Legea 10/2001. Sentința nr. 4260/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4260/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 03-06-2015 în dosarul nr. 4260/2015
DOSAR nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILA NR. 4260
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 03.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: S. I. G.
GREFIER: U. M.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect pretenții , privind pe reclamanta P. S. E., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Instanța lasă cauza la a doua strigare în vederea prezentării părților, în conformitate cu art.104 pct.13 din HCSM nr.387/2005.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, la a doua strigare, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prezenta cauză are ca obiect pretenții, aflându-se la primul termen de judecată și faptul că la dosar s-a depus prin serviciul registratură, la data de 03.06.2015, de către reclamant, dovada achitării onorariului de avocat.
Instanța verificând din oficiu competența conform art.131 alin.1 din Cod procedură civilă constată că este competentă general, material și teritorial conform art. 94 lit. j Cod de procedură civilă și art.107 Cod procedură civilă.
Conform art.238 Cod procedură civilă, estimează durata cercetării procesului în prezenta cauză la 5 luni, în raport de obiectul cauzei și susținerile în scris ale părților .
Instanța, potrivit dispozițiilor art. 248 Cod procedura civila, având in vedere obiectul cauzei, unește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, prin întâmpinare, cu fondul cauzei, apreciind ca pentru judecarea acesteia este nevoie să se administreze dovezi în legătura cu dezlegarea în fond a pricinii.
Asupra probelor, în temeiul art.255 și art.258 Cod procedură civilă, instanța încuviințează, pentru reclamantă și pârât proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei apreciind că este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat și nici probe de administrat, în temeiul art. 394 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de 27.02.2015, sub nr._, reclamanta P. S. E., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmarea a soluționării cu întârziere a notificării nr.2653/29.10.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 3, evaluat la suma de 5.000 lei. Totodată a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii în fapt reclamanta a arătat că prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 2653/29.10.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură pentru terenul de situat în București, ., sector 3, preluat în mod abuziv.
Totodată, a menționat că, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 09.12.2009 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
A mai arătat că, ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile de la dosar, a revenit la Primăria Municipiului București, solicitând soluționarea notificării, însă fără niciun rezultat.
Ulterior, a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/01.03.2012, prin care i s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, propunând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 164 mp situat în București, .. 8, sector 3.
Reclamanta a susținut că trebuie avută în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii și teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei), cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
Astfel, reclamanta a învederat că nu se poate considera că ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să îi soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume că instanța să dispună încă o autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Totodată, reclamanta a susținut că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral, constând în starea de disconfort psihic și moral datorat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul, prin desconsiderarea la care a fost supus reclamanta ca cetățean, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le-a cauzat conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantului. Față de acest aspect, a precizat că fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de acesta ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamantului care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, a arătat că a fost nevoită să aștepte 11 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, pentru ca pârâtul să emită Dispoziția Primarului General al Municipiului București. De asemenea, a menționat că nu se poate ignora suferința cauzată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare. În ceea ce privește proba prejudiciului moral, a arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, prejudiciului moral, proba să directă fiind practic imposibilă.
De asemenea, reclamanta a învederat instanței faptul că s-a apreciat că o bază de calcul între 1000 – 1500 Euro pentru fiecare an de întârziere, sumă considerată ca fiind rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului, iar suma globală va fi ridicată cu 2000 Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii. În acest sens, reclamanta a învederat instanței faptul că în cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem: „ bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale” Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator" idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 cod civil art. 1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamantul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, și a anexat, în copie: contract de mandat autentificat sub numărul 1998 prin încheierea din data de 29.10.2013 (filele 5-7), dispoziția nr._/01.03.2012 ( filele 8-9), somația nr. 383/03.01.2012 pentru emiterea dispoziției Primarului General ( filele 10 -11), cerere de emitere a dispoziției nr._/04.11.2011 (filele 12 – 13).
Prin întâmpinarea înregistrată pe rolul instanței la data de 01.04.2015, pârâtul M. București prin Primar General, a solicitat respingerea contestației ca nefondată.
În raport de situația de fapt și cea de drept invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, pârâtul a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata daunelor morale dator pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 2653/2001 în termenul legal, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 și art.6 din Decretul nr. 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune și art.705 C.proc.civ. privitor la prescripția extinctivă și raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 27.02.2015, având vedere că dosarul administrativ a fost completat cu ultimele înscrisuri de către reclamantă la data de 04.11.2011, fapt ce reiese din adresa emisă de . SA, nr. 383/09.01.2012. Totodată, a arătat că dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/01.03.2012 și înaintat Instituției Prefectului Municipiului București în data 23.08.2012 cu anexa 484. Astfel, de la depunerea ultimelor înscrisuri și până la emiterea dispoziției a trecut o perioadă de aproape 4 luni, perioadă care a apreciat că nu putea aduce suferințe psihice reclamantei.
Prin urmare, eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantei, care a stat pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. 3 din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei-dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamanta nu s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens. Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant, or, acestea nu au fost dovedite, întrucât notificarea a fost soluționată. A considerat în plus că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamantului o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simplă constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, pârâtul a învederat că reclamantul nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 5000 de lei) astfel să justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlului executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudiciul suferit de acesta și prejudiciul moral. În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului. Totodată, pârâtul a apreciat că cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Față de aceste aspecte, pârâtul a susținut că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanta valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
De asemenea, a precizat că reclamanta trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit. A învederat că probele depuse de reclamant cu sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea vreunuia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamantului. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 și următoarele Cod proc.civ.
În susținerea întâmpinării, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, sens în care, a depus, în copie: dosarul administrativ nr._ privind imobilul în cauză (filele 27-125).
La data de 21.04.2015 reclamanta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.
La data de 03.06.2015, reclamanta a depus la dosarul cauzei, factura și chitanța reprezentând onorariul avocatului (filele 137).
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 2653/29.10.2001 comunicată prin executorul judecătoresc și care formează obiectul dosarului nr._ al Primăriei Municipiului București (f. 43), formulată în temeiul Lg. 10/2001, de reclamanta P. S. a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 8, sector 3.
La data de 01.03.2012 a fost emisă dispoziția nr._ de Primarul General (f. 31) s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 8, sector 3.
În drept, instanța reține că situația juridică supusă judecății intră sub incidența dispozițiilor Codului civil din 1864 (în continuare C.civ.), în vigoare la momentul săvârșirii faptei producătoare de prejudiciu (momentul la care trebuia soluționată notificarea din prezenta cauză), având în vedere că art. 5 din Legea de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabilește că dispozițiile noului Cod civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art.8 din decretul 167/1958 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Instanța reține că în speță fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este reprezentată de nesoluționarea în termen legal a notificării emise în baza legii 10/2001, astfel, fapta ilicită având un caracter continuu.
Având în vedere atingerea continuă adusă dreptului subiectiv al reclamantei până la data de 01.03.2012 când a fost emisă dispoziția nr._, instanța apreciază că de la această dată curge termenul de prescripție, căci atunci a încetat inacțiunea pârâtului și deci la acea dată fapta ilicită s-a epuizat, reclamantei fiindu-i astfel cunoscut prejudiciul creat prin inacțiunea pârâtului.
Astfel fiind, instanța urmează să respingă excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța reține că potrivit art. 998-999 C.civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce l-a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, conduita efectivă a acestuia sub aspectul modalității și duratei de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 încă din anul 2001, cauzând reclamantei un prejudiciu moral cert, constând în starea de disconfort psihic provocat implicit de perioada lungă de așteptare pentru soluționarea notificării și de concretizarea acestui demers.
Sub acest aspect, instanța constată, în primul rând, că notificarea în cauză a fost formulată de către reclamant în baza unei legi instituite de stat tocmai pentru reparația unui alt prejudiciu produs de către stat în trecut și căreia nu i s-a răspuns decât în anul 2012. Instanța constată că, în cauză, nu se poate reține existența unor cauze obiective, independente de voința pârâtului care să justifice durata lungă a procedurii și care să înlăture reținerea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului sub aspectul culpei.
În plus, instanța are în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție care se aplică, în cauzele de natură civilă, inclusiv în procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea acesteia.
În cazul de față, M. București prin Primarul General reprezintă singura autoritate în sarcina căruia legiuitorul a prevăzut obligația de a răspunde notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și de a stabili drepturile ce revin reclamanților în temeiul acestor dispoziții, aceasta din urmă putându-se adresa instanței numai după comunicarea notificării și a soluționării acesteia printr-o deciziei emisă de unitatea deținătoare, proceduri echivalente unor proceduri prealabile. De asemenea, contrar susținerilor pârâtei, instanța apreciază că reclamanții nu erau obligați să recurgă la acțiunea în justiție după ce au constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, având în vedere și jurisprudența Curții Europene care a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzând cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Instanța reține și faptul că rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile săvârșite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine.
În prezenta cauză, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va ține seama de circumstanțele concrete ale speței, de perioada de 11 ani în care reclamanta a așteptat soluționarea notificării, de importanța acestei proceduri pentru notificator, care în absența dispoziției primarului nu a avut posibilitatea să valorifice drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, și de eforturile suplimentare depuse de acesta (revenirea cu alte notificări) în vederea obținerii acestor drepturi.
În consecință, instanța va admite acțiunea și va obliga pârâtul la plata în favoarea reclamanților a sumei de 5000 de lei cu titlu de daune morale, reprezentând o justă reparație pentru prejudiciul moral cauzat acestora.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța reține incidența art. 453 alin. 2 C.pr.civ. conform căruia atunci când cererea a fost admisă în parte judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Raportat, însă la circumstanțele cauzele, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Admite acțiunea formulată de reclamanta P. S.-E., domiciliată în București, .. 66 - 69, ., ., CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . S.A, în contradictoriu cu pârâtul cu M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291-293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 300 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi 03.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red. IGS/ Tehnored. PAS
4 ex/
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4121/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Legea 10/2001. Sentința nr. 4534/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
