Contestaţie la executare. Sentința nr. 6574/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6574/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 10-09-2015 în dosarul nr. 6574/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI
SECTIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 6574
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 10.09.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: A. G.
GREFIER: A. J.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect contestație la executare, privind pe contestatorii P. A. și P. I. în contradictoriu cu intimata B. C. R. SA (B.C.R).
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare, s-au prezentat contestatoarea P. A. personal și asistată de avocat și contestatorul P. I., prin avocat, și intimata, prin avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Intimata, prin avocat, învederează instanței că excepțiile invocate nu au fost discutate în dosarul_/303/2015, ci numai în dosarul nr._ .
Instanța pune în vedere intimatei că prin încheierea din data de 09.07.2015 cauzele au fost reunite, fiind admisă excepția litispendenței, astfel încât excepțiile invocate în dosarul nr._/303/2015 sunt aceleași cu excepțiile din cauza de față, iar instanța s-a pronunțat asupra lor prin încheierea din data de 09.07.2015, și a prorogat pronunțarea asupra excepției tardivității în ceea ce privește încheierea de încuviințare a executării silite, și asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea executării silite.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul pentru propunerea de probe.
Contestatorii, prin avocat, solicită suspendarea executării silite având în vedere existența procesului penal.
La interpelarea instanței, cu privire la obiectul cererii de suspendare, respectiv, dacă el privește suspendarea cauzei sau suspendarea executării silite, contestatorii, prin avocat, solicită suspendarea executării silite, întrucât pe rolul Parchetului există un dosar penal, în acest sens depune înscrisuri și adaugă faptul că există o dovadă de la cartea funciară în sensul înscrierii locuinței de familie în favoarea contestatorilor, la această adresă. Solicită suspendarea temporară până la finalizarea dosarului penal.
Instanța pune în vedere contestatorilor, prin avocat, să indice temeiul de drept pe care își întemeiază cererea de suspendare.
La interpelarea instanței, contestatorii, prin avocat, solicită lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a indica temeiul de drept.
Avocatul intimatei solicită instanței să nu reia cauza în lipsa sa, având în vedere că mai are și alte cauze, la alte completuri ale acestei instanțe.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, s-au prezentat contestatoarea P. A. personal și asistată de avocat și contestatorul P. I., prin avocat, și intimata, prin avocat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța procedează la identificarea contestatoarei P. A., CNP_.
Contestatorii, prin avocat, arată că nu au identificat temeiul cererii de suspendare conform vechiului Cod de Procedură Civilă. .
Instanța pune în vedere contestatorilor să indice dacă solicită suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 sau a art. 403 alin. 1 Cod de Procedură Civilă.
Contestatorii, prin avocat, arată că au solicitat suspendarea executării silite pe acest din urmă temei, însă cererea a fost respinsă întrucât nu a fost depusă cauțiunea.
Contestatorii, prin avocat, solicită suspendarea executării silite în temeiul art. 403 Cod de Procedură Civilă.
Intimata, prin avocat, solicită instanței să pună în vedere contestatorilor să indice motivele de fapt și de drept față de prima cerere.
Contestatorii, prin avocat, arată că este vorba despre un pericol grav, și anume, se va desfășura o licitație, iar familia poate rămâne fără locuință. Contestatorii nu au avut suma de 13 000 lei pentru a achita cauțiunea, au înscris în cartea funciară acest imobil ca fiind locuință de familie. În acest moment se desfășoară cercetări în cadrul unui dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri.
Instanța arată că, în ceea ce privește cererea de suspendare până la soluționarea contestației la executare s-a invocat excepția inadmisibilității pentru neplata cauțiunii.
La interpelarea instanței, contestatorii, prin avocat, arată că nu au achitat cauțiunea, iar cererea de reexaminare a fost respinsă.
Instanța respinge cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatori la acest termen de judecată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 403 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, în condițiile în care, pe de o parte, se solicită suspendarea executării silite, nu până la soluționarea contestației la executare, ci până la soluționarea unui dosar penal, și pe de altă parte, nu s-a făcut dovada achitării cauțiunii. Dacă temeiul de drept al cererii de suspendare l-ar constitui art. 244 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, instanța constată că nici aceste condiții nu sunt îndeplinite, dat fiind faptul că acest text de lege se referă la suspendarea judecății cauzei, și nu a executării silite, după cum solicită contestatorii.
Instanța pune în discuție excepția inadmisibilității cererii privind suspendarea executării silite.
Contestatorii, prin avocat, solicită admiterea acestei cereri.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea cererii, întrucât nu a fost achitată cauțiunea.
Instanța, constatând că nu s-a depus cauțiunea prevăzută de art. 403 alin. 1 din Cod de Procedură Civilă, respinge cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța acordă cuvântul pentru propunerea de probe.
Contestatorii, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, expertiza contabilă.
Intimata, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul contestatorilor, în dovedirea caracterului negociat, și arată că se opune încuviințării probei cu expertiza contabilă.
Contestatorii, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu interogatoriul intimatei.
Intimata, prin avocat, se opune încuviințării acestei probe, învederând instanței că interogatoriul trebuia depus până la acest termen de judecată, iar contestatorii sunt decăzuți din probă.
Instanța pune în vedere intimatei să indice temeiul de drept pe care își întemeiază aceste susțineri.
Intimata, prin avocat, arată că nu există un asemenea temei de drept.
Instanța, constatând că proba cu înscrisuri solicitată de părți este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, în temeiul art. 167 Cod Procedură Civilă, o încuviințează.
În ceea ce privește proba cu expertiza contabilă solicitată de contestatori și proba cu interogatoriu solicitată atât de către contestatori cât și de către intimata, instanța consideră că aceste probe nu sunt utile soluționării cauzei față de excepțiile care au fost admise prin încheierea de ședință de la termenul anterior, motiv pentru care respinge aceste probe.
Instanța acordă cuvântul asupra cererii executorului judecătoresc de acordare a cheltuielilor ocazionate de comunicarea dosarului de executare.
Contestatorii, prin avocat, arată că aceste cheltuieli cad în sarcina contestatorului, și urmează să fie achitată.
Intimata, prin avocat, arată că titularii acțiunii au obligația de a achita aceste sume.
Contestatoarea, personal, arată că dosarul penal are la bază semnături false, și că a solicitat să se amâne licitația până se termină procesul penal.
Instanța, din oficiu, pune în discuție părților excepția inadmisibilității contestației formulată împotriva încheierii de încuviințare a executării silite.
Contestatorii, prin avocat, solicită respingerea acestei excepții.
Intimata, prin avocat, solicită admiterea excepției.
Nemaifiind alte probe de administrat, instanța acordă cuvântul asupra excepției tardivității invocată în ceea ce privește încheierea de încuviințare a executării silite, și asupra fondului cauzei.
Contestatorii, prin avocat, solicită respingerea excepției tardivității, și admiterea acțiunii, anularea executării silite. Solicită instanței să constate caracterul abuziv și eliminarea clauzelor abuzive, restituirea sumelor plătite cu acest titlu. Solicită eliminarea clauzei de la art. 7 din contract și a restituirii sumei percepută, a clauzelor cuprinse la art. 6.1-6.4, cu privire la cuantumul dobânzii. Solicită anularea executării silite acestor clauze abuzive având în vedere că respectiva creanță nu a avut un caracter cert, întrucât executarea silită s-a încuviințat pe un cuantum eronat.
Solicită micșorarea onorariului executorului judecătoresc, și cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea contestației la executare, admiterea excepției tardivității în ceea ce privește contestația la executare. Pe fondul cauzei, învederează instanței că nu există un motiv pentru care să se rețină nelegalitatea sau netemeinicia actelor de executare. Prețul contractului este exclus de la analizarea caracterului abuziv al unei clauze, dezechilibrul economic nu este dovedit, iar dobânda este prețul împrumutului. Comisionul de gestiune și de acordare sunt legale, și reprezintă operațiuni ale băncii.
Suma a fost pusă în executare silită ca urmare a existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, creanța fiind declarată scadentă anticipat pentru neplata obligațiilor. Depune note scrise și solicită cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 18.06.2015 contestatorii P. A. și P. I., în contradictoriu cu intimata BCR S.A., au formulat contestație la executare privind dosarul execuțional nr. 3170/2012 aflat pe rolul Biroului Executorilor Judecătorești Asociați D. G., L. G. și M. P., contestând titlul executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, reprezentat de contractul de credit nr. 35/_/24.11.2008, contractul de fidejusiune nr. 35/_/24,11.2008, încheiate între BCR S.A. si contestatori în calitate de garanți fidejusori; solicitând anularea executării silite în întregul ei, sau parțial prin admiterea capătului de cerere referitor la îndreptarea titlului executoriu urmare a scăderii din acesta a sumelor de bani încasate în baza unor clauze abuzive si anularea actelor de executare reprezentate de încheierea de încuviințare a executării silite, publicație de vânzare imobiliara emisa în data de 29.08.2014, proces-verbal de licitație nr. 3170/2012 din data de 02.10.2014, proces-verbal de licitație nr. 3170/2012 din data de 04.12.2014, publicație de vânzare imobiliara din data de 22.05.2015, înștiințare de plată din data de 31.01.2013, proces-verbal din data de 31.01.2013 privind stabilirea cheltuielilor de executare silita de către executorul judecătoresc; lămurirea întinderii si aplicării titlului executoriu, sens în care a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 7.1. din Contractul de credit nr. 35/_/24.11.2008, cu privire la perceperea unui comision de gestiune de 1,5% aplicat la soldul creditului, la începutul perioadei (echivalând practic cu un comision de acordare a creditului), să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract si întrucât se impune restituirea sumei achitata cu acest titlu, anularea acestei sume din actele de executare; să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale menționata în art.7.1.din contractul de credit nr. 35/_/24.11.2008, cu privire la perceperea unui comision de administrare lunar de 0,09% aplicat la soldul creditului, sa se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract; stabilirea sumei exacte percepute cu titlu de comision de administrare a creditului restant conform expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauza pendinte și anularea acestei sume din actele de executare; să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale menționate în art. 6.1, 6.2., 6.3. 6.4. din contractul de credit nr. 35/_/24.11.2008, cu privire la cuantumul dobânzii de 19% pe an, cu privire la dobânda variabila, cu privire la revizuirea ratei dobânzii, să se dispună eliminarea acestor clauze abuzive din contract, si întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situația în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauza pendinte, va rezulta o diferența între dobânda curenta stabilită la data încheierii contractului de credit si dobânda perceputa de bancă potrivit acestor clauze contractuale abuzive, anularea acestei sume din actele de executare; în privința sumelor ce urmează a fi restituite sau anulate din actele de executare, au solicitat obligarea intimatei la plata dobânzii legale, calculată pentru aceste sume de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului, micșorarea onorariului executorului judecătoresc; suspendarea executării silite în dosarul execuțional contestat; anularea încheierii prin care s-a admis încuviințarea executării silite de către judecătoria competentă, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata efectuate cu acest proces, în raport de dispozițiile art. 274 alin. 2 si 3 Cod procedura civila.
În motivarea cererii, contestatorii au precizat că cel mai important aspect precizat în expunerea de motive a OUG nr. 50/2010 se regăsește chiar în prevederile Consiliului Uniunii Europene care au dat o Directiva în anul 2008 respectiv Directiva nr. 2008/48/CE prin care si Romania era obligata ca în termenul stabilit prin directiva amintită să transpună aceste îndrumări în legislația internă. Directiva este un act normativ cu forță obligatorie pentru statul membru căruia îi este adresată numai în ce privește rezultatul de atins, lăsându-se autorităților naționale din statul respectiv competența alegerii formelor si metodelor de aplicare a ei. În fiecare directivă sunt prevăzute termene-limită pentru introducerea la nivel național a legislației necesare pentru atingerea obiectivelor. Daca aceste termene sunt depășite, directiva va avea oricum efect (indirect) asupra legislației naționale, dar, dacă textul este destul de clar astfel încât să poată avea aplicabilitate directă (lucru decis de Curtea Europeana de Justiție), efectele sale vor fi directe, în mod similar cu regulamentele. Cetățenii UE pot invoca în instanța neimplementarea de către state a unor directive, dar în general nu pot invoca neimplementarea acestora într-un proces împotriva altei persoane. Pentru acest ultim caz există însă excepții pe baza unui principiu de drept comunitar numit efect incidental, ce permite invocarea ca factor incident a neimplementării de către state a directivelor chiar și într-un proces împotriva unei alte persoane. Directiva este un act individual.
Această caracteristică, adevărată din punct de vedere juridic, trebuie nuanțată în practică. Majoritatea directivelor sunt de fapt adresate ansamblului statelor membre, având ca scop implementarea uniformă și simultană a legislației în statele membre, astfel că directiva apare ca un instrument de legislație indirectă. Se înțelege, atunci, de ce judecătorul nu a ezitat sa califice directiva ca fiind un „act cu aplicabilitate generala”. Aceasta constatare pune în evidenta un prim factor de apropiere între directiva si regulament, care, în practica, si nu în drept, au foarte des aceeași aplicabilitate generala, daca analizam efectele concrete ale actului dincolo de formalismul juridic. Directiva nu este dotata - spre deosebire de regulament - decât cu o forța normativa limitata. Obligația pe care ea o creează în sarcina statelor membre nu poarta de fapt decât asupra „rezultatului de atins” si lasă acestora „competenta în ceea ce privește forma st mijloacele".
În ceea ce privește transpunerea directivei, aceasta presupune adoptarea de către autoritățile naționale competente, în termenul prevăzut de către instituțiile comunitare, a masurilor necesare pentru aplicarea în ordinea juridică internă a normelor conținute de directivă. Trebuie precizat faptul că aceste masuri naționale nu vizează „introducerea” directivei în dreptul intern așa cum este aceasta înțeleasă în teoria dualistă. În cadrul dreptului comunitar există chiar interdicția oricărui procedeu de tip dualist. Transpunerea directivei constă numai în a pune în practică acest act prin masuri de ordin intern, procedeul fiind similar situației în care se adopta hotărâri de guvern în vederea aplicării unei legi sau ordonanțe. Statele au anumite obligații si anterior expirării termenului de transpunere ele trebuie să se abțină, până la acest moment, „de a lua masuri de natură a compromite grav" rezultatul urmărit de directivă, iar aprecierea unor astfel de cazuri este lăsată la latitudinea judecătorului național. O transpunere incorectă a directivei constituie o încălcare a obligațiilor comunitare și este de natură să angajeze răspunderea statului în fața C.J.C.E. Totodată, statele trebuie să notifice Comisiei Europene masurile naționale de transpunere, absenta ori întârzierea notificării având aceleași urmări pe planul răspunderii statale. De asemenea, exista condiția ca măsura internă să fie adoptată într-un anumit termen, determinat de instituția comunitară care a emis directiva. Ca regula, termenul este menționat în chiar conținutul directivei. Acest termen are un caracter imperativ. Autoritățile naționale nu se pot prevala de durata prea redusă a acestui termen pentru a nu transpune directiva. O transpunere târzie a directivei constituie o încălcare a obligațiilor comunitare si duce la angajarea răspunderii statului.
De asemenea, Directiva 93/13/CEE prin care se prevedeau formele clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii și la nivel de Uniune Europeană toate contractele de credit aveau stipulat modul de calcul atât al dobânzilor dar si faptul ca dobânda se calculează exclusiv după Indici de referința CLARI si Marje FIXE prestabilite. Indicii de referința datează din 1987 motiv pentru care, modul de calcul al dobânzii se știe de o perioada foarte mare de timp. Problema în fond este modul de interpretare a băncilor din Romania a clienților pe care ii are si de jonglare cu clauzele ținând cont de nivelul relativ scăzut de informație individuala/cap de locuitor în Romania.
Prin urmare, faptul ca România este membră a Uniunii Europene cu data de 01.01.2007 iar aceste directive europene i se aplică deopotrivă, ba chiar fiind obligată să respecte aceste directive europene, mai ales că sunt și ar fi fost în interesul public majoritar si nu minoritar.
În ceea ce privește anularea actelor de executare silita, întrucât se poate observa că în dosarul de executare nr. 3170/2012 sunt nenumărate nereguli, în virtutea rolului activ al instanței, contestatorii au solicitat efectuarea unei adrese către executor, pentru ca acesta să depună la dosarul cauzei, dosarul de executare din care pot reieși si alte neregularități ale executării silite.
Un alt motiv pentru care a înțeles sa conteste actele de executare îl constituie solicitarea contestatorilor de îndreptare, lămurire a titlului.
Referitor la actele de executare a căror anulare se cere, contestatorii au solicitat admiterea excepția nulității absolute a executării silite din dosarul contestat mai sus, prin prisma art. 379 Cod procedura civila titlul nefiind cert, lipsindu-i o asemenea calitate.
Indiferent dacă actele în sine de executare silită au fost efectuate fără încălcarea normei de drept, consideră că se impune o constatare a nulității relative cel puțin, prejudiciul reieșind din însăși situația de fapt, nefiind necesară nicio altă formalitate de confirmare a prejudiciului si pe cale de consecința se impune anularea executării. În concluzie, dacă sumele pentru care sunt executați nu sunt cele reale si executarea capătă o formă nelegală, duce la anularea de îndată a întregii executări.
Potrivit dispozițiilor art. 379 alin. (3) din Vechiul cod de procedura civila, creanța certa este aceea a cărei existenta rezultă din însăși actul de creanța sau si din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dansul în ceea ce privește certitudinea creanței, prin analizarea motivelor de mai sus, contestatorii apreciază că acest titlu nu este cert, fiind vorba despre sume mult mai mici decât cele trecute în prezenta secțiune, asupra cărora solicită restituirea.
Potrivit dispozițiilor art. 379 alin. (3) din Noul cod de procedura civila, creanța este lichida atunci când câtimea ei este determinata prin însuși actul de creanța sau când este determinabila cu ajutorul actului de creanța sau si a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dansul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanța, chiar daca pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebita socoteala. Astfel, având în vedere faptul că în prezenta cauză nu poate vorbi despre un obiect al contractului determinat în sensul legii, este necesar ca titlul executoriu reprezentat de contractul de împrumut de consum să respecte condiția impusă de alin. (3) și anume, ca titlul executoriu să conțină elemente suficiente care să permită calculul creanței.
În ceea de privește caracterul exigibil al creanței, creanța este exigibila dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. .
În vederea dovedirii faptului ca în prezenta pricina, creanța împotriva căreia a fost demarata procedura de executare silita nu îndeplinește condițiile de la art. 379 alin. (1) Cod procedura civila, invocă următoarele aspecte:
În primul rând, se impune anularea executării silite ca o consecința a constatării nulității clauzei contractuale în temeiul căreia banca percepe comisioanele mai sus enumerate, dobânda percepută, având în vedere argumentele ce urmează a fi arătate în continuare.
Apreciază ca se impune anularea executării silite ca o consecința a constatării nulității clauzelor în temeiul cărora banca percepe comision de gestiune credit, dobânda variabila.
Eliminarea comisioanelor atacate impune reașezarea retroactiva a obligațiilor reciproce ale părților.
Repunerea părților în situația anterioară presupune nu numai restituirea sumelor plătite de contestatori, dar si desființarea tuturor efectelor pe care scadenta acestora le-a avut asupra calculelor băncii.
Conform prevederilor art. 95 alin. (1) din OUG nr. 50/2010, “Pentru contractele aflate în mm de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în rigoare a prezentei ordonanțe de urgentă, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgentă
Contestatorii au precizat faptul că în situația în care plata acestor comisioane constituie o obligație, aceasta este vădit disproporționată și în defavoarea debitoarei în raport cu obligațiile asumate de ambele părți.
Contractul de credit este în fapt un contract standard, preformulat, fără să fi avut posibilitatea la data încheierii de a negocia vreo clauză, la o data anterioara, având același conținut.
Prin modul în care a fost redactat și a fost pus în aplicare acest tip de contract, s-a urmărit prejudicierea, cu știință, din partea băncii a debitorilor în calitate de clienți.
Analizând condițiile din contractul de credit, rezultă ca banca nu își asuma niciun fel de obligații fata de împrumutați, rezultând astfel un dezechilibru evident între părți.
Clauzele referitoare la comisioanele abuzive sunt cuprinse într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat Totodată, acestea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Din aceste motive, precum si pentru argumentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contract.
Aceste comisioane, calculate si percepute lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobânda, mărind artificial costul efectiv al creditului si, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite fata de celelalte banei. Aceste comisioane nu reprezintă altceva decât o dobânda mascată care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale contestatorilor contestatori, aducând atingere si mediului concurențial al intimatei, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobânzii echivalează cu un dol.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul ca acest calcul nu este făcut la soldul rămas de achitat ci se calculează la valoarea inițială a creditului.
Concluzionând, contestatorii au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul lunar de administrare, comisionul de gestiune perceput la începutul perioadei, dobânda variabila, revizuirea dobânzii.
Ca urmare a constatării abuzive a acestor clauze contractuale, contestatorii au solicitat să se dispună eliminarea acestora din contract si întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situația în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauza pendinte, va rezulta o diferența între dobânda curenta stabilită la data încheierii contractului si dobânda perceputa de intimata potrivit acestor clauze contractuale abuzive, anularea acestei sume din actele de executare.
Sistemul de drept din România reglementează trei modalități prin care clauzele contractuale încheiate între un profesionist si un consumator pot fi invalidate: clauzele sunt interzise în mod expres de lege, clauzele sunt prezumate absolut a fi abuzive și clauzele sunt prezumate relativ a fi abuzive, daca îndeplinesc condițiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În plus, clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor, conțin o condiție pur potestativa pentru banca în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect si transparent cuantumul dobânzii. Potrivit dispozițiilor legale „obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea aceluia care se obliga.”
De asemenea, alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poarta asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de către BNR, libertatea de voință a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este si ea controlată de banca, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indica clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
B. ar trebui să facă dovada ca s-a negociat natura clauzei si nu doar ca diferă conținutul acesteia (cifrele) de la consumator la consumator. Aceasta adaptare este făcuta tot de banca, nu se poate prezuma că se datorează negocierii.
Negocierea trebuie dovedita de banca. B. trebuie să facă dovada ca a explicat consumatorului clauzele contractului si că acesta, înțelegând despre ce este vorba, a acceptat să semneze pentru o astfel de clauza, în cunoștința de cauza. Or, evident, banca nu poate dovedi așa ceva întrucât nu a existat o astfel de negociere.
Negocierea este diferita față de respectarea obligației de informare. Pentru a putea fi probata negocierea este necesara existenta unor acte emanate de la contestatori și de la bancă, care să ateste, anterior încheierii contractului, existența unui schimb de oferte si contraoferte. În lipsa acestor documente, nu este posibilă răsturnarea prezumției de negociere.
Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuala convenita sau pe lângă dobânda legala, având o cauza nelicita, în raport de dispozițiile Codului civil, contravine prevederilor legale.
În privința sumelor ce urmează a fi restituite sau anulate din actele de executare, ca urmare a constatării abuzive a clauzelor contractuale susmenționate, contestatorii au solicitat obligarea intimatei la plata dobânzii legale, calculată asupra fiecărei sume datorate de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului.
Este de notorietate faptul că, tot mai multe instanțe atât din capitală cât si din teritoriu au primit cererile reclamanților, prin admiterea lor în totalitate, văzând contractele abuzive si nelegale încheiate cu consumatorii de către intimate. În virtutea principiului echitabilității si corectitudinii instituite de legiuitor prin codul civil, consideră ca intimata se face vinovata de prejudiciul creat prin perceperea unor costuri mai mari ale creditului împrumutaților, fapt pentru care operează răspunderea civila delictuala si în consecința dobânzile legale în materie reglementate de ordonanța 13/2011 modificata.
Contestatorii au solicitat micșorarea onorariului executorului judecătoresc în raport de munca prestată si mai ales pentru încălcarea dispozițiilor Ordinului Mj. privind stabilirea onorariilor minimale si maximale ale B..
Este adevărat că dispozițiile art. 274 alin. 3 din Vechiul Cod de Procedura Civila se refera la reducerea onorariilor încasate de către avocați, însă prin extrapolare, si executorul judecătoresc face parte tot din sistemul juridic privat, în sensul ca acesta desfășoară la fel ca si avocatul o activitate independenta, lucru ce face ca si acesta sa fie supus dispozițiilor de reducțiune a onorariilor atunci când nu se aplică ordinul ministrului privind aprobarea onorariilor minimale si maximale ale executorilor. Acest onorariu în prezent nu este în concordanta cu dispozițiile Legii 188/2000 si O.M 2550/C/2006, în fapt TVA-ul nu poate fi suportat de către debitor.
Contestatorii au solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabila a prezentei contestații, pentru următoarele considerente:
În baza dispozițiilor art. 718 alin. 2 Cod Procedura civila, contestatorii au solicitat stabilirea cauțiunii pentru suspendarea executării silite.
Aceasta executare a început în temeiul unui titlu executoriu ce parțial se va compensa iar în această situație au ajuns exclusiv din vina creditorului, care a înțeles sa facă un abuz de drept, și să majoreze costul datoriei după bunul plac, ori o continuare a executării ar apărea ca abuzivă dat fiind faptul că și creditorul urmează să fie transformat în debitor, instituția întoarcerii executării nu s-ar justifica în acest moment din prisma faptului că nu au face altceva decât să greveze instanțele cu noi cereri inutile, când aceasta situație poate fi rezolvata prin contestația la executare. În raport de aceste considerente, contestatorii au solicitat suspendarea executării mobiliare prin poprire.
Urgența și temeinicia solicitării de suspendare în condițiile stabilite de art. 718 Cod procedura civila sunt justificate de următoarele aspecte:
Executarea silita începută împotriva contestatoarei este nelegala si abuziva, încălcând dispozițiile Codului de procedura civila în materie de executare silita, fiind demarata cu încălcarea prevederilor art. 379 alin (1) C.p.c vechi ori după cum au arătat mai sus, creanța împotriva căreia a fost demarată procedura de executare silită nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 379 alin. (1) C.p.c., întreaga procedura fiind lovită astfel de nulitate.
Deși titlul executoriu beneficiază de o prezumție de legalitate, pentru a se suspenda executorialitatea acestuia este suficientă constatarea unei aparențe de nelegalitate sau cel puțin un dubiu rezonabil asupra acestuia.
Astfel, daca în contestația la executare se analizează legalitatea sau temeinicia executării silite, în cererea de suspendare aferentă contestației la executare se analizează numai aparența de nelegalitate, dubiile cu privire la acestea.
Pe cale de consecința, câtă vreme sumele pretinse de bancă au fost calculate în afara dispozițiilor contractuale, nefiind datorate de contestatori, se impune suspendarea de urgență a procedurii executării silite demarate în mod complet nelegal si nejustificat împotriva contestatorilor pana la clarificarea situației contractuale si a sumelor restante pentru a evita crearea unui prejudiciu iremediabil în detrimentul contestatorilor.
Urgenta pronunțării suspendării executării silite este justificata întrucât continuarea procedurii de executare silita ar crea inevitabil prejudicii ireversibile în patrimoniul contestatorilor, prin vânzarea la licitație publica a imobilului ce le aparține situat în București, ., ., parter, ., prin înființarea măsurii popririi asupra conturilor bancare, inclusiv a veniturilor salariate.
În cazul în care prezenta executare silită nu ar fi suspendată, există consecințe drastice susceptibile de a se produce, contestatorii vor fi puși în situația de a părăsi imobilul reprezentând locuința acestora situat la adresa mai sus menționată, până la soluționarea contestației la executare.
Având în vedere cele mai sus menționate, contestatorii au arătat că nu dețin nicio altă posibilitate locativă în afara imobilului ce urmează a fi vândut prin licitație publica de către Societatea Civila Profesionala De Executori Judecătorești Asociați D. G., L. Gont și M. P..
Astfel, contestatorii au solicitat să se aibă în vedere la pronunțarea soluției în prezenta cauză faptul că nu dețin o altă locuință în proprietate în afară de cea care urmează a fi executată (apartament în care locuiesc cinci persoane la aceasta data, printre care si un copil) si faptul ca P. I. are probleme de sănătate foarte mari, a suferit patru atacuri vasculare cerebrale si doua infarcturi iar evacuarea din imobil a acestuia ar putea produce efecte foarte grave, fiindu-i practic pusă în pericol viața.
Și în aceasta situație, exista un dezechilibru vădit între consecințele pe care le-ar avea suspendarea executării silite fata de intimata si consecințele pe care le-ar avea respingerea unei astfel de cereri fata de contestatori.
Si în acest stadiu se observa dezechilibrul dintre implicațiile majore si deosebit de grave pe care le-ar avea continuarea executării silite asupra contestatorilor față de efectele minore, lipsite de importanta sau poate chiar inexistente pe care le-ar produce suspendarea executării silite asupra intimatei.
Astfel, contestatorii au solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea irevocabila a prezentei contestații la executare, pentru a li se acorda o posibilitate reala de a-și valorifica drepturile în justiție, conferindu-le un real acces la justiție, astfel cum se prevede si în art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește anularea încheierii prin care s-a admis încuviințarea executării silite de către judecătoria competentă, anulare cerută pentru nerespectarea dispozițiilor art. 371 indice 1 alin. 4 punctul 3 Cod procedura civila raportat la art. 399 Cod procedura civila își mențin de asemenea, concluziile depuse pentru susținerea anulării actelor de executare silita precizând faptul ca legiuitorul a permis pornirea executării silite doar după îndeplinirea cumulativa a 3 elemente denumite si constitutive respectiv - exigibilitatea sumei, lichiditatea ei si certitudinea ei.
Contestatorii au arătat faptul că motivarea admiterii cererii se bazează doar pe elementele puse la dispoziție și reiterate de petent fără a analiza dacă într-adevăr se impune o asemenea admitere, dat fiind faptul că legalitatea este una aparentă, în ceea ce privește executarea silita a unui contract bancar, mai ales din perioadele 2006-2010 când au avut loc majoritatea abuzurilor.
Prin urmare, contestatorii au arătat că titlul nu era cert si nici exigibil la momentul încuviințării, fapt pentru care se impune anularea încheierii de încuviințare a executării.
În privința clauzelor abuzive au arătat că suntem, de fapt, în prezenta unei nulități de drept.
Sancțiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000 care lovește clauzele abuzive este chiar mai puternica decât efectele nulității absolute, din moment ce se edictează cu privire la clauzele cuprinse într-un contract, constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, că nu vor produce efecte asupra consumatorului. Or, nulitatea de drept nu se poate prescrie. Clauzele abuzive au fost în contract încă de la încheierea sa, încă figurează în prezent si vor rămâne până la finalul perioadei de creditare acolo, daca nu se vor anula prin prezenta acțiune.
Acest contract de credit de acest tip este în fapt un contract de adeziune, adică clauzele nu au fost negociate, ba chiar ascunse. Cu ocazia încheierii contractului discuțiile dintre părți erau purtate în legătură cu perioada de creditare și suma ce urma a fi acordată și nu pe aspecte importante cum ar fi comisioane, dobânzi, fapt ce face ca aceste clauze s ănu fi fost negociate, intrând în sfera de prejudiciere a clienților pe termen lung. Astfel de clauze creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât sunt abuzive, din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112, 399, 403 Vechiul Cod de Procedura Civila, OUG 50/2008, 193/2000, Codului Civil, precum si pe celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul contestației la executare.
Prin compartimentul registratură, la data de 07.07.2015, B. D. G., L. G. și M. P. a înaintat copia dosarului de executare silită nr.3170/2012 – filele 33-286.
La termenul de judecată din data de 09.07.2015, pârâta a depus la dosar notă cuprinzând probele solicitate, însoțită de un set de înscrisuri (f.306 - 714).
La același termen, instanța a constatat faptul că, în ceea ce privește dosarul nr._/303/2015 și dosarul nr._, există o triplă identitate de cauză, obiect și părți, fiind incidente dispozițiile art.163 Cod procedură civilă, considerent pentru care a admis excepția de litispendență și a dispus reunirea dosarului nr._/303/2015 la dosarul nr._, urmând ca judecata să continue în această din urmă cauză.
În dosarul conexat nr._/303/2015, la data de 06.07.2015, pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la executare.
Pe cale de excepție, pârâta a invocat excepția tardivității contestației la executare la titlu din cererea introductivă (petitul cu nr. 1), având în vedere că debitorii - contestatori puteau formula contestația la titlu conform art. 401 alin. 11 din C.Proc.Civ, coroborat cu art. 405 alin, 1 din C.Proc.Civ, în termen de 3 ani de la nașterea dreptului creditorului de a cere executarea silită a creanțelor născute din contractul de credit nr. 35/_/24.11.2008.
Or, în prezenta cauză, creanțele izvorâte din acest contract de credit, în numărul și cu întinderile agreate la data semnării (24.11.2008), au fost novate prin schimbare de obiect (la data declarării scadenței anticipate de către BCR - ca urmare a înregistrării și acumulării restanțelor la plata ratelor lunare). Aliqui novi - pentru novația prin schimbare de obiect a constat în contopirea mai multor obligații de plată (diferitele comisioane bancare 4- dobânda contractuală + soldul sumei împrumutate) și reunirea lor într-o singură obligație de plată, reunind tot ceea ce era scadent, precum și în decăderea împrumutaților din beneficiul efectuării unor plăți parțiale eșalonate lunar (conform graficului de rambursare) prin exigibilitatea întregii sume uno ictu. Voința de a nova a fost inclusă de părțile la contractul de credit în acele clauze care permiteau declararea scadenței anticipate dacă se materializa unul dintre cazurile de culpă ale împrumutaților.
De la data declarării scadenței anticipate a început să curgă termenul de 3 ani de prescripție a dreptului de a cere executarea silită (a întregii sume datorate).
Prin înregistrarea restanțelor la plată (fapt pe care nu-1 contestă nici prin cererea lor introductivă de instanță) s-a ajuns la declararea scadenței anticipate a întregii sume de bani datorate către bancă, reclamanții fiind lipsiți de beneficiul plății la termenele stabilite prin graficul de rambursare.
Este tardiv formulată contestația îndreptată împotriva actelor de executare indicate expres de reclamanți (încheierea de încuviințare a executării silite, publicația de vânzare imobiliară din data de 29.08.2014, procesul verbal de licitație nr. 3170/2012 din data de 02.10.2014, procesul verbal de licitație nr. 3170/2012 din data de 04.12.2014, publicație de vânzare imobiliară din data de 22.05.2015, înștiințare de plată din data de 31.01.2013, proces verbal din data de 31.01.2013 privind stabilirea cheltuielilor de executare silită) în raport de dispozițiile art. 401 C.proc.civ. Este evident că termenul legal de 15 zile în care contestatorii aveau dreptul să atace actele de executare, a expirat până la momentul formulării prezentei contestații.
Chiar și în ipoteza descrisă de art. 401 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. în care termenul ar începe să curgă de la data la care contestatorul ia cunoștință de actele de executare, precizează că termenul de 15 zile a fost cu mult depășit. In acest sens precizează că la data de 07.11.2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București a fost înregistrat dosarul nr._/303/2014 având ca obiect contestație la executare îndreptată împotriva executării silite începute în cadrul aceluiași dosar de executare 3170/2012, care a fost anulată ca netimbrată. În acest context, este evident că reclamanții aveau cunoștință de actele de executare contestate în prezenta cauză.
S-a mai invocat excepția nulității acțiunii pentru lipsa precizării obiectului cererii de chemare în judecată prin care reclamanții solicită anularea executării silite efectuate de executorul judecătoresc pentru recuperarea creanței băncii.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanții nu menționează propriu-zis care sunt actele de executare pe care le contestă și nici nu indică motive de nelegalitate în legătură cu aceste acte.
Intimata arată că a invocat această excepție absolută peremptorie cerând respingerea cererii de chemare în judecată având în vedere faptul că reclamantul nu îndeplinește obligațiile procesuale de rezultat ce îi incumbă, potrivit art. 715 alin. 1 NCPC raportat la art. 194 lit c coroborat cu art. 196 alin. 1 prima teză din NCPC; - de corectă și completă formulare a cererii (a se vedea art. 194 lit. c din NCPC coroborat cu art. 196 alin. 1 prima teză din NCPC), și nici obligația de regularizare a cererii introductive în sensul cerut de instanța de judecată înainte de fixarea primului termen de judecată (a se vedea art. 196 alin. 1 teza a II-a din NCPC coroborat cu art. zoo alin. 1, 2 și 3 din NCPC). în speță se impune pronunțarea unei încheieri de anulare a capătului din cererea introductivă.
Intimata solicită anularea cererii pentru neprecizarea obiectului. Excepția este invocată în temeiul dispozițiilor art. 178 alin. 3 litera a din NCPC coroborat cu art. 196 alin. 1 și teza I, respectiv, teza a II-a coroborată cu art. 200 alin. 3 din NCPC, interpretate în sensul Deciziilor nr. 32/09.06.2008 și nr. 20/21.09.2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, de admitere a recursurilor în interesul legii (ce își păstrează aplicabilitatea din perspectiva tipologiei acțiunilor civile, și sub imperiul NCPC).
Raportat la un asemenea caz, în doctrină s-a reținut că „excepția de nulitate absolută, pentru lipsuri referitoare la nume, obiect, semnătură și motivele de fapt, se poate invoca în orice stare a procesului, chiar în căile de atac. Dacă excepția este găsită fondată, instanța va dispune anularea cererii dacă excepția este invocată înainte de primul termen de judecată, motiv pentru care consideră că reclamantul nu mai poate să își regularizeze cererea în baza art204 NCPC Acest text legal nu are în vedere complinirea viciilor cererii de chemare în judecată, ci posibilitatea de a se lărgi cadrul procesual (prin întregirea cererii) sau schimbarea cadrului procesual (prin modificarea cererii).
În opinia intimatei, se impune anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa obiectului, având în vedere că ne aflăm în prezența unei nulități expres prevăzute de lege cu scopul sancționării reclamanților nediligenți care formulează acțiuni fără a respecta condițiile de formă stabilite de Codul de procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art.7 NCPC - Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii (2) Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.”
În lumina acestor prevederi legale, judecătorul este obligat să asigure respectarea literei legii în privința drepturilor și obligațiilor tuturor părților din proces. In alte cuvinte, principiul legalității nu se adresează numai judecătorului, ci și părților care trebuie să-și exercite drepturile și să își îndeplinească obligațiile în conformitate cu legea. Iar asupra modului în care părțile se conformează acestei dispoziții legale veghează judecătorul, care are rolul de a tranșa litigiul dintre părți, în conformitate cu legea.
A mai invocat excepția inadmisibilității capătului vizând suspendarea executării silite, pentru neplata cauțiunii datorată în baza art. 718 alin. 2 din NCPC. Cauțiunea datorată de reclamanți trebuie stabilită prin raportare la valoarea contestată / pusă în executare silită. În lipsa dovezii plății acestei cauțiuni, petitul suspendării executării silite însăși este inadmisibil.
În privința motivelor de fapt șidedrept susținute de contestatori, prin cererea introductivă, intimata a solicitat respingerea acestora și reținerea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței băncii asupra debitorilor, izvorâtă din contractul de fidejusiune nr. 35/_/24.11.2008 prin care aceștia au garantat în mod solidar împrumutul acordat de pârâtă societății Royal Groupe Editura SRL prin contractul de credit nr. 35/_/24.11,2008, având în vedere, pe de o parte, faptul că, deține o creanță născută dintr-un contract de fidejusiune prin care se garantează împrumutul oferit de bancă credit bancar care este și titlu executoriu, atât pentru suma împrumutată, cât și pentru dobânzile / comisioanele calculate și neplătite de reclamanți la fiecare scadență ce a precedat momentul declarării scadenței anticipate a întregului sold.
Intimata a notificat debitorii asupra restanțelor lor, cu confirmare de primire înainte de a declara scadent anticipat creditul luat de la bancă, sumele rezultate au fost determinate pe baza evidențelor scrise ale băncii corespunzătoare contractului de credit încheiat cu debitorii, iar pe de altă parte, faptul că toate clauzele contractului credit bancar contestat (din partea specială și din Condițiile Generale) au fost agreate de reclamanți, în condițiile unui consimțământ liber exprimat și neviciat și pe baza unei reprezentări corecte a structurii costului creditului, atât pe componenta comisioanelor, cât și pe cea a dobânzii variabile.
Clauzele contractuale indicate prin cererea de chemare în judecată nu sunt abuzive, din moment ce prestațiile contractuale corespund însuși obiectului contractului de credit, fiind esențiale pentru acesta, au fost negociate, au fost incluse în contract cu respectarea cerințelor bunei credințe și sunt echilibrate pentru întreaga perioadă de derulare a creditului.
Reclamanții au fost informați corect, complet și prompt, asupra mecanismului de determinare a prețului contractului de credit.
Executorul judecătoresc a început executarea silită împotriva debitorilor pentru suma de 143.441,03 lei, iar nu pentru suma de 175.915,32 lei, astfel cum menționează în mod greșit în cuprinsul întâmpinării (fila 3).
Reclamanții în mod vădit eronat apreciază că dobânda percepută de bancă în baza contractului de credit nu poate depăși cuantumul celei legale, orice prevedere contrară fiind nulă de drept potrivit OG nr.9/2000.
Pe de o parte OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești nu constituie temeiul de drept în baza căruia banca percepe dobânda contractuală. Chiar și în ipoteza indicată de reclamanți, art. 1 din OG nr. 9/2000 prevede că „Părțile sunt libere să stabilească in convenții rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești"
În prezenta cauză, dobânda stabilită de părți prin contractul de credit este percepută în baza dispozițiilor care reglementează împrumutul de consumație cu titlu gratuit (art. 1576-1586 Cod Civil) cât și de cele speciale (art. 1587 -1590 Cod Civil) sau alte acte normative.
Intimata a solicitat obligarea reclamanților, în temeiul art. 451 și 453 din NCPC, la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, pentru următoarele:
În fapt, contractului de credit contestat nu îi sunt aplicabile dispozițiile OUG nr. 50/2010,
Reclamanții invocă aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr. 50/2010 contractului de credit nr. 35/_ încheiat la data de 24.11.2008.
La data de 21.06.2010 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010 care prevedea în forma inițială că dispozițiile ordonanței sunt aplicabile și contractelor de credit în desfășurare.
La data de 2.01.2,011 a intrat în vigoare Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG nr. 50/2010 prin care s-a modificat ordonanța, în sensul că dispozițiile acesteia nu se mai aplică contractelor în curs de desfășurare.
Întrucât dispozițiile OUG nr, 50/2010 nu sunt aplicabile contractului de credit supus analizei instanței, dispozițiile invocate de reclamanți prin cererea lor nu justifică un interes legitim al acestora, fiind evident că normele aplicabile în speță sunt cele în vigoare la momentul semnării contractului.
Prin urmare, poate constitui un interes legitim numai acela care izvorăște din norme aplicabile contractului de credit încheiat cu reclamanți, această condiție nefiind îndeplinită în cazul de față.
Totodată, având în vedere succesiunea în timp a normelor invocate de reclamant, din momentul adoptării Legii nr. 288/2010, drept efect al prevederilor art. 39 (care modifică art. 95 din OUG nr. 50/2010) potrivit cărora prevederile ordonanței nu se aplică și contractelor aflate în curs de derulare la 21.06.2010, reclamanții nu pot justifica în acest moment un interes actual.
În prezent, datorită modificărilor aduse prevederilor OUG nr. 50/2010, lipsa atributului legitimității juridice a interesului determină pierderea atributului actualității, interesul nemaiputând fi considerat drept actual.
Chiar dacă se va susține că legea de aprobare nu retroactivează, este evident că nici OUG nr. 50/2010 în forma sa inițială nu poate ultractiva. Astfel, instanța de judecată nu poate pronunța o hotărâre judecătorească în temeiul unor prevederi legale care nu mai sunt aplicabile la momentul soluționării cauzei.
S-a invocat inadmisibilitatea contestației la executare, având în vedere lipsa calității de "consumator".
Anterior demarării controlului de legalitate, intimata a precizat că a acționat cu diligență profesională, punând la dispoziția reclamantei atât condițiile speciale, cât și condițiile generale la contractul de credit încheiat cu aceasta.
În plus, legislația invocată de reclamanți nu este incidență în cauză, deoarece aceștia nu au calitatea de consumatori în sensul prevăzut de Legea nr, 193/2000.
Potrivit art. 2 din Legea 193/2000, prin consumator se înțelege „orice persoană fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, in temeiul unui contract ce intră sub incidența prezentei legi acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.O definiție a noțiunii de consumator, de această dată însă de „consumator mediu”, cuprinde și Legea 363/2007 potrivit căreia „consumatorul mediu este consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent și precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici.
Pornind de la definiția de mai sus, și având în vedere scopul acordării creditului, reclamanții nu pot fi încadrați în noțiunea de „consumator care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale și prin urmare, nici nu îi vor putea fi aplicate dispozițiile proiective reglementate de Legea 193/2000.
Astfel, în raport de protecția oferită subiectiv de Legea nr. 193/2000, analiza instanței de judecată va trebui făcută în acest caz distinct, particularizat la calitatea reclamanților printr-o aplicare a legii in concreto în cazul dedus judecății.
Așadar, părțile contractului de credit sunt intimata, în calitate de împrumutător, Royal Groupe Editura SRL, în calitate de împrumutat (reprezentată legal prin administrator și asociat majoritar P. A.), P. I. și P. A., în calitate de garanți fidejusori.
Obiectul contractului de credit contestat constă în linia de credit de 70.000 Ron pe care banca a acordat-o împrumutatului pentru efectuarea unor plăți pentru activități care privesc sau au legătură cu activitatea curentă a clientului (inclusiv rambursări de credite, plăți de dobânzi comisioane, plăți către buget, constituire de depozite colaterale).
În conformitate cu art. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată, persoanele fizice sau juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică, "în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ tocmai aceste activități sunt exceptate de Legea nr. 193/2000 și de întreaga legislație a consumului, întrucât mecanismul protecției consumatorului profan nu poate fi aplicabil creditelor acordate în scopuri comerciale, ținând cont de experiența și diligența sporită cu care trebuie să acționeze persoanele ce solicita credite în vederea desfășurării de activități comerciale.
Fiind un credit acordat unei persoane juridice - societate comercială, este evident că un asemenea credit nu a putut fi acordat decât în scopuri comerciale. Reclamanții sunt garanții unui credit acordat în vederea desfășurării unor activități comerciale, desfășurate, în fapt, tot de ei, având în vedere calitatea reclamantei P. A. de asociat majoritar și administrator.
Ținând cont de acest lucru, învederăm instanței de judecată, că, în mod evident, creditul nu a fost acordat pentru nevoile personale ale contestatorilor, iar aceștia nu pot face dovada existenței calității de consumator, în vederea aplicării Legii nr. 193/2000.
Contractul dedus judecății nu este un contract de credit în sensul Legii nr. 193/2000 iar reclamanții nu au avut și nu au nici în prezent calitatea de consumator, în conformitate cu prevederile legale. Prin urmare, solicită instanței de judecată respingerea contestației la executare întemeiată pe existența clauzelor abuzive ca neîntemeiată, ținând cont de inaplicabilitatea prevederilor legislației consumatorului în cauza de față.
Creanța băncii își păstrează toate caracterele și din perspectiva inexistenței unor clauze abuzive.
Analiza oportunității/justeței prețului contractului de credit nu este permisă de legislația specială incidentă în materia protecției consumatorilor.
Prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract .Legislația referitoare la clauzele abuzive nu este astfel menită să lărgească sfera leziunii, ca sancțiune a dreptului civil, transformând toți consumatorii în incapabili.
Conform art. 3 litera g) și i) din Directiva 2008/48, Dobânda anuală efectivă („D.") reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul in legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor...”
În același sens, art. 2 lit. d) din Legea 289/2004 (aplicabilă contractului de credit) menționează „costul total al creditului la consumator - toate costurile pe care consumatori// trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli"
Rezultă că prevederile contractuale pe care debitoarea - contestatoare le consideră ca fiind abuzive vizează "elementele constitutive ale prețului contractului.
Nici dispozițiile comunitare și nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în determinarea prețului contractului.
Legea 193/2000 nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, ci și al clauzelor legate de modalitatea de plată sau de determinare a acestuia, deoarece art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 oprește aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.
Preluându-se dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6), după cum urmează:
„Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Totodată, art. 4 al Directivei or. 93/13 exclude prețul contractului de la controlul caracterului abuziv prin alineatul al doilea, după cum urmează:
„(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, in măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Prin această dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.
Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.
Instanța trebuie să ia în considerare și obligația consumatorului de a manifesta un nivel minim de conștientizare, el neputând profita de calitatea de consumator pentru a obține beneficii referitoare la preț.
În aceste condiții, instanța este ținută să respecte principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 1271 Noul Cod Civil.
În același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel București într-o cauză similară:
„Nu este întemeiata nici critica referitoare la caracterul abuziv ai clauzei care dă dreptul băncii intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susține că această modificare se realizează fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părți și, deci, asumată de părți prin semnarea contractului. Pe de altă parte, prin semnarea contractului împrumutata și garanții săi și-au dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare unilaterală, abuzivă, în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatei, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului Decizia nr. 77 din 13 Februarie 2008.
Înalta Curte de Casație și Justiție a dat putere de lucru judecat tezei juridice invocate de intimata printr-o decizie recentă în considerentele căreia s-a reținut: „Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației pe de o parte față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care acestea sunt clar și inteligibil exprimate”.
Prin urmare, intimata consideră că nu se poate păși la analizarea și la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă și comisioane.
În continuare, intimata a arătat că nu poate fi găsită abuzivă clauza contractuală referitoare la dobânda variabilă.
D. în măsura în care o clauză contractuală nu ar face parte din obiectul prețul contractului sau nu ar avea o exprimare clară și inteligibilă, se poate trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiții cerute a fi îndeplinite cumulativ de o clauză anume.
Prin urmare, condiția de la art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie verificată cu prioritate de orice instanța de judecată.
D. în această din urmă ipoteză rămâne să fie parcurs întregul raționament privind caracterul negociat, inserarea cu bună credință și inexistența unui dezechilibru contractual semnificativ în detrimentul consumatorilor consacrate de celelalte alineate ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Având în vedere și apărarea subsidiară, conform căreia, prevederile art. 6 și 7 din Directiva 93/13/CEE interpretate în sensul considerentelor nr. 20 și 23 din aceeași Directivă, respectiv, prevederile art.6 din Legea nr. 193/2000, consacră sancțiunea juridică sui generis a încetării producerii efectelor juridice pentru viitor față de consumator, și nu sancțiunea juridică a nulității, care să producă efecte retroactiv. Consecința ar rămâne aceeași neobligarea intimatei la restituirea diferențelor de bani încasate în trecut, în baza respectivelor clauze, cu titlu de comision.
Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie să oprească instanța de fond de la a face analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă.
Mecanismul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie analizat cu prioritate de instanța de judecată, întrucât:
„(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Legiuitorul național a preluat soluția din art. 4 alin, 2 din Directiva 93/13/CEE care are o redactare aproape identică:
„(2) Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o partea, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
Rațiunea pentru care cele două norme juridice exclud din sfera clauzelor contractuale ce pot fi cercetate din perspectiva caracterului lor abuziv, clauzele care consacră obligațiile esențiale, ține de mecanismul acordului de voințe și, în fine, de libertatea de voință a subiectelor de drept de a intra în raporturi contractuale pe baza unui consimțământ valabil exprimat.
Premisa acestei înțelegeri este că respectivele clauze care consacră obligațiile ce dau însuși obiectul contractului sunt „exprimate”:
„într-un limbaj ușor inteligibil - Legea națională
în mod clar și inteligibil - Directiva comunitară
Or, fiecare dintre clauzele contractuale ce consacră dobânda și comisionul au o redactare clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți, sau echivoci. Mai mult chiar, ele cuprind și cifre sau procente exprimate matematic, în modul cel mai simplu și concis.
Din acest punct de vedere nu există controversă în cauză în sensul că dobânda reprezintă alături de toate comisioanele costuri ale creditului, fiind parte integrantă a obligațiilor asumate de împrumutați, pentru a li se pune la dispoziție sumele de bani solicitate.
De altfel, Directiva 2008/48/CE stabilește în art. 3 litera g) și i), că Dobânda anuală efectivă („D.") reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătura cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor”
Nu există, deci, vreun dubiu, asupra includerii acestor comisioane în obiectul contractului analizat (cum cere Directiva), respectiv, că această dobândă nu s-ar „asocia” obiectului contractului și nici „cu produsele și serviciile oferite la schimb” (cum cere legea națională).
Din compararea celor două texte, ar reieși - la o primă citire - că norma juridică națională este mai restrictivă decât cea comunitară, pentru că, în înțelegerea legiuitorului român, nu ar putea fi verificate din perspectiva caracterului abuziv, decât clauzele care se asociază cu obiectul principal al unui contract.
Or, la o citire mai atentă, se poate înțelege că sfera clauzelor excluse de la examenul caracterului lor abuziv este la fel de largă ca cea stabilită de Directiva comunitară, pentru că textul național continuă cu sintagma „nici cu", pentru a adăuga:
„ nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb”
Este de domeniul evidenței că fiecare comision exprimă câte o componentă a costului prețului creditului (componentă ce trebuie plătită), respectiv, a unui serviciu din partea băncii.
Niciuna dintre condițiile de Ia art. 4 coroborat cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu este întrunită în cazul clauzelor privind dobânda.
Intimata a menționat că realitatea contractuală scoate la iveală faptul că toate clauzele referitoare la dobândă:
- au fost negociate cu reclamanta, aceasta având posibilitatea de a influența „conținutul” lor (așa cum cere art 3 alin. 3 din Directiva 93/13/CEE).
- au fost introduse în contract, cu bună credință, raportat Ia legile și practicile comercial-bancare atunci în vigoare în România și ele nu produc un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților prin simpla lor existență sau prin faptul că sunt raportate la valoarea creditului, și nu la soldul existent la momentul plății ratei lunare.
În ceea ce privește prezumția de caracter abuziv a tuturor clauzelor ce sunt redactate în prealabil (înainte de momentul propriu-zis al semnării contractului), că aceasta este doar o prezumție simplă, instituită de art. 3 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, și nu una absolută. Totodată că Legea nr. 193/2000 nu reia dispozițiile acestui articol, astfel că trimiterea poate fi făcută doar la norma juridică de drept comunitar derivat.
Interpretarea sistemică și teleologică a art. 3 din Directiva 93/13/CEE duce la concluzia că în sistemele de drept ale statelor membre, și mai larg, în ordinea juridică comunitară, contractele de adeziune nu sunt interzise de plano și, prin urmare, nici considerate ilicite, de plano.
Dacă așa ar fi stat lucrurile, și aceasta ar fi fost înțelegerea legiuitorului comunitar, fără îndoială ar fi redactat în așa fel, încât prezumția de caracter abuziv a oricărei clauze din contract de adeziune, să fie absolută.
Or, sensul alineatului al 2-lea, tocmai acesta este: se prezumă relativ că o clauză dintr-un contract de adeziune nu este negociată, nu că ea este abuzivă.
Se poate, așadar, ca o clauză, chiar dacă nu este negociată, să nu fie, totuși, abuzivă, pentru că nu sunt întrunite celelalte condiții repertoriate pentru clauzele abuzive. De aceea se continuă în paragraful al doilea al celui de al doilea alineat cu redactarea:
„Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumita clauză au fost negociate individual, nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului...”
Reclamanta din prezenta cauză a avut la dispoziție mai multe pârghii contractuale pentru a influența negotium-ul părților. În cele din urmă, din perspectiva acestei condiții din Directivă, contează ca cei protejați să fi putut negocia.
O negociere cu forța, care să fie începută intempestiv de bancă, chiar și împotriva disponibilității împrumutatului (care se grăbeau să obțină sumele de bani, trecând ei înșiși peste etapa negocierii) nu este avută în vedere de textul comunitar.
În ceea ce privește condiția inserării clauzelor în contracte cu bună credință, arătă care este interpretarea corectă a considerentului al 16-lea al Directivei 93/13/CEE: „întrucât la aprecierea bund-credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama”
Or, nu poate fi pierdut din vedere că, raportat la situația de fapt dedusă judecății;
- creditul a fost acordat doar la cererea expresă a consumatorului,
- prin punerea la dispoziție a draft-ului de contract, consumatorul a putut parcurge conținutul lui pentru fiecare componentă de cost,
- nu a fost convins să încheie contractul de credit pe baza unei erori sau ca urmare a întreprinderii de către bancă a oricăror manopere dolozive cu privire la oferta comercială a băncii,
- banca a luat în considerare interesele legitime ale împrumutatului raportând cuantumul sumei împrumutate la posibilitățile de rambursare ale acestora, precum și cuantumul ratelor lunare.
Cu privire la condiția dezechilibrului contractual, intimata a precizat că unghiul de analiză este unul aparte, logico - juridic, și nu pur matematic.
Rigoarea cu care trebuie analizat acest algoritm de calcul trebuie să integreze ideea libertății de inițiativă economică consacrată constituțional (art. 135 alin. 1 din Constituția României revizuită) și ideea deplinei libertăți contractuale.
Un astfel de algoritm de calcul nu dă naștere unui dezechilibru doar pentru că suma obținută, folosindu-l, este mai mare decât dacă ar fi folosit un alt algoritm.
Dezechilibrul nu poate fi găsit, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportând două valori pe care le-ar fi putut obține aceeași parte la contract, dacă negocia mai bine sau mai slab.
Pe de o parte, dezechilibrul se poate reține numai dacă respectivul cuantum al dobânzii este disproporționat față de utilitatea sumei de bani pusă la dispoziție împrumutatului, de către bancă.
Instanța de fond, pentru a nu greși, din start, în raționamentul ei, trebuie să nu facă o comparare ipotetică a două valori matematice ce ar fi putut fi incluse în contracte, cu titlu de dobândă variabilă, ci să observe că nivelul dobânzii de referință a fost unul competitiv față de ofertele disponibile pe piață în toată perioada 2007 - 2008.
Astfel, dezechilibrul trebuie cercetat și într-un context mai larg, de comparare a ofertelor diferiților agenți economici din perioada amintită. Ideea centrală este că nu poate fi identificat un dezechilibru semnificativ, atât timp cât pe piață existau oferte ale altor instituții financiare bancare (și nu numai), sensibil egale ca și cost de oportunitate, cu oferta BCR, care a fost acceptată de reclamanți.
Intimata a menționat că dezechilibrul nu poate fi reținut din împrejurarea că banca a pus în aplicare mecanismul consacrat la clauza de la art. 2.10 și 2.11. din Condițiile Generale. Aceste clauze nu consacră obligații pur potestative din partea celui care se obligă să ramburseze creditul cu toate fructele sale și cu toate spezele aferente serviciilor prestate de bancă.
Obligația esențială principală definitorie pentru contractul de credit bancar este, pentru împrumutat, aceea de a rambursa tot, ceea ce datorează către împrumutător. În acest „tot" intră sumele ce trebuie plătite cu titlu de dobândă și cu titlu de comisioane. Dacă în temeiul art. 2.10.a din Condițiile Generale, banca a modificat nivelul dobânzii variabile, ea a făcut-o pentru a adapta contractul cu executare succesivă (adică obligația de plată cu executare pro rata temporis), la noile realități economice obiective ce vin dinspre piața bancară, spre contractul individual.
Modificarea a intervenit asupra întinderii obligației de plată ce incumba împrumutatului, și nu asupra unei obligații care să fi incumbat împrumutătorului.
În nici una dintre variante, nu se întrunesc cerințele necesare reținerii unei condiții pur potestative din partea celui care se obligă. Dacă în baza Vechiului Cod Civil, în doctrină se spunea că o asemenea obligație este lovită de nulitate, în temeiul Noului cod civil (art. 1403) se reține că „nu produce niciun efect”.
În concluzie, în oricare dintre logici, obligația de plată a dobânzii variabile către bancă, este o obligație ce incumbă împrumutatului, și nu băncii înseși, iar modificările cuantumului dobânzii variabile, țin cel puțin de un mix de factori externi (constând în evoluțiile obiective ale pieței, sau de voința unor terțe persoane).
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este abuzivă dacă și numai dacă, sunt îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiții. Pentru a putea fi considerată „abuzivă” o clauză trebuie:
- să nu consacre o componentă ce face parte din obiectul principal al respectivului contract / o componentă ce face parte din „prețul” contractului (atât timp cât redactarea clauzei analizate este clară și neechivocă)
- să nu fi putut fi / să nu fi fost negociată direct cu profesionistul atunci când se putea negocia,
- să fi fost introdusă în contract contrar cerințelor bunei-credințe și
- să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Or, clauzele contractuale referitoare la comisionul de acordare credit comisionul de administrare și comisionul de urmărire a riscurilor din partea specială, și din Condițiile Generale de Creditare din contractul de credit bancar încheiat cu reclamanta exprimă, în mod clar și neechivoc, componentele de cost de preț, individualizate distinct unele de altele.
Din redactarea clauzelor contractuale și din structura contractului de credit reiese clară și neechivocă fiecare componentă de cost fiecare dintre aceste 3 comisioane are o determinare concretă, ușor de înțeles și de verificat, de către orice client al băncii de omul cu înțelegere medie și diligență medie.
Reiese, încă de la început că intimata nu a „ascuns” nimic, în negotium-ul încheiat, și nici în instrumeutum-ul semnat cu împrumutatul. Este de domeniul evidenței, fie și pe baza unei simple lecturări a contractului de credit în întregul său, că nu a „deghizat” ascuns componente ale prețului contractului.
Toate cele două tipuri de comisioane au fost prezentate de la bun început împrumutatului nostru în mod distinct de dobânda contractuală.
Dobânda a fost variabilă începând cu prima lună și a avut regulile ei de determinare, în timp ce comisioanele au, fiecare, rațiunile lor de a fi percepute de la împrumutat în spatele fiecărui comision stă câte o contraprestație a băncii, în timp ce dobânda este percepută ca simplu fruct al sumei împrumutate.
Pentru comisioane, banca prestează servicii, ele reprezentând o plată, și nu un fruct civil. Cauzele juridice sunt așadar, în mod necesar, diferite.
În speța de față, instanța nu poate prezuma că simpla piață a unor comisioane distinct de dobânda contractuală, reprezintă o încălcare a dispozițiilor din domeniul protecției consumatorilor,
Instanța de fond trebuie să cerceteze metodic, rațiunile pentru care, părțile, de comun acord, au inclus în contractul de credit și comisioanele, și dobânda. Aceasta trebuie să dezlege pricina, făcând diferența între cauzele juridice pentru care sumele de bani au fost percepute.
Nu trebuie pierdut din vedere nici contextul legislativ mai larg, în care activează instituțiile financiar - bancare, și în care acestea își pot propune oferta comercială față de toți consumatorii, dintre care, unii le devin cocontractanți / împrumutat.
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a dispozițiilor, instanța nu trebuie să piardă din vedere că specificul activității bancare dă o anumită marjă de acțiune intimatei, așa cum reiese ea din prevederile art. 126 din OG nr. 99/2006 coroborat cu art. 3 alin. 1 lit. g din Normele Băncii Naționale a României nr. 17 din 18 decembrie 2003 și cu art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009, art. 3 și art. 4 par. 1 din Directiva 93/13/CEE, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007.
Pe de altă parte, instanța de fond trebuie să facă o analiză corectă a contractului de credit bancar, pentru a observa, că nici măcar reclamanta, în cererea ei de chemare în judecată, în virtutea principiului disponibilității, pare să nu fi invocat, cu adevărat, vreo cauză care să afecteze validitatea consimțământului ei.
Astfel, instanța de fond trebuie să rețină că împrumutatul a avut reprezentarea corectă a tuturor componentelor de cost ale creditului și că, prin comun acord, a fost stabilită legea părților; contractul în forma în care a fost agreat semnat inițial.
Art. 969 din Vechiul Cod Civil consacră această „putere de lege” a învoielii părților făcând aplicația principiului „pacta sunt servanda” Rațiunea obligativității cuvântului dat de părțile la contract, este aceea de a se evita încheierea de contracte jocandi causa, precum și aceea de a garanta securitatea raporturilor juridice, în sensul de a nu permite modificarea raporturilor obligaționale, fără obținerea acordului celeilalte părți.
Mutuus consensus, mutuus dissensus vine să reliefeze simetria de care este nevoie, în drept, pentru a putea modifica / altera termenii și condițiile agreate la început. Premisa comună care permite operarea acestor principii de drept este că niciuna dintre părțile la contract nu a avut un consimțământ viciat. D. dacă s-ar face dovada incidenței vreunui viciu, înțelegerea inițială a părților nu ar putea să-și producă efectele.
Dispozițiile din Legea nr. 193/2000, aduc în activul legislativ o . criterii legale suplimentare. Ele vin să completeze analiza juridică ce păstrează în centrul său preceptele și principiile de drept „clasice”, enumerate mai sus. Aceste dispoziții legale nu vin să înlăture elementele sine qua non de care depinde validitatea unui contract. Rolul lor este doar acela de a înăspri rigoarea cu care se analizau condițiile „clasice” de validitate.
Dintre condițiile sau criteriile cuprinse în art. 4 din Legea nr. 193/2000, una trebuie analizată cu prioritate logico - juridică, și anume cea de la alin. 6. Interpretând contractul și analizând voința comună, valabil exprimată, a părților la contract, instanța trebuie să observe că există un preț al creditului luat, și că acesta este compus din:
(a) dobândă (definitorie pentru orice contract decredit, și cuatâtmai
mult pentru unul bancar),dar și din
(b)comisioane (cum este cel de acordarecredit șicelde administrare) plătite sau plătibile de împrumutat către împrumutător, pentru serviciile pe care acesta din urmă, le prestează / le-ar putea presta, pe parcursul derulării contractului).
Instanța de fond, nu trebuie să piardă din vedere această realitate contractuală, cercetând care a fost, cu adevărat, voința comună a părților, la încheierea contractului de credit.
Jurisprudența comunitară nu a clarificat până în acest moment problema interpretării art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE în sensul că toate clauzele care fac vorbire de o componentă de cost sunt excluse din sfera de aplicare a criteriilor în baza cărora o clauză contractuală oarecare poate fi considerată abuzivă, pentru a fi lovită de sancțiunea juridică a nulității.
Mai mult, chiar, din perspectivă strict comunitară, intimata a menționat că sancțiunea este aceea a neproducerii efectelor juridice ale clauzelor considerate abuzive doar pentru viitor, pentru perioada de timp imediat ulterioară „constatării caracterului abuziv. Sancțiunea nulității clauzei de la art. 6 alin. 2 din contractul de credit nici nu este aleasă în mod expres, de legiuitorul național român, astfel că este necesară interpretarea dreptului comunitar.
Hotărârea pronunțată în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, nu clarifică problema posibilității analizării unei clauze care consacră o componentă de cost din perspectiva caracterului său abuziv.
Concluzia CJUE, în sensul că, „rezultă că, astfel cum a subliniat Tribunal Supremo, în Ordinea juridică spaniolă, o instanță națională poate în orice situație să aprecieze, în cadrul unui litigiu referitor la un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator, caracterul abuziv al unei clauze care nu a fost negociată individual, care privește în special obiectul principal al contractului menționat, chiar In ipotezele în care această clauză a fost redactată în mod prealabil de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil, nu poate fi aplicată în prezenta cauză.
Cauza C-484/08, are în vedere legislația spaniolă, care, în virtutea art. 8 din Directiva 93/13/CE, permitea instanțelor naționale spaniole aprecierea caracterului abuziv al unei clauze care privește obiectul unui contract de credit cu rată a dobânzii variabile. Statul spaniol nu a preluat, la momentul transpunerii directivei, prevederile art. 4 alin. 2. Or, prin Legea nr. 193/2000, statul român a transpus acest articol. Prin urmare, situația avută în vedere de CJUE în acea cauză, nu este aplicabilă prezentei.
Cu toate acestea, concluziile avocatului general, Verica Trstenjak, prezentate la 29 octombrie 2009, în cauza C-484/08 Caja de Ahorros, precum și cele prezentate Ia data de 29,nov. 2011, în cauza C-453/10 Perenicova, sunt deopotrivă relevante în prezenta cauză.
În anul 2009, se arăta că:
„Directiva are ca obiectiv protejarea consumatorului împotriva dezavantajelor rezultate în general pentru acesta din situația sa de inferioritate în cazul în care încheie contracte cu vânzători sau furnizori. în trecut, aceștia au profitat de puterea lor economică pentru a impune consumatorilor contracte de adeziune și pentru a-i face să suporte riscurile, în numele libertății contractuale, Directiva urmărește să combată un astfel de abuz de putere.
”Directiva 93/12 abordează o problemă fundamentală pentru dreptul derivat; este avut în vedere conflictul dintre autonomia de voință, pe de o parte și protejarea părții contractuale defavorizate, cu alte cuvinte, consumatorul pe de altă parte. Directiva 93/13/CEE restrânge în mod considerabil principiul libertății contractuale în favoarea consumatorului prin faptul că permite un control jurisdicțional al clauzelor abuzive. (10), Această atingere adusă de legiuitor autonomei de voință se justifică prin faptul că respectivele contracte de adeziune se întemeiază pe o asimetrie a puterii economice a părților. întreprinderile redactează contractele în prealabil și le impun în mod unilateral consumatorului, fără ca acesta să aibă posibilitatea de a negocia în mod individual clauzele acestora. Principiul autonomiei de voință nu ar mai fi garantat în practică, întrucât consumatorul nu ar avea nicio influență asupra conținutului contractului. O astfel de situație ar justifica intervenția statului în domeniul libertății contractuale a părților pentru a garanta o echitate a contractelor într-o măsură cât mai mare posibil .
Totuși, Directiva 93/13 nu elimină complet autonomia de voință, întrucât art.4 alin. 2 exclude de la aprecierea caracterului abuziv clauzele care se referă la „obiectul contractului” și la „caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte." Nu trebuie să fie instituită o protecție generala a consumatorului care l-ar împiedica pe acesta să încheie un contract dezavantajos. Dimpotrivă, acesta este deja protejat în mod suficient prin concurență în ceea ce privește prestațiile principale."
În anul 2011, după . Tratatului de la Lisabona și după publicarea în jurnalul Oficial a Directivei 2011/83/UE, se rețineau și nuanțările următoare;
Astfel cum reiese din primul considerent, Directiva 93/13 a fost adoptată în vederea instituirii treptate a pieței interne (18). – a se reține și că după . Tratatului de la Lisabona acesta este un domeniu de competență partajată, în care viziunea Uniunii, odată expusă în actele sale, vine să substituie viziunile Statelor Membre, care nu mai pot reglementa în mod diferit pe plan Intern, decât în limitele trasate de directivă pentru marja lor de apreciere .Acesta este mecanismul pe care îl are la bază deja Directiva 2011/83/UE (prin articolul său 4) și pe care îl imprimă și Directivei 93/13/CEE prin articolul 8.a. - După cum reiese din al doilea și al treilea considerent ale directivei, obiectivul acesteia este de delimita divergențele semnificative din legislațiile statelor membre legate de clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Pe lângă instituirea unei protecții mai bune a consumatorilor, conform celui de al șaptelea considerent, legiuitorul a intenționat promovarea activităților comerciale în domeniul de aplicare al directivei („întrucât vânzătorii de bunuri și furnizorii de servicii vor fi astfel sprijiniți în sarcina lor de vinde bunuri și de a furniza servicii, atât în statul lor, cât și pe tot cuprinsul pieței interne”). Cu toate acestea, activitățile comerciale pot înflori numai acolo unde agenților economici le este asigurată securitatea juridică. În această categorie este inclusă și protecția încrederii agenților economici în existența raporturilor contractuale. O reglementare conform căreia validitatea unui contract în ansamblu depinde numai de interesul unei părți nu numai că nu poate susține această încredere, ci o poate zdruncina pe termen lung....”
Dacă în 2009, pentru cauza Caja de Ahorros, la nivel principial, accentul cădea pe posibilitatea limitării principiului autonomiei de voință a părților la contract, în sfârșitul anului 2011, pentru cauza Perenicova, accentul a fost mutat pe reafirmarea principiului autonomiei de voință cu aplicația sa de libertate contractuală, vorbindu-se, chiar, de prezervarea / apărarea securității juridice a raporturilor născute din contractele încheiate cu consumatorii.
Această recentrare spre apărarea securității juridice trebuie urmată și de instanțele naționale pentru că, însăși CJUE a constatat în jurisprudența sa, că se pot produce derive prin absolutizarea protecției consumatorilor. Adăugăm la aceasta și faptul că, între timp, Tratatul de la Lisabona cu partajarea competențelor UE « S. Membre și cu reinterpretarea principiului subsidiarității în domeniile de competență partajată de la art. 4 pct. 2 literele a și f din TFUE a intrat în vigoare (1 dec. 2009) și cu respectarea noii logici a fost deja publicată Directiva 2011/83/UE, ca dovadă a unei logici cu totul de sens contrar jurisprudenței CJUE de până la cauza Perenicova. Avocatul general de la Luxembourg, Verica Trstenjak a citit, fără îndoială, considerentele 6, 7 și 65 din preambulul, împreună cu art. 4 „Nivelul de armonizare” din Directiva 2Q11/83/UE și a observat și adăugarea art. 8.a. în Directiva 93/13/CEE.
O schimbare de optică la nivel comunitar a intervenit, deci și ea trebuie urmată și de instanțele naționale.
per a contrario situației din Caja de Ahorros, rezultă din aceste considerente, în mod indubitabil, faptul că intenția legiuitorului european a fost acea ca obiectul unui contract, descrierea acestuia, precum și raportul dintre calitate/preț, să fie excluse de la aprecierea caracterului abuziv.
Mai mult, obiectul unui contract este reprezentat, în viziunea legiuitorului european, de prestația și contraprestația pentru care se încheie un anumit contract .Prestația și descrierea acesteia sunt excluse de la controlul caracterului abuziv,
Or, din punctul de vedere al intimatei, în cadrul Contractului de Credit, contraprestația este reprezentată de prețul contractului de credit, preț care se compune din costul creditului și profitul băncii. Dobânda reprezintă o componentă a prețului contractului.
Nici în cauza C-76/_, CJUE nu oferă un răspuns cu privire la interpretarea noțiunilor de „obiect” si „preț” din cuprinsul art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13/CE. Faptul că, în conformitate cu soluția din aceasta cauză, instanțelor naționale le-a fost recunoscută competența de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aceasta nu înseamnă că instanțelor naționale li s-a dictat rezultatul la care trebuie să ajungă în analiza lor, pentru a fi nevoie doar de o indicare formală a unei clauze dintr-un contract, pentru ca acea clauză să fie în mod automat considerată abuzivă.
Cu toate acestea, CJUE amintește în cauza mai sus citata faptul ca „contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea DAB”, D. reprezentând costul global al creditului, care se exprima „sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice” . Rolul menționării D. in contractele de credit consta in a da posibilitatea consumatorului „sa aprecieze întinderea obligației sale. Prin urmare, conform jurisprudenței CJUE, D., costul global al creditului, reprezintă obligația esențială a consumatorului, cu privire la care acesta trebuie să decidă pe deplin informat.
Numai in situația în care clauza privitoare la costul contractului de împrumut nu este redactată în mod clar si inteligibil, „o instanța naționala este competenta sa aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze”.
Rezultă astfel, din interpretarea jurisprudenței Pohotovost, că elementele care
configurează întinderea obligației consumatorului reprezintă costul creditului, cost ce trebuie adus la cunoștința consumatorului și care intră sub incidența excluderii prevăzute la art. 4 alin. 2. din Directiva 93/13/CE, în condițiile în care clauza referitoare Ia acest cost este redactată într-un mod clar și inteligibil.
O interpretare directă a noțiunii de „obiect" si „preț” în cazul contractelor specifice serviciilor bancare a fost efectuată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading (Pârâți) v Abbey N. pic & Others (Reclamant).
Astfel, în viziunea acestei instanțe, noțiunea de „preț” cuprinde orice sumă, orice remunerație care este datorata conform contractului. Mai mult, instanța suprema a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de creditare, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit si, prin urmare, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv. Curtea Suprema a Marii Britanii considera ca așa cum serviciile prestate de către banca pot fi considerate ca un pachet, în același mod poate fi privita si considerația băncii.
Din practica instanțelor din alte state, subliniem și decizia Curții Supreme a Germaniei nr. XI ZR167/96, care a aplicat dispoziția corespunzătoare din legislația aplicabilă și a considerat că nu poate verifica caracterul abuziv al unor comisioane de retragere de la bancomat și al clauzei prin care B. își rezerva dreptul de a modifica aceste comisioane în mod unilateral, considerând că aceste clauze fac parte din obiectul însuși al Contractului și, mai mult, din prețul contractului“
Astfel, în cazul unui contract de împrumut, acele sume care sunt percepute de bancă, dobânda variabilă ca fruct civil, iar comisioanele ca preț al serviciilor prestate de bancă, fac parte din noțiunea de „preț” astfel cum este definită în art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE.
Așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungata, cuprind și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi.
Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile cu analiza dosarului de creditare în vederea acordării creditului (comisionul de acordare), costurile de administrare a creditelor deja acordate (comisionul de administrare), costurile de punere la adăpost în privința riscului de neplată a creditului (comisionul de urmărire riscuri).
Comisioanele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al prețului contractului, atât de legislația internă (inclusiv de OUG 50/2010), cât și de cea europeană, și cad în mod uzual în sarcina împrumutaților.
În ceea ce privește cuantumul comisioanelor, și acesta se stabilește pe baza convenției părților, în funcție de aprecierea subiectivă a acestora. Prin semnarea contractului de credit, reclamanții și-au asumat obligația de a suporta pe lângă dobândă și comisioanele în cuantumul și modalitatea de plată prevăzute atât în contract cât și în graficul de rambursare, neexistând nici o dispoziție legală care să interzică perceperea acestor comisioane sau care să permită instanței să modifice cuantumul lor, pentru rațiunile arătate anterior.
Reclamanții urmăresc inducerea în eroare a instanței de judecată prin afirmațiile nefondate din cuprinsul acțiunii, potrivit cărora banca ar percepe un comision de administrare cont pentru operațiunile efectuate în scopul utilizării creditului.
În raport de aceste susțineri, intimata arătă că a perceput reclamanților numai comisioanele prevăzute în contractul de credit semnat de comun acord cu aceștia. Comisionul de administrare a creditului este perceput lunar și este evidențiat în toate graficele de rambursare emise de către bancă. După cum se poate observa, nu rezultă din niciun document din cuprinsul dosarului de creditare faptul că banca ar percepe un comision de administrare a contului reclamanților.
În ceea ce privește comisionul de administrare, acesta se percepe pentru administrarea contului de credit; cuprinde costuri cu operațiunile bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului.
Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe întreaga perioadă.
Or, diligentele cu care banca se îngrijește ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect (ratele să fie calculate corect, scadențele să fie respectate, notificările și raportările către cei abilitați și către instituțiile de reglementare competente în domeniu să fie făcute la timp etc.) sunt constante și presupun aceleași operațiuni.
În concret, lucrătorii băncii care asigură pentru bancă prestația din spatele comisionului de administrare, nu muncesc mai puțin atent, sau, pur și simplu, mai puțin, atunci când „administrează" evoluția creditului, doar pentru că soldul scade permanent. Nici întreținerea sistemelor informatice nu costă mai puțin în funcție de soldul rămas de achitat de împrumutat.
Așadar, este firesc ca acest comision să fie prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare, pentru că implicarea băncii și serviciul prestat nu scade nici calitativ, și nici cantitativ, pe măsură ce suma împrumutată este rambursată.
În ceea ce privește comisionul de acordare credit, acesta este unanim recunoscut de prevederile incidente în materia contractelor financiar-bancare și protecția consumatorului. Acesta se achită o singură dată, pentru operațiunile realizate de angajații băncii cu ocazia acordării creditului, operațiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări și parcurgerea unui volum semnificativ de documente.
Comisionul de acordare a creditului acoperă, prin urmare, costurile intimatei generate de procesarea și analiza temeinică a dosarului clientului, de verificarea bonității acestuia și a garanțiilor oferite, de deschiderea contului de credit, de comisioanele acordate intermediarilor.
Totodată, nivelul comisionului este determinat ca procent din valoarea creditului acordat tocmai pentru a se asigura un echilibru just între prestația intimatei și cea a clienților.
Este de notorietate faptul că B. trebuie să se asigure că, pe întreaga perioadă de acordare a creditului, gradul total de îndatorare a solicitanților se încadrează în nivelul maxim admis aplicabil acestuia. Toate aceste eforturi financiare pe care, intimata, le depune în vederea acordării creditului trebuie să aibă o contraprestație pecuniară din partea împrumutatului.
De altfel, obiectul verificărilor intimatei a fost însăși situația reclamantului, aceste operațiuni fiind efectuate cu consimțământul său expres, în urma unui proces de negociere și cu asumarea suportării costurilor aferente.
Pentru toate aceste argumente și având în vedere că nici o prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui asemenea comision, clauzele cu privire la comisionul de acordare credit nu sunt abuzive.
În cuprinsul cererii reclamantul a solicitat instanței, în mod neîntemeiat și fără o motivare constatarea nulității clauzelor privind comisionul de rambursare anticipată a creditului.
Astfel, acest comision este perceput de către Bancă în contrapartida unei prestații determinate, efectuate în favoarea reclamantului.
Comisionul de rambursare anticipată reprezintă, prin urmare, contraprestația serviciilor realizate de către Subscrisa în situația în care reclamantul ar solicita restituirea creditului înainte de data de încheiere a perioadei de creditare, prevăzute prin contractul de credit și prin graficul de rambursare.
Astfel, acesta acoperă costurile generate de operațiunile necesare ca urmare a neîncasării dobânzii și comisioanelor anticipate de către Bancă la data acordării creditului. O asemenea modificare a desfășurării raporturilor contractuale este de natură să prejudicieze B., a cărei activitate economică se fundamentează pe prognoză exactă a resurselor financiare disponibile la momente determinate.
Or, implicând operațiuni și cheltuieli suplimentare, tocmai o asemenea situație, cauzată prin fapta împrumutatului, se evită prin perceperea, strict în ipoteza descrisă anterior, a comisionului de rambursare anticipată, prin acesta urmărindu-se restabilirea echilibrului dintre părți.
De altfel, suportarea costurilor operațiunilor menționate de către reclamant este firească prin raportare la faptul că inițiativa desfășurării acestora aparține acestuia, realizându-se, în plus, cu consimțământul său expres, manifestat în cadrul procedurii prealabile de negociere a dispozițiilor contractului de credit.
Având în vedere argumentele invocate anterior, precum și împrejurarea că nicio dispoziție legală nu interzicea perceperea comisionului de rambursare anticipată la momentul încheierii contractului de credit, urmează a se constata că nu este abuzivă, cu consecința respingerii capătului de cerere ca nefondat. Anularea clauzelor contestate ar conduce la nerespectarea dreptului intimatei la proprietate privată și la libertate economică.
Intimata a învederat că implicațiile economice ale anulării clauzelor pretins abuzive ar conduce la negarea speranței legitime de câștig a băncii, constând în dobânzile și comisioanele agreate de către părți.
Întrucât aceste câștiguri nu sunt niciodată ipotetice, ci reprezintă consecința executării obligațiilor în mod liber asumate de către reclamant, anularea clauzelor criticate ar contura o atingere adusă dreptului de proprietate în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a încadrat în mod constant creanțele în noțiunea de bun.
Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea clauzelor în mod netemeinic criticate ar cauza o lezare directă a prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europenei, care prevede, la art. 16, că: "Libertatea de a desfășura activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale".
De asemenea, în legislația națională, dreptul la libertatea exercitării activității comerciale este ridicat la rang constituțional, potrivit art. 45 din Constituția României: "Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate".
Dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu pot restrânge exercitarea acestei libertăți, lipsind B. de beneficiile activității sale, de câștigul prefigurat și urmărit în mod legal, în condițiile specifice unei economii de piață.
Mai mult, admiterea acțiunii ar genera nu doar abuzuri față de intimată la nivel particular, dar și grave dezechilibre în ordinea juridică, ajungându-se, treptat, la negarea principiului autonomiei de voință în ceea ce privește o categorie vastă și răspândită de acorduri contractuale și la producerea de prejudicii substanțiale unui întreg sector economic.
Instanța nu poate înlătura clauza privind dobânda și nici nu poate modifica modul de calcul al dobânzii deoarece ar încălca principiul pacta sunt servanda.
Contractul de credit bancar este prin natura și esența sa un contract cu titlu oneros, întrucât așa cum rezultă din prevederile legale ce reglementează acest tip de contract, împrumutatul are obligația restituirii atât a sumei împrumutate, cât și a dobânzilor aferente.
Mai mult, plata dobânzilor este de esența contractului de credit bancar, neexistând posibilitatea instituțiilor de credit de a scuti pe împrumutați de aceasta plată decât prin încălcarea normelor de prudență bancară.
În acord cu exigențele legale în această materie, clauza 5 din contractele de credit deduse judecății denotă faptul că ambele părți și-au exprimat consimțământul în sensul că acesta este un contract cu titlu oneros, reclamantul asumându-și obligația de a restitui nu doar suma împrumutată, ci și dobânda aferentă.
Așa fiind, instanța nu ar putea înlătura în totalitate clauza privind dobânda, deoarece în acest caz ar transforma contractul de credit dintr-un contract cu titlu oneros într-un contract cu titlu gratuit, ceea ce ar echivala cu modificarea naturii actului juridic dedus judecății și ar constitui un motiv de desființare a hotărârii instanței de judecată.
Pe de altă parte, instanța nu poate nici să stabilească ea însăși dobânda aplicabilă contractului, deoarece în acest caz, s-ar încălca principiul forței obligatorii a contractelor, prevăzut de art. 969 Cod Civil, potrivit căruia contractul are valoare de lege între părți și poate fi modificat doar prin acordul părților.
În același sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care prin Hotărârea pronunțată la data de 14.06,2012 în cauza Banco Espanol de Credito SA vs. Joaquin Calderon Camino (C-618/10), a statuat că: „instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic"
Pentru toate aceste motive, intimata a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Anularea clauzelor contestate ar conduce la nerespectarea dreptului intimatei la proprietate privată și la libertate economică.
Intimata a învederat că implicațiile economice ale anulării clauzelor pretins abuzive ar conduce la negarea speranței legitime de câștig a Băncii, constând în dobânzile și comisioanele agreate de către părți.
Întrucât aceste câștiguri nu sunt niciodată ipotetice, ci reprezintă consecința executării obligațiilor în mod liber asumate de către reclamantă, anularea clauzelor criticate ar contura o atingere adusă dreptului de proprietate în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a încadrat în mod constant creanțele în noțiunea de bun.
Pe lângă prevederile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anularea clauzelor în mod netemeinic criticate ar cauza o lezare directă a prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevede, la art. 16, că: "Libertatea de a desfășură activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
De asemenea, în legislația națională, dreptul la libertatea exercitării activității comerciale este ridicat la rang constituțional, potrivit art. 45 din Constituția României: "Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate".
Dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu pot restrânge exercitarea acestei libertăți, lipsind B. de beneficiile activității sale, de câștigul prefigurat și urmărit în mod legal, în condițiile specifice unei economii de piață.
Mai mult, admiterea acțiunii ar genera nu doar abuzuri față de intimată la nivel particular, dar și grave dezechilibre în ordinea juridică, ajungându-se, treptat, la negarea principiului autonomiei de voință în ceea ce privește o categorie vastă și răspândită de acorduri contractuale și la producerea de prejudicii substanțiale unui întreg sector economic.
Cererea de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare este neîntemeiată.
Instanța nu va putea analiza acest capăt de cerere, până când reclamanții nu vor înțelege să achite cauțiunea aferentă suspendării executării silite, datorată în baza art. 718 alin. 2 lit. b) NCPC
Pe fond, intimata a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației la executare ca neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art. 718 alin.1 NCPC: ”Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea.
Potrivit acestor dispoziții legale, măsura suspendării executării silite până la soluționarea prezentei contestații la executare este o măsură facultativă, de excepție, pe care instanța de judecată o poate dispune întrucât dispozițiile legale în materie nu prevăd obligativitatea instituirii acesteia.
Mai mult, în măsura în care executarea silită a început în baza unor titluri executorii și este legală, astfel cum a precizat mai sus, este evident că în prezenta cauză măsura suspendării executării silite până la soluționarea contestației la executare nu se impune.
Pretinsele „motive temeinice” sunt acele situații în care debitorul face dovada că, prin continuarea contestației la executare, i s-ar crea grave prejudicii, care nu ar putea fi remediate pe calea întoarcerii executării silite. Or, în prezenta cauză, contestatorii nu au indicat și nici nu au probat pretinsele motive care ar justifica suspendarea executării.
Prin urmare, instanța nu poate admite cererea de suspendare a executării silite, atâta vreme cât executarea silită este un remediu juridic, pus la dispoziție de către lege oricărui creditor care are titlu executoriu (cum este cazul de față) și care suportă un prejudiciu tot mai mare cu fiecare zi care trece în defavoarea recuperării debitului său.
Intimata își rezervă dreptul de a formula apărări suplimentare în cazul în care reclamanții completează cererea de chemare în judecată.
Petitul reclamantului privind reducerea cheltuielilor de executare este neîntemeiat.
Executorul judecătoresc a început executarea silită împotriva debitorilor pentru suma de 143.441,03 lei.
Onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit la suma de 8.234,83 lei (TVA inclus), iar cheltuielile materiale de executare sunt în cuantum de 1107,04 lei (TVA inclus).
Art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești prevede că „(1) Executorii judecătorești au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale și maximale stabilite de ministrul justiției, cu consultarea Consiliului Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariile maxime sunt următoarele: d) pentru creanțele în valoare de peste 100.000 lei, onorariu/ maxim este de 6.300 lei plus un procent de până 1% din suma care depășește 100.000 lei din valoarea creanței ce face obiectul executării silite ”,
Intimata a solicitat să se constate că executorul judecătoresc în mod corect și legal a stabilit onorariul în raport de dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/2000.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 coroborat cu prevederile art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 3 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, ale Legii nr 296/2004 din_ privind Codul consumului, cu dispozițiile Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice în vigoare la momentul încheierii contractului, art. 969 și urm. C.Civ. Decretul nr. 167/1958, precum și dispozițiile corespunzătoare indicate în cuprinsul lucrării, din Noul Cod Civil și din Noul Cod de Procedură Civilă.
Prin încheierea de ședință din 14.07.2015 instanța a respins excepția nulității acțiunii și excepția inadmisibilității, invocate de intimată, ca neîntemeiate, a admis excepția tardivității invocată în ceea ce privește contestația formulată de P. I. și P. A. împotriva executării silite pornită în dosarul de executare nr. 3170/2012 al B. D. G., L. G. șI M. P., contestația formulată de P. I. și P. A. împotriva adreselor de înștiințare privind înființarea popririi din 31.01.2013, procesului verbal de cheltuieli de executare din data de 31.01.2013, publicației de vânzare imobiliară din data de 29.08.2014 și publicației de vânzare din 22.05.2015, contestația formulată de P. A. în ceea ce privește procesele verbale de licitație din data de 2.10.2014 și din 4.12.2014 și contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu. De asemenea instanța a respins excepția tardivității invocată în ceea ce privește contestația formulată de P. I. împotriva proceselor verbale de licitație din data de 2.10.2014 și din 4.12.2014, ca neîntemeiată, prorogând pronunțarea asupra excepției tardivității invocată în ceea ce privește încheierea de încuviințare a executării silite și asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea executării silite.
La termenul de judecată din data de 10.09.2015 contestatorii au depus la dosar cerere precizatoare prin care au menționat faptul că încuviințarea executării silite împotriva acestora a fost pronunțată în data de 19.04.2012 de către Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr._ .
În susținerea cererii, contestatorii au depus la dosar în copie adresa nr.8570/P/2013/10.08.2015, declarație autentificată sub nr.1600/28.08.2015, încheierea nr._/01.09.2015, extras de carte funciară pentru informare.
În aceeași ședință instanța a invocat din oficiu excepția inadmisibilității în ceea ce privește încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 19.04.2012 de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._ .
Instanța a încuviințat părților proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin încheierile pronunțate la data de 22.01.2013 de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._ (fila 117), la data de 11.01.2013 de Judecătoria Sectorului 1 (fila 58) și la 30.01.2013 de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ (fila 107) s-a încuviințat, la cererea creditoarei BCR depusă la B. D. G., L. G. și M. P., executarea silită împotriva contestatorilor P. A. și P. I. în conformitate cu prevederile din titlul executoriu reprezentat de contractul de credit nr. 35/_/24.11.2008, garantat de contractul de fidejusiune nr. 35/_/24.11.2008.
În baza încheierilor mai sus arătate, în vederea recuperării creanței de 134.099,16 lei, datorată în baza titlului executoriu, s-a format la B. D. G., L. G. și M. P. dosarul de executare nr. 3170/2012.
În cadrul acestui dosar, la 2.10.2014 (f 224) și la 4.12.2014 (f 242) au fost emise procesele verbale de licitație contestate în prezenta cauză.
Analizând contestația formulată împotriva proceselor verbale arătate, instanța apreciază că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, instanța reține că prin respectivele procese verbale executorul judecătoresc a dispus, la cererea creditoarei, suspendarea procedurii de vânzare la licitație a imobilului proprietatea contestatorilor. Or, o astfel de măsură este favorabilă debitorilor, și nu îi vatămă în niciun fel. În plus, instanța reține că, desi contestatorii au înțeles să formuleze contestație în mod distinct împotriva acestor procese verbale, nu au invocat niciun motiv de nelegalitate care să privească doar procesele verbale de licitație, susținerile din acțiunea introductivă referindu-se la executarea silită însăși. Însă, în condițile în care instanța a admis excepția tardivității în ceea ce privește contestația formulată împotriva executării silite, precum și contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, nu pot fi analizate motivele pe care s-au întemeiat aceste contestații. În consecință, față de soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la aceste contestații, aceea de respingere, instanța va respinge ca neîntemeiată și contestația la executare formulată împotriva proceselor verbale de licitație din data de 2.10.2014 și din 4.12.2014 .
În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată din oficiu în ceea ce privește încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 19.04.2012 de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._ (prin care s-a încuviințat executarea silită împotriva debitoarei P. A., pe raza sectorului 6 București, în oricare din formele prevăzute de lege, a dispozițiilor titlului executoriu reprezentat Contractul de credit bancar nr._/29.08.2008), se reține că aceasta nu reprezintă un act de executare, ci o hotărâre judecătorească împotriva căreia nu se poate exercita nicio cale de atac ( potrivit art.3731 alin.5 c.proc.civ., încheierea prin care se admite cererea de încuviințare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac) . Or, conform art 404 al. 1 Cprciv în cazul admiterii contestației pot fi anulate doar actele de executare, iar în art. 399 al. 2 indice 1 Cprciv s-a prevăzut în mod expres posibilitatea ca pe lângă acestea, pe calea contestației la executare, să se poate proceda și la anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie, nu și a încheierii prin care s-a încuviințat executarea silită.
Față de cele anterior arătate, instanța va admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu în ceea ce privește încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 19.04.2012 de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._ .
Față de dispozițiile încheierii de ședință din 14.07. 2015, instanța va respinge contestația formulată de contestatorii P. Iosifși P. A. în contradictoriu cu intimata B. Comercială Română SA, împotriva executării silite pornită în dosarul de executare nr. 3170/2012 al B. D. G., L. G. șI M. P., a adreselor de înștiințare privind înființarea popririi din 31.01.2013, procesului verbal de cheltuieli de executare din data de 31.01.2013, publicației de vânzare imobiliară din data de 29.08.2014 și publicației de vânzare din 22.05.2015, precum și contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, ca tardiv formulate . Totodată, va respinge contestația formulată de P. A. în ceea ce privește procesele verbale de licitație din data de 2.10.2014 și din 4.12.2014, ca tardiv formulată.
Având în vedere cererea formulată de executorul judecătoresc, atașată la fila 33 dosar, în temeiul art. 175 al. 2 Cprciv, conform căruia înfățișarea și aducerea înscrisului se fac pe cheltuiala părții care a cerut dovada, instanța va obliga contestatorii să plătească B. D. G., L. G. și M. P. suma de 256 lei, reprezentând cheltuieli efectuate pentru fotocopierea dosarului de executare și comunicarea acestuia .
În temeiul art. 274 Cprciv contestatorii vor fi obligați să plătească intimatei suma de 3279,18 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, pentru care s-a emis factura nr._/31.07.2015
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația formulată de contestatorii P. I., CNP_ și P. A., CNP_, ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat C. și Asociații din București, ., corp B, etaj 4, apartament 38, sector 4, Complex Rin Grand Hotel în contradictoriu cu intimata B. Comercială Română SA, cu sediul în București, ..5, sector 3, J_, CUI_, împotriva executării silite pornită în dosarul de executare nr. 3170/2012 al B. D. G., L. G. șI M. P., a adreselor de înștiințare privind înființarea popririi din 31.01.2013, procesului verbal de cheltuieli de executare din data de 31.01.2013, publicației de vânzare imobiliară din data de 29.08.2014 și publicației de vânzare din 22.05.2015, precum și contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, ca tardiv formulate .
Respinge contestația formulată de P. A. în ceea ce privește procesele verbale de licitație din data de 2.10.2014 și din 4.12.2014, ca tardiv formulată.
Admite excepția inadmisibilității invocată din oficiu în ceea ce privește încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 19.04.2012 de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._ .
Respinge contestația formulată împotriva încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 19.04.2012 de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._, ca inadmisibilă.
Respinge contestația formulată de P. I. împotriva proceselor verbale de licitație din data de 2.10.2014 și din 4.12.2014, ca neîntemeiată.
Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata dobânzii legale din acțiunea formulată de contestatorii P. I. și P. A., ca neîntemeiat.
Obligă contestatorii la plata către B. D. G., L. G. și M. P. a sumei de 256 lei reprezentând cheltuieli ocazionate de comunicarea dosarului de executare silită.
Obligă contestatorii să plătească intimatei suma de 3279,18 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10.09.2015.
P. GREFIER
RED.AG/Thred.MM
4 ex/12.10.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 7292/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6606/2015. Judecătoria... → |
|---|
