Legea 10/2001. Sentința nr. 8830/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8830/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 04-11-2015 în dosarul nr. 8830/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 8830
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 04.11.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN
PREȘEDINTE A. C.
GREFIER C. B.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect Legea nr. 10/2001 privind pe reclamanta L. A. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat reclamanta prin avocat B. C. L., lipsind pârâtul. La apel a răspuns și martora O. M. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că pricina se află la momentul administrării probatoriului.
În temeiul art. 321 Cod procedură civilă instanța audiază martora O. M. C., declarația acesteia fiind consemnată și atașată la dosar.
Nemaifiind cereri de formulat și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Reclamanta, prin avocat, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral în cuantum de 25.000 lei, produs ca urmare a nesoluționării notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001. Prin probatoriul administrat consideră că a fost dovedită întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale. Din practica judiciară, din sistemul național și internațional, reiese că prejudiciul moral se prezumă prin dovedirea faptei ilicite. Consideră că este de notorietate trauma psihică și prin care au trecut și trec foștii proprietari. În completarea acestora a venit și declarația martorei care a relatat în fața instanței că pârâtul, din anul 2001 și până în prezent, nu a soluționat cererea reclamantei deși aceasta a efectuat numeroase demersuri. Astfel cum a relatat și martora, Primăria Municipiului București a tergiversat soluționarea notificării solicitând reclamantei de fiecare dată, un alt înscris, o altă adeverință, chiar dacă aceste acte nu erau absolut necesare pentru soluționarea notificării. Mai mult, Primăria Municipiului București era obligată, conform Legii nr. 1/2001 să facă demersuri personale pentru soluționarea notificării. Având în vedere că M. București, prin Primar, a înțeles să adopte o atitudine umilitoare și sfidătoare față de reclamantă aceasta a apelat la instanță pentru soluționarea notificării. Solicită și acordarea cheltuielilor de judecată.
În temeiul art. 394 Cod procedură civilă, instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 05.06.2015, sub nr._, reclamanta L. A., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 1991/01.11.2001, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., Sector 3, evaluat la suma de 25.000 lei, cu chelttuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1991/01.11.2001 înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru imobilul situat în București, ., Sector 3, preluat în mod abuziv.
A precizat reclamanta că în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 19.04.2010 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoane îndreptățite.
A menționat reclamanta că, cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Reclamanta a învederat că datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte față de ea, a fost obligată să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să-i soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._, abia după această dată Primăria înțelegând să-i soluționeze notificarea.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, a arătat reclamanta că trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce provește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c.României pct.42).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanta a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral ce a constat în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare și revolta pe care i le-a cauzat conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Totodată, reclamanta a solicitat instanței să aibă în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului său.
Fapta ilicită a pârâtului a constat în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de ea ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale care au condus la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, reclamanta a arătat că nu poate fi trecut cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale.” Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național “de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislatori, idee ce izvorăște din art.4 și 5 C. civ.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art. 252-253 Cod civil, art. 1349, art. 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
Reclamanta a solicitat instanței încuviințarea probei cu înscrisuri, sens în care a depus la dosarul cauzei: contract de mandat autentificat prin încheierea de autentificare nr. 2834 de BNP R. C. M., dispoziția nr._/07.06.2012, cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, adresa nr._/RG/3031/CND/27.05.2011 emisă de Guvernul României Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților, adresa nr. 7143/06.05.2015 emisă de către Real G. Invest S.A., adresa nr. CB/6645/SP1/12.05.2011 emisă de Instituția Prefectului București, adresa nr. 4851/22.03.2011 emisă de Real G. Invest S.A., adresa nr. RF/_/_/21.02.2011 emisă de Primăria București – Serviciul Juridic, adresa nr._/22.12.2010 emisă de Real G. Invest, adresa nr._/29.09.2010 emisă de Real G. Invest, adresa nr. RF/_/_/18.08.2010 emisă de Primăria București – Serviciul Juridic, adresa nr._/12.08.2010 emisă de Real G. Invest, adresa nr. RF/_/_/15.06.2010 emisă de Primăria București – Serviciul Juridic, C. și Legislație, adresa nr. 7939/21.05.2010 emisă de Real G. Invest, cerere de emitere a dispoziției emisă de Real G. Invest și înregistrată sub nr. 5895/15.04.2010, notificare, dovadă comunicare hotărâre civilă, copie CI privind pe L. A., extras portal Tribunalul București cu privire la dosarul nr._ .
La data de 30 iunie 2015, pârâtul M. București a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a arătat că dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/07.06.2012 de acordare măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâtul a solicitat instanței să constate că la data de 15.04.2010 reclamanta a completat dosarul administrative cu acte în nr. de 48 de file prin mandatara Real G. Învest S.A., iar la data de 14.02.2012 reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._, pe rolul Tribunalului București.
A precizat pârâtul că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantălor, care au stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei - dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamanta putea să se adreseze instanței de judecată cu o cerere în acest sens de la data publicării în M. Of.
Însăși noua lege nr. 165/2013 a prevăzut noi termene pentru soluționarea notificărilor, raportat la volumul dosarelor de notificare înregistrate ia unitățile deținătoare (art.33), începând cu anul 2014 și până în anul 2017.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată la începutul anului 2012.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului. Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumină și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C. Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, pârâtul a apreciat că acordarea daunelor morale, dacă este admisibila, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de ” prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamantăi nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 25.000 lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlu executoriu. Reclamantăi nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral.
În concret, a menționat pârâtul că, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantei. Pentru a se obține daune morale în temeiul art. 1.349 cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este necesar să se facă dovada faptei ilicite, a vinovăției privind săvârșirea faptei imputate privind nesoluționarea notificării timp îndelungat de către unitatea deținătoare, până la sesizarea instanței de judecată, a prejudiciului moral cert încercat de către titularul notificării și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
A învederat pârâtul că termenul de 60 zi e prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în speță, s-a soluționat notificarea abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești, fiind de notorietate numărul mare de notificări efectuate pe vechile, respectiv pe noile adrese de imobile preluate la stat, formând un volum de muncă important, complex și care a antrenat și o răspundere ilegală pentru modul de soluționare a notificărilor cu consecințe, inclusiv în materie penală.
În situația admiterii acțiunii pârâtul a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat instanței respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 și urmat Cod procedură civilă.
Pârâtul a solicitat instanței încuviințarea probei cu înscrisuri, sens în care a depus la dosarul cauzei adresa nr. RF/_/24.06.2015 emisă de Primăria București Serviciul Juridic.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Printr-o notificarea nr. 1991/01.11.2001, filele 29-30, reclamanta L. A. a solicitat Primăriei Municipiului București să le restituie în natură/echivalent imobilul situat în București, ., Sector 3.
Prin mai multe cereri, filele 8-28, reclamanta, prin Real G. Invest S.A. a solicitat Primăriei Municipiului București să emită dispoziția de restituire a imobilului anterior-menționat și, respectiv, să transmită dosarul administrativ Comisiei de Aplicare a legii nr. 10/2001.
Ulterior, reclamanta a chemat în judecată M. București, Primarul general al Municipiului București și Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în dosarul nr._ al Tribunalului București secția a III-a civilă.
Prin Dispoziția nr._/07.06.2012 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul imobil în suprafață de 280 mp situat în București, ., Sector 3.
Prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să le plătească suma de_ lei cu titlul de daune morale, datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificărilor nr. 1991/01.11.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., Sector 3, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile legii nr. 10/2001 și art. 4, 5, art. 252-253 și art. 1349, art. 1381 Cod Civil.
Instanța reține că potrivit art. 6 alin. 2 Cod civil faptele juridice săvârșite/produse înainte de . legii noi nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii ori producerii lor.
De asemenea, art. 6 alin. 5 Cod Civil prevede că dispozițiile legii noi se aplică numai faptelor produse/săvârșite după ., în același sens fiind și dispozițiile art. 3 și 5 din Legea de punere în aplicare. În sfârșit, art. 103 din Legea nr. 71/2012 prevede că Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor.
Astfel, în speță, deși din punct de vedere al condițiilor ce trebuie îndeplinite, nu există diferență de tratament juridic, conduita pârâtului anterior datei de 01.10.2011, când a intrat în vigoare noului cod civil este guvernată de prevederile art. 998-999 Cod civil, iar ulterior datei de 01.10.2011, de prevederile art. 1349, 1357 și urm., în ceea ce privește Legea nr. 10/2001, aceasta nu conține dispoziții referitoare la răspunderea pentru prejudicii morale.
Potrivit art. 998 Cod civil orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar conform art. 999 Cod civil., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Într-o exprimare mult mai concisă, art. 1349 alin. 1 – 2 Cod civil nou prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
De asemenea, potrivit art. 1357 Cod Civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Din aceste dispoziții legale se deduc cerințele antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu ca urmare a săvârșirii faptei ilicite vinovăția pârâtului și legătura de cauzalitate intre săvârșirea faptei ilicite și prejudiciul produs.
Fapta ilicită atribuită de către reclamantă pârâtului constă, pe de o parte, în soluționarea cu întârziere a notificării nr. 1991/01.11.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., Sector 3.
Pe de altă parte, au mai invocat reclamanta atitudinea umilitoare pe care pârâtul a adoptat-o față de aceștia ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora, care duce la o obstrucționare a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Cu privire la primul aspect invocat – depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, instanța reține că potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea în vigoare la data depunerii notificărilor, pârâtul avea obligația de soluționare a cererii in termen de 60 de zile de la depunere, prin emiterea Dispoziției de admitere sau respingere și de comunicare a acesteia către reclamantă, în termen de 10 zile de la data adoptării. În speță, acest termen administrativ nu a fost respectat de către pârât, fără vreo justificare.
Prin urmare, obligația pârâtului nu poate fi considerată ca îndeplinită, astfel încât există o faptă ilicită a pârâtului constând în soluționarea cu întârziere a notificărilor nr. 1093/2001 și 31/2002 (prin intervenția instanței de judecată) și netransmiterea Dispoziției_/23.01.2012, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, astfel cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească anterior-menționată.
Sub cel de-al doilea aspect invocat de reclamantă - atitudinea umilitoare pe care pârâtul a adoptat-o față de aceștia ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora - din înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă nu rezultă că pârâtul ar fi adoptat vreo atitudine „umilitoare” față de reclamantă, iar împrejurarea că pârâtul nu a respectat termenul legal de soluționare pe cale administrativă a notificărilor și nu a respectat hotărârea judecătorească anterior menționată în ceea ce privește transmiterea notificării constituie o faptă ilicită, de nerespectare a prevederilor legale, nu de umilire a persoanei reclamantălor. Prin urmare, acest aspect este nedovedit de reclamantă și înlăturat de către instanță.
În ceea ce privește producerea unui prejudiciu, art. 998-999 Cod civil nu fac distincție cu privire la tipul prejudiciului susceptibil de reparație, utilizând cuvântul „prejudiciu” și, respectiv, sintagma „toate prejudiciile cauzate’’, ceea ce înseamnă că nu exclude posibilitatea producerii unui prejudiciu moral și, implicit, repararea acestuia. Mai mult, art. 1381 Cod Civil, prevede în alin. 1 că orice prejudiciu dă dreptul la reparație, ceea ce înseamnă că este supus reparației și prejudiciul moral (de altfel, chiar în lipsa unei codificări, această posibilitate era reținută în doctrina juridică și practica judecătorească anterioară noului cod civil).
În speță, reclamanta au pretins că li s-a produs un prejudiciu moral, evaluat la suma de_ lei, constând în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de lunga perioadă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de ei, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, prin nesocotirea prevederilor legale, înțelegând să invoce o prezumție de existență a prejudiciului moral dedusă pe baza unei premise, respectiv săvârșirea faptei ilicite, ceea ce i-ar scuti de sarcina probării acestuia.
Instanța constată, însă, că nici în dreptul intern, nici în cel convențional invocat de către reclamantă (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului considerată relevantă de reclamantă) nu este prevăzută sau reținută o asemenea prezumție, nici măcar la nivel de principiu.
În dreptul intern, prezumția ca mijloc de probă poate fi legală sau simplă (aceasta din urmă fiind produsul raționamentului pe care îl face instanța într-un anumit caz dat, pe baza interpretării probatoriului administrat în cauză), iar în ceea ce privește dreptul convențional și jurisprudența Curții EDO, Curtea statuează în echitate pe baza unor criterii cristalizate de-a lungul timpului și a particularității fiecărei cauze, care, desigur, pot constitui linii directoare pentru instanțele interne, însă nu se poate deduce pe baza acestor linii directoare o prezumție de existență a prejudiciului moral în favoarea victimei faptei ilicite.
Afirmațiile reclamantălor în sensul că prejudiciul în ceea ce privește existența sa nu ar trebui dovedit, nu pot fi acceptate de către instanță, tocmai pentru că se invocă un prejudiciu moral, strâns legat de propria persoană, neputându-se, așadar, pune semnul egalității între dovedirea existenței prejudiciului și dovedirea întinderii acestuia, numai acest din urmă element nepresupunând recurgerea la mijloace directe de probă, ci numai indirecte, prin mecanismul prezumțiilor simple.
Astfel, numai în urma dovedirii vătămării printr-o faptă ilicită de către autor a unuia/unora dintre componentele drepturilor nepatrimoniale, adică a consecințelor negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, instanța are a aprecia asupra cuantumului despăgubirii bănești, întrucât, problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde, ci presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, pe baza cărora instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Or, în cazul concret al speței, reclamanta au susținut că fapta ilicită a pârâtului - depășirea termenului de soluționare a notificării - le-a produs un prejudiciu moral constând în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, 14 ani, dar și de nemulțumirea și revolta pe care le-a cauzat conduita pârâtului, prin pasivitatea sa,.
Instanța reține că în speță reclamanta nu a dovedit vătămarea concretă de către pârât a stării psihice a vreunuia dintre ei, în condițiile în care, în afară de depunerea notificării, aceasta nu a întreprins, personal, vreun demers, nici măcar acțiunea de față, împuternicind o societate comercială, respectiv Real Group Invest S.R.L.. începând cu anul 2010, să se ocupe de formalitățile administrative și judiciare. In concret, reclamanta se limitează a enunța că a încercat o stare de disconfort psihic constând în revoltă, nemulțumire față de conduita pârâtului vreme de 14 ani, fără a invoca elemente suplimentare de natură a forma convingerea instanței că fiecare reclamant a fost, într-adevăr, afectat moral, în oricare dintre componentele sale.
In acest context, instanța apreciază că nu s-a făcut de către reclamantă dovada vătămării prin fapta ilicită a pârâtului a unuia/unora dintre componentele drepturilor nepatrimoniale, adică a consecințelor negative suferite pe plan psihic, astfel încât instanța să fie în măsură a analiza importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și implicit, măsura în care pot fi acordate despăgubiri reclamantei pentru prejudiciul moral suferit.
Întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu moral, instanța nu va mai analiza condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral suferit, în lipsa întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, acțiunea reclamantei în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, astfel cum a fost modificată, va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta L. A., cu domiciliul în București, ., ., ., CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul Real G. Invest S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin Primarul General, cu sediul în Splaiul Independentei nr. 291-293, sector 6, C._.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 04.11.2015
PREȘEDINTE GREFIER
Red. A.C./Thred.TPC
4 ex.
| ← Anulare act. Sentința nr. 8841/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Pretenţii. Sentința nr. 8828/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
