Rezoluţiune contract. Sentința nr. 1814/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1814/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 05-03-2015 în dosarul nr. 1814/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.1814
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 05.03.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN
PREȘEDINTE M. D.
GREFIER A. B.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect rezoluțiune contract privind pe reclamantul A. T. în contradictoriu cu pârâtul A. I. și intervenientul G. M..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la termenul de judecată din data de 19.02.2015, fiind consemnate in încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da reclamantului posibilitatea să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 05.03.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 13.01.2014, reclamantul A. T., în contradictoriu cu pârâții M. B. Services SRL și A. I., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună rezoluția contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit încheiat la data de 10.01.2011, obligarea pârâților la restituirea sumei de_ euro, reprezentând contravaloarea autovehiculului marca BMW X5, obligarea pârâților la plata daunelor compensatorii în sumă de 5000 euro, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în data de 10.01.2011, a cumpărat de la pârâți autoturismul marca BMW X5, număr de identificare WBAFB71090EX40783, prin contract de vânzare-cumpărare, plătind suma de_ euro.
Autoturismul era înmatriculat în circulație pe numele pârâtului la momentul cumpărării, acesta prezentând certificatul de înmatriculare.
În data de 28.06.2011, reclamantul a fost oprit în localitatea Sânnicolau-M. de o unitate de poliție din cadrul Poliției de Frontieră care i-a cerut actele mașinii și a aflat că autoturismul pe care îl conducea, înmatriculat în România, fusese declarat furat.
În urma acestui incident, Poliția de Frontieră i-a întocmit un dosar penal, în care reclamantul a fost scos de sub urmărirea penală, cercetările rămânând a se efectua asupra pârâților, iar, ca și consecință a nevinovăției sale, autoritățile i-au lăsat autovehiculul în custodie până la definitivarea cercetărilor, însă fără a-i da posibilitatea să dispună de bunul său după bunul plac, așa cum face un proprietar cu drepturi depline.
În momentul de față, reclamantul nu poate să se folosească de autovehicul în totalitate, prin acest lucru fiindu-i cauzat un prejudiciu material, constând în suma de_ euro, reprezentând contravaloarea mașinii, precum și un prejudiciu moral și material prin faptul că i s-a întocmit dosar penal, onoarea acestuia fiind pătată, precum și dreptul său de a dispune de bunul cumpărat.
Reclamantul a învederat că nici un moment nu s-a gândit că autoturismul ar fi furat, fiind cumpărător de bună credință.
Pentru motivele invocate, reclamantul a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 998, 999, 1361-1371 Codul civil.
La data de 24.03.2014, pârâtul A. I. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantul A. T. și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, pârâtul a arătat că a cumpărat autoturismul marca BMW tip X5, cu numărul de înmatriculare_, de la G. M., cu domiciliul în B., ., ., apartament 14, județul B..
Pârâtul a aflat de vânzarea acestui autoturism printr-un anunț de mică publicitate, acesta a luat legătura cu cel care vindea autoturismul, s-a deplasat în municipiul B., unde a văzut mașina, și a cerut actele de proprietate ale acesteia. Pârâtul i-a prezentat toate actele de proprietate ale mașinii, precum și înscrierea acesteia la organul fiscal, iar, după ce a negociat prețul autoturismului, a convenit să facă vânzarea.
În acest sens, între pârât și G. M. s-a întocmit un contract de vânzare- cumpărare în data de 20.01.2010.
De asemenea, la momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare, pârâtul a văzut inclusiv dovada înregistrării din punct de vedere fiscal a acestui autoturism pe numele vânzătorului, precum și faptul că nu existau datorii la plata bugetului de stat, eliberându-se în acest sens un certificat de atestare fiscală nr._/21.01.2010.
După ce a perfectat vânzarea acestui autoturism, pârâtul a primit actele de proprietate ale acestuia, cheile și s-a deplasat cu el la București, l-a înscris la Serviciul Public Finanțe Publice Locale din cadrul Primăriei sector 6 București la data de 25.01.2010, în acest sens fiind emisă o decizie de impunere de către acest organ fiscal pe numele pârâtului.
În data de 10.01 2011, pârâtul a vândut acest autoturism reclamantului A. T., întocmindu-se în acest sens contractul de vânzare-cumpărare din data de 10.01.2011. Pârâtul a hotărât vânzarea acestui autoturism din motive personale, a publicat un anunț de vânzare și a fost contactat printre alții de reclamantul A. T..
În perioada dintre achiziționarea autoturismului și momentul vânzării acestuia către reclamant, pârâtul a circulat atât prin București, cât și prin țară fără a avea nicio problemă, deși a fost în câteva rânduri oprit și verificat de organele de poliție, ca urmare a unor controale de rutină.
La momentul la care s-a întâlnit cu reclamantul, pârâtul i-a prezentat acestuia toate actele de proprietate a autoturismului, emise de autoritățile statului, fără a exista vreo obiecție din partea acestuia cu privire la faptul că nu ar fi proprietarul acestui autoturism sau actele de proprietate ar fi false.
De altfel, acest din urmă lucru este practic imposibil, în condițiile în care acest autoturism, până a ajunge în proprietatea reclamantului, a beneficiat de o . verificări din partea instituțiilor abilitate ale statului.
La mai bine de șapte luni de la data la care a înstrăinat autoturismul, pârâtul a fost sunat de către reclamantul din prezenta cauză, care i-a comunicat faptul că i-a vândut o mașina furată și că trebuie să-i restituie banii achitați.
Pârâtul a menționat că a fost convocat și că s-a prezentat la sediul poliției care efectuează cercetări în legătură cu acest autoturism, a dat declarație, arătând cum s-au derulat lucrurile și a aflat că acest autoturism figurează ca fiind furat din Italia din anul 2009.
De asemenea, pârâtul a precizat că nu se face vinovat de furtul acestui autoturism și nici de eventualitatea înscrierii lui frauduloase în circulație în România, din actele ce le va prezenta rezultând fără putință de tăgadă faptul că este un cumpărător de bună credință și că nu are nimic de a face cu săvârșirea vreunei infracțiuni în legătură cu acest autoturism.
În plus, pârâtul a apreciat că în tot acest timp scurs de la data presupusului furt și până la momentul depistării autoturismului la frontieră, acesta a îndeplinit toate obligațiile legale către toate autoritățile abilitate, nu a eludat în vreun fel organele de stat și nu are vreo legătură cu săvârșirea vreunei infracțiuni.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 1549 și următoarele din Codul civil, 1350 și următoarele din Codul civil, art. 205 Cod de procedură civilă.
Cu privire la rezoluțiunea contractului, pârâtul a arătat că rezoluțiunea/rezilierea este o cauză de încetare anticipată a contractului care intervine în situația neexecutării culpabile de către o parte contractantă a obligațiilor derivate din încheierea respectivului contract, acest fapt fiind confirmat de alin. 2 al art. 1516 din Codul civil care statuează că:
„Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: [...]; să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative”.
Astfel, pentru a fi în situația de a invoca rezoluțiunea/rezilierea contractului trebuie îndeplinite în prealabil două condiții cumulative: debitorul să fie în întârziere și să nu existe nicio justificare pentru neexecutarea obligațiilor contractuale.
Referitor la prima condiție a acționarii mecanismului rezoluțiunii/rezilierii, respectiv punerea în întârziere a debitorului, această operațiune se realizează în conformitate cu dispozițiile Secțiunii a 2-a „Punerea în întârziere a debitorului” din Capitolul II „Executarea silită a obligațiilor” al Titlului V „Executarea obligațiilor” din Cartea a V-a „Despre obligații” din Codul civil (art. 1571-1 526) și întârziere poate opera de drept sau la inițiativa creditorului (art.1521).
În materie contractuală, debitorul este de drept în întârziere potrivii art. 1523 din Codul civil, dacă se află într-unul dintre următoarele cazuri: prin convenția părților s-a stabilit că la împlinirea termenului pentru executarea obligației debitorul este drept în întârziere; natura obligației impunea ca aceasta să fie executată până la un anumit termen; debitorul a făcut imposibilă, prin fapta proprie, executarea în natură a obligației; debitorul a încălcat o obligație de a nu face; debitorul își exprima neîndoielnic intenția de a nu executa obligația; debitorul nu își executa în mod repetat o obligație cu executare succesivă; debitorul profesionist nu-și executa la scadență obligația de plată a unei sume de bani; în alte cazuri menționate expres de lege.
Urmează a se constata că pârâtul nu se află în niciunul din cazurile prevăzute de legiuitor, ceea ce înseamnă, pe cale de consecință, că această condiție a textului de lege arătat nu este îndeplinită.
Referitor la cea de-a doua condiție a acționării mecanismului rezoluțiunii/rezilierii, respectiv inexistența unei justificări pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, aceasta nu este considerată îndeplinită dacă obligația nu a putut fi executată din cauza acțiunii sau omisiunii creditorului (art. 1517), dacă creditorul refuză plata (art. 1524), în caz de forță majoră sau caz fortuit (art. 1351), în cazul faptei victimei sau a terțului (art. 1351), etc.
Și în această situatie, pârâtul a apreciat că cerința legală nu este îndeplinită, astfel încât cele două condiții subsumate existente instituției rezoluțiunii/rezilierii nefiind aplicabile în cauză nu se poate solicita rezilierea contractului încheiat între pârât și reclamant.
În ceea ce privește rezoluțiunea/rezilierea pe cale judecătorească/arbitrală aceasta va putea fi dispusă de instanța judecătorească/tribunalul arbitrar competent dacă sunt îndeplinite cele două condiții cumulative la care s-a făcut referire anterior, precum și dacă neexecutarea este semnificativă în cazul contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu) sau dacă neexecutarea este repetată în cazul contractelor cu executare succesivă (art. 1551).
De asemenea, trebuie menționat că există unele condiții speciale privind rezoluțiunea/rezilierea contractului în cadrul diferitelor tipuri de contract (exempli gratia: art. 1700 din Codul civil reglementează incidența rezoluțiunii contractului de vânzare în caz de evicțiune totală sau parțială însemnată).
Pârâtul a apreciat că nici în acest caz nu se poate reține vreo neexecutare culpabilă în ceea ce îl privește, având în vedere că nu a știut de existența vreunor probleme în legătură cu acest autoturism și nici nu a ascuns reclamantului existența unor chestiuni pe care, dacă le-ar fi cunoscut, l-ar fi determinat să nu mai procedeze la perfectarea vânzării.
Prin urmare, pârâtul a predat autoturismul către reclamant, a îndeplinit toate cerințele legale privitoare la transferul de proprietate către reclamant, neexistând piedici care să împiedice acest transfer.
Mai mult decât atât, de la momentul vânzării și până în momentul opririi la punctul de frontieră a autoturismului, au trecut mai bine de șapte luni de zile, timp în care contractul de vânzare-cumpărare și-a produs pe deplin efectele.
În plus, pârâtul a solicitat a se observa că restituirea sumei reprezentând prețul plătit pentru autoturism nu își găsește vreun temei în situația în care rezoluțiunea de care a făcut vorbire anterior nu își găsește aplicabilitatea în cauză.
Cu privire la plata daunelor compensatorii, a arătat că daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parțială ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către debitor.
În esență, este vorba de orice despăgubiri acordate creditorului și a căror menire este aceea de a repara orice prejudiciu rezultat din neexecutare.
Fără îndoială că, și în ceea ce privește daunele compensatorii, ele derivă din condițiile privitoare la rezilierea/rezoluțiunea contractului, dar nu este mai puțin adevărat că și în această situație este vorba de îndeplinirea unor condiții pe care legiuitorul le impune.
În primul rând, este necesar să existe o neexecutare a unei obligații contractuale. Neexecutarea trebuie să privească obligații rezultate din contract pentru a vorbi de răspundere contractuală. Evident însă că art. 1530 și următoarele din Codul civil se referă la orice neexecutare a unei obligații, contractuale sau extracontractuale (pentru că remediul este disponibil nu numai sub forma răspunderii contractuale). Neexecutarea, pentru a da dreptul la daune-interese poate fi de orice fel: totală, parțială a unei obligații principale sau accesorii, esențiale sau secundare etc.
Pe de altă parte, poate fi vorba de o executare defectuoasă (care reprezintă tot o neexecutare lato sensu): executare cu întârziere, necorespunzătoare cantitativ sau calitativ, executare care nesocotește modul de executare stabilit de părți etc.
Astfel cum se desprinde din prevederile art. 1551 Cod civil, daunele-interese pot fi acordate chiar și pentru neexecutări „de mică însemnătate”.
Cu alte cuvinte, orice abatere de la principiul forței obligatorii a contractului constituie sub aspectul neexecutării o condiție primară suficientă pentru acordarea de daune-interese.
Este cert că, părăsind aspectele pur teoretice ale acestor condiții și coborând în particularul speței deduse judecății, pârâtul nu se află în prezența îndeplinirii niciuneia din aceste condiții prevăzute imperativ de textele de lege ce reglementează această instituție.
În al doilea rând, este necesară dovedirea culpei sau vinovăției debitorului în neexecutarea obligațiilor contractuale. Existența acestei condiții se desprinde din prevederile art. 1530 (care se referă la neexecutarea culpabilă sau în orice caz, fără justificare, a obligațiilor contractuale) și din prevederile art. 1547 cod civil (care prevede expres că „debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.”).
De asemenea, legiuitorul adaugă, cu ocazia reglementării dreptului la daune-interese, și ipoteza neexecutării „fără justificare” a obligațiilor, situație care trimite la cazurile de neexecutare justificată prevăzute de art. 1555-1557 Cod civil în ce privește proba culpei, legiuitorul reglementează un sistem legal bazat pe prezumții în această privință (art.1548 Cod civil), prevăzând că, în cazul neexecutării obligațiilor contractuale, culpa debitorului este prezumată.
Totuși, această regulă de probă trebuie nuanțată. Ea se referă numai la situația obligațiilor de rezultat, în cazul obligațiilor de mijloace chestiunea probei operând diferit - creditorul, în principiu, trebuie să dovedească lipsa depunerii diligențelor suficiente de către debitor pentru atingerea rezultatului promis.
Dincolo de această discuție, trebuie subliniat că elementul vinovăție sau culpă nu se regăsește în ipotezele de caz fortuit și de forță majoră, astfel cum acestea sunt definite de art. 1351 Cod civil.
Tocmai de aceea, daunele-interese sunt un remediu inaplicabil în cazul neexecutării fortuite a contractului; dacă fapta victimei sau a terțului întrunesc condițiile forței majore sau, uneori, ale cazului fortuit, pot și ele înlătura răspunderea contractuală potrivit art. 1352 Cod civil.
Prin urmare, elementul culpă sau vinovăție, în ceea ce îl privește, lipsește cu desăvârșire, nicio acțiune sau inacțiune de-a pârâtului neputând fi încadrată în ceea ce este definit ca și culpă sau vinovăție, de la momentul achiziționării autoturismului și până la momentul înstrăinării acestuia.
În al treilea rând, este necesară existența prejudiciului. Condiția se deduce din chiar definirea legală a dreptului creditorului la daune-interese care sunt văzute de către legiuitor ca o despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin neexecutare (art. 1530 Cod civil).
Și ultima dintre condiții se referă la existența unui raport de cauzalitate. Existența acestei condiții este subliniată de chiar reglementarea dreptului la daune-interese (art. 1530 Cod civil) unde se prevede că prejudiciul, pentru a fi reparat, trebuie să fie cauzat de neexecutarea debitorului.
Mai mult de atât, se prevede și natura acestui raport de cauzalitate: prejudiciul trebuie să fie consecința directă și necesară a neexecutării.
Pe cale de consecință, pârâtul a solicitat să se constate faptul că, atât în ceea ce privește problema rezilierii contractului, ca instituție juridică solicitată a fi aplicată în cauză, cât și în ceea ce priveste daunele compensatorii, toate condițiile pe care le-a expus anterior au arătat, fără niciun dubiu, că nu se poate vorbi de îndeplinirea vreuneia dintre ele, cu ocazia derulării raporturilor contractuale dintre pârât și reclamant.
Pârâtul a depus la dosar în copie factura fiscală nr._ din data de 14.01.2010, chitanța nr._ din data de 14.01.2010, certificat de atestare fiscală persoane juridice nr.59 din data de 05.01.2010, contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, certificat de arestare fiscală pentru persoane fizice privind impozitele și taxele locale și alte venituri ale bugetului local nr._ din data de 21.01.2010, carte de identitate privind pe G. M., chitanță din data de 26.01.2010, decizie de impunere automobile din data de 25.01.2010 si certificat de înregistrare privind pe M. B. Service SRL eliberat de ONRCTB la data de 19.01.2008.
Pârâtul A. I. a formulat și cerere de chemare în garanție a lui G. M., solicitând să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârât și chematul în garanție la data de 20.01.2010 pentru fraudă la lege, obligarea chematului în garanție la plata sumei de 18.000 euro, reprezentând contravaloarea autoturismului marca BMW X5, precum și obligarea chematului în garanție la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, la data de 20.01.2010, pârâtul a cumpărat autoturismul marca BMW tip X5, cu numărul de înmatriculare_, de la G. M., aflând de vânzarea acestui autoturism printr-un anunț de mică publicitate. Pârâtul a luat legătura cu cel care vindea autoturismul, s-a deplasat în municipiul B., unde a văzut mașina și a cerut actele de proprietate ale acesteia. Astfel, i s-au prezentat toate actele de proprietate ale mașinii, precum și înscrierea acesteia la organul fiscal, iar, după ce a negociat prețul autoturismului, a convenit să facă vânzarea.
În acest sens, între pârât și numitul G. M. s-a întocmit un contract de vânzare-cumpărare în data de 20.01.2010.
De asemenea, la momentul întocmirii actului de vânzare-cumpărare, pârâtul a văzut inclusiv dovada înregistrării din punct de vedere fiscal a acestui autoturism pe numele vânzătorului, precum și faptul că nu existau datorii la plata bugetului de stat, eliberându-se în acest sens un certificat de atestare fiscală nr._/21.01.2010.
După ce a perfectat vânzarea acestui autoturism, pârâtul a primit actele de proprietate ale acestuia, cheile și s-a deplasat cu el la București, l-a înscris la Serviciul Public Finanțe Publice Locale din cadrul Primăriei sector 6 București la data de 25.01.2010, în acest sens fiind emisă o decizie de impunere de către acest organ fiscal pe numele pârâtului.
După un an de zile, pârâtul a vândut acest autoturism către A. T., iar la aproximativ 6 luni de la această vânzare, a fost sunat de cel căruia i-a vândut autoturismul și care i-a cerut să-i restituie plata făcută, având în vedere că acest autoturism era furat.
Ulterior acestui moment, pârâtul a fost convocat la sediul poliției care efectuează cercetări în legătură cu acest autoturism, a dat declarație, arătând cum s-au derulat lucrurile și a aflat că acest autoturism figurează ca fiind furat din Italia din anul 2009.
Pârâtul a precizat că nu se face vinovat de furtul acestui autoturism și nici de eventualitatea înscrierii lui frauduloase în circulație în România, din actele ce le va prezenta rezultând fară putință de tăgadă faptul că este un cumpărător de bună credință și că nu are nimic de a face cu săvârșirea vreunei infracțiuni în legătură cu acest autoturism.
În susținerea afirmațiilor de mai sus, pârâtul s-a prevalat de dispozițiile art. 1246 și următoarele din Codul civil, 1350 și următoarele din Codul civil, art. 72 Cod de procedură civilă.
Cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru frauda la lege, a arătat ca una dintre condițiile generale de validitate a actului juridic este cauza, care reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat.
Cauza de nulitate invocată trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic, deoarece condițiile de validitate a unui contract se apreciază în funcție de momentul întocmirii acestuia și în raport de dispozițiile legale în vigoare la data nașterii raportului juridic.
Se socotește frauda la lege când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor.
Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”.
per a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil.
Urmează a se constata faptul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre pârât și chematul în garanție nu au existat indicii care să conducă la ideea că bunul tranzacționat era furat.
Totuși, din documente oficiale intervenite pe parcursul derulării relațiilor contractuale dintre chematul în garanție, pârâtul și noul proprietar al autoturismului se poate constata cu ușurință faptul că la acel moment, în mod paradoxal acest autoturism figura ca fiind furat din Italia în cursul anului 2009.
Pe cale de consecință, fie există o pasivitate sau o incapacitate a organelor abilitate să constate furtul unui autoturism la data înmatriculării lui în România, fie este vorba de o acțiune ilicită prin care chematul în garanție a reușit să înmatriculeze acest autoturism în România.
Este cert că în cea din urmă situație pârâtul se află în fața unor aspecte cu iz penal după cum la fel de cert este și faptul că pârâtul este un cumpărător de bună credință.
Buna credință a pârâtului rezidă din faptul că a depus toate diligențele pentru a se asigura că bunul tranzacționat îndeplinește toate condițiile legale pentru a face obiectul unei tranzacții de vânzare-cumpărare, cerințe care de altfel erau obligatorii ca această vânzare-cumpărare să își producă efectele, pârâtul referindu-se la actele de proprietate, la cele de înmatriculare, precum și la cele care atestau înregistrarea fiscală a bunului pe numele vânzătorului.
La momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, pârâtul s-a întemeiat cu bună-credință pe actele de proprietate ale vânzătorului, precum și pe celelalte acte care emanau de la autoritățile publice abilitate și care se bucurau de o prezumție de validitate.
Orice altă interpretare nu poate decât să dea eficiență dispozițiilor art. 1246 Cod civil, iar sancțiunea aplicabilă în cauză nu poate fi decât aceea a nulității absolute.
Cu privire la obligarea chematului în garanție la plata sumei de 18.000 euro, reprezentând contravaloarea autoturismului marca BMW X5, pârâtul a apreciat că această obligație rezultă din principiul retroactivității efectelor nulității, regulă potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.
Așadar, vor fi înlăturate și efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia și momentul anulării efective a actului, în temeiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil, părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.
Acest prim principiu al efectelor nulității este consacrat de art. 1254 alin.3, potrivit căruia:
,,În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art.1639-1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”.
Prin urmare, restituirea sumei pe care pârâtul a achitat-o ca preț al vânzării este o consecință firească a aplicării dispozițiilor legale amintite mai sus.
Pentru toate aceste considerente, pârâtul a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție așa cum a fost formulată.
La data de 28.04.2014, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
Reclamantul a solicitat a se avea în vedere faptul că întâmpinarea formulată de pârât este netemeinică și nelegală, prin aceasta pârâtul încercând să se sustragă de la obligațiile pe care le are atât din punct de vedere legal, cât și moral.
Din cuprinsul motivării în fapt a acțiunii rezultă că reclamantul a invocat pierderea dreptului de proprietate asupra autoturismului cumpărat ca urmare a unei tulburări de drept din partea unui terț, respectiv fostul proprietar, care a reclamat furtul acestui bun.
Garanția contra evicțiunii operează de drept în sarcina vânzătorului, indiferent de buna sau reaua credință a acestuia, reclamantul solicitând obligarea pârâtului la restituirea către reclamantul cumpărător a prețului vânzării (17.000 euro) având în vedere că în cauză sunt îndeplinite condițiile evicțiunii prevăzute de lege, respectiv: a) este vorba de o tulburare de drept, terțul invocând dreptul său de proprietate asupra bunului; b) cauza evicțiunii este anterioară vânzării; c) reclamantul cumpărător nu a cunoscut și nu i-a fost adusă la cunoștință cauza evicțiunii; d) părțile nu au convenit limitarea garanției pentru evicțiune.
La data de 24.10.2014, chematul în garanție G. M. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, precum și a cererii de chemare în garanție ca neîntemeiate.
În esență, prin acțiunea introductivă s-a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. I. și M. B. Services SRL să se dispună în temeiul art. 998, 999, 1361-1371 Cod civil rezoluția unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10.01.2011 pentru un vehicul folosit, să se dispună obligarea pârâților la restituirea unei sume de 17.000 euro, precum și la daune compensatorii în valoare de 5000 euro.
S-a invocat împrejurarea că autoturismul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare a fost declarat furat. Cu toate acestea, s-a arătat că autoritățile au lăsat autoturismul în custodia reclamantului.
Pârâtul A. I. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, dar și cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu chematul în garanție la data de 20.01.2010, pentru frauda la lege, precum și obligarea acestuia la plata unei sume de 18.000 euro, reprezentând contravaloarea autoturismului.
Cererea de chemare în judecată, precum și cererea de chemare în garanție sunt neîntemeiate, avându-se în vedere următoarele considerente:
Chematul în garanție a achiziționat autoturismul ce face obiectul cererii introductive printr-un anunț de mică publicitate, contactând în acest sens o persoană din București, care s-a prezentat ca fiind reprezentantul M. B. Services SRL. Acesta i-a prezentat autoturismul și actele respectivului autoturism ce era înmatriculat pe numele societății, i-a întocmit o factură, după care a achitat prețul negociat.
Nu a mai înmatriculat autoturismul pe numele său întrucât, din motive personale (familia acestuia a avut nevoie de bani pentru unele lucrări urgente ce au fost efectuate la casa părinților), a fost nevoit să vândă acel autoturism pârâtului A. I..
La încheierea tranzacției, chematul în garanție a fost însoțit de tatăl său, care a verificat la rândul lui documentele autoturismului, astfel încât nu a avut nici o suspiciune că ar exista nereguli în privința acestor documente.
Autoturismul era înregistrat din punct de vedere fiscal, era verificat de Registrul Auto Român și avea numere de înmatriculare definitive, ceea ce presupunea și o verificare din partea organelor care țin evidența înmatriculărilor de autovehicule, ceea ce l-a convins că nu există nici o neregulă în privința actelor prin care respectivul autoturism a fost dobândit de proprietarii anteriori.
Aceeași convingere a avut-o și la data la care a vândut, la rândul său, autoturismul.
În concluzie, nu există nici un motiv pentru care să se rețină reaua sa credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru care prin cererea de chemare în garanție s-a solicitat să se constate nulitatea absolută.
Acțiunea introductivă este întemeiată pe prevederile legale referitoare la răspunderea delictuală (art. 998-999 Cod civil), precum și pe unele dispoziții referitoare la obligațiile cumpărătorului (art. 1361-1371 Cod civil). Întemeindu-se pe aceste prevederi legale, reclamantul a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare.
Așa cum s-a arătat și în întâmpinarea formulată de pârâtul A. I., nu sunt întrunite condițiile rezoluțiunii contractului de vânzare cumpărare ce face obiectul prezentului litigiu.
De asemenea, avându-se în vedere raportarea la prevederile art. 998, 999 Cod civil, urmează a se observa că, în speță, nu sunt întrunite nici condițiile răspunderii civile delictuale.
Din economia dosarului nu poate fi identificata nici fapta ilicită, nici prejudiciul și cu atât mai puțin raportul de cauzalitate dintre aceste elemente sau vinovăția vreuneia dintre părți.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, chematul în garanție a invocat excepția de netimbrare a acestei cereri. Se impune ca o asemenea cerere să fie timbrată conform prevederilor OUG nr.80/2013, iar, în caz contrar, soluția este de anulare a cererii de chemare în garanție.
Pe fond, urmează a se observa că cererea de chemare în garanție este întemeiată pe dispozițiile art. 1246 și urm., respectiv art. 1350 și urm. Cod civil.
Au fost invocate condițiile generale de validitate ale actului juridic cu referire la cauză, dar și instituția fraudării legii.
Frauda la lege presupune folosirea anumitor dispoziții legale la încheierea unui act juridic în scopul de a încălca alte dispoziții legale imperative. Se poate reține o fraudă la lege atunci când unele norme legale nu sunt folosite în scopul în care au fost edictate ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și spiritul lor.
Din starea de fapt expusă în această cauză nu se poate desprinde împrejurarea că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, chematul în garanție a urmărit vreun scop prohibit de lege sau contrar ordinii publice sau că ar fi cunoscut că bunul ce a făcut obiectul vânzării cumpărării nu poate fi înstrăinat.
Dimpotrivă, este evident că toate părțile au manifestat bună credință la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare și că intenția acestora nu a fost de a frauda dispozițiile legale imperative.
Așa cum rezultă atât din susținerile reclamantului, cât și din susținerile pârâtului, autoturismul a fost folosit o lungă perioadă de timp fără nici un fel de probleme, chiar dacă a fost oprit și verificat de organele abilitate să efectueze control în trafic. De altfel, din susținerile reclamantului rezultă că autoturismul este folosit și în prezent de acesta.
Din documentele ce i-au fost comunicate nu rezultă că reclamantul ar fi pierdut posesia sau dreptul de proprietate asupra autoturismului.
Așa cum rezultă și din poziția pârâtului, un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”, al cărui temei legal îl constituie art. 966 din Cod civil.
Per a contrario însă, în măsura în care ambele părți au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil.
Chematul în garanție a considerat că nici prejudiciul nu poate avea valoarea invocată de reclamant sau de pârât întrucât, așa cum reiese din actele de la dosar, aceștia s-au folosit, iar reclamantul se folosește în continuare de autoturism. Autoturismul a fost folosit în mod continuu timp de aproape 5 ani de la data la care chematul în garanție l-a înstrăinat.
În drept, chematul în garanție a invocat dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.
Prin incheierea de la termenul din data de 23.10.2014, instanța a admis excepția lipsi capacitatii procesuale de folosinta a paratei M. B. Services SRL și a incuviintat în principiu cererea de chemare în garantie a lui G. M..
La termenul din data de 13.11.2014, reclamantul a depus la dosar o precizare la acțiune cu privire la temeiul de drept al acțiunii ca fiind dispozițiile art.1313, art.1336, art.1337 și art.1341 și urm. Cod civil, care reglementează obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, în baza art.204 alin.1 Cod procedura civila, instanța apreciind cererea ca fiind tardiva.
La termenul de judecată din data de 13.11.2014, reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de chematul în garanție G. M. prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
De asemenea, reclamantul a solicitat a se avea în vedere că întâmpinarea formulată de chematul în garanție este netemeinică și nelegală.
Din cuprinsul motivării în fapt a acțiunii rezultă că reclamantul a invocat pierderea dreptului de proprietate asupra autoturismului cumpărat, ca urmare a unei tulburări de drept din partea unui terț, respectiv fostul proprietar care a reclamat furtul acestui bun.
Potrivit Codului civil și doctrinei, evicțiunea constă în pierderea posesiei sau a proprietății lucrului rezultând din valorificarea de către terț a unui drept asupra lucrului, drept care exclude pe al cumpărătorului.
În cauza de față, s-a constatat că autoturismul a fost declarat furat de către adevăratul proprietar (terț). D. urmare, autoturismul a fost lăsat în custodia reclamantului până la definitivarea cercetărilor însă, nu i s-a dat posibilitatea să dispună de bunul său după bunul plac, așa cum face un proprietar cu drepturi depline.
Prin urmare, reclamantul se află în prezența unei tulburări din partea unui terț și reprezintă o tulburare de drept.
Fiind vorba de o evicțiune, art.1341 Cod civil prevede că reclamantul, în calitate de cumpărător, are dreptul de a solicita de la vânzător restituirea prețului autovehiculului.
Părțile au administrat proba cu inscrisuri, proba cu interogatoriile reclamantului, pârâtului și chematului în garanție, iar paratul a administrat și proba testimoniala, la termenul de judecată din data de 19.02.2015, fiind audiat martorul Zendah Akram, declarația acestuia fiind consemnată și atașată la dosar.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 10.01.2011, intre reclamant, în calitate de cumparator, și parat, în calitate de vânzător, s-a încheiat contractul de vanzare-cumparare pentru un vehicul folosit având ca obiect autovehiculul marca BMW X5, ._, pentru prețul de_ de euro.
Astfel cum rezulta din coroborarea cartii de identitate a vehiculului aflata la fila 19 dosar cu inscrisurile aflate la filele 49-52 dosar și răspunsurile la interogatoriu ale chematului în garantie, paratul dobandise dreptul de proprietate de la chematul în garantie, care l-a instrainat către acesta la 6 zile după cumpararea de la M. B. Services SRL.
La data de 28.06.2011, în punctul de trecere a frontierei Cenad pe sensul de ieșire din Romania, reclamantul este oprit, iar la control se descopera ca autoturismul era declarat furat din Italia din data de 23.02.2009.
Ca urmare, la sectorul Poliției de Frontiera Sannicolau M. se constituie dosarul penal nr.757/P/2011 pentru savarsirea infractiunii de furt și furt calificat prevazute de art.208 alin.1 și art.209 Cod penal, iar prin procesul-verbal de custodie din data de 28.06.2011, în conformitae cu disp. art.109 Cod procedura penala, autoturismul este lăsat în custodia reclamantului.
Deși instanța a apreciat cererea reclamantului de indicare a temeiului de drept ca fiind tardiva, instanța va analiza cererea acestuia din perspectiva considerentelor invocate în răspunsul la intampinare, prin care a invocat drept temei al cererii sale garantia vanzatorului contra evictiunii.
În conformitate cu disp. art.1337 Cod civil, aplicabile contractului încheiat de reclamant cu paratul având în vedere data incheierii acestuia, vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumparator de evictiunea totala sau partiala a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la incheierea contractului.
Întrucât reclamantul invoca tulburarea provenita din fapta unui tert, aceasta exista dacă sunt indeplinite urmatoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evictiunii să fie anterioara vanzarii și sa nu fi fost cunoscuta de cumparator, precum și sa existe o acțiune în justiție din partea tertului împotriva cumparatorului.
Deși primele trei condiții sunt indeplinite în speta, exista indicii ca autoturismul este proprietatea unui terte persoane, acesta fiind furat din Italia și trecând prin vanzari succesive în Romania, aspecte petrecute anterior dobandirii de către reclamant și necunoscute de acesta, instanța apreciaza ca existența dosarului penal constituie o simpla temere a reclamantului, iar nu un caz de evictiune consacrat printr-un act al autorității.
Astfel, cu privire la autoturism autoritățile au luat o măsura provizorie, de indisponibilizare temporara, acesta aflandu-se însă în posesia reclamantului, care îl poate utiliza, dar prerogativele dreptului sau sunt restranse, neputând sa și dispuna de bun.
În aceste condiții, instanța apreciaza ca nu poate lua naștere garantia pentru evictiune, pentru ca paratul, în calitate de vânzător, să-l apere pe cumparator și, cu atât mai mult, nu poate lua naștere obligatia de a raspundere a paratului pentru pagubele suferite de reclamant.
Atât timp cât evictiunea nu s-a produs încă, nici paratul nu poate fi obligat să-l despagubeasca pe reclamant.
Astfel fiind, instanța apreciaza cererea principala ca neintemeiata, urmând sa o respinga ca atare, iar ca o consecinta a solutiei acordate cererii principale, va respinge cererea de chemare în garantie ca rămasă fără obiect.
În conformitate cu prevederile art.453 Cod procedura civila, instanța va obliga reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către parat, constand în taxa judiciara de timbru achitata pentru formularea cererii de chemare în garantie, promovarea de către parat a acestei cereri fiind determinata exclusiv de demersul juridic al reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea principală formulată de reclamantul A. T., domiciliat în Timișoara, .. 14, etaj 1, apartament 7, în contradictoriu cu pârâtul A. I., domiciliat în București, .. 147K, apartament 10, sector 6, cu domiciliul ales la Cabinet de avocat A. S., în București, ..10, ., etaj 5, apartament 49, sector 3, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematului în garanție G. M., domiciliat în B., ., ., apartament 14, județul B., ca rămasă fără obiect.
Obligă reclamantul la 2715,13 lei, cheltuieli de judecată, către pârât.
Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 05.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1510/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 1851/2015. Judecătoria... → |
|---|
