Legea 10/2001. Sentința nr. 4213/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4213/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 02-06-2015 în dosarul nr. 4213/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4213
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 02.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: B. V.
GREFIER: T. A.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile privind pe reclamanții R. V. I. și R. E. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect Legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamanții, prin av. B. C.-L., cu împuternicire avocațială la fila 5 dosar, lipsind pârâta.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele: cauza are ca obiect legea 10/2001, pricina se află la primul termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită, după care;
Instanța, constatând că pricina se află la primul termen de judecată, la care părțile sunt legal citate, în temeiul art. 131 alin. 1 C.pr.civ. pune în discuție competența instanței.
Reclamanții, prin avocat, apreciază că Judecătoria Sectorului 6 este competentă să soluționeze prezenta cauză.
Având în vedere dispozițiile art. 238 alin. 1 C.pr.civ. și pentru respectarea termenului rezonabil și optim de soluționare a procesului, pune în discuție estimarea duratei procesului.
Reclamanții, prin avocat, estimează un termen de trei luni pentru soluționarea procesului.
Instanța estimează o durată de trei luni pentru soluționarea procesului, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, probatoriul propus și încărcătura dosarelor pe ședință.
Instanța pune în dezbatere probele propuse de către părți și ia act că prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, iar pârâta, prin întâmpinare, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Avocata reclamanților solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Constatând că proba cu înscrisuri solicitată de către ambele părți, este admisibilă potrivit legii și duce la soluționarea procesului, în temeiul dispozițiilor art. 255 și 258 C. pr.civ., încuviințează ambelor părți, proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.
Apărătoarea reclamanților depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată.
Instanța ia act că pârâtul a invocat, prin întâmpinarea aflată la fila 42-47 din dosar, excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 781/2001 în termenul legal.
Reprezentanta reclamanților solicită respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale, întrucât fapta ilicită constă într-o acțiune continuă săvârșită împotriva dreptului de proprietate a reclamanților cât și împotriva integrității morale a acestora. Termenul de prescripției general de 3 ani ar fi început să curgă de la data emiterii dispoziției, respectiv de la data de cât pârâtul a încetat să mai săvârșească fapte ilicite împotriva reclamanților. Acțiunea a fost introdusă în termenul general de prescripție. Se solicită a fi avute în vedere decizia ICCJ nr. 461/2014.
Nemaifiind alte cereri de formulat și alte excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbateri și asupra fondului.
Reclamanții, prin apărător, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral adus prin nesoluționarea în termen a notificării formulate în baza Legii 10/2001, având în vedere demersurile și înscrisurile depuse de către reclamanți pentru soluționarea notificării.
Totodată, avocata reclamanților evidențiază reaua-credință a pârâtului care prin întâmpinare a afirmat că eventualul prejudiciul s-ar fi produs și din culpa reclamanților care au rămas în pasivitate, în loc să apeleze la instanță să le soluționeze notificarea. Din cele menționate rezultă atitudinea umilitoare și sfidătoare a pârâtului față de reclamanți, desconsiderându-i ca și cetățeni, așteptând ca altcineva să-i îndeplinească obligația prevăzută de lege în sarcina acestuia.
De asemenea, nu este oportun să li se ceară reclamanților să solicite instanței să soluționeze notificarea formulată în baza Legii 10/2001. În aceeași ordine de idei, se solicită a se avea în vedere practica judiciară internă și internațională, apărătoarea reclamanților făcând trimitere la cauza S. P. c. României.
Instanța în temeiul art. 394 alin. 1 din Cod de Procedură Civilă, declară închise dezbaterile în fond și, față de poziția părților, actele și lucrările dosarului, rămâne în pronunțare asupra excepției invocate de către pârât, precum și asupra fondului cauzei.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.02.2015, reclamanții R. V. I. și R. E., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.781/07.08.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ..16, sector 3, evaluat la suma de 30.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 781/07.08.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ..16, sector 3, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 21.10.2008, reclamantul a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10 /2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamații revenind la PMB, solicitând soluționare a notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte față de reclamanți, fiind obligați să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să îi soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011, abia după această dată Primăria înțelegând să soluționeze notificarea.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat și existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantul ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin.1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamanti, prin desconsiderarea la care au fost supusi ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care le-o cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze proceduri legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantilor.
Reclamanții au solicitat a se avea în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului lor.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanti ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările lor care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanții au solicitat a se observa că au așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens și, cu toate acestea, pârâtul nu a emis Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, reclamanții nu poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Emestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
ICCJ, Secția Civilă, prin decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. lulia c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.
Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanții a depus la dosar, în copie, contract de mandat autentificat sub nr.2093/12.08.2014 la BIN R. C. M., cărți de identitate, sentința civilă nr.840/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă, dispoziția nr._/27.02.2012, adresa nr.8747/29.03.2011, adresa nr.4859/22.03.2011, adresa nr.6060/10.03.2010, adresa nr.3625/03.03.2010, adresa nr._/11.09.2009, adresa nr._/28.08.2009, adrese de înregistrare PMB, adresa nr._/20.05.2009, somație pentru emiterea dispoziției nr.7801/14.05.2009, adresa nr.4514/10.02.2009, adresa nr.1461/04.02.2009, adresa nr.795/22.01.2009, cerere de emitere a dispoziției nr._/16.10.2008.
La data de 30.03.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.781/2001, dosarul nr._, privind imobilul situat în ..16, sector 3, evaluat la 30.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
În raport de situația de fapt și cea de drept, pârâtul a solicitat admiterea următoarei excepții:
Excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 781/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 si art.6 din Decretul nr.167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul si art.705 c.proc.civ. privitor la prescripția extinctiva si raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 25.02.2015,
În speță, dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția Primarului General nr._/27.02.2012, care împreună cu documentația aferentă dosarului a fost înaintată cu anexa nr. 485/28.08.2012, Instituției Prefectului Municipiului București, pentru efectuarea controlului de legalitate, conform dispozițiilor legale.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au stat în pasivitate si nu au solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Mai mult, din considerentele sentinței civile nr. 840/27.04.2012 pronunțată de T.B. a III-a civilă, reiese că la data la care reclamanții apreciază că ar fi trebuit soluționată notificarea întrucât dosarul era complet, respectiv la data de 14.05.2009, aceștia aveau posibilitatea acționării unității deținătoare în instanță pentru a obține o hotărâre care să le constate calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, or o asemenea cerere de chemare în judecată a fost formulată abia la data de 02.08.2011.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți. Acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată din data de 27.02.2012 .
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate in cadrul prezumțiilor care nu sunt stabilite de lege, ci lăsate la lumina si înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C, Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezulta indirect din dovedirea nemijlocita a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare acordarea daunelor morale, daca este admisibila, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de ” prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii si echitații interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibilă cu un echivalent bănesc,
Consideră că evenimentele în cauza nu au putut să le provoace reclamanților o stare de incertitudine si suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la exorbitanta suma de 30.000 lei) astfel sa se justifice suma pretinsa, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe pian afectiv legate de nerespectarea unui titlul executoriu. Reclamanții nu au arătat in ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta si prejudiciul moral, în ce anume constă.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara”. Este însă justificata acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viața familiala și sociala au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat să se aibă în vedere faptul că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând sa se constate ca regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morala, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care să asigure reparația morala si nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentate si nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectiva a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situația familiala, profesionala și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real si efectiv produs reclamanților, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justa cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este si criteriul general evocat de CEDO consta în aceea ca despăgubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusa, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea si gravitatea atingerii adusa acestora.
În situația daunelor morale datorita naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta a acestora în bani nu este posibila, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportata la elementele de fapt.
Pârâtul apreciază ca reclamanții trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicita cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, sa dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice si să probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamanții nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a paratului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamanților. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesara și suficientă pentru a determina instanța să solicite si să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității in soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natura a le asigura realizarea deplină si eficienta a drepturilor climate, dar si Legea nr.554/2004 are reglementari ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 si urmat cod procedură civilă.
Alăturat întâmpinării, pârâtul a anexat în copie, înscrisurile din dosarul administrativ nr._ soluționat prin DPG nr._/27.02.2012 cu anexa 485/28.08.2012.
Prin compartimentul registratură, reclamanții au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale, nefiind îndeplinită în termenul prevăzut de art.8 din Decretul nr.167/1958, din cauza atingerii continue aduse dreptului de proprietate, și a integrității morale a acestora, împrejurare ce a general prescripții succesive în timp.
Fapta ilicită a pârâtului, fiind o acțiune continuă până la data emiterii dispoziției, pentru fiecare activitate producătoare de prejudicii, reclamanții consideră că se naște un termen distinct de prescripție. Astfel, acțiunea este formulată în termenul de trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii și data emiterii dispoziției, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, dat fiind faptul că la acea dată a încetat acțiunea ilicită a pârâtului și atingerea dreptului de proprietatea conform art.1 Protocolul 1 la Convenția Europeană.
În acest sens s-a pronunțată și ÎCCJ prin decizia nr.461/12.02.2014.
Prin întâmpinare pârâtul a mai invocat faptul că eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei reclamanților, pentru faptul că au solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr.10/2001.
Reclamanții apreciază că nu se poate consideră că ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce au constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să ceară unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetativ și anume că instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art.35 alin.1 din Convenție (cauza S. P. împotriva României).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art.8 din decretul 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Instanța reține că în speță fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de nesoluționarea în termen legal a notificării emise în baza legii 10/2001, astfel, fapta ilicită având un caracter continuu.
Având în vedere atingerea continuă adusă dreptului subiectiv al reclamanților până la data de 27.02.2012 când a fost emisă dispoziția nr._, instanța apreciază că de la această dată curge termenul de prescripție, căci de atunci a încetat inacțiunea pârâtului și deci la acea dată fapta ilicită s-a epuizat, reclamanților fiindu-le astfel cunoscut prejudiciul creat prin inacțiunea pârâtului.
Astfel fiind, instanța urmează să respingă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține căprin notificarea nr. 781/07.08.2001 înregistrată la Primăria Municipiului București și care a făcut obiectul dosarului administrativ cu nr._, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, ..16, sector 3, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001, persoana care se considera îndreptățită la măsuri reparatorii avea obligația de a notifica în termenul prevăzut de lege, persoana juridică deținătoare, în vederea restituirii în natură/prin echivalent a imobilului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire întemeiate pe acest act normativ, putând fi depuse până la data soluționării notificării (art.23).
Instanța ia act că reclamanții au depus toate actele doveditoare necesare în susținerea notificării lor, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 (aspect necombătut de pârâtă prin niciun mijloc de probă din care să rezulte solicitări adresate petenților de completare a dosarului administrativ la care să nu se fi dat curs și care să fi determinat astfel soluționarea cu întârziere).
Potrivit pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din conținutul cererii de emitere a dispoziției primarului, dar și a solicitărilor ulterioare ale reclamantilor și din susținerile acestora, necombătute de pârât prin niciun mijloc de probă, rezultă că dosarul administrativ a fost completat de petenți în conformitate cu dispozițiile legale, fără ca instituția competentă să dea curs notificării în sensul soluționării acesteia timp de 10 ani.
Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării reclamanților în termen legal, aceștia s-au adresat instanței de judecată, fiind format dosarul nr._/3/2011, solicitând obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul menționat.
Întrucât a fost soluționată notificarea nr.781/07.08.2001 prin emiterea dispoziției nr. nr._/27.02.2012, prin sentința civilă nr.840/27.04.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă cererea reclamanților a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Prin urmare, unitatea deținătoare era obligată ca în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001 să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire, soluția urmând a fi comunicată persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării, pârâtul nefăcând dovada prorogării acestui termen în condițiile pct. 25 din H.G. nr. 250/2007.
Din actele de la dosar rezultă că pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație timp de peste 10 ani, înțelegând să soluționeze cererea abia în data de 27.02.2012 prin emiterea dispoziției nr._/2012. Pentru aprecierea acestui interval de timp, instanța va avea în vedere drept criterii: comportamentul reclamantilor, complexitatea solicitării și comportamentul pârâtului.
În ceea ce privește comportamentul reclamanților, instanța constată că aceștia și-au îndeplinit obligația depunerii la pârât a tuturor înscrisurilor necesare soluționării notificării, întârzierea nefiindu-i imputabilă.
Nu poate fi pusă pasivitatea pârâtului în soluționarea notificării pe seama reclamanților în sensul de a-i culpabiliza pentru lipsa unor demersuri judiciare suplimentare ca reacție la lipsa de răspuns a celui dintâi, deoarece ar fi o sarcină cu mult prea oneroasă pentru reclamanți, iar instanța de judecată nu ar face altceva decât să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală.
În ceea ce privește complexitatea obiectului notificării, instanța constată că prin notificare s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru preluarea abuzivă a unui imobil proprietatea autorului reclamanților, neexistând în speță date din care să rezulte o complexitate deosebită a solicitării, de natură să justifice depășirea termenelor prevăzute de lege pentru soluționare.
Cu privire la conduita pârâtului, instanța constată că acesta avea la dispoziție un termen de 60 de zile pentru a proceda la soluționarea notificării, însă cu toate acestea, fără un motiv întemeiat și fără a recurge la mecanismele legale de prorogare a termenului de soluționare a refuzat nejustificat să adopte o soluție administrativă în cauză timp de 10 ani.
Prin raportare la aceste considerente, instanța va analiza condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, pe care reclamanții și-au motivat în fapt și în drept cererea.
Potrivit art. 998 C.civ. 1864, ”orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999, ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.
Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Făcând aplicarea acestor condiții în prezenta cauză, instanța constată îndeplinirea lor, astfel: în ceea ce privește existența unui prejudiciu, acesta constă în efectul negativ suferit de reclamanți prin nesoluționarea notificării și în incertitudinea asupra existenței și exercițiului dreptului lor de creanță; fapta ilicită constă în încălcarea nejustificată de către pârât a termenului de 60 de zile în care avea obligația legală de a acționa, astfel cum a fost constată anterior; raportul de cauzalitate dintre cele două rezultă din împrejurarea că nerespectarea termenului legal de către pârât a generat prejudiciul dreptului subiectiv al reclamanților; cu privire la imputabilitatea faptei, prin inactivitatea sa, pârâtul a creat reclamanților un interval de așteptare de peste 10 ani, punându-i totodată și în situația de a declanșa o procedură judiciară pentru soluționarea notificării, în condițiile în care acesta avea obligația instituită prin lege fie de a admite, fie de a respinge cererea pe baza unor criterii și după o procedură clar reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și H.G. nr.250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Față de calitatea pârâtului din prezenta cauză, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care ”actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși” (alin.2), iar ”faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor” (alin.3).
În consecință, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Față de aceste considerente, instanța apreciază că cererea privind acordarea prejudiciului moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. nr.781/07.08.2001 este întemeiată, urmând să o admită sub aspectul îndeplinirii condițiilor.
Instanța constată că este admisibilă cererea având în vedere dispozițiile art. 998 și art. 999 C.civ., care folosesc termenul prejudiciu fără a distinge între prejudiciul material și cel moral, ceea ce înseamnă că obligația de reparație prevăzută de aceste texte se referă la ambele categorii de prejudicii. În același sens, Curtea Constituțională a statuat, prin decizia nr. 44 din 12 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 263 din 18 aprilie 2002, că, în absența unor reglementări speciale este judicioasă fundamentarea de către instanțele judecătorești a răspunderii civile pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., în loc să considere absența acestora ca un fine de neprimire al acțiunilor în pretenții având ca obiect obținerea de daune morale.
În legătură cu criteriile de stabilire a daunelor morale, având în vedere caracterul acestora, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de reclamant trebuie să aprecieze o sumă globală, care să compenseze pentru acesta prejudiciul suferit.
În acest sens, având în vedere faptul că pârâtul a refuzat nejustificat îndeplinirea obligației ce îi revenea timp de aproximativ 10 ani, în pofida demersurilor repetate ale reclamanților, ceea ce a generat o stare de incertitudine cu privire la existența și întinderea dreptului lor de creanță, instanța apreciază că suma de 10.000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamanți, cererea acestora urmând a fi admisă în parte.
Potrivit art. 453 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, proporțional cu pretențiile admise.
Având în vedere cheltuielile necesare, proporționale și dovedite în cauză de reclamanți, constând în onorariu de avocat, ținând cont că va fi admisă în parte cererea, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 100 lei cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții R. V. I., CNP_2 și R. E., CNP_6, ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 10.000 lei daune morale.
Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 100 lei cheltuieli de judecată.
Cu apel în 30 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
RED.VB/Thred.MM
4 ex/2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 3706/2015. Judecătoria... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 4161/2015.... → |
|---|
