Anulare act. Sentința nr. 908/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 908/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 908/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI - SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 908
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 4.02.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: A. C.
GREFIER: M. C.
Pe rol pronunțarea în cauza civilă având ca obiect ,,anulare act’’, formulată de reclamanta M. E. în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General, P. M. București, S.C. O. S.A., Administrația F. Imobiliar și M. V..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la termen ul de judecată din data de 21.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța pentru a da părților posibilitatea să formuleze concluzii scrise a amânat pronunțarea la data de 4.02.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 01.09.2013, sub nr._, reclamanta M. E. a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primar General, Prefectura M. București, O. S.A., Administrația F. Imobiliar și M. V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr._/29.10.2012 a Primarului General al M. București, privind restituirea în natură a apartamentului nr. 15, situat în București, ., ., anularea protocolului nr._/27.06.2013 emis de AFI București, obligarea pârâților la încheierea unui contract de vânzare – cumpărare în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în subsidiar obligarea pârâților la plata despăgubirilor îmbunătățirilor apartamentului în valoare de peste 30.000 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat un contract de închiriere nr. 1238/21.05.2002, înregistrat la O. S.A., până în 19.05.2014, pentru apartamentul nr. 15, situat în situat în București, ., ., . .
În anul 1997, când reclamanta și-a exprimat dorința să cumpere apartamentul, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, funcționarii de la O. S.A. i-au adus la cunoștință că ar fi existat solicitări din partea fostului proprietar în baza Legii nr.112/1995, să i se restituie acest apartament.
Reclamanta a menționat că a observat că notificarea fostului proprietar a fost făcută în baza legii nr. 10/2001, înregistrată de către M. V., iar cererea acestuia nu se încadra în sensul preluării abuzive conform art. 2 din Legea nr. 10/2001. Acest apartament a fost preluat cu plată, acordându-se despăgubiri de către Statul Român încă din anul 1981. Nu a fost o preluare abuzivă, deoarece M. V. și-a exprimat dorința de a preda acest apartament la stat și de a fi despăgubit real la momentul potrivit.
De asemenea, imobilul în litigiu a fost cumpărat de fostul proprietar în baza contractului nr. 3734/1971, plătindu-se din prețul locuinței o sumă în avans de 24.741 lei, iar în anul 1981, când M. V. a plecat definitiv din țară, prin dispoziția nr. 1752/1981 s-a precizat că acesta a cerut preluarea de către stat a apartamentului și a terenului aferent, preluându-se cu plată.
Prin decizia nr. 1752/1981, în art. 1 s-a decis restituirea sumei plătite ca avans și plata despăgubirilor la cât era prețul pieții la momentul respectiv printr-o evaluare legală la momentul despăgubirii.
Ca atare, apartamentul în litigiu nu a fost preluat abuziv în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, acest lucru rezultând chiar din decizia nr. 1752/1981, existând atât plata despăgubirilor cât și voința proprietarului de a-l preda la stat, deoarece la acel moment părăsea România și nu mai avea nevoie de o proprietate care să îl încurce.
Cât privește alte aspecte în care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului preluat prin Decretul Lege nr. 223/1971, s-a emis dispoziția primarului, doar în urma unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care se poate verifica fiecare caz în parte.
În data de 25.07.2013, prin înștiințarea nr._/02.07.2013, Administrația F. Imobiliar – Serviciul Fond Locativ, i-a adus la cunoștință că s-a emis dispoziția nr._/29.10.2012 și a fost întocmit un protocol de predare – preluare nr._/27.06.2013.
Atât dispoziția nr._/29.10.2012 de retrocedare în natură a apartamentului, cât și protocolul de predare preluare nr._/27.06.2013 au fost emise ilegal, fără respectarea condițiilor legale impuse de Legea nr. 10/2001.
În acest sens, reclamanta a arătat că Primarul General al M. București prin emiterea dispoziției nr._/29.10.2012, a depășit atribuțiile din Legea administrației publice locale nr. 215/2001 și a constatat cu de la sine putere că imobilul a fost preluat abuziv, deși el a fost preluat cu plată, la cererea proprietarului printr-o decizie care este încă valabilă, care nu a fost anulată de nicio instanță judecătorească niciodată.
De altfel, decretul nr. 223/1974 nu este menționat printre legile și Decretele de naționalizare de preluare abuzivă, în înțelesul Legii nr. 10/2001 art. 2 din lege. Faptul că M. V. s-a întors și și-a solicitat proprietatea, pe cale administrativă, nu înseamnă că Statul Român nu se poate apăra, să arate că proprietarul a fost deja despăgubit și că poate fi acordat doar un plus de valoare pe care l-a pierdut, dar doar după ce se constată, dacă fostul proprietar ar fi fost deposedat abuziv.
Pe de altă parte, reclamanta în calitate de chiriaș, a fost prejudiciată în drepturile sale de titular de contract de închiriere, care avea dreptul să cumpere locuința în care a locuit timp de 27 de ani.
În aceste condiții, reclamanta a solicitat să se constate că dispoziția nr._/29.10.2012 a Primarului General nu respectă condițiile legale privind art.2 din Legea nr.10/2001, restituind un imobil care nu a fost preluat abuziv, în sensul legii nr.10/2001.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus, în copie, următoarele înscrisuri: certificate de garanție, contract de vânzare – cumpărare nr. 1377/09.09.2011, furnizare de informații privind O. S.A., adresa nr. 021-13-_/23.09.2013, contract de închiriere nr. 1238/21.05.2001 cu anexe, chitanțe, adresa nr. 1206/17.07.2013, adresa nr._/02.07.2013, adresa nr._/17.07.2013, adresa nr._/30.07.2013, protocol, proces verbal de predare – primire a locuinței, decizia nr. 1752/1.12.1981, dispoziția nr._/29.10.2012, adresa nr._/01.08.2013, certificat informativ nr._/04.09.2013, facturile fiscale nr. 4106/09.09.2011, nr. 4150/20.09.2011.
La data de 18.12.2013, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că valoarea acțiunii privind capătul 1 de cerere este în valoare de_ lei, astfel cum a fost precizat în protocolul de predare – primire de la AFI București.
Cu privire la capătul 2 de cerere, reflectă un bun nepatrimonial, astfel încât nu poate fi prețuit.
În ce privește capătul 3 de cerere, este ca o consecință a primelor două capete din acțiune, și în urma punerii în situația anterioară emiterii actului nelegal, să se respecte condițiile legii 112/1995 și să fie obligate pârâtele să încheie un contract de vânzare – cumpărare în condițiile art.9 din Legea nr.112/1995, cu titularul de contract de închiriere.
În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor îmbunătățirilor apartamentului făcute chiar în ultima perioadă de timp, îmbunătățiri care i-au sporit substanțial valoarea apartamentului, și care le estimează la valoarea de peste 30.000 lei.
La data de 06.02.2014, pârâtul M. București prin Primarul General a înaintat copii ale actelor din dosarul administrativ nr._/2001 – filele 95 – 196.
La data de 07.02.2014, pârâtul M. București prin Primarul General a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive pe capătul 4 de cerere privind obligarea la plata îmbunătățirilor aduse imobilului având în vedere dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, având în vedere că dispoziția nr._/29.10.2012 a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor Legii nr.10/2001, astfel că nu se impune anularea acesteia.
Pârâtul apreciază că nu poate fi obligat la încheierea contractului de vânzare – cumpărare pentru imobilul situat în ., ., ., deoarece Legea nr. 112/1995 nu mai este în vigoare.
Chiar dacă ar fi aplicabilă, în temeiul art. 9 chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. În cazul de față, imobilul nu mai este în proprietatea statului fiind restituit în natură fostului proprietar în baza legii speciale.
Totodată, obligând pârâtul la încheierea contractului de vânzare – cumpărare s-ar încălca dispozițiile art. 1179 Cod civil, care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea contractului, în speță consimțământul părții care se obligă – art. 1182 Cod civil.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.
La data de 26.02.2014, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr._/29.10.2012 a Primarului general al M. București și a protocolului nr._/27.06.2013, ca fiind emise cu încălcarea legii, și obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare – cumpărare în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
La data de 24.03.2014 s-au comunicat relațiile solicitate de la Direcția de Impozite și taxe Locale Sector 6.
La termenul de judecată din data de 14.05.2014, pârâtul Instituția Prefectului M. București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale de folosință a prefecturii municipiului București, precum și cea a lipsei calității procesuale pasive.
Una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv de a fi parte în proces se referă la capacitatea procesuală de folosință, care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații în plan procesual. Potrivit art.41 alin.l Cod. proc. civ., orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar art. 34 din Decretul nr.31/1954 reglementează capacitatea de folosință a persoanei juridice stabilind faptul că: „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. ”
Conform prevederilor art.2 din același act normativ, instituția publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu și buget propriu care se organizează și funcționează pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituției și ale altor legi, este instituția prefectului, iar nu prefectura, aceasta din urmă fiind clădirea în care își desfășoară activitatea instituția.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana obligată în cadrul raportului juridic dedus judecății și persoana pârâtului, iar în speța de față nu este respectat acest raport, deoarece prefectul nu soluționează notificările depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu emite dispoziții în temeiul aceleiași legi.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, în condițiile legii, conform art. 26 alin. 1 al Legii nr. 340/2004, așadar nu dispoziții.
Mai mult decât atât, în Legea nr. 10/2001, republicată, este prevăzută expres modalitatea de contestare a dispozițiilor emise în baza acestei legi, de către beneficiarii acestora.
Pârâtul a solicitat să se constate că actul a cărui anulare se solicită este emis de primarul general al municipiului București, în calitatea sa de reprezentant al M. București - unitate deținătoare a bunului imobil și entitate învestită cu soluționarea notificării depusă de fostul proprietar.
De asemenea, protocolul nr._/27.06.2013 nu este încheiat de Instituția Prefectului M. București, aceasta nu deține imobile în administrare, ci potrivit art. 10 din Legea nr. 215/2001 republicată, „Autoritățile administrației publice locale administrează, sau după caz, dispun de resursele financiare, precum și de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale”.
Față de obiectul acțiunii, pârâtul a învederat faptul că Instituția Prefectului M. București nu are competența de a dispune modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată.
Conform art. 26 alin. 4 al Legii nr. 10/2001, republicată, “în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea”.
In consecință, întrucât lipsa calității procesuale pasive este o excepție de fond, peremptorie și absolută, motiv pentru care a solicitat admiterea excepției invocată și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, consecința acesteia fiind scoaterea din cauză a instituției pârâtului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 alin.2 Cod procedură civilă, pe prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, HG nr. 250/2007 și pe celelalte prevederi legale invocate în prezenta.
La același termen de judecată, pârâtul M. V., a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Pe cale de excepție, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, si lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât pe de-o parte este proprietar de drept, drept de proprietate necontestat si înscris în Cartea Funciara, iar pe de alta parte că ceea ce solicita reclamanta spre a fi anulate, ca documente sau înscrisuri, acestea nu-i aparțin sau nu poate fi răspunzător de întocmirea acestora, iar pe de alta parte ca nu are nicio obligație față de reclamanta, neexistând raporturi de drept contractual sau locative între aceștia.
Prin faptul ca a fost chemat în judecata în calitatea de proprietar de drept pe care o are, iar reclamanta profitând de aceasta împrejurare poate formula diferite cereri, fie de blocarea a cărții funciare fără drept, fie de înscrierea unor sarcini “imaginare” ale acesteia, încălcându-i în acest fel liberul drept de a dispune de proprietate, drept necontestat si înscris în Cartea Funciara a Sectorului 6- București, motiv pentru care a solicitat admiterea excepțiilor invocate.
Niciodată reclamanta, nu si-a manifestat interesul față de proprietatea pârâtului, ori față de acesta, așa cum a făcut în prezenta cauza, chemându-l nejustificat în judecata, deși cunoștea împrejurările ca situație de fapt si de drept, în sensul ca este proprietar pe imobilul din București. ., . ., sector 6, drept înscris în cartea funciara, motiv pentru care a solicitat să se constate că excepțiile invocate sunt pe deplin fondate si întemeiate, solicitând admiterea acestora și scoaterea din cauza.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiata, întrucât Dispoziția nr._/29.10.2012 și protocolul nr._/27.06.2013, sunt legale.
Mai mult, toata documentația nu a fost contestata în niciun fel, fiind înștiințată în scris de către A.F. București în timpul necesar, înaintea emiterii Deciziei si a Protocolului întocmit si emis, motiv pentru care anularea înscrisurilor este tardiv cerută, iar drept consecința, acțiunea trebuie respinsa ca tardiv introdusa si neîntemeiata.
Mai mult, reclamanta a solicitat obligarea paraților de la pct. 1-4 sa vândă un bun al cărui proprietar este pârâtul, de altfel S.C.O. S.A nu a fost proprietar niciodată, acesta a fost administrator al apartamentului înainte de revoluție, potrivit abuzurilor politice făcute la acea vreme.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 si urm. Cod procedură civilă.
La data de 22.12.2014, pârâtul M. București prin Primar General a depus copii certificate ale deciziei C.P.M.B. nr. 1752/01.12.1981.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. V., instanța reține următoarele:
Reclamantul este ținut să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâtului, deoarece raportul juridic de drept procesul nu se poate lega în mod valabil decât între titularul dreptului, respectiv al obligației corelative ce rezultă din raportul juridic de drept material.
Astfel, determinarea calității procesuale a părților într-o cauză având ca revendicarea unui bun, se circumscrie dispozițiilor legale ce constituie izvorul dreptul invocat, respectiv identitatea dintre persoanele având poziția de subiect activ, respectiv pasiv din raportul juridic de drept substanțial dedus judecății.
În consecință, calitatea de subiect activ al raportului juridic invocat de către reclamantă, aparține în mod necesar persoanei care se pretinde existența unui drept locativ și tinde să invoca un titlu în acest sens, în timp ce subiect pasiv al raportului juridic, este, ca efect al caracterului real al dreptului de proprietate, orice persoană care aduce atingere acestui drept.
Astfel, determinarea calității procesuale a părților într-o cauză având ca obiect anularea unui act juridic, se circumscrie, alături de identitatea dintre persoanele având poziția de subiect activ, respectiv pasiv din raportul juridic de drept substanțial dedus judecății și regimul cauzzei de nulitate invocată, care reglementează posibilitatea de a invoca o cauză de nulitate numai în favoarea părți a cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic a cărui desființare se cere.
În speță, reclamanta a invocat existența unui drept de a cumpăra imobilul în litigiu, conferit de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și cererea înregistrată la data 17.07.2013, deducând spre examinare instanței valabilitatea dispoziției de restituire emise în favoarea pârâtului M. V. nr._/29.10.2012 de restituire a apartamentului nr. 15, situat în situat în București, ., . în natură, astfel că a justificat calitatea procesuală activă și pasivă a părților persoane fizice, cele două excepții urmând a fi respinse ca neîntemeiate.
Cu privire la excepția lipsei de interes, instanța va reține că între condițiile de exercitare ale acțiunii civile, alături de afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat, se impune reținerea existența unui interes legitim, care să nu vină în conflict cu legea, personal, folosul practic urmărit prin promovarea cererii să vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, născut și actual, capacitatea și calitatea procesuală.
În definirea acestei noțiuni de către doctrină, s-a reținut că prin interes se înțelege folosul practic pe care o parte îl urmărește pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, fiind necesar să îndeplinească mai multe condiții, respectiv legitimitatea (să fie respectate cerințele legii materiale și procesuale), să fie născut și actual.
Astfel, pentru existența condiției interesului se impune întrunirea mai multor elemente, respectiv legitimitatea acestuia, respectiv necesitatea de a nu contraveni legii, caracterul personal, urmând ca folosul practic de realizat să îl privească pe cel ce recurge la forma procedurală și nu pe adversarul său, precum și necesitatea ca să fie născut și actual, în sensul că în măsura în care cel interesat nu recurge la acțiune în momentul respectiv s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.
Având în vedere considerentele reținute anterior, instanța apreciază că reclamanta are interesul de a obține pe cale judiciară desființarea titlului pârâtului M. V., în vederea valorificării eventuale a dreptului de a cumpăra imobilul în litigiu, conferit de dispozițiile Legii nr. 112/1995 și cererea înregistrată la data 17.07.2013, chestiune supusă cenzurii instanței în prezenta cerere, astfel că va fi respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes.
Excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâtul M. V., instanța reține următoarele:
Dreptul subiectiv este format din două componente. O primă componentă este reprezentată de posibilitatea recunoscută de lege sau de un alt act normativ titularului dreptului subiectiv de a avea o anumită conduită și de a pretinde unei terțe persoană să dea, să facă ori să nu facă ceva pe care acesta putea realiza în lipsa interdicției. Cea de-a doua componentă este reprezentată de posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a proceda la realizarea prerogativelor cuprinse în conținutul dreptului recurgând în acest sens la forța de constrângere a statului.
Modalitatea prin care o persoană interesată în realizarea unui folos material sau în preîntâmpinarea unui prejudiciu poate uza de forța de constrângere a statului este dreptul la acțiune, așa cum rezultă din prevederile art. 192 Cod procedura civila.
Acest drept la acțiune nu este însă nelimitat în timp din mai multe motive. Un prim motiv ar fi acela al principiului ocrotirii aparenței de legalitate sau altfel spus al inexistenței obligației, ceea ce înseamnă că, până în momentul introducerii acțiunii, se prezumă că, între cele două persoane între care s-a creat raportul juridic de drept procesual civil, nu a existat un raport juridic de natură patrimonială și, astfel, nu există nicio obligație din partea pârâtului față de reclamant. Numai după introducerea acțiunii se poate vorbi de existența cel puțin a unui drept litigios (drept alegat) a unui drept prezumat relativ (iuris tantum) în favoarea reclamantului care după parcurgerea tuturor fazelor unui proces civil se poate transforma într-o prezumție absolută (iuris . la rândul ei tot printr-o prezumție absolută a autorității de lucru judecat și recunoscută reclamantului încă de la nașterea raportului juridic prin efectul în principiu declarativ al unei hotărâri judecătorești.
Tot ca un argument în sensul ocrotirii principiului aparenței de legalitate, se poate afirma faptul că nu este permisă ca o situație nesigură din cauza atitudinii unui creditor să persiste un timp foarte îndelungat, scop care solicită o sancțiune corespunzătoare pentru felul în care un creditor a înțeles să uzeze de aceea prerogativă a dreptului să subiectiv de a uza de forța de constrângere a statului. Această sancțiune de drept civil prin care un creditor nediligent pierde orice posibilitate de a mai uza pentru viitor de forța de constrângere a statului, reprezentat în principiu prin dreptul la acțiune în justiție este prescripția dreptului la acțiune.
Prescripția dreptului la acțiune chiar dacă operează ope legis, judecătorului nerămânându-i decât sarcina de a constata intervenția acesteia, aceasta nu poate interveni decât în măsura în care în cursul unui proces civil una dintre părți sau judecătorul din oficiu solicită constatarea acesteia. În vederea realizării acestui scop (constatarea intervenției prescripției dreptului la acțiune) a fost creat un mijloc procedural cunoscut sub denumirea de excepția prescripției dreptului la acțiune care fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie poate fi invocată de către oricare dintre părți și chiar de către instanță din oficiu, în tot cursul procesului civil și odată admisă împiedică judecarea în fond a cauzei.
Acest ultim fapt obligă instanța, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. 1 Cod procedura civila, ca în momentul în care în fața sa a fost ridicată excepția prescripției dreptului la acțiune, să procedeze înainte de a analiza fondul cauzei la verificarea împlinirii în cauză a termenului de prescripție, iar, în măsura în care constată că aceasta a intervenit, să admită excepția și să respingă acțiunea ca fiind prescrisă.
Astfel, constatarea împlinirii unui termen de prescripție presupune din partea oricărei instanțe sesizate cu judecarea excepției prescripției dreptului la acțiune următoarele demersuri: analiza naturii juridice a dreptului (drept real sau drept de creanță) a cărui ocrotire se solicită prin forța de constrângere a statului, deoarece în funcție de natura dreptului o acțiune poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă și, în al doilea rând, verificarea faptului dacă, în speță, a intervenit sau nu una din acele cauza care suspendă sau care întrerup curgerea termenului de prescripție. Astfel, instanța consideră că, în primul rând, în vederea justei soluționări a excepției invocate, trebuie să determine natura dreptului a cărui ocrotire se solicită prin acțiunea formulată de reclamantă. Legat de acest fapt, instanța constată următoarele:
Din analiza obiectului și motivării cererii reclamantei rezultă că, în speța de față, reclamanta solicită desființarea dispoziția de restituire nr._/29.10.2012 a apartamentului nr. 15, situat în situat în București, ., ., . către pârâtul M. V., filele 33-34, și a protocolului de predare primire subsecvent, precum și valorificarea unui drept întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin cererea înregistrată la data de 17.07.2013, fila 27, prin raportare la ambele acte juridice termenul de prescripție a dreptului la acțiune nefiind împlinit.
În ceea ce privește existența în speță a unui caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, instanța constată că nu s-au invocat astfel de cauze.
În consecință, instanța constată că acțiunea reclamantei nu este prescrisă și va respinge ca neîntemeiată excepția invocată.
Asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive invocate de M. București și de P. M. București, se va reține:
Prin raportare la argumentele expuse în soluționarea excepții lor lipsei calității procesuale active și pasive, instanța va avea în vedere faptul că cele două instituții sunt emitentul și instituția care a efectuat controlul de legalitate al dispoziției de restituire a cărei anulare se solicită, astfel că vor fi respinse ca neîntemeiate excepțiile invocate.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin contractul de construire nr. 3734/1971 pârâtul M. V. a devenit proprietarul apartamentului nr. 15, situat în situat în București, ., ., ., fila 123.
Astfel cum rezultă din decizia C.P.M.B. nr. 1752/01.12.1981 apartamentul nr. 15, situat în situat în București, ., ., . a fost preluat în proprietatea statului în baza dispozițiilor art. 2 alin. 1, art. 4 din Decretul nr. 223/1974 și Decretul nr. 182/1977, cu plată, filele 31-32, 30.
Între reclamantă și Primăria M. București, prin O. S.A. s-a încheiat contractul de închiriere nr. 1238/21.05.2001 pentru apartamentul nr. 15, situat în situat în București, ., ., ., a cărui durată a fost prorogată legal până la data de 19.05.2014, filele 17-18, 21-24, care a încetat astfel prin ajungerea la termen.
Prin notificarea nr. 4347/20.09.2001, pârâtul M. V. a solicitat restituirea în natură a imobilului anterior menționat, constituindu-se dosarul administrativ nr._, în care Primarul general al M. București a emis dispoziția de restituire nr._/29.10.2012 a apartamentului nr. 15, situat în situat în București, ., ., . către pârâtul M. V., filele 33-34, procedându-se la predarea sa prin protocolul nr._/27.06.2013, fila 29, 100.
În acest sens, se va mai avea în vedere și faptul că reclamanta a solicitat aprobarea cumpărării apartamentului nr. 15, situat în situat în București, ., . la data de 17.07.2013, fila 27, ulterior formulării notificării de restituire de către pârâtul M. V. în anul 2001, sens în care i s-a adus la cunoștință aceste împrejurări prin adresa nr._/30.07.2013, fila 28.
În ceea ce privește criticile referitoare la valabilitatea dispoziției de restituire formulate de către reclamantă, acestea nu pot fi primite, instanța urmând a reține că în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 10/2001, notificarea persoanei îndreptățite se soluționează de unitatea deținătoare, care este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, precum în speță, imobilul fiind deținut de pârâtului M. București. În concluzie, în mod legal asupra cererii de restituire s-a pronunțat entitatea competentă, prin raportare la dispozițiile anterior enunțate.
Cu privire la temeinicia și legalitatea acestei decizii de restituire nr._/29.10.2012, se va reține că dispozițiile art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 223/1974 prevăd obligația persoanelor care cer în mod voluntar să părăsească țara, de a înstrăina imobilele aflate în proprietatea lor, („Persoanele care au făcut cerere de plecare definitiva din tara sunt obligate sa înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate in proprietatea lor in Republica Socialista Romania. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973*) privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație si construirea de case de odihna proprietate personala.”).
Soluția consacrată de Decretul nr. 223/1974 a de obligarea a proprietarilor aflați în ipoteza art. 2 alin. 1 al acestui act normativ, la înstrăinarea către stat a imobilelor aflate în proprietatea lor contravine atât Constituției în vigoare la data edictării actului normativ – respectiv art. 36 din Constituția din 1965. Astfel, obligarea proprietarilor la înstrăinarea bunurilor lor, fără ca această măsură să fie justificată de vreo cauză de utilitate publică, încalcă art.12 din Constituția din 1965 care reglementează principiul exproprierii terenurilor și construcțiilor numai pentru satisfacerea unui interes obștesc și numai cu plata unui părți despăgubiri.
Raportate la momentul actual, când se impune o comparare a titlurilor părților, instanța constată că actul normativ este în total dezacord atât cu normele interne – în principal cu Constituția în vigoare (art. 41), cât și cu reglementările internaționale, încălcându-se în special dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale care consacră principiul că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, excepție făcând acele legi apreciate de stat ca fiind necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”.
Tocmai acest interes general, obștesc nu a fost precizat de decretul în discuție, nefiind îndeplinite astfel nici calitățile cerute de jurisprudența europeană în verificarea legalității privării de proprietate și care se referă la accesibilitatea, precizia și previzibilitatea actului normativ.
Decretul nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut trecerea în proprietatea statului contravine Constituției din anul 1965, în vigoare la acea dată.
Prin acest decret se încălca principiul egalității între cetățenii României, consacrat de art. 17 și articolului 36, care prevede ocrotirea de către stat a dreptului de proprietate personală.
Prin discriminarea făcută între cetățenii români cu domiciliul în țară și cei cu domiciliul în străinătate, respectiv protejarea sau nu a dreptului de proprietate aparținând celor două categorii se încălcau în mod evident prevederile Constituției de la 1965, în vigoare la data aplicării Decretului nr. 223/ 1974.
Prin Decretul nr. 223/1974 cetățenii români erau lipsiți în mod arbitrar de dreptul de proprietate, care era deja recunoscut și protejat atât pe plan intern cât și internațional.
Având în vedere toate dispozițiile legale mei sus menționate, instanța va reține că statul nu a preluat cu titlu valabil imobilul în litigiu.
Prin urmare, în virtutea art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, instanța apreciază că actele juridice de preluare în proprietatea statului a imobilului în litigiu nu au produs un transfer valabil în patrimoniul statului a imobilului în litigiu, ca efect al emiterii lor în temeiul unui act normativ care încalcă atât constituția în vigoare la data emiterii sale, cât și convențiile internaționale la care România era parte la acea dată, astfel că se circumscrie în categoria preluărilor făcute de stat fără titlu valabil, pârâtul din prezenta cauză păstrând în continuare, și după data preluării, calitatea de proprietar conferită de dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește valabilitatea titlului statului instanța reține că Legea nr. 10/2001, în vederea aplicării dispozițiilor sale, enumeră în cuprinsul art. 2, categoriile de imobile preluate în mod abuziv de stat, printre care se regăsesc atât cele preluate de stat fără titlu valabil, cât și cele preluate cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, legea mai sus enunțată folosește sintagma „titlu valabil”, condiționând valabilitatea titlului prin care statul a preluat bunurile de conformitatea lui cu Constituția, tratatele internaționale și legile în vigoare la momentul preluării.
Printr-o interpretare „per a contrario” a art. 6 alin. 1, dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispozițiilor legale atunci în vigoare, bunul a fost preluat fără un titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză.
Astfel, în virtutea art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, instanța apreciază că această preluare se circumscrie în categoria preluărilor făcute de stat fără titlu valabil, pârâtul din prezenta cauză, M. V. fiind îndreptățit la restituirea în natură a imobilului apartamentului nr. 15, situat în situat în București, ., ., ., dispoziția și protocolul de predare primire fiind valabil emise.
Pentru considerentele mai sus expuse, va fi respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă, în condițiile în care dispoziția de restituire emisă în favoarea pârâtului M. V. nu a fost anulată, nu se poate reține existența dreptului acesteia la cumpărarea imobilului în litigiu, capătul de cerere având ca obiect despăgubirea reclamantei cu valoarea îmbunătățirilor efectuate urmând a fi respins ca neîntemeiat, în considerarea art. 249 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâtul M. V..
Respinge ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de M. București și de P. M. București.
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta M. E., CNP_8, domiciliată în București, ., ., ., sector 6 în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, PREFECTURA M. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Piața Presei Libere nr.1, Corp B, sector 1, O. S.A., cu sediul în București, .. 15A, sector 3, J_, CUI_, ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR, cu sediul în ..16, sector 5 și M. V., CNP_, domiciliat în București, ., ., ., sector 4.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 04.02.2015
PREȘEDINTE GREFIER
| ← Pretenţii. Sentința nr. 905/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 911/2015. Judecătoria... → |
|---|
