Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1707/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1707/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 02-03-2015 în dosarul nr. 1707/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1707
ȘEDINȚA DIN CAMERA DE CONSILIU DE LA 02.03.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. D.
GREFIER: M. A.
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată având ca obiect cerere de valoare redusă, privind pe reclamanta E. K. ROMANIA SRL în contradictoriu cu pârâta P. E. D..
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța, în temeiul art. 131 Cod procedura civilă, procedând, din oficiu, la verificarea competenței sale, constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta cauză, având în vedere și dispozițiile art. 1027 alin. 1 Cod procedură civilă și ale art. 107 alin. 1 Cod procedură civilă.
Instanța, în temeiul art. 238 Cod procedura civilă, estimează durata procesului la două luni.
În temeiul art. 258 Cod de Procedură Civilă încuviințează pentru reclamantă proba cu înscrisuri.
Instanța rămâne în pronunțare pe fondul cauzei.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 02.12.2014, sub nr._, reclamanta E. K. ROMANIA SRL a chemat în judecată pe pârâta P. E. D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 639,47 RON și a penalităților de întârziere, cu cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru în cuantum de 50 RON.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în fapt, între Orange România SA (fosta .) și debitoare s-a încheiat contractul de servicii de telecomunicații integrate (telefonie mobilă și trafic de date de tip GPRS)_/28.10.2011, în baza căruia i s-a atribuit codul de abonat_. Compania Orange România SA a prestat serviciile pentru care s-a obligat contractual, emițând facturile JAE_/02.11.2011 și JAE_/02.11.2011, facturi care însă nu au fost achitate integral de către debitoare. Pentru serviciile prestate și neachitate la termen, s-au calculat penalități conform contractului până la concurență cu debitul principal, iar apoi s-au calculat dobânzi legale conform O.G. nr. 13/2011. Reclamanta a încercat rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului intervenit cu clientul sau, prin notificări și apeluri telefonice adresate debitorului, însă demersurile nu au avut rezultatul așteptat. În aceste condiții, a înțeles să se adreseze instanței, considerând îndeplinite condițiile cerute de art. 1.025 din Noul Cod de Procedură Civilă privind procedura cererilor cu valoare redusă.
Reclamanta consideră îndeplinit caracterul cert al creanței - existența ei rezultând din actul de creanță-contractul însușit de ambele părți prin semnătură, precum și din facturile emise și neachitate, lichid - creanța poate fi determinată cu ajutorul actului de creanță- contractul semnat de părți și facturile emise și exigibil - deoarece la scadența facturilor, la 14 zile după emiterea acestora, nu au fost achitate de către debitor.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoz. art. 1.025 și următoarele din Noul Cod de Procedură Civilă, privind procedura cererilor cu valoare redusă, vechiul Codul Civil al României: art. 969 și urm., art. 1073, art. 1084, Titlul VI, Capitolul I privind Cesiunea de creanță - Noul Cod Civil.
Reclamanta a solicitat instanței, în temeiul art. 1030 Noul Cod de procedură civilă, emiterea unei hotărâri pentru suma de 1391,74 lei împotriva pârâtei, iar în temeiul art. 1031 Noul Cod de procedură civilă, reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată.
Reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și a anexat la cerere, în copie, următoarele înscrisuri: contractul de abonament încheiat între Orange România SA și debitor; factura/facturile restante emise; modul de calcul al debitului; copii certificate din Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare pentru dovada cesiunii; copie CI/BI; delegație; Alte acte.
Cererea a fost legal timbrată.
Pârâta, legal citată, nu a depus întâmpinare la dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, la data de 28.10.2011, între ORANGE ROMANIA S.A. și pârâtă în calitate de client, s-a încheiat contractul nr._/28.10.2011, având ca obiect prestarea serviciilor de telefonie mobilă de către reclamantă în beneficiul pârâtei (contract – fil. 18-19).
Potrivit contractului încheiat, durata minimă a acestuia era de 24 luni, cu posibilitatea prelungirii pe perioade succesive egale cu perioada minimă contractuală, în cazul în care niciuna dintre părți nu notifica în prealabil celeilalte părți intenția de a înceta contractul la expirarea perioadei minime contractuale (art. 3 din clauzele contractuale de bază).
Contractul pentru serviciile de telefonie mobilă a fost însușit de ambele părți prin semnare și ștampilare.
Prin art. 1 din contract, ORANGE ROMANIA S.A s-a obligat să presteze serviciile de comunicații, iar prin art. 5 din contract, pârâtul s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de 14 zile de la emiterea facturilor. De asemenea, s-a convenit că transmiterea facturii către client se va face prin postarea acesteia în format electronic într-o aplicație disponibilă online, și că factura va fi transmisă prin poștă numai la solicitarea expresă a clientului.
În urma furnizării serviciilor, în temeiul contractului mai sus menționat, ORANGE ROMANIA S.A. a emis facturile JAE_/02.11.2011 în cuantum de 559,56 lei și JAE_/02.11.2011 în cuantum de 86,81 lei (fil. 14-17) pentru care pârâta nu a făcut dovada plății integrale.
Prin contractul cadru de cesiune de creanțe din data de 27.09.2012, precum și prin contractul de cesiune de creanțe din data de 30.10.2012, ORANGE ROMANIA S.A. a cedat reclamantul din prezenta cauză creanțele pe care le avea împotriva pârâtului (extras Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare – fila 57).
Totodată, instanța reține că pârâta nu a contestat aceste facturi sau faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații.
Instanța reține și faptul că termenele de plată a sumelor cuprinse în facturile menționate mai sus au expirat, având în vedere dispozițiile art. 5 din contract prin care au fost stabilite termenele de plată.
Cu privire la procedura aplicabilă, dispozițiile art. 1025 C.pr.civ. privind cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată și alte venituri accesorii, nu depășește suma de 10.000 lei la data sesizării instanței.
Făcând aplicarea textului mai sus menționat, din prisma alin. 2 și 3 ale aceluiași articol, instanța constată că cererea, astfel cum este formulată de către reclamantă, este admisibilă, putând fi judecată potrivit procedurii speciale referitoare la cererile de valoare redusă.
În drept, potrivit art. 1270 C.civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, neexecutarea acestuia antrenând răspunderea contractuală a părții care nu și-a executat din culpă obligațiile contractuale.
Conform art. 1350 C.civ., în materia răspunderii civile contractuale, atunci când, fără justificare, o parte nu își îndeplinește obligațiile pe care le-a contractat, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
Având în vedere regula potrivit căreia, în materia obligațiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor și debitor, în sensul că, după ce primul probează existența obligației, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia, și, întrucât pârâta nu a făcut dovada liberării de obligație prin plată sau alt mod prevăzut de lege, instanța reține că, pârâta, deși a beneficiat de prestarea serviciilor din partea reclamantei, până în prezent nu a achitat contravaloarea acestora.
Prin urmare, având în vedere dispozițiile legale menționate, instanța urmează să admită în parte acțiunea și să oblige pârâta la achitarea restului contravalorii acestora, în cuantum de 639,47 lei.
Sub aspectul capătului de cerere privitor la plata de dobânzi penalizatoare calculate până la concurența debitului principal, instanța reține că prin punctul 1.9 alin. (4) din Termenii și Condițiile Generale, care fac parte integrantă din contractul cesionat, pârâtul s-a obligat ca, pentru facturile neplătite la termen, să plătească penalități de întârziere în cuantum 0,5%, pentru fiecare zi calendaristică de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate. De asemenea, în același articol s-a prevăzut că sumele datorate de client cu titlu de penalități pot depăși cuantumul sumelor asupra cărora sunt datorate.
Clauza contractuală menționată are natura juridică a unei clauze penale prin care părțile au înțeles să stabilească anticipat prejudiciul suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor contractuale.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. De asemenea, instanța are în vedere în soluționarea prezentei cauze și dispozițiile alin. 2 al art. 4, conform cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant.
În urma examinării punctului 1.9 alin. (4) din Termenii și Condițiile Generale, cu privire la plata penalităților de întârziere datorate pentru neplata la scadență a contravalorii serviciilor prestate de ORANGE ROMANIA S.A. - într-un cuantum echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5 % pe an – o cotă disproporționat de mare față de dobânzile practicate pe piață, instanța apreciază că aceasta este o clauză abuzivă, impusă unilateral de către ORANGE ROMANIA S.A.. Aceasta contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel cum a fost modificată și îi acordă un statut privilegiat reclamantei, cu atât mai mult cu cât aceasta poate să întârzie sesizarea instanței cu acțiunea în pretenții, în scopul măririi valorii penalităților de întârziere. Instanța constată se creează astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Având în vedere că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislației comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiției stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiții generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca „instanța națională are obligația de a verifica din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente le de fapt și de drept necesare în acest sens” (cauza Pannon GSM C-243/2008, punctul 35).Curtea a mai arătat că art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, trebuie interpretat în sensul că „o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes această clauză.” (cauza Pannon GSM C-243/2008, punctul 23).
Instanța reține că, în mod evident, această clauză penală nu a fost negociată cu pârâtul, ci a fost semnată de acesta la momentul încheierii contractului de furnizare de servicii de telefonie, întrucât ea face parte din Termenii și Condițiile Generale aplicabile tuturor contractelor de același tip încheiate în acea perioadă. De asemenea, dezechilibrul este evident în măsura în care penalitățile pot depăși cuantumul debitului. În cauză, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care dorește să beneficieze de servicii de telefonie pe o piață dominată de câțiva operatori ce practică în esență condiții generale similare, trebuie să accepte în . acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
De aceea, semnarea contractului de către debitoare nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 și nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Or, în aceste condiții constatând caracterul abuziv al clauzei din contract privind penalitățile de întârziere, instanța are obligația de a înlătura cu totul de la aplicare această clauză, și nu doar de a limita efectele sale. O astfel de concluzie reiese și din hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon C., potrivit căreia: „În cazul în care instanța națională ar avea o astfel de posibilitate, aceasta din urmă ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că clauzele abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorii. Prin urmare, această posibilitate ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea care rezultă din neaplicarea acestor clauze. Astfel, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi totuși completat de instanță, garantând astfel interesele respectivilor vânzători sau furnizori. […] În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.”
Având în vedere cele de mai sus, instanța urmează să constate din oficiu caracterul abuziv al clauzei de la punctul 1.9 alin. (4) din Termenii și Condițiile Generale care fac parte integrantă din contractul încheiat cu pârâtul, privind penalitățile de întârziere datorate de către pârât, și să respingă capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cererea reclamantului privind acordarea dobânzii legale, după data la care penalitățile au ajuns la concurența debitului principal, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 din Ordonanța nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, iar conform art. 2 din același act normativ, în cazul în care, potrivit prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi penalizatoare și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Așadar, potrivit dispozițiilor legale anterior arătate, creditorul unei obligații bănești poate solicita plata dobânzii legale numai în măsura în care în conținutul clauzei penale nu s-a prevăzut nivelul penalității de întârziere la care se obligă debitorul. În acest sens, instanța constată și dispozițiile art. 6 din același act normativ.
În speță, părțile au convenit, punctul 1.9 alin. (4) din Termenii și Condițiile Generale, atât cu privire la curgerea penalităților de întârziere în caz de neplată la termen, cât și cu privire la cuantumul acestora. În aceste condiții, instanța apreciază că reclamanta nu are un drept de opțiune între clauza penală (în forma dobânzii contractuale) și dobânda legală, având posibilitatea, în temeiul art. 2 din Ordonanța nr. 13/2011 raportat la art. 1535 C.Civ. și art. 1270 C. civ., să solicite doar valorificarea clauzei penale astfel cum a fost convenită cu pârâta.
În consecință, având în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale penalizatoare aferente prețului serviciilor de telefonie mobilă, deși în contractul de furnizare servicii au fost stipulate penalități de întârziere, instanța va respinge acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
În temeiul art. 451 rap. la art. 1031 C.p.c., fiind în culpă procesuală, pârâta urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru (ordin de plată – fila 2).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanta E. K. ROMANIA SRL, cu sediul în București, ..10A, sector 2, înregistrată la Oficiul Comerțului sub nr. J40/_/2002, cu cod unic de înregistrare_ împotriva pârâtei P. E. D., cu domiciliul în București, .-53, sector 6, CNP_.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 639,47 lei, reprezentând contravaloare servicii.
Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.02.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. D.D.C./Thred. A.M.
4 ex./21.04.2015
| ← Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 1591/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 1702/2015.... → |
|---|
