Legea 10/2001. Sentința nr. 7948/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7948/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 15-10-2015 în dosarul nr. 7948/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI
SECTIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7948
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 15.10.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: A. G.
GREFIER: A. J.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect pretenții, privind pe reclamanții Țicnescu A. Ș., S. D. M., S. V. O. și S. V. M. B. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, la prima strigare, nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților să se prezinte, conform art. 104 pct. 13 HCSM 387/2005.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, la a doua strigare, nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța ia act de faptul că pârâtul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, față de prevederile art. 94 pct 1 lit. k raportat la art. 107 alin. 1 Noul Cod de Procedură Civilă, constată că este competentă să soluționeze prezenta cauză.
În baza art. 238 Noul Cod Procedură Civilă, instanța estimează durata necesară pentru cercetarea prezentei cauze la 1 zi.
Constatând că proba cu înscrisuri solicitată de părți îndeplinește condițiile prevăzute de art. 255 alin. 1 Noul Cod Procedură Civilă, respectiv este admisibilă și de natură să ducă la soluționarea procesului, în temeiul art. 258 alin. 1 Noul Cod Procedură Civilă, instanța o încuviințează.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 5.06.2015, reclamanții Țicnescu A. Ș., S. D. M., Stoichețescu V. O. și S. V. M. B. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.552/26.06.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ..3, sector 3, evaluat la suma de 60.000 lei.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 552/26.06.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, au solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ..3, sector 3, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 9.04.2008, reclamanții au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10 /2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, reclamanții au revenit la Primăria Municipiului București, solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (în acest sens, reclamanții indică decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală).
Cu toate acestea, reclamanții au arătat că pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-au făcut în scopul soluționării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Totodată, reclamanții au învederat faptul că deși legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, aceasta nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr.10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Reclamanții arată că din cauza lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte au fost nevoiți să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011, abia după această dată Primăria înțelegând să soluționeze notificarea.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avută în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei) dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și a art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat și existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantul ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin.1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Reclamanții au arătat că rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile exercitate de către stat, or, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral.
Reclamanții au solicitat a se avea în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului lor, învederând că fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
De asemenea, reclamanții arată că în cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanții au solicitat a se observa că au așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens și, cu toate acestea, pârâtul nu a emis dispoziția solicitată.
În plus, reclamanții nu pot trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul lor, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanții au arătat că în ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, reclamanții au arătat că se impune a fi amintită cauza Emestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale. Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii. Totodată, arată că ICCJ, Secția Civilă, prin decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”. Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500 Euro, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. lulia c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale. În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.
Totodată, Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, certificat de moștenitor nr.15/21.04.2015 (filele 5-7), contract de mandat autentificat sub nr.898/07.05.2015 (filele 8-9), dispoziția nr._/21.06.2012 (fila 10), notificare nr._/3/2012 (filele 11-15), adresa nr._/31.10.2011(fila15), adresa nr._/15.07.2014 (fila16), adresa nr._/RG/4233/CND/26.07.2011 (filele 17-18), adresa din 05.01.2011 (fila 19), adresa nr.189/03.01.2011 (filele 20-21), adresa nr._/18.11.2010 (filele 22-23), adresele nr.5483/08.04.2010 (filele 24-25), nr.633/11.01.2010 (filele 26-27), nr._/16.07.2009 (filele 28-29), nr._/15.06.2009 (fila 30), adresa nr._/6115/12.05.2009 (filele 31-32), nr.5695/23.04.2009 (fila 33), nr.CB/4498/SP3/26.02.2009 (fila 34), nr.2143/13.02.2009 (fila 35-36), nr.457/13.01.2009 (filele 37-38), somația pentru emiterea dispoziție nr._/27.11.2008 (filele 39-40), nr._/07.10.2008 (filele 41-43), adresa nr.9245/05.09.2008 (filele 44-45), certificat de moștenitor nr.100/06.12.2007 (filele 46-47), cerere de emitere a dispoziției nr.3234/07.04.2008 (filele 48-49), adresa nr.552/26.06.2001 (fila 50), cărți de identitate (filele 51-53).
La data de 13.07.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus întâmpinare (filele 75-78) prin a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În acest sens a arătat că dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția Primarului General nr._/21.06.2012 de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.
Toodată, pârâtul a solicitat să se aibă în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care dispun că în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45 procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin.1. Pârâtul a arătat că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au stat în pasivitate si nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamanții nu au fost împiedicați de către pârât să se adreseze cu o cerere în acest sens, încă din anul 2007, aceștia rămânând în pasivitate până la data de 15.05.2012.
Pârâtul a învederat că acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți, iar în cazul prezent acestea nu au fost dovedite întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012. Mai mult, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului. Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor care nu sunt stabilite de lege, ci lăsate la lumina si înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod proc. civ.), iar stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Astfel, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat. Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de ”prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii si echitații interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul consideră că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal, mai ales că aceștia au împuternicit o societate comercială să se ocupe de toate demersurile, diminuând astfel, cu mult stresul cauzat de audiențe și de așteptare.
De asemenea, pârâtul a învederat că sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la exorbitanta suma de 60.000 lei) astfel să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlul executoriu. Reclamanții nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta si prejudiciul moral.
În concret, pârâtul arată că daunele morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților, potrivit art. 998 Cod civil.. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viața familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat să se aibă în vedere faptul că acel cuantum stabilit pentru daunele morale a fost supraevaluat.
Pârâtul a învederat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală si nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentate si nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familiala, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real si efectiv produs reclamanților, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justa cauză a celui care pretinde daune morale. În acest sens este si criteriul general evocat de CEDO. Astfel, în situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul apreciază ca reclamanții trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, sa dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice si să probeze prejudiciul suferit. Astfel, din probele administrate, reclamanții nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamanților, simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nefiind o condiție necesară și suficientă pentru a determina reclamanții să solicite si să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pârâtul învederează că recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină si eficientă a drepturilor clamate. Astfel, Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit, prejudiciu moral care trebuie dovedit prin exigențe probatorii.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 si următoarele din Codul de procedură civilă.
Alăturat întâmpinării, pârâtul a anexat în copie, înscrisurile din dosarul administrativ nr._ soluționat prin DPG nr._ /21.06.2012 (filele 79-175).
Sub aspectul probatoriului, în temeiul art. 258 alin 1 Cod proc. civ, instanta a încuviințat părților proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 552/26.06.2001 (fila 50) Țicnescu M. a solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul-teren în suprafață de 163 mp, situat în București, .. 3, sector 3, precum și pentru imobilul-casă de locuit demolat în anul 1987 în baza Deciziei nr. 112/1987.
Întrucât la data de 12.10.2007 Țicnescu M. a decedat (certificat de deces nr._, fila 126), ca urmare a dezbaterii succesiunii acesteia s-a emis certificatul de moștenitor nr. 100/06.12.2007 de către BNP Pro Jure (fila 46), conform căruia au calitatea de moștenitori ai defunctei menționate S. D.-M. și Țicnescu A.-Ș..
Prin notificarea nr._/13.08.2008 (fila 165), S. D.-M. și Țicnescu A.-Ș. au solicitat Primăriei Municipiului București emiterea dispoziției pe numele lor.
În condițiile în care M. București nu a soluționat notificarea în termenul legal, Țicnescu A.-Ș. (reclamanta din prezenta cerere) și S. D.-M. au formulat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2012 al Tribunalului București – Secția a V-a civilă (fila 81) .
La data de 21.06.2012 pârâtul a emis dispoziția nr._, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 3, sector 3, compus din suprafață de 163 mp și construcția demolată în suprafață construită desfășurată de 521,38 mp.
La data de 22.01.2015 S. D.-M. a decedat,iar ca urmare a dezbaterii succesiunii acesteia s-a emis certificatul de moștenitor nr. 15/21.04.2015 de către SPN M. P. și Asociații (filele 5-7), conform căruia au calitatea de moștenitori ai defunctei menționate S. D.-M., S. V.-O. și S.-V. M.-B..
Prin acțiunea introductivă ce formează obiectul cauzei de față reclamanții solicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă totală de 60.000 lei .
Instanța constată că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, prevăzute de art.998-999 din Codul civil anterior, pentru faptele comise până la data de 1.10.2011, respectiv de art. 1357din Noul Cod Civil, pentru faptele comise ulterior acestei date, și anume: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de autoarea reclamantei Țicnescu A.-Ș., atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001.
Astfel, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către autorul persoanei mai sus menționate a notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.
Din acest text normativ rezultă că M. București era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate pentru imobilul din București, .. 3, acesta fiind unitatea deținătoare a terenului, aspect care rezultă, de altfel, și din faptul că dispoziția nr._/21.06.2012 a fost emisă de Primarul general al municipiului București.
Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.
Notificarea formulată de Țicnescu M. și susținută ulterior de către Țicnescu A. Ș. și S. D. M. nu a fost soluționată de pârât în termenul de 60 de zile de la expirarea celor de 27 luni de la . legii.
Pârâtul nu a invocat că nesoluționarea notificării în termenul legal s-ar fi datorat culpei notificatorilor, care nu ar fi depus toate actele necesare soluționării notificării, ceea ce ar fi atras prelungirea termenului până la data depunerii înscrisurilor necesare.
În ceea ce privește solicitarea pârâtului de a se avea în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr. 10/2001 care dispun că în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45 procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, această apărare nu este relevantă în prezenta cauză în condițiile în care pârâtul deja înregistra o depășire a termenului legal de soluționare a notificării.
Totodată, nu poate fi reținută nici apărarea pârâtului conform căreia eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a notificatorilor care au stat în pasivitate si nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării. Astfel, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu ocazia soluționării recursului în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, posibilitatea promovării unei astfel de acțiuni reprezintă un drept al notificatorilor, și nu o obligație, iar neexercitarea acestui drept nu exonerează de răspundere pe pârâtul care nu a procedat la soluționarea notificării în termenul legal.
Prin urmare, în lipsa unor dovezi contrare, instanța prezumă că în realitate dosarul administrativ era complet și pârâtul este vinovat – vinovăție sub forma culpei – pentru nesoluționarea notificării în termenul legal.
Așadar, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantei Țicnescu A.-Ș. ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal .
Cu privire la prejudiciu, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului s-a produs reclamantei Țicnescu A.-Ș. o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, determinată de timpul lung de așteptare pentru emiterea unei dispoziții favorabile: din august 2008 (când a depus notificarea privind emiterea dispoziției de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pe numele său) până în iunie 2012, când a fost emisă dispoziția.
Față de cele expuse anterior, și reținând totodată că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, păstrând raportul de proporționalitate între fapta omisivă a pârâtului și gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, în scopul împiedicării unei îmbogățiri fără justă cauză, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei Țicnescu A.-Ș. suma de 4.500 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților S. D. M., S. V. Octivian și S. V. M. B. de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, instanța apreciază că nu s-a făcut dovada, așa cum prevede art. 249 Cod proc. civ, că acestora li s-ar fi cauzat prejudiciul pretins.
Astfel, așa cum s-a arătat și mai sus, nu reclamanții sunt cei care au formulat notificarea soluționată prin dispoziția nr._/21.06.2012, ci autorul acestora, S. D.-M., decedată la data de 22.01.2015, dată la care deja se emisese dispoziția menționată anterior.
Având în vedere că dreptul la despăgubire pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, potrivit art. 1.391 alin 4 Cod civil, nu trece la moștenitori, fiind strâns legat de persoana în beneficiul căreia s-a născut, instanța va respinge cererea reclamanților S. D. M., Stoichețescu V. Octivian și S. V. M. B. ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale în situația acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta Ticnescu A. Ș., cu domiciliul în București, Ale. Barajul Dunării nr. 2, ., ., CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei Țicnescu A. Ș. suma de 4500 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Respinge cererea formulată de reclamanții S. D. M., CNP_, S. V. O., CNP_ și S. V. M. B., toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA,în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca neîntemeiată. |
Cu apel în 30 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6.
Pronunțată în ședință publică astăzi,15.10.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.AG/Thred.GA
4 ex./13.11.2014
| ← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 6986/2015.... | Anulare act. Sentința nr. 7957/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
