentă OUG 50/2010, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ și în OUG 50/2010 nu sunt cuprinse dispoziții derogatorii de la principiul neretroactivității legii civile noi, respectiv nu sunt incidente prevederile art.95 din ordonanță. Acesta stabilește că „Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37¹, ale art. 66-69” – articole care, însă, nu își găsesc aplicarea în cazul de față.

Perceperea sumei reprezentând comisionul de acordare este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul. Cât timp legiuitorul sancționează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, este normal ca la stabilirea sumei percepute reclamanta să se raporteze la valoarea creditului acordat (care reprezintă prestația sa). Instanța reține, prin urmare, că nu este vorba despre lipsa contraprestației din partea acesteia. Deși demersurile reclamantei au avut loc anterior acordării creditului, această împrejurare nu echivalează cu inexistența unei contraprestații din partea sa, din moment ce ea a efectuat, in concret, aceste verificări.

Din perspectiva art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cât privește clauzele legate de obiectul principal al contractului (în care se încadrează și acest comision), nu suntem în situația în situația de a stabili o echivalență între preț și contraprestație, respectiv instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru efectuarea verificărilor menționate, dacă este îndeplinită condiția exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil – condiție care, în opinia instanței, este îndeplinită în speță.

De asemenea, instanța reține că acest comision nu este interzis de art.15 și 9 din Legea 190/1999, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de către părți. Art.9 prevedea „Contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare nu va putea fi modificat decât în scris de către părți, cu respectarea prevederilor prezentei legi”, deci evident nu este o dispoziție care să aibă legătură cu situația analizată. Iar art.15 prevedea că „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz”.

În primul rând, instant apreciază că solicitarea unei sume pentru demersurile efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, se încadrează în noțiunea de cheltuieli aferente întocmirii documentației de credit, din moment ce această noțiune se referă, evident, la aspectele anterioare acordării creditului, în scopul acordării acestuia.

Analizând clauza prin raportare la Legea 193/2000, instanța constată că aceste prevederi sunt exprimate în termeni clari și inteligibili, de altfel nu este o clauză complexă sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate.

Instanța reține și faptul că în conținutul clauzei se prezintă atât suma finală de plată, cât și modul de calcul al acesteia, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Prin urmare, instanța nu a reținut susținerea privind caracterul abuziv al acestei clauze.

În privința comisionului de administrare este de menționat că, deși OUG 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, instanța reține, ca și argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art.36), ceea ce întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv. De asemenea, instanța reține că acest comision nu este interzis de art.15 și 9 din Legea 190/1999, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului de către părți. Prevederile art.9 nu au legătură cu situația analizată, iar art.15 se referă la costuri anterioare sau concomitente cu încheierea contractului, iar nu ulterioare acestor momente.

Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care creditoarea le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, iar pentru această sumă există contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit. Or, cuantumul comisionului și obligația de plată a acestuia a fost convenit prin clauze clare, asumate de părți și cunoscute încă de la momentul semnării contractului și menționat în mod distinct în contract, sub aspectul procentului

Simpla împrejurare că în contract nu se prevede exact faptul că acest comision se calculează la soldul creditului nu face ca această clauză să aibă caracter abuziv, din moment ce din graficul de rambursare, ce constituie anexa la contractul de credit, acest comision a fost prezentat consumatorilor în mod distinct în grafic, ca sumă lunară de plată.

Instanța reține că, din perspectiva art.4 alin.6 din Legea 193/2000, cât privește clauzele legate de obiectul principal al contractului (în care se încadrează și acest comision), nu suntem în situația în situația de a stabili o echivalență între preț și contraprestație, respectiv instanța nu este chemată să verifice dacă suma reprezentând comision corespunde, în concret, sumei cheltuite de bancă pentru operațiunile de administrare a contului, dacă este îndeplinită condiția exprimării clauzei într-un limbaj ușor inteligibil – condiție care, în opinia instanței, este îndeplinită în speță. Instanța reține și faptul că este clar prezentat în contract procentul ce reprezintă acest comision.

Ca atare, instanța reține că nu are caracter abuziv clauza privind comisionul de administrare calculat la valoarea creditului acordat.

Din moment ce instanța nu va constata nulitatea clauzelor privind comisionul de acordare și de administrare, va respinge și solicitarea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate cu acest titlu și dobânda legală aferente acestora, cererea urmând a fi respinsă în totalitate, inclusiv capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată.

Întrucât cererile vor fi respinse, instanța în temeiul art.453 alin.1 c.proc.civ. va obliga reclamanții la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată, însă în același timp va face aplicarea articolului 451 alin.2 c.proc.civ., reducând cuantumul onorariului la suma de 2.000 lei, apreciind că această sumă este suficientă față de va munca depusă în concret de apărătorul pârâtelor în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge cererea formulată de reclamanții B. R. (CNP_) și B. I. (CNP_), ambii cu domiciliul în B., ., județul B., cu domiciliul ales pentru efectuarea tuturor actelor de procedură la Cabinet de avocat A. C., în București, Șoseaua Fundeni nr. 74, etaj 3, biroul 1, sector 2 în contradictoriu cu pârâții C. E. IPOTECAR IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr. J40/_/2004, CUI_ și . NV, cu sediul în Olanda, 1101 CJ Amsterdam, Karspeldreef 6A, înregistrată la Registrul Comerțului al Camerei de Comerț din Amsterdam sub nr._ prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza - Corp C, etaj 1, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, CUI_, ca neîntemeiată.

Obligă reclamanții la plata către pârâți a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6.

Pronunțată în ședință publică, azi 30.09.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.NA/Thred.MV/5 ex

← Pretenţii. Sentința nr. 8109/2015. Judecătoria SECTORUL 6...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 7344/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie la executare. Sentința nr. 8137/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Validare poprire. Sentința nr. 8141/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 8120/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 8109/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Plângere contravenţională. Sentința nr. 7344/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7333/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 7318/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Sentința nr. 7354/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI