Anulare act. Sentința nr. 7957/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI

Comentarii

0

Sentința nr. 7957/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 15-10-2015 în dosarul nr. 7957/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 7957

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 15.10.2015

INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN

PREȘEDINTE M. D.

GREFIER O.-L. H.

Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect anulare act – clauze abuzive privind pe reclamanții P. G. și P. G. M. în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank Romania SA.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamanții, personal și asistați de avocat C. A., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 10, și pârâtele, reprezentate de avocat A. M., cu împuternicire avocațială la dosar, fila 88.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Instanța procedează la legitimarea reclamantului, care prezintă CI . nr._, CNP_, precum și a reclamantei, care prezintă CI . nr._, CNP_.

Instanța dispune îndepărtarea din sală a reclamantului în vederea administrării probei cu interogatoriul reclamantei, după care procedează la administrarea probei cu interogatoriul acesteia, propus a-i fi luat de către pârâte, în conformitate cu dispozițiile art. 354 Cod procedură civilă, răspunsurile reclamantei la interogatoriu fiind consemnate, semnate și atașate la dosarul cauzei.

Instanța procedează la administrarea probei cu interogatoriul reclamantului, propus a-i fi luat de către pârâte, în conformitate cu dispozițiile art. 354 Cod procedură civilă, răspunsurile reclamantului la interogatoriu fiind consemnate, semnate și atașate la dosarul cauzei.

Reprezentantul reclamanților depune la dosar dovada achitării onorariului de avocat.

Nemaifiind alte solicitări de formulat, instanța apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului.

Reprezentantul reclamanților solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Arată că siuația de fapt confirmă ceea ce s-a spus în răspunsurile la interogatoriu, graficul de rambursare a fost prezentat reclamanților ulterior semnării contractului și există o clauză în contract, clauza 6.1, unde se spune că acest grafic va fi atașat contractului în momentul tragerii respectivului credit, tragere care este ulterioară semnării contractului.

De asemenea, arată că obligativitatea plății avansului este reglementată de către contractul redactat de către pârâte în sensul că reclamanții trebuiau să depună la dosar dovada achitării acestui avans și este vorba despre clauza 3.2 din „condițiile speciale ale contractului”.

În ceea ce privește strict clauzele contestate, solicită instanței să constate faptul că sunt îndeplinite prevederile Legii nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al acestora. În ceea ce privește comisionul de acordare, nu există niciun fel de acțiune, activitate, contraprestație pe care pârâtele să o efectueze pentru plata acestei sume de bani. În ziua semnării contractului de credit, pârâta a perceput și un comision de analiză în cuantum de 100 de lei, deci nu s-ar putea presupune că acest comision de acordare ar fi fost achitat pentru vreo verificare eventuală a bonității acestor clienți. De asemenea, în ceea ce privește comisionul de administrare, nu există vreo contraprestație și nimeni nu poate presupune care ar fi aceste activități. Pârâtele nu au făcut nicio dovadă că s-ar fi prestat ceva pentru plata acestor sume.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, acest dezechilibru rezultă din faptul că nu există această contraprestație, în momentul semnării contractului de credit reclamanții nu au cunoscut, în afara activităților eventuale, nici cuantumul efectiv pe care urma să-l plătescă și arată că se referă la comisionul de administrare.

În ceea ce privește caracterul nenegociabil, astfel cum a rezultat și din proba cu interogatoriu, reclamanții nu au avut posibilitatea modificării vreuneia dintre aceste clauze, aceștia au solicitat lămuriri și au solicitat eliminarea acestor comisioane, însă li s-a răspuns că este vorba despre un contract standard și în consecință acesta nu poate fi modificat.

Referitor la reaua-credință a pârâtelor, aceasta rezultă pe de o parte din lipsa informării preliminare încheierii contractului, iar pe de altă parte, din lipsa existenței vreunei activități. În ceea ce privește apărărarea pârâtelor, în sensul că aceste clauze sunt incluse în obiectul principal, prețul contractului, și în consecință ele nu pot fi analizate prin prisma caracterului abuziv, arată că obiectul principal al contractului poate fi constituit numai de acordarea acestei sume împrumutate, cu obligația corelativă din partea împrumutaților de a o restitui cu dobândă, comisioanele putând să fie în cel mai bun caz accesorii. De asemenea, solicită instanței să constate faptul că nu ar putea fi admisă teza conform căreia poate să fie achitat un preț pentru ceva care nu există și nu se execută.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea acțiunii, constatarea nulității absolute a clauzelor contestate, cu consecința restituirii sumelor achitate și a dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul de avocat.

Reprezentantul pârâtelor solicită respingerea cererii de chemare de judecată și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată, depuse la dosar la termenul anterior.

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată, arată că această acțiune nu poate să treacă de prima verificare pe care instanța trebuie să o efectueze în baza Legii nr. 193/2000. În ciuda susținerilor reclamanților, aceste dispoziții contractuale fac parte din obiectul principal al contractului, respectiv din prețul contractului, acestea sunt redactate și sunt înscrise de o manieră ușor de înțeles pentru un consumator mediu. Arată că prevederile criticate se află în capitolul intitulat „costurile și comisioanele creditului”, prin urmare nu se poate prezuma că instituția de credit, cu rea-credință, ar fi ascuns aceste comisioane în dispoziții pe care părțile să nu le vadă sau să nu le înțeleagă.

De altfel, arată că aceste două comisioane care sunt înscrise de o manieră ușor de înțeles și nu sunt complexe, nu necesită cunoștințe de specialitate, au fost cuprinse și în oferta de credit pe care părțile spun că le-a fost prezentată ulterior semnării convenției de credit. Este ilogic acest lucru având în vedere că în cuprinsul ofertei de credit se indica un termen pentru accepatarea acesteia, de 30 de zile.

Arată că au fost înscrise în contract comisionul de acordare în sumă fixă, comisionul de administrare într-un procent matematic, pe care reclamanții, care au studii de specialitate, reclamanta declarând că este și economist, au putut să-l înțeleagă. La art. 6.1 se menționează chiar maniera în care se va aplica acest comision de administrare, respectiv la soldul creditului. Prin urmare, chiar dacă părțile susțin că nu i s-au predat graficul de rambursare în care se arată în mod expres coloana în care apare acest comision și se poate face un calcul ușor între dobândă și comision de administrare, chiar și așa, chiar în cuprinsul contractului ele au fost arătate într-o manieră foarte clară.

Precizează că elementele criticate prin cererea de chemare în judecată nu cumulează cele trei condiții pe care Legea nr. 193/2000 le solicită a fi cumulate pentru a putea discuta despre o clauză abuzivă, cum ar fi de exemplu condiția lipsei negocierii. Înainte de semnarea contractului, părțile s-au prezentat la instituția de credit cu mult timp înainte de semnarea convenției, unde li s-a făcut o simulare, părțile au declarat că instituția de credit a fost singura care le-a putut acorda suma solicitată având în vedere veniturile lor, ei prezentându-se și solicitând oferte și la alte instituții de credit, prin urmare ei nu au fost nemulțumiți de acest aspect și nu l-au criticat. Ei nu au criticat faptul că celelalte instituții de credit nu ar fi prezentat o ofertă care să conțină și ea comisioane de acordare și comisioane de administrare, pentru că și la acea vreme, ca și acum, ofertele instituțiilor de credit implică și aceste două elemente ale costului, acest comision de acordare, cât și comisionul de administrare. Însă, părțile au acceptat această oferă a instituției de credit, nu au depus o contraofertă, nu există nicio cerere a reclamanților prin care aceștia să solicite eliminarea acestor elemente ale costului sau să solicite un cuantum mai redus al acestora.

În legătură cu cea de-a doua condiție, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reclamanții nu au reușit să facă dovada existenței acestui dezechilibru, ei au reușit până în prezent să-și achite obligațiile contractuale, prin urmare nu se poate vorbi despre un dezechilibru semnificativ, așa cum cere legiuitorul.

În ceea ce privește reaua-credință, arată că nici această condiție nu se poate reține atâta timp cât, așa cum a precizat, aceste dispoziții criticate au fost inserate în mod clar în capitolul denumit „costurile creditului”.

În ceea ce privește susținerile reclamanților referitoare la faptul că ofițerul de credit le-ar fi spus că în măsura în care nu semnează contractul în condițiile impuse de această bancă, aceștia vor pierde avansul, arată că antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între proprietarul imobilului pe care ei urmau să-l cumpere și reclamanți reprezintă un antecontract față de care instituția de credit era un terț, prin urmare ofițerul de credit nu putea să exercite niciun fel de presiune față de un act pe care nu putea să-l influențeze în niciun fel. De altfel, în cuprinsul dispoziției la care apărătorul reclamanților face referire, art. 3.2, nu se indică niciun termen, prin urmare, în măsura în care reclamanții nu erau de acord cu oferta instituției de credit, puteau să se adreseze oricărei altei bănci pentru a obține o ofertă de finanșate. În schimb, ei nu au făcut acest lucru, nu au înțeles să ceară un răgaz pentru a studia respectiva ofertă, au înțeles să încheie contractul cu instituția de credit pe care au preferat-o altor instituții de credit.

Se mai indică în cuprinsul răspunsurilor la interogatoriu faptul că reclamanții consideră că acest comision ar trebui să fie 0, însă o altă interdicție expresă a Legii nr. 193/2000 prevede faptul că nu se pot critica dispoziții cu privire la preț pentru că în acest fel un consumator oportunist ar putea să beneficieze de prevederile acestei legi pentru a obține reduceri de preț, reduceri de preț pe care tocmai legiuitorul a dorit să le evite.

Prin urmare, consideră că aceste comisioane criticate sunt legale, instituțiilor de credit li se oferă posibilitatea să perceapă aceste două elemente ale costului, posibilitatea fiind legală și anterior intrării în vigoare a OG nr. 50/2010, dar această ordonanță nu a făcut altceva decât să confirme legalitatea acestui element al costului. Nicio prevedere legală nu obligă instituțiile de credit să definească ce reprezintă acest comision de administrare. A indicat în cuprinsul întâmpinării activitățile pe care banca este obligată să le efectueze, pentru că ea, la rândul ei, trebuie să facă o . raportări la BNR, trebuie să răspundă unor cereri ale clienților cu care a contractat, prin urmare nu se poate considera că banca poate să perceapă doar o dobândă, la fel ca orice altă persoană fizică sau juridică ce acordă un împrumut. Având în vedre că dobânda reprezintă doar un echivalent al folosinței, fiind vorba despre o instituție care prestează ca obiect principal de activitate activitatea de creditare, ei îi este permis să perceapă și acest al doilea element al costului, care înseamnă comision. Pentru a administra un cont, instituția de credit percepe acest comision de administrare.

Având în vedere aceste considerente, solicită respingerea cererii de chemare în judecată și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată.

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 07.04.2015, reclamanții P. G. și P. G. M., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank Romania SA, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:

1. să constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b) și c), din condițiile speciale ale Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 07.03.2008 și să oblige pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comisioane de acordare și de administrare lunar din momentul încheierii contractului și până la momentul achitării integrale a debitului, și la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea debitului de către pârâte;

Valoarea capătului 1 de cerere este de_.08 CHF, această sumă fiind obținută prin adunarea valorii comisionului de acordare 3427.20 CHF (_.69 lei), cu valoarea sumelor plătite de către reclamanți ca și comision de administrare de la data semnării contractului și până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată —_.88 CHF (_.71 lei), conform înscrisurilor atașate (extrase de cont, grafic de rambursare).

2. să oblige pârâtele la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanți.

În motivare, reclamanții au arătat că au calitatea de împrumutat, respectiv codebitor, dobândită în baza Contractului de facilitate de credit și de garanție nr._ din 07.03.2008.

Considerații teoretice prealabile

Având în vedere principiul autonomiei (libertății) de voință și limitele sale, contractul nu este doar un acord de voință, ci voințele și interesele reunite ale părților, ca acestea se fac pentru utilitatea lor, adică voința este orientată către ceva, pentru a satisface un interes, că în contractele ne-voite nu exista voință sau aceasta este limitată (contracte forțate sau reglementate, contracte de adeziune, contractele societăților din grup, între ele sau cu terții).

Contractul este un summum al voințelor și intereselor părților. Acordul voințelor înseamnă consimțământul, adică voința exprimată a parților care au capacitatea juridică de a contracta. Conținutul contractului înseamnă obiectul acestuia (ce vor părțile) și cauza încheierii lui (de ce vor părțile), adică interesele parților contractului. Definiția contractului ca acord de voințe și reunire de interese se potrivește doar contractelor negociate. Contractele în care sunt parte profesioniștii foarte rar sunt contracte negociate. Unele contracte sunt ne-voite (contracte forțate, contracte de adeziune), voința uneia dintre părți sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau fiind alterată de imperativul economic sau psihologic al semnării contractului. Într-adevăr, cele mai multe contracte ale profesioniștilor se încheie nu de voie, ci de nevoie. Când voința lipsește sau când voința este limitată ori este alterată, ceea ce rămâne ca element contractual subiectiv și ceea ce dă contractului utilitate este interesul părților. Ca să supraviețuiască în lumea globalizată în care trăim și ca să își mențină calitatea de instrument al opțiunii umane, prin care omul își modifica permanent realitatea și viitorul, contractul trebuie văzut și tratat în utilitatea sa, care înseamnă realizarea intereselor părților.

Interesele parților trebuie conciliate, prestațiile parților trebuie să fie proporționale și coerente iar echilibrul contractual este o cerință a obligațiilor contractuale implicite de bună credință și echitate (art. 970 alin. 1 și alin.2 din Codul Civil vechi) și al exercițiului util și rezonabil al dreptului (care își găsește contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică).

Solidarismul contractual - contractul pe termen lung este un parteneriat intre părți în care acestea sunt solidar obligate să asigure utilitatea contractului, fiecare parte fiind obligată să pună co-contractantul în postura de a-și realiza interesele (emolumentul contractului) și, în acest fel, se asigură perenitatea contractului. Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă și profundă pe care contractul o creează între părțile contractului, care sunt în solidar obligate să realizeze conținutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele. În contractele pe termen lung sau cu execuție succesivă, părțile sunt adevărați parteneri la câștig, fiecare dintre părți urmărind un emolument din încheierea și executarea contractului, dar și parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existența sau executarea contractului. Fiecare dintre părți are obligația de a-1 pune pe celălalt în postura de a-și realiza interesul urmărit prin încheierea contractului. De aceea, fiecare parte a contractului are dreptul, în contraprestație, la aceeași atitudine din partea celuilalt. Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părților, care presupune o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual. Pentru a concilia interesele parților, conținutul contractului trebuie să răspundă efectiv exigențelor principiului proporționalității și principiului coerenței, iar părțile sunt datoare la un comportament de natură a permite celuilalt să își atingă scopurile pentru care a încheiat contractul.

Părțile au în solidar obligația de a prezerva utilitatea contractului pentru fiecare dintre ele, iar în acest scop ele sunt datoare să asigure realizarea conținutului contractului și, la nevoie, supraviețuirea acestuia. Solidarismul contractual, astfel văzut, nu se confundă cu domeniul bunei-credințe, deși buna-credință este, în dreptul nostru, un principiu cu consacrare normativă care poate fi un mijloc alternativ, dar eficient de aplicare a acestuia. De altfel, solidarismul contractual nu se confundă nici cu echitatea, cum nu se confundă nici cu abuzul de putere, care sunt fațete ale solidarismului contractual sau mijoace alternative legale și judiciare de aplicare a acestuia în dreptul nostru. La momentul încheierii contractului, solidarismul contractual legitimează cerința construirii raporturilor contractuale pe fundamentul echilibrului prestațiilor reciproce, corectând dezechilibrul contractual originar. În perioada executării contractului, solidarismul contractual fundamentează datoriile de cooperare și de coerență ale părților, vizând fie executarea contractului, fie terminarea sa. Solidarismul contractul este menit a prezerva și salva contractul, oferind soluții în acest scop atât în cazul dificultăților în executarea contractului, cât și în cazul ne-executarii contractului. Solidarismul contractual se opune doar aparent individualismului. De fapt, s-ar putea spune că solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat de la nivelul părții, la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul între părți, adică un individualism bazat nu pe voința individuală a părților, ci pe interesele parților contractuale, pentru realizarea căruia părțile sunt solidar obligate. Așadar, nu este vorba de un individualism bazat pe libertatea absolută de a contracta, pe interesul uneia dintre părți sau pe arbitrariul acesteia, ci de un individualism bazat pe utilitatea contractului pentru părți. În orice caz, solidarismul contractual nu se confundă cu solidarismul social, care ține de alt domeniu alt dreptului și care are, în multe privințe, un ponuntat caracter populist sau de fațadă.

Legislația referitoare la clauzele abuzive este o aplicație a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o fațetă specifică legislației protecției consumatorului a leziunii, care este un dezechilibru contractual originar și care potrivit art. 6 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator (legea având efect de levier pentru consumator). Mai mult, potrivit art. 4 și art. 14 din Legea 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administrația sau sistemul judiciar având atribuția de a constata, chiar și din oficiu, această nulitate (intervenția judecătorului în contracte: judecătorul este competent nu numai să constatate nulitatea clauzelor, ci și să le înlocuiască cu alte clauze contractuale, care să corespundă cerinței echilibrului contractual și utilității pentru părți a contractului).

Întreaga legislație a protecției consumatorului este de tip levier (“leverage”) iar efectele nefaste pentru partea slabă în contract ale principiului libertății de voință sunt corectate/atenuate de dispoziții legale de ordine publică menite a sprijini consumatorul într-o relație juridică inegalitară, construită pe temeiul unei forțe economice a comerciantului disproporționat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voință alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Cum comerciantul își impune voința printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. vechi nu își găsește aplicarea în toate consecințele sale, mai ales că el trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ (prin convențiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică și bunele moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta și circumscriu efectele contractului în spațiu și timp, în funcție de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).

Inegalitatea economică, tehnică și juridică între cei doi contractanți este situația premisă care explică spiritul întregii legislații privind protecția consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit încheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acționând ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului și, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar. Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esența sa inegalitar, el aducând importante limite libertății comerțului profesionistului care este ținut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin efectul de levier, legea restabilește echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voința contractuală a profesionistului. Aceeași competență de re-echilibrare a prestațiilor părților o au și instanțele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).

Prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C- 240 98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ constă în poziția de inferioritate economică, juridică și tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Legea interzice profesioniștilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislația chiar stabilește o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, clauzele respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau în asociații. Conform art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Contractul în sine este importat din sistemul informatic al băncii, unde este integrat un model de contract pe baza căruia se completează orice contract, sistemul informatic al băncii lasă în mod voit spații goale în zona numelui și a altor date de identificare ale clientului, în zona dobânzii și în zona garanțiilor suplimentare iar toate celelalte clauze sunt importate din contractul tip, fixat în sistemul informatic ai bancii/Ifn-ului, cel care vinde creditul neputând modifica acest contract-tip și, în consecință, neputând negocia contractul cu clientul.

Voința clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opțiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opțiune care este și ea controlată de bancă, întrucât banca este cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care, după analiza dosarului se indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

Cerințele calificării unei clauze contractuale drept abuzive

Potrivit art. 4 alin (1) și alin (2) din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”, „o clauză contractuală fiind considerată ca nefîind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.”

De asemenea art. 4, alin (3) din Legea nr. 193/2000, stabilește „faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.” 

În plus, art. 1 alin (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că „De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că „orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.

Din textele legale anterior menționate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește două condiții: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, reclamanții au arătat că din prima categorie fac parte convențiile ale căror prevederi sunt rezultatul voințelor concordante ale ambelor/tuturor părților contractante, respectiv rezultatul propunerilor și contrapunerilor sau chiar ai concesiilor părților, în timp ce din a doua categorie fac parte convențiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părți, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părți la oferta celeilalte.

Contractul de facilitate de credit și de garanție nr._ din 07.03.2008 încheiat de către reclamanți are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art.4 alin.(3) din Legea nr.193/2000, deoarece întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune anterior menționate: între reclamanți - părți contractante aflate în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâte, părți contractante deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamanții; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamanții doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contra ofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul își poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condițiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte), și nici nu se limitează la ocazia oferită potențialului client de a „alege” moneda creditului, de a citi (studia și analiza) condițiile contactuale oferite de bancă, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influența efectiv conținutul și numărul clauzelor. Reclamanții au solicitat ca pârâtele să facă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din inițiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții au avut și alte opțiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, potrivit art.4 alin.(2) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, nu există identitate între caracterul special al condițiilor convenției de credit și caracterul negociat al acestora. Condițiile au fost calificate drept „speciale” doar ca urmare a faptului că acestea cuprind elementele care diferențiază acest contract de altele din aceeași categorie (numele împrumutatului, suma acordată de bancă, durata creditului, cuantumul dobânzilor și al comisioanelor etc.). Iar faptul că reclamanții au acceptat să semneze contractul în condițiile impuse de pârâte nu înseamnă că au renunțat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Clauzele criticate de către reclamanți:

Clauza 5.1 lit. b) condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de acordare, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului Contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” este abuzivă.

Aceste dispoziții convenționale nu sunt clare, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de a aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun că părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic, motivația pentru care acest comision este perceput pentru ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință” a existenței comisionului.

Perceperea comisionului creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani (2 % din valoarea totală a creditului). În speță, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.

Reclamanții au considerat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de acordare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 2 % din valoarea totală a creditului pentru motive necunoscute de reclamanți. De asemenea, buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul vădit față de drepturile celeilalte părți (consumatorul). În cazul de față, pârâtele au inserat în contract un comision de acordare, care nu respectă prevederile art. 1 alin. 1 din Legea 193/2000 (potrivit acestui articol, orice contract trebuie să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate), în condițiile în care ele au dreptul la dobândă.

Comisionul de acordare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută, ceea ce ar înseamna că reclamanții au plătit o anumită sumă de bani, pentru a primi o altă sumă de bani, ceea ce ar fi absurd, deoarece nu poate exista o astfel de contraprestație. În speță, plății acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtelor, specificată în contract. Nicăieri în cuprinsul contractului de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plății acestor sume. În acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.

Comisionul de acordare era interzis în mod expres de legislația în vigoare: Legea nr. 190/1999 art. 15 indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente”.

Clauza 5.1 lit. c) din condițiile speciale ale Contractului, care vizează „comisionul de administrare lunar: 0,15 %, plătibil începând cu scadenta a 13-a” este abuzivă.

Aceste dispoziții convenționale nu sunt clar, neechivoc exprimate, simpla menționare a valorii acestui comision, fără ca reclamanții să aibă posibilitatea de a cunoaște motivele care determină perceperea acestuia, iar instanța, pe aceea de aprecia asupra temeinicii sale, în eventualitatea unui litigiu, nu conferă acestei clauze un caracter clar și neechivoc.

Exigențele bunei-credințe în raporturile contractuale impun ca părțile să poată cunoaște încă de la încheierea actului juridic întinderea obligațiilor pe care trebuie să le execute și motivația, și ca o parte să nu își crească semnificativ profitul prin împovărarea fără niciun criteriu, și deci nejustificat, a celeilalte părți.

Reclamanții au considerat că acest comision nu a fost negociat între părți; negocierea nu se rezumă la „luarea la cunoștință"” a existenței comisionului.

Perceperea comisionului de administrare creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata unei importante sume de bani. În speță, nu se poate pune problema ca reclamanții să ajungă într-o poziție în care să profite de situația contractuală a pârâtelor.

Reclamanții au precizat că prevederea contractuală care stabilește comisionul de administrare contravine bunei-credințe, în condițiile în care pârâtele au perceput 0,15%, fără a se specifica în contract la ce se aplică acest procent, pentru motive necunoscute de reclamanți. De asemenea, deși pârâtele aveau obligația legală de a se abține de la introducerea în contracte a clauzelor abuzive, totuși au decis să facă acest lucru. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.

Acest fapt (lipsa din contract a mențiunii la ce se aplică acest procent de 0,15%) face ca fiind imposibilă cunoașterea de către reclamanți a cuantumului acestui comision, deoarece acest procent se poate aplica la sold, la valoarea principalului, la dobândă etc. În aceste condiții nu s-a realizat de către pârâte obligația de informare. Prin urmare, caracterul abuziv al acestei clauze rezultă fără echivoc, făcând ca dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților să fie și mai accentuat.

Reclamanții au considerat că acest comision nu poate fi inclus în prețul contractului. Denumirea acestui comision și motivele care stau la baza perceperii acestuia (mai degrabă lipsa lor) sunt în contradicție cu ideea de preț, definit ca prestație oferită în schimbul transferării proprietății asupra bunului. Comisionul de administrare nu reprezintă nicidecum un echivalent al folosinței sumei împrumutate, astfel cum este dobânda percepută. De asemenea, acestei clauze contractuale îi lipsește caracterul limbajului clar și inteligibil.

Plății acestei sume nu îi corespunde nicio acțiune/fapt/contraprestație etc. din partea pârâtelor. Nicăieri în cuprinsul contractului de credit nu este specificată acțiunea/faptul/contraprestația pârâtelor aferente plații acestor sume. In acest sens, atât părțile contractului, cât și instanța nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.

Comisionul de administrare reprezintă o dobândă mascată, un procent foarte important din rată. Dobânda mascată crează băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci.

Față de întrunirea în cazul acestor 2 comisioane a condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens cu titlu de comision de comision de acordare și de administrare, în vederea stingerii obligațiilor prevăzute de clauzele menționate, inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nici nu ar fi existat și reaua-credință, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare și al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului și până la zi, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plați.

Începând de la data efectuării fiecărei plați, și nu de la o dată ulterioară, consumatorul suportă pierderi, reprezentate de indisponibilizarea sumelor în cauză. Mai mult decât atât, în situația în care împrumutatul nu plătește sumelor aferente acestor comisioane (acestuia i se aplică dobânzi la aceste sume, putându-se ajunge la declararea scadenței anticipate și executarea silită). În acest context, dreptul consumatorului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului nu poate fi restrâns.

Privind cheltuielile de judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata acestora către reclamanți, ca urmare a admiterii prezentei acțiuni și a căderii în pretenții conform art. 453 din NCPC.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 1341 (art. 992 din Vechiul Cod Civil) și următoarele, art. 1635 și următoarele din Noul Cod Civil, art. 1349 (art. 998 din Vechiul Cod Civil) și următoarele din Noul Cod Civil, art. 453 din Noul Cod de Procedura Civilă.

Sub aspect probatoriu, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Au solicitat judecarea prezentei cauze și în lipsa acestora.

Ca practică relevantă a instanțelor din România, au indicat:

I) Hotărâri privind comisioanele de acordare și administrare din alte contracte ale paratelor din prezentul dosar: Decizia Civilă nr. 26/24.01.2013, pronunțată în Dosar nr._/3/2011 de către Curtea de Apel București; Decizia Civilă nr. 462/30.01.2014 pronunțată de Tribunalul București; Sentința Civilă nr. 3183/21.03.2013 pronunțată în Dosar nr._/303/2012 de către Judecătoria Sector 6; și altele.

II) Hotărâri privind alte tipuri de comisioane bancare (percepute prin clauze contractuale similare cu cele de față) din contracte ale altor instituții financiare - Practica Secției a VI-a Civile a Tribunalului București este unanimă în respingerea recursurilor formulate de către bănci, pe rolul acestei instanțe existând cel puțin 100 recursuri respinse în cauze similare cu cea de față, dintre care au menționat:_/300/2011,_/300/2011,_ ,_ ,_/300/2011 și altele.

Au fost anexate cererii de chemare în judecată următoarele înscrisuri: contract de facilitate de credit și de garanție nr._/07.03.2008, anexa 1 la contractul de credit ipotecar nr._/07.03.2008, plan rambursare credit nr._, adresa nr. 4816264_1181894/08.12.2011, plan de rambursare credit, aviz de încasare nr._/07.03.2008, cont curent P. G.-M. la 12.12.2007 și la 31.03.2009,

La data de 11.05.2015, pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au solicitat:

1. Respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată;

2. Obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată suportate de pârâte, în temeiul art. 451 C.proc.civ.

În motivare, pârâtele au arătat următoarele:

I. Aspecte de fapt

În data de 07.03.2008, a fost încheiat Contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._, între instituția de credit, C. E. Ipotecar IFN SA și reclamanți, P. G.-M., în calitate de împrumutat și P. G., în calitate de codebitor. Prin acest contract, i s-a pus la dispoziție reclamantului suma de 171.360 CHF.

Prin notificarea din 08.04.2009, i s-a adus la cunoștința reclamantului că drepturile de creanță decurgând din contractul nr._ au fost cesionate în favoarea C. E. Bank NV în data de 31 martie 2009.

Ulterior, prin notificarea din 08.12.2011, comunicată reclamantului, acesta a fost informat cu privire la cesionarea tuturor drepturilor în legătură cu împrumutul său către C. E. Bank (România) S.A., la data de 5 decembrie 2011, urmând ca, începând cu această dată, C. E. Bank (România) S.A. să dobândească calitatea de creditor al reclamantului, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Pârâtele au considerat că acțiunea introdusă este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

I. Apărări de fond

1. Aspecte prealabile

Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală.

De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Cele trei componente ale voinței juridice sunt astfel: (i) decizia de a intra într-un contract de credit, (ii) decizia referitoare la cocontractant, deci alegerea debitorului și (iii) stabilirea conținutului contractului.

În raporturile ce implică un profesionist, ultimele două elemente ale voinței juridice se contopesc deoarece fiecare profesionist, fiecare cocontractant nu comercializează decât un număr limitat de produse, pe care le produce în anumite condiții de . pe care nu le poate modifica substanțial în funcție de dezideratele fiecărui consumator. În cazuri particulare se pot negocia aspecte specifice, cum ar fi prețul, însă de cele mai multe ori, producția de masă, fie că e vorba de produse, fie că e vorba de servicii, pleacă tocmai de la ideea potrivit căreia consumatorul nu va alege decât acel comerciant care oferă exact produsul de care are nevoie.

Acest tip de contracte s-a impus odată cu accelerarea ritmului desfășurării activității comerciale. Specificitatea acestor contracte face trecerea de la raporturile dintre neprofesioniști, la raporturile care implică un profesionist, generate de o diviziune a muncii și caracterizate de repetitivitate. De fapt, ceea ce numesc reclamanții contract de adeziune nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă. Acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor ce implică un profesionist, în care profesionistul nu poate răspunde în timp util la cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar oferta.

Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli. Specificitatea acestora constă în faptul că produsul în sine (dreptul consumatorului de a primi și utiliza sumele de către Bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația consumatorului de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume).

Contractele de credit ce înglobează diverse produse bancare conțin, fără doar și poate, clauze preformulate, însă principalele clauze ale acestora, care delimitează obiectul contractului, specificitatea produsului și prețul acestuia nu pot fi stabilite în mod unilateral de către bancă, implicând negociere.

Obligațiile băncii și ale consumatorilor

Odată ce s-a stabilit faptic modul de formare al unei Convenții de C., instanța va observa că această modalitate de încheiere a Contractelor respectă obligațiile legale instituite de legislația protecției consumatorilor. Din trecerea în revistă a acestor obligații, instanța va constata că legislația protecției consumatorilor nu are ca scop încurajarea unei atitudini pasive a consumatorilor, aceștia având obligația de a-și forma un bagaj minim de cunoștințe referitoare la contractele pe care doresc să le încheie.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu ca: „Orice contract încheiat intre profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: „Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

Prin urmare art. 1 al Legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit pârâtelor în contractele cu consumatorii: (A) obligația pozitivă de transparență și (B) obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive.

A. Obligația de transparență

Această obligație vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În acest sens doctrina a reținut faptul că dispozițiile contractuale trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate, și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Banca nu devine un reprezentant al consumatorului care încheie un contract cu sine însuși, ci are rolul de a pune la dispoziție informațiile specifice de bază și de a furniza informații suplimentare în situațiile în care acest lucru este solicitat.

Înainte de încheierea contractului, reclamanților li s-au adus la cunoștința elementele principale ale contractului: dobânda, comisionul de acordare, comisionul de administrare etc., sub forma ofertei de credit emisă de bancă și care avea o valabilitate de 30 de zile.

Cu privire la elementele menționate mai sus, reclamanții nu au formulat obiectiuni sau o contraofertă, motiv pentru care pârâtele au considerat că au fost de acord și și-au însușit prevederile contractuale, la semnarea contractului.

Având în vedere aceste aspecte, pârâtele au precizat că nu se poate reține în sarcina băncii încălcarea obligațiilor de informare și de transparentă în relația cu reclamanții.

B. Obligația de a nu stipula clauze abuzive

Aceasta este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă sunt: (a) să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din Legea nr. 193/2000); (b) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere; (c) dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe; (d) să nu fi fost negociată.

Pârâtele au subliniat faptul că atât Legea 193/2000, cât și Directiva 93/13, pe care prima o implementează, nu reprezintă instrumente prin care se interzice încheierea de contracte tip, standard, cu clauze preformulate sau de adeziune. Singura consecință pe care aceste norme o acordă caracterului preformulat al unor clauze este pe tărâm probator, creându-se o prezumție relativă a lipsei negocierii în cazul contractelor preformulate. Rațiunea ambelor acte este aceea de a preveni o atitudine a comercianților care ar putea profita de preformulari contractuale pentru a obține avantaje dezechilibrate, prin oferirea posibilității consumatorilor să conteste modul în care au fost introduse unele clauze în cuprinsul contractelor, și eventualele efecte abuzive ale acestora asupra lor.

Prin urmare, Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

În completarea criteriilor, legea cuprinde, după modelul ad litteram al Directivei 93/13 o listă gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar în aprecierea cazului concret pot să apară și ca nefiind abuzive.

2. Clauzele contractuale atacate cu privire la comisioanele de acordare și de administrare nu pot fi considerate ca fiind clauze abuzive

Pârâtele au precizat că în cauza dedusă judecații nu sunt întrunite cerințele instituite de legiuitor pentru ca clauzele menționate să fie considerate abuzive.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stabilește criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă sunt:

I. Clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din legea 193/2000)

O clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual de cele mai multe ori în mod imperceptibil sau greu perceptibil pentru consumator. Or, în situația clauzelor cu privire la moneda în care s-a stabilit rambursarea creditului, nu ne aflăm într-o astfel de situație deoarece clauzele fac parte din chiar esența contractului de credit încheiat.

Plecând de la dispozițiile art. 4 pct. 2 din Directiva 93/13, Legea 193/2000 a prevăzut că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Aceasta prevedere reprezintă transpunerea art. 4 a Directivei nr. 93/13 care exclude prin alin. (2), clauzele privind obiectul și prețul contractului de la controlul caracterului abuziv, după cum urmează: „(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat ai prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil".

Acest articol a fost detaliat de Considerentul 19 al Directivei 93/13.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobânda, comisioane precum și moneda în care s-a stabilit restituirea prețului contractului, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a Băncii, formează prețul contractului de credit, aceste din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de medii de consum. Prețul contractului este elementul cheie despre care Banca își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit.

Concluzionând că prevederile referitoare la dobândă, comisioane și moneda în care s-a stabilit prețul contractului sunt elemente ale obiectului principal al Contractelor, instanța de fond va aplica prevederile Legii 193/2000, și va elimina din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale prețului.

Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6: „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil."

Prin aceste dispoziții s-a urmărit impunerea cel puțin a unui nivel minim de conștientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț. Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să il ia în calcul atunci când încheie un contract.

Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.

Pârâtele au considerat că trebuie avută în vedere, la stabilirea obiectului principal al contractului, natura juridică specifică a contractului de credit care se deosebește de contractul de împrumut (care creează obligații doar în sarcina împrumutatului). Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și la restituirea acestuia cu dobândă, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate aprecia și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, făcând parte din obiectul principal al contractului.

Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care este exprimată clar și inteligibil, nici Directiva 93/13, nici Legea nr. 193/2000 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii. În acest sens, CJUE a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese că fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.

În lumina acestor criterii de interpretare stabilite de CJUE, trebuie analizat dacă comisioanele contestate fac parte din obiectul principal al contractului. Dacă s-ar admite ipoteza potrivit căreia obiectul principal al contractului ar fi reprezentat doar de creditul acordat și corelativ, de restituirea sumei cu dobânda, acest aspect ar reprezenta o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit.

Sub aspect formal, din modalitatea de redactare a contractului, comisioanele de acordare și de administrare au fost avute în vedere că fiind o prestație esențială stabilită în sarcina împrumutatului. Mai mult decât atât, dată fiind rațiunea perceperii acestora, respectiv pentru efectuarea de operațiuni în scopul acordării/utilizării/rambursării creditului, comisioanele fiind, așadar, percepute de către bancă în strictă legătură cu acordarea creditului, această prestație poate fi considerată în lumina caracterului complex al contractului de credit ca fiind esențială, astfel încât caracterizează contractul.

Așadar, clauzele cu privire la comisionul de acordare și comisionul de administrare fac parte din obiectul principal al contractului și, potrivit Considerentului 19 din Directiva 93/13 și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, trebuie să fie excluse de plano de la controlul cu privire la caracterul abuziv al acestora, având în vedere că sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât consumatorul a fost în măsură a cunoaște chiar de la data încheierii contractului, întinderea obligației asumate. În caz contrar, s-ar putea obține o reducere nelegală a prețului contractului de credit de către consumatorul de rea-credință.

II. Clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere și dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe

Pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul Contractelor, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul Băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitată într-un termen ce poate ajunge până la 25-30 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Totodată trebuie menționat faptul că banca și-a îndeplinit obligația asumată prin contract, prin urmare a acordat împrumutatului suma conform contractului, prin urmare are dreptul de a solicita părții adverse îndeplinirea propriei obligații, anume aceea de plată a prețului.

Contractul de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamantului însă o executare uno icto din partea băncii, aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Ori, pârâtele au precizat că banca și-a îndeplinit obligația asumată, remițând suma împrumutată, ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de a primi de la reclamant prețul format din dobândă și comision, cu atât mai mult ca cât procentul în care a fost stabilit comisionul de administrare nu a fluctuat niciodată, fiind unic pe toată perioada desfășurării contractului. Astfel, au precizat că perceperea acestui comision nu este legată de indici imposibil de verificat.

Așadar, având în vedere că aceste comisioane sunt percepute pentru operațiunile băncii în legătură cu acordarea și utilizarea creditului, pârâtele au considerat că nu se poate pune în discuție lipsa unei contraprestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

te ce privește așa-zisa reaua-credință a instituției de credit, au precizat că CEI IFN SA și-a îndeplinit obligațiile de transparență și de informare, arătând împrumutatului chiar dinainte de semnarea contractului care este costul contractului de credit. Odată informați cu privire la aceste clauze, reclamanții le-au comparat cu ofertele primite de la celelalte bănci și au ales produsul bancar oferit de CEI IFN SA în deplină cunoștință de cauză.

III. Clauza să nu fi fost negociată

În ceea ce privește cerința ca respectiva clauză să fie negociată, au subliniat faptul că unitatea bancară a demarat demersurile de negociere, înaintând reclamantului oferta de credit în data de 07.03.2008. În cuprinsul ofertei de credit se rezumă cele mai importate dispoziții contractuale referitoare la preț și, potrivit mențiunii din cuprinsul acesteia, oferta avea o valabilitate de 30 de zile de la data emiterii.

Prin urmare, apare clar că banca a informat consumatorul, anterior încheierii convenției asupra prețului contractului, iar acesta a acceptat prețul, înțelegând să semneze contractul în aceeași zi.

Contestarea dispozițiilor clare și acceptate la semnarea contractului, abia în acest moment, la mai mult de 7 ani de la încheierea convenției, apare ca fiind doar o încercare de scădere a prețului agreat și de a deturna cu rea-credință obiectivele legislației vizând protecția consumatorilor.

În acest context, nu se poate reține culpa băncii, reaua sa credința în ceea ce privește lipsa negocierii, cât timp reclamanții nu și-au exercitat acest drept.

3. Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de acordare, art. 5.1. lit. b) din Contract

Pârâtele au precizat că comisionul de acordare este datorat, așa cum rezultă și din denumirea sa, pentru activitățile pe care banca le prestează în legătură cu activitatea de acordare a unui credit, din care au enumerat: verificarea documentelor solicitantului, puse la dispoziția băncii în vederea acordării sumei împrumutate; verificarea gradului de îndatorare etc.

Au precizat că acest comision este prevăzut atât în sumă fixă, cât și ca fracție matematică în cuprinsul ofertei de credit prezentate reclamanților anterior semnării convenției de credit, precum și în cuprinsul contractului de credit. Așadar, comisionul este exprimat prlntr-o clauză clară și inteligibilă.

Pârâtele au menționat că și dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 justifică perceperea acestui comision. Potrivit art. 15 din lege, în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecilor și garanțiilor aferente prin urmare costurile percepute de către instituția de credit.

OUG 50/2010 a confirmat legalitatea acestui tip de comision schimbându-se doar denumirea acestuia în comision de analiză dosar.

De altfel, legiuitorul a menținut prin OUG 50/2010 și compensația ce se datorează în cazul rambursării anticipate precum și costurile aferente asigurărilor și, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terți precum și un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor (art. 36 alin. 1 din OUG 50/2010).

Prin urmare, atât timp cât legea a permis anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010 iar ulterior a confirmat legalitatea comisionului de acordare prin acest normativ, clauza criticată nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, astfel încât pârâtele au solicitat instanței să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

4. Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei cu privire la comisionul de administrare, art. 5.1. lit. c) din Contract

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamanților de plată a comisionului de administrare nu poate fi sancționată de către instanța de judecată, acesta fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale.

Acest tip de comision este prevăzut și în cuprinsul OUG nr. 50/2010, intenția legiuitorului fiind de menținere a acestuia ca preț al contractului.

Dispozițiile Directivei 2008/48/CEE preved ele însele posibilitatea perceperii de comisioane prin integrarea acestora în definiția costului total al creditului, definiție reglementată la art. 3 lit. g, conform căruia: „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebui să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de consumator".

Dispoziția națională corespondentă celor de mai sus cuprinsă în OUG nr. 50/2010 prevede: „Art. 36 Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, dobândă penalizatoare, alte costuri percepute de terți, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor".

Prin urmare, atât timp cât legea permite perceperea unui atare comision în schimbul operațiunilor bancare desfășurate de societatea pârâtă, nu poate fi opusă pârâtei nicio culpă în reglementarea contractuală a comisionului de administrare credit, cu atât mai mult cu cât acest comision a fost prevăzut de la început în contract în cuantum de 0,15% calculat la soldul creditului (art. 5.1. lit. c) coroborat cu art. 6.1. din contract).

Clauza prin care a fost reglementată contractual obligația reclamanților de plată a comisionului de administrare nu este o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000 având în vedere că aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ în privința drepturilor și obligațiilor părților în contractul de credit.

Condițiile legale pentru ca intervenția judecătorului să poată fi permisă prin reducțiunea contractului față de dispoziții abuzive/excesive sunt două și trebuie îndeplinite cumulativ.

Acestea rezidă în lipsa negocierii, cumulativ cu dezechilibrul contractual semnificativ care ar echivala la rândul său cu inexistența unei contraprestații față de obligația de plată a uneia dintre părțile contractului.

Nu este acesta cazul în speța de față. Comisionul de administrare credit este parte a costului creditului, fiind datorat pentru operațiile băncii desfășurate în legătură cu utilizarea creditului, respectiv: 1. notificările privind modificările de dobândă conform frecvenței prevăzute în contractul de credit - opțiunii clientului (SMS sau e-mail); 2. verificarea și menținerea în vigoare a polițelor de asigurare împotriva calamitaților și a altor riscuri pentru imobilele în garanție, verificarea plăților periodice; 3. notificări/somații pt. întârzierea la plata ratelor/polițelor; 4. reevaluări de garanții (Cerința Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit și Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru instituțiile de credit este reevaluarea continuă a garanțiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului); precum și alte operațiuni.

Pârâtele au mai precizat că comisionul de administrare este perceput potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului care nu interziceau perceperea unui astfel de comision. Totodată, nici OUG nr. 50/2010 intrată în vigoare ulterior semnării contractului nu cuprinde interdicția de a percepe comisionul de administrare, ci prevede doar obligația de a menționa în contract faptul că acesta este perceput, precum și cuantumul său.

Totodată, referitor la susținerile reclamanților potrivit cărora clauzele atacate nu au fost negociate, nu au caracter clar și inteligibil, dând posibilitatea băncii de a le interpreta în sens propriu și nespecificându-se pentru ce se percepe comisionul de administrare, nefiind justitficat, pârâtele au precizat următoarele:

Comisionul de administrare a fost evidențiat în oferta de credit acceptată de reclamanți, în contractul de credit și în graficul de rambursare (înscrisuri însușite de aceștia prin semnătură);

Procentul de 0,15% se aplică la soldul lunar, aspect care rezultă din art. 6.1. din contract în care menționează din ce este compusă rata lunară și din graficul de rambursare în care se specifică suma fixă care trebuie plătită lunar cu titlu de comision de administrare, astfel încât împrumutatul să aibă reprezentarea acestui cost încă de dinaintea semnării contractului;

În cuprinsul contractului de credit, clauza cu privire la comisionul de administrare a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii convenției, astfel încât consumatorul să fie informat cu privire la consecințele patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Nu se poate susține o eventuală îmbogățire fără justă cauză a băncii prin perceperea comisionului de administrare întrucât acesta este datorat pentru acoperirea costurilor ocazionate de creditul acordat.

Pe de altă parte, nici susținerea potrivit căreia comisionul perceput ar reprezenta o dobândă mascată nu poate fi primită întrucât cele două costuri sunt percepute din rațiuni diferite. Astfel, dobânda reprezintă echivalentul folosinței banilor, pe când comisionul de administrare reprezintă contravaloarea serviciilor pe care instituția de credit trebuie să le presteze în legătură cu produsul de credit acordat.

Totodată, în ce privește susținerile cuprinse în cererea de chemare în judecată cu privire la neindicarea în contract a dobânzii anuale efective (D.), pârâtele au precizat că această obligație reiese din cuprinsul Directivei 87/102/CEE care se aplică exclusiv creditelor de consum, nu și creditelor ipotecare, cum este prezentul contract supus analizei.

Pentru aceste considerente, au solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

5. Cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea dobânzii legale

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea instituției de credit la plata dobânzii legale, pârâtele au arătat că acest contract, supus analizei, a fost stabilit în CHF, or prevederile legale ce reglementează dreptul de acordare a dobânzii legale sunt aplicabile exclusiv sumelor de bani stabilite în lei.

În eventualitatea admiterii acțiunii de chemare în judecată, restituirea sumelor s-ar dispune tot în moneda creditului la cursul valabil la data restituirii, acordarea dobânzii legale ar reprezenta un tip de dauna moratorie ce nu poate fi cumulată cu cea principală.

Prin acordarea dobânzii legale s-ar realiza o dublă reparație a aceluiași eventual pejudiciu. Dobânda legală neflind altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plății.

Având în vedere considerente de fapt și de drept expuse, pârâtele au solicitat instanței să dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Sub aspect probatoriu, pârâtele au solicitat încuviințarea probei cu: înscrisuri, interogatoriu, precum și orice alte probe ar reieși din dezbateri.

În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art. 205 și urm., art. 451 C.proc.civ.

Au anexat întâmpinării următoarele înscrisuri: cereri de credit împrumutat și codebltor; jurisprudență, ofertă de credit, decizia civilă nr. 39/21.01.2014 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2012, sentința civilă nr. 4094/20.05.2013 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2012, decizia civilă nr. 444/11.07.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/303/2013, decizia civilă nr. 449/11.07.2014 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/300/2012, decizia civilă nr. 295/R/12.11.2013 pronunțată de Tribunalul Specializat M. în dosarul nr._/320/2012, precum și alte decizii civile.

La data de 02.06.2015, reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare, prin care, față de probă cu interogatoriul, propusă de către pârâte, au arătată că se opun la administrarea acestei probe pentru următoarele considerente:

1. Conform art. 4 alin (3) din Legea nr. 193/2000, proba caracterului negociat al unei clauze contractuale sau al întregului contract trebuie să fie făcută de către comerciant, iar o eventuală admitere a acestei probe ar însemna întoarcerea sarcinii probei.

2. Reclamanții și-au exprimat punctul de vedere în mod expres în cererea de chemare în judecată în sensul că acest contract nu a fost negociat, fiind absurdă presupunerea că la un eventual interogatoriu ar reieși contrariul.

3. Având în vedere faptul că este vorba despre un contract comercial, au considerat că singura modalitate de a proba caracterul negociat/nenegociat al contractului poate fi făcută numai prin înscrisuri (corespondența între reclamanți și bancă).

Partile au administrat proba cu inscrisuri, iar paratele au administrat și proba cu interogatoriul reclamantilor.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Între reclamantul P. G. M., în calitate de împrumutat, și reclamanta P. G., in calitate de codebitor, pe de o parte, si pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor ipotecar, pe de alta parte, s-a încheiat contractul de facilitate de credit si de garanție nr._7.03.2008, prin care s-a convenit acordarea unui credit ipotecar pentru achiziție imobil în valoare de_ CHF, pe o durată de 360 de luni de la data primei trageri, la o rată a dobânzii curente de 4,5% p.a. Toate drepturile de creanța rezultate din acest contract au fost cesionate de către creditorul ipotecar către C. E. Bank NV .

În vederea soluționării cauzei, instanța urmează a analiza dacă, în lumina actualei reglementări, și prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.

Potrivit dispozițiilor art.4 din Legea nr.193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”

În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare.

Ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Această opțiune nu poate fi considerată mulțumitoare, întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește să-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.

De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuție nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei.

Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul contractului de credit încheiat de reclamanti, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

Sub acest aspect instanța nu va ține seama de apărarea paratelor, în sensul că nu se poate stabili caracterul abuziv al unei clauze atâta timp cât reclamanții au acceptat clauzele prin semnare. Instanța consideră că o astfel de interpretare ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianți, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părților contractante, un consumator neputând ataca în justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte. De altfel, o astfel de interpretare contravine flagrant și jurisprudenței Curții Europene de Justiție, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora”.

Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, instanța constată că cererea reclamantilor este întemeiată în ceea ce privește clauzele cuprinse în art. 5.1 lit.b si c din Condițiile Speciale ale Convenției.

În privința clauzelor care se referă la comisionul de acordare a creditului si de administrare lunar, instanța urmând a analiza în mod unitar clauzele cuprinse în art. 5.1 lit. b si c. Astfel, art.5.1 lit. b din contract prevede un comision de acordare de 3427,20 CHF, reprezentând 2% din valoarea totala a creditului, iar art.5.1 lit. c prevede un comision de administrare lunar de 0,15%. Conform art. 1 din Legea nr.193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Potrivit lit. g din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, instanța constată că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâta pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision acordare, respectiv de administrare. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.

De asemenea, deși se prevede calcularea unui comision de administrare, nu se specifica la ce valoare este aplicat procentul de 0,15% si perioada de timp pentru care se aplica.

Instanța nu poate retine susținerea paratei conform căreia aceste comisioane sunt prețul plătit de împrumutați pentru folosirea creditului, dobânda având acest caracter.

Prin urmare, instanța consideră că această clauză contractuală privitoare la comisionul de acordare si de administrare este abuzivă și intră sub incidența Legii nr.193/2000.

Astfel, instanța consideră că existența unui echilibru efectiv între comerciant și consumator implica ca fiecărei plăți efectuate de acesta din urmă să îi corespundă un serviciu prestat, respectiv unor costuri contractuale. Astfel, suma reprezentând comision de acordare este reținuta de banca din suma totala a împrumutului in timp ce dobânda perceputa pentru credit este calculata si in funcție de aceasta suma, de care in realitate împrumutatul nu beneficiază, insa este obligat sa suporte prețul folosinței constând in dobânda.

În cazul de față, parata nu a indicat și nu a făcut dovada unei contraprestații sau unui cost căruia să îi corespundă această plată. Faptul că acest comision nu este aleatoriu nu este de natură a justifica perceperea acestuia, aceasta cu atât mai mult cu cât în contractele analizate au fost inserate mai multe clauze care au ca scop tocmai acoperirea riscului pe care îl implică un contract de credit. Instanța apreciază că situația fiecărui consumator, invocată de către intimată în vederea justificării acestor clauze, este un element care a mai fost analizat de bancă cu ocazia acordării creditului și a cuantumului sumei, precum și cu ocazia solicitării de garanții. În ciuda susținerii paratei că nu există identitate între aceste comisioane și garanții, acestea nefiind echivalente și nefiind acoperit de acestea din urmă, din modul de formulare a clauzelor, instanța constată că ambele clauze concordă către același scop: garantarea recuperării de către bancă a creditului acordat. În lumina acestei concluzii, instanța apreciază că este excesiv a solicita reclamantilor acordarea de garanții, și, indiferent de executarea convenției, să li solicite și plata lunară a unui procent din valoarea creditului, atâta timp cât nu s-a putut face dovada existenței unei situatii de natură a obliga reclamantii la suportarea unor costuri suplimentare.

Apărările pârâtei în sensul includerii comisionului de administrare în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestuia, conform Directivei 93/13/CEE, nu pot fi reținute ca întemeiate, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, în cauza de față, clauzele privitoare la plata comisionului de administrare nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece nu s-a prevăzut în contract motivația perceperii acestuia, astfel încât împrumutatul nu poate înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională achitată, stabilite în abstract, independent de situația sa financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca si nici cum se calculează acest comision.

Față de aceste considerente, în baza art.14 și art.4 din Legea nr.193/2000, instanța urmează să admită cererea și să constate existența clauzelor abuzive cuprinse în art. 5.1 lit. b și c condiții speciale.

De asemenea, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanti, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, instanța va obliga pârâtii să restituie reclamantilor sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, aferente acestui contract, la cursul BNR de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încheierii convenției de credit și până la plata efectivă.

În conformitate cu prevederile art.453 alin.1 Cod procedura civila, instanța va dispune obligarea paratilor și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanti, constand în c/val onorariului de avocat, astfel cum rezulta acesta din inscrisurile aflate la filele 232-234 dosar, acordat în cuantum redus de la 5000 de lei, în condițiile art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, apreciind că onorariul de 5000 de lei este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei, având în vedere și faptul că este vorba despre probleme de drept invocate în cauze repetitive. La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, pentru a se asigura și echilibrul părților în proces, instanța a avut în vedere cuantumul cheltuielilor achitate de reclamanți cu titlu de onorariu avocațial, ca element de natură a analiza percepția părților asupra complexității cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite cererea formulată de reclamanții P. G., CNP_, și P. G. M., CNP_, ambii cu domiciliul ales la Cabinet de avocat A. C., în București, Șoseaua Fundeni nr. 74, etaj 3, biroul 1, sector 2, în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, J40/_/2004, C.U.I._, C. E. Bank NV prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank Romania SA, J40/_/1993, C.U.I._, toate cu sediul ales la Eversheds L. & G. SCA, în București, Calea Victoriei nr. 145, V. Center, etaj 9, sector 1.

Constată nule absolut clauzele abuzive din contractul de facilitate de credit și de garanție nr._/07.03.2008 cuprinse în art. 5.1 lit. b și c.

Obligă pârâții să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, aferente acestui contract, la cursul BNR de la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data încheierii convenției de credit și până la plata efectivă.

Obligă pârâții la 2500 de lei, cheltuieli de judecată, către reclamanți.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15.10.2015.

PREȘEDINTE GREFIER

Red.MD/Thred.OH

7 ex./18.11.2015

← Legea 10/2001. Sentința nr. 7948/2015. Judecătoria SECTORUL 6...		Validare poprire. Sentința nr. 7959/2015. Judecătoria SECTORUL... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 6980/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 7949/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 6986/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Legea 10/2001. Sentința nr. 7948/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Validare poprire. Sentința nr. 7959/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 7961/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 7975/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI Pretenţii. Sentința nr. 8094/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI