Contestaţie la executare. Sentința nr. 4531/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4531/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 4531/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4531
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. A.
GREFIER: A. J.
Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect contestație la executare, formulată de contestatorii V. N. și V. I. I. în contradictoriu cu intimata C. E. BANK (ROMANIA) SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, s-a prezentat intimata, prin avocat, lipsind contestatorii.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
La interpelarea instanței, pârâta, prin avocat, arată că nu mai poate rămâne la a doua strigare.
Instanța, în baza art. 131 din noul Cod Procedură Civilă pune în discuție competența de soluționare a cauzei.
Pârâta, prin avocat, apreciază că Judecătoria sectorului 6 este competentă să soluționeze prezenta cauză.
Instanța, față de prevederile art. 714 din Noul Cod de Procedură Civilă republicat raportat la art. 651 alin. 1 Noul Cod de Procedură Civilă, constată că este competentă să soluționeze prezenta cauză.
În baza art. 238 Noul Cod Procedură Civilă, instanța pune în discuție durata estimativă a procesului.
Pârâta, prin avocat, apreciază că prezenta cauză poate fi soluționată într-un interval de 2 luni.
În baza art. 238 Noul Cod Procedură Civilă, instanța estimează că durata necesară pentru cercetarea prezentei cauze este de 3 luni.
Instanța pune în discuție cererea executorului judecătoresc cu privire la acoperirea cheltuielilor ocazionate de copierea și depunerea dosarului de executare.
Pârâta, prin avocat, solicită ca aceste costuri să fie suportate de reclamanți, este o probă care le aparține.
Instanța pune în discuție excepția inadmisibilității contestației la executare în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la contractul de credit, invocată prin întâmpinare, precum și excepția tardivității, din oficiu.
Pârâta, prin avocat, arată că reclamantul avea la dispoziție acțiunea în constatarea nulității absolute sau de anulare a contractului de credit, astfel încât este inadmisibilă contestația la executare pe calea căreia reclamantul urmărește dovedirea caracterului abuziv. Solicită admiterea excepției tardivității.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare asupra excepțiilor invocate.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 16.03.2015, sub nr._, contestatorii V. N. și V. I. I. în contradictoriu cu intimata C. E. Bank (România) SA, prin mandatar . C. SRL, au formulat contestație la executare împotriva formelor de executare silita efectuate în dosarul execuțional nr. ST85/2015 prin Biroul Executorilor Judecătorești Asociați S. si Tetu, la cererea creditorului C. E. Bank Romania SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea tuturor actelor de executare silită îndeplinite în dosarul execuțional nr. ST85/2015; anularea titlului executoriu reprezentat de Convenția de credit nr. 72/17.04.2008 sau constatarea nulității absolute a clauzelor, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariu avocat si alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu, în baza art. 453 alin.(1) C.pr.civ.
În motivarea cererii, contestatorii au arătat că, în data de 17.04.2008, au încheiat convenția de credit nr. 72/17.04.2008 cu intimata C. E. Bank Romania SA, în calitate de garant fidejusor, respectiv garanți ipotecari. La momentul contractării creditului, dintr-un raport prezentat de Eurostat reieșea ca nivelul de trai din România, în anul 2013 măsurat prin indicele consumului individual real per capital, este cel mai scăzut din UE, reprezentând 48%din medie.
În data de 16.01.2015 s-a încuviințat executarea silita imobiliara cu privire la imobilul situat în . cadastral 459/38 de către B. Asociați S. si Tetu..
Ca urmare a încuviințării executării silite, au primit o somație prin care au fost informați că trebuie sa plătească suma de 94.908,80 lei ,plus cheltuieli de executare silită în cuantum de 12.268,41 lei.
Contestatorii au învederat că demararea executării silite este prematura întrucât V. N. a încheiat la data de 08.10.2012, respectiv 10.10.2012, un angajament de plata pe care l-a respectat întrutotul. Așadar, creditoarea a demarat în mod abuziv procedura executării silite având în vedere faptul că exista un angajament de plată care a fost respectat.
Potrivit art.36 din OUG 50/2010, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiza dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum si un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, nicidecum comision de analiza/acordare (flat): 2% . comision de gestiune lunar:0,125% percepute de către intimata în mod abuziv în baza contractului de credit nr 72/17.04.2008.
Contractul de credit încheiat reprezintă un contract de adeziune ale cărui clauze sunt prestabilite de operatorul economic, aflat în poziție dominantă fata de consumator, fără a-i conferi acestuia din urma posibilitatea negocierii directe. În acest sens, art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000 prevede ca „ o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților”, iar dispozițiile alin. 2) ale aceluiași articol sunt în sensul că „o clauza contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”. Contestatorii nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din convențiile de credit, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectiva de către Banca, aspect ce rezultă si din faptul că toate Convențiile de credit conțin clauze similare.
De asemenea, Banca în calitate de profesionist, avea obligația de informare față de client anterior încheierii contractului de credit pentru ca acesta, în deplina cunoștința de cauză, să își exprime consimțământul la drepturile și obligațiile ce rezultă din prevederile contractuale.
Contestatorii au învederat că o astfel de informare nu a avut loc, aceștia neavând o posibilitatea reală si efectivă de cunoaștere a obligațiilor ce le incumbau în baza contractului de credit încheiat..
Constatarea nulității absolute a clauzelor indicate se impune ca sancțiune a caracterului abuziv al acestor clauze, anume: art. 4.1 lit a) si b) din contractul de credit nr 72/17.04.2008.
Potrivit art. 4.1 lit. a) din contractul de credit nr 72/17.04.2008 „ Comisionul de analiza/acordare(flat): 2% care se achită în momentul punerii la dispoziție a creditului și se aplică la valoarea creditului pus la dispoziție clientului. Așadar, . Auto Frigidere Produse Alimentare SRL, în calitate de împrumutat a plătit la momentul acordării creditului suma de 6200 lei - reprezentând 2% din creditul acordat de 310.000 lei.
Acest comision este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar si echivoc în cadrul contractului, nu se menționează care sunt serviciile oferite de banca pentru acest comision. De asemenea, consideră că acesta este abuziv întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului ( mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit). Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de acordare cade în sarcina băncii. Din modul de formulare rezultă ca acesta nu a fost negociat.
De asemenea, potrivit art. 4.1. lit b „ Comisionul de gestiune lunar 0,125% care se plătește în ultima zi lucrătoare a lunii curente. Comisionul procentual se aplica la soldul zilnic nerambursat al creditului.
Astfel, terminologia folosita în in contractul de credit nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu pârâta pentru ca garantul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare. Atâta timp cât motivația perceperii acestui comision nu este detaliată în cuprinsul contractului, această clauză este abuzivă și intra sub incidența Legii nr 193/2000.
Modul în care este prezentat comisionul de administrare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând ca, pentru același serviciu se percep doua costuri, fără a se face distincție între ele, în mod clar si inteligibil Comisionul de administrare nu este definit, nu rezulta care este rolul, funcțiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care Banca îl prestează în schimbul acestuia, astfel încât împrumutatul/garanții nu pot înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume.
Constatarea caracterului abuziv înseamnă constatarea dreptului contestatorului în calitate de consumator de a invoca lipsa de efecte a clauzelor abuzive, cât și constatarea inexistenței dreptului băncii de a se folosi de ele în derularea contractelor.
Consumatorul, la momentul încheierii contractului, indiferent de natura acestuia, se găsește într-o situație de triplă inferioritate față de comerciant: tehnică, economică si juridică. Observând această situație inegală, legiuitorul a intervenit pentru a remedia acest dezechilibru, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere restabilind echilibrul juridic și contractual, în ceea ce privește calitatea de consumator a contestatoarei, în accepțiunea legislației privind protecția consumatorului, aceasta rezultă din faptul că, petenta contestatoare este persoană fizică, a încheiat si executat contractul de facilitate de credit cu intimata în scopuri aflate în afara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale (fiind îndeplinite astfel cerințele impuse de pct.13 din Anexa Legii nr.296/2004, art.2, pct.2 din OG NR.21/1992, art.2, alin. 1 din Legea nr.193/2000).
În consecință, prin admitereaprezentei contestații la titlu, contestatorii au solicitatanularea titlul executoriu în totalitate sau în parte, precum si orice act de executare efectuat în temeiul acestuia.
Conform dreptului protecției consumatorului, comerciantul trebuie să îndeplinească o . obligații, precum:
1. obligația de informare - un consumator suficient de informat va fi capabil să-si apere interesele, impunând astfel profesionistului sa asigure o prealabila si exactă informare;
2. obligația de a se abține de a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.
Clauza abuzivă este în accepțiunea art.4 din Legea nr.193/200, art.78 din Legea nr.296/2004 si art.2 pct.16 din OG nr.21/1992, clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Conform prescripțiilor legale, o clauza contractuala va fi considerată ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globala a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Toate contractuale ce formează obiectul prezentei cauze sunt clauze abuzive fiind îndeplinite condițiile legale putea fi constatata nulitatea absolută a lor si pentru a fi înlăturate din contracte sau a fi înlocuite cu dispoziții legale care să fie conforme cu protecția consumatorului.
Nerespectarea bunei credințe rezultă din comportamentul general al intimatei. Astfel, inserarea de clauze abuzive, neclare, aplicate în defavoarea consumatorului, neacordarea de explicații și informații suficiente astfel încât consumatorul să poată lua vreo decizie în deplina cunoștința de cauza (atât la momentul încheierii contractului cât si ulterior de către banca în mod abuziv a anumitor drepturi expres indicate în aceasta), până la inducerea în eroare a consumatorului.
Ca urmare a constatării nulității absolute, contestatorii au solicitat aplicarea principiului restitutio în integrum, așadar, restituirea pretențiilor efectuate în temeiul acestor clauze abuzive. Potrivit art. 1.635 intitulat Cauzele restituirii: restituirea prestațiilor are loc ori de cate ori cineva este ținut, în virtutea legii, sa înapoieze bunurile primite fără drept sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forța majora, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat
Principiul desființării retroactive a contractului nul decurge din principiul legalității, încălcat cu ocazia încheierii actului nevalabil și are drept finalitate asigurarea ordinii de drept. Desființarea contractului operează atât pentru trecut cât pentru viitor, ex tunc si ex nunc. Prin considerarea contractului a nu fi fost niciodată încheiat se înțelege, în unanimitate; încetarea efectelor contractului, împiedicarea producerii efectelor contractului pentru viitor, precum si înlăturarea efectelor deja produse.
În ipoteza constatării nulității parțiale a contractului, prin înlocuirea clauzelor nule cu dispozițiile legale aplicabile, contestatorii au solicitat restituirea sumelor plătite în temeiul lor sau să fie imputată direct asupra principalului rămas de achitat în cazul în care se va constata și o eventuală diferență de plată. Practic, efectele nulității nu sunt altceva decât lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, cu alte cuvinte reproducerea efectelor juridice al clauzelor considerate abuzive. Principiul restitutio în integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate sa fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivității efectelor nulității. Numai prin revenirea la situația anterioara a actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul.
O hotărâre relevanta în cauza este sentința civila nr.3137 pronunțata la data de 09.03.2012 de Tribunalul București – Secția VI-a civila, în dosarul nr._/3/2010, conform căreia: ”ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor nr.9 lit.a și lit.b din contractul de credit, plata de către reclamant a unor sume cu titlu de comision acordare credit și comision de administrare a devenit nejustificata, motiv pentru care, reținând caracterul retroactiv al efectelor nulității, va dispune obligarea pârâtei (BCR S.A) la restituirea către reclamant a sumelor plătite cu acest titlu.
În cazul contestației la titlu, legiuitorul nu a stabilit un termen, dar a prevăzut că aceasta poate fi formulată oricând înlăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silita, de unde rezultă ca sunt în termen pentru formularea contestației la titlu.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000, art. 4 alin. 1) din Legea 193/2000, alin.1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 6 alin. (2) Cod. civil, art. 1341 și urm. Cod Civil, art.1534 Cod Civil, art.14 Cod civil, art.15 Cod civil, art.1175 Cod civil, art.711 și urm. Cod procedură civilă, Directiva Consiliului din 5 aprilie 1993, Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008.
În dovedirea cererii, contestatorii au depus în copie următoarele înscrisuri: somație imobiliară din 27.01.2015, încheierea din data de 19.01.2015, încheierea nr.ST106/27.01.2015, contract de ipotecă, contract de credit nr.72/17.04.2008, încheiere din data de 12.12.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._/303/2014 cu confirmare de primire, încheiere din 21.01.2015, angajamente de plată nr.799/08.10.2012 și nr.817/11.10.2012, somații de plată nr.442/08.10.2012, nr.443/08.10.2012, nr.443/08.10.2012, angajament de plată nr.759/27.09.2012, adresa nr.755/27.09.2012, adresa nr.782/01.10.2012, chitanță din 11.10.2012, adresa nr.819/11.10.2012, chitanță din 11.10.2012, adresa nr.818/11.10.2012, chitanță din 18.11.2012, chitanță din 18.01.2013, adresa nr.1117/10.01.2013, chitanță din 25.03.2013, chitanță din 25.03.2013, adresa nr.1414/25.03.2013, chitanță din 26.04.2013, adresa nr.740/26.04.2013, chitanță din 07.06.2013, adresa nr.1667/07.06.2013, chitanța din 27.06.2013, chitanță din 28.08.2013, adresa nr.1582/26.08.2013, adresa nr.2220/29.10.2013, adresa nr.03.03.2014, adresa nr.2776/03.03.2014, chitanță din 07.03.2014, chitanță din 27.03.2014, chitanță din 16.04.2014, nr.23.04.2014, chitanță din 10.05.2014.
La data de 22.04.2015, prin compartimentul registratură, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă și ca neîntemeiată, cu obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
Pe cale de excepție, intimata a invocat excepția inadmisibilității contestației la executare în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la contractul de credit.
Pornind de la definiția și sensurile care se dau noțiunii de apărare, în doctrină a fost exprimată opinia potrivit căreia ar exista anumite mijloace de apărare cu o natură mixtă – inadmisibilitățile, ce pot fi valorificate de partea interesată pentru a obține respingerea pretențiilor deduse judecății: „obiectul excepției de inadmisibilitate ar reprezenta dreptului reclamantului de a sesiza instanța”.
Din perspectiva modului de valorificare, opinia majoritară este în sensul că inadmisibilitatea se situează în categoria excepțiilor peremptorii de fond.
Una din sursele care pot genera o astfel de excepție a inadmisibilității a fost identificată de practică și doctrina ca fiind împrejurarea obiectivă că: „dreptul și pretențiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă în mod greșit, de către acesta”.
Indiferent de modul de valorificare a acestui mijloc de apărare, efectul spre care acesta tinde este în toate cazurile respingerea acțiunii.
Concret, sub aspectul temeiului de drept, invocă dispozițiile art. 712 alin. (2) C.pr.civ., potrivit cu care: „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația ta executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.".
Având în vedere:
a) faptul că, prin contestația la titlu, se solicită (în absența invocării unor motive concrete) constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit.
b) dispozițiile art. 712 alin. (2) C.pr.civ., conform cărora „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.”
c) or, pentru a se pune în discuție valabilitatea clauzelor unui contract de credit legiuitorul a prevăzut o cale specială: acțiunea în constatarea nulității unor clauze ca urmare a constatării caracterului lor abuziv, acțiune ce poate fi declanșată și ulterior declarării scadente a creditului;
d)principiul de drept potrivit căruia generalia specialibus derogant, rezultă, dincolo de orice dubiu faptul că este inadmisibilă contestația la executare formulată privind constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit.
S- a mai arătat că, clauzele contestate nu sunt abuzive.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că “Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Totodată, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede că „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil” .
Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (si implicit al Directivei 93/13/CEE) daca aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.
Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt clar și inteligibil exprimate, nici legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu stabilesc noțiunea de obiect al contractului. Însă în cauza Kasler (C-26/13) CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii. Astfel, CJUE a reținut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de “obiect principal al contractului” în sensul acestei dispoziții trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care îl caracterizează.
La stabilirea obiectului principal al contractului de credit, trebuie avută în vedere natura juridică specifică contractului de credit care este una mult mai complexă decât cea a contractului de împrumut, întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă (obligații care, indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit), ci si la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera si în privința acestora că au fost considerate ca prestații esențiale de către părți la încheierea contractului, motiv pentru care acestea fac parte din obiectul principal al contractului.
Nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil - condiție îndeplinită în speță, pentru motivele expuse în continuare:
Clauzele contestate au fost redactate în mod clar și inteligibil și nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 din legea 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contestate.
Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil, lipsit de echivoc .
Clauza contestată îndeplinește această cerință deoarece:
a)Este formulată clar și inteligibil din punct de vedere gramatical;
b)Pentru înțelegerea acesteia, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, nu are nevoie de cunoștințe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înțelege consecințele economice ale acestei clauze asupra obligațiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut;
c)în esență, această clauză transpune în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani, stipulate în Codul civil din 1865, și a căror necunoaștere și neînțelegere reclamant nu o poate invoca.
Din însăși denumirea comisioanelor rezultă scopul pentru care au fost percepute, cu atât mai mult cu cât acesta a fost redactat într-un limbaj ușor accesibil și unui neprofesionist.
În explicitarea conceptului de „clauză care nu a fost negociată” menționat de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevederile următorului alineat al aceluiași articol stabilesc că el presupune impunerea unei clauze de către agentul economic „fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Or, în speță, pe de o parte, anterior încheierii contractelor de credit, împrumutații au avut posibilitatea reală de a influența natura clauzelor contestate. Elementele contractului de credit, cum ar fi suma împrumutată, perioada de rambursare, comisioanele aplicate de bancă - sunt elemente negociabile. Contractul încheiat între părți este rezultatul voinței liber exprimată a acestora. A menționat că utilizarea unui contract preformulat nu e suficientă pentru a considera că natura clauzelor contestate nu putea fi influențată de împrumutați. Conform normelor BNR, instituțiile de creditare sunt obligate să folosească convenții standardizate, aspect ce nu este ilegal, ci dimpotrivă, reprezentă o condiție sine qua non pentru a primi girul autorității de supraveghere (BNR).
Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă, în sensul că o clauză va fi considerată a nu fi fost negociată în mod individual dacă a fost pre-redactată, consumatorul neputând să influențeze conținutul acesteia. Această prezumție poate fi răsturnată prin proba contrară de către comerciant, căruia îi revine sarcina probei. În consecință, faptul că o clauză contractuală nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă .
În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența un minim de diligență din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora.
Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive astfel: „Un potențial client al băncii, depunând diligențele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract. Obligația de informare a clientului trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc)
Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.
Fără a fi supuși vreunei presiuni din partea Băncii, reclamanții au optat pentru semnarea convenției de creditare cu Banca, declarând că au înțeles clauzele contractuale și că și le însușesc în întregime, acestea fiind rezultatul negocierilor, astfel cum reiese din clauza 8.16 din Contractul de credit, clauză necontestată prin cererea de chemare în judecată: „împrumutatul/codebitorul declară că au citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate în conformitate cu prevederile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare.
Această clauză avea tocmai rolul de a atrage atenția consumatorilor asupra prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru ca, în măsura în care ar fi considerat că sunt abuzive clauzele privind costurile creditului, să solicite Băncii modificarea acestor clauze sau să opteze pentru un alt produs din oferta băncii sau să refuze încheierea contractelor de credit. Or, până la acest moment reclamantul a preferat să stea în pasivitate, alegând să invoce prevederile Legii nr. 193/2000 abia la 7-8 ani de la încheierea contractelor de credit, deși aceleași prevederi erau în vigoare și la momentul încheierii contractelor.
Chiar dacă s-ar presupune, prin absurd, că clauzele contestate nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligență în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea condițiilor de restituire a creditului acordat presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.
În plus, nu trebuie confundată obligația ce îi incumbă profesionistului de a informa corect, complet și prompt asupra specificității produsului financiar propus spre comercializare / obligația de a purta negocieri ori de câte ori consumatorul i-o cere, cu o obligație de rezultat în sensul acceptării primei contraoferte făcute de acesta față de oferta inițială a Băncii sau cu obligația inițierii negocierilor în locul consumatorului.
Trebuie remarcat că, marea majoritate aconsumatorilor,critică ex post imposibilitatea influențării naturii unor clauze contractuale, deși nu au făcut nicio contraofertă Băncii, nu au făcut demersuri pentru negociere în perioada precontractuală. Or, Banca nu era obligată să informeze reclamanții asupra posibilității lor de a influența clauzele contractuale. Această posibilitate le era conferită chiar de Legea nr. 193/2000 pe care abia la acest moment o invocă.
Cât privește obligația de informare în sarcina băncii, aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator profan și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract. Consumatorul trebuie informat asupra tuturor acelor aspecte obiective care exced puterii de cunoaștere și obligației de cunoaștere a unui consumator profan. Ori de câte ori discutăm de aspecte care cad în sfera de responsabilitate și de conștientizare a consumatorului, nu este incidentă obligația de informare și nu se poate susține lipsa unui consimțământ avizat.
Astfel, conștientizarea obligației de rambursare a creditului în cuantumul agreat ține de obligația/îndatorirea fiecărui împrumutat de a-și asuma responsabil obligațiile născute din raporturile contractuale în care alege să intre.
În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a intimatei trebuie evaluată în strânsă legătură cu crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații, în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de superioritate la încheierea contractului.
Doctrina a enumerat o . criterii care ar trebui să stea la baza analizei pe care instanța urmează să o facă în aprecierea bunei/relei-credințe a băncii, precum și în analiza existenței unui dezechilibru contractual. Atare criterii au fost denumite totodată și teorii-remediu în cadrul sistemului de drept românesc, astfel încât, prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privitoare la clauzele abuzive, să poată fi identificat și atins un echilibru cu principiul libertății contractuale și al libertății de voință: criteriul bunei-credințe și criteriul echilibrului contractual.
De asemenea, instanța trebuie să analizeze buna credință și echilibrul contractual în funcție de situația concretă de la momentul încheierii fiecărui contract de credit, iar nu în funcție de evoluția ulterioară a pieței și de modificarea circumstanțelor existente la momentul contractării, căci numai raportat la acest context se poate analiza existența unei clauze pretins abuzive. Dacă analiza are în vedere evoluții ulterioare momentului contractării, intrăm pe tărâmul impreviziunii în contracte.
Pornind de la textul consacrat în art. 970 C. civ, 1864, buna-credință a fost conturată ca fiind acea atitudine prezumată de lege, de corectitudine pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive. Art. 4 - 7 ale acestui act normativ conturează conduita consumatorului mediu și sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.
Buna - credință, trebuie analizată în prezenta cauză prin raportare la dispozițiile legale și practicile comercial-bancare în vigoare în România, în perioada de timp relevantă (2007 - 2008).
Pentru a fi în prezența unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existența intenției acestuia în crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar principiilor bunei-credințe - Condiție neîndeplinită în cauză.
Potrivit Codului civil, buna-credință se prezumă, astfel că reclamantei îi revine sarcina probării unui comportament de rea credință concretizat într-o eventuală încercare a Băncii de a-i induce în eroare cu privire la produsele de creditare comercializate. Buna-credință presupune faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte .
Nu se poate reține existența unei atitudini de rea-credință a Băncii la promovarea produselor sale și nici ascunderea cu bună știință a unor informații esențiale pentru consumatori, de vreme ce costurile au fost clar și inteligibil exprimate.
Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile șl obligațiile părților.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ". Doctrina a explicat și a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-l privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.
Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie sa fie în rem. Legiuitorul a prevăzut sancționarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, și nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților (de exemplu: profitul obținut de un comerciant/profesionist este un lucru firesc, dat fiind ca scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant/profesionist este profitul - finis mercatorum est lucrum) .
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți, situație care nu este incidență în dosarul rubricat.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „directiva (Directiva nr. 93/13/CEE .) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor”.
Ca urmare, legislația privind protecția consumatorului nu are ca scop să-i permită acestuia să obțină modificarea unui contract numai pentru că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind de voința Băncii și care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.
Nu există nimic dezechilibrat între dreptul de a trage un credit - drept de care a beneficiat consumatorul și obligația de a achita prețul acestui serviciu. Dezechilibru există în situația inversă pe care o pretind reclamanții prin acțiune - să fie exonerați de obligația de rambursare a creditului. O astfel de consecință lipsește contractul nu numai de cauză prin prejudiciile majore pe care le produce Băncii, dar și de obiect, fiind contrară oricărei norme de drept.
În drept, intimata a invocat dispozițiile art. 194, 107 NCPC, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr. 193/2000, precum și celelalte prevederi legale la care a făcut referire în cuprinsul întâmpinării.
La data de 09.06.2015, prin compartimentul registratură, B. S. și Tetu a depus la dosar copia dosarului de executare ST85/2015.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța va reține că cererea de constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este admisibilă în raport de prevederile art. 713 al. 2 Cprciv republicat (”În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desființarea lui”). Pentru constatarea nulității clauzelor abuzive nu există nicio dispoziție legală care să prevadă o cale specifică de desființare, cum ar fi, spre exemplu, în cazul proceselor verbale de contravenție, plângerea contravențională, sau, în cazul ordonanțelor de plată, cererea în anulare. Acțiunea în anulare pe care părțile o au la îndemână nu are semnificația unei căi procesuale specifice de desființare.
Pentru aceste motive, instanța va respinge excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.
Referitor la excepția tardivității introducerii cererii, instanța reține că prin cererea cu soluționarea căreia a fost învestită contestatorii au înțeles să formuleze contestație împotriva executării silite, solicitând în cadrul acesteia atât anularea tuturor actelor de executare, cât și a titlului executoriu.
În ceea ce privește termenul în care poate fi formulată contestația se reține că, potrivit art. 715. al (1) Cprciv republicat, dacă prin lege nu se prevede altfel, contestația privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când:
1. contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care îl contestă;
2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înștiințarea privind înființarea popririi. Dacă poprirea este înființată asupra unor venituri periodice, termenul de contestație pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei rețineri din aceste venituri de către terțul poprit;
3. debitorul care contestă executarea însăși a primit încheierea de încuviințare a executării sau somația ori de la data când a luat cunoștință de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviințare a executării și nici somația sau executarea se face fără somație.
În speță, contestatorii au luat cunoștință de primul act de executare la data de 20. .02.2015, când, așa cum rezultă din dovezile aflate în dosarul de executare, li s-a comunicat somația imobiliară.
Întrucât contestația la executare a fost depusă la serviciul poștal la data de 13.03.2015, conform ștampilei aplicată pe plicul de la fila 92, instanțaconstată că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 715 al. 1 Cprciv.
Pentru aceste motive, instanța va admite excepția tardivității introducerii contestației la executare și va respinge, pentru acest motiv, cererea contestatorilor. Efectele admiterii acestei excepții se vor produce și în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea titlului sau a clauzelor abuzive, întrucât această din urmă cerere a fost formulată în cadrul contestației la executare, astfel că sunt aplicabile în ceea ce privește termenul în care poate fi introdusă prevederile art. 715 al. 1 Cprciv. În condițiile în care contestatorii solicită anularea titlului executoriu, și nu lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării acestuia, nu se poate considera că ar fi incidente dispozițiile art. 715 al. 3 Cprciv.
Întrucât intimata nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse, instanța va respinge cererea de acordare a acestora, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția inadmisibilității invocată de intimată, ca neîntemeiată.
Admite excepția tardivității introducerii contestației la executare, invocată din oficiu.
Respinge contestația la executare formulată de contestatorii V. N., CNP_1, domiciliat în București, ., ., ., sector 6, și V. I. I., CNP_3,, domiciliată în București, ., ., ., sector 6, ambii cu domiciliul ales la CA C. M. V. din București, Calea Rahovei nr.266 – 168, clădirea 60, etaj 2, camera 8, sector 5 în contradictoriu cu intimata C. E. BANK România SA, cu sediul în București, ., clădirea Anchor Plaza –Corp C, etaj 1, sector 6, CUI_, J 40/_/1993, cu sediul alea la SCA ȚuCA Z.& Asociații în București, .. 4-8, America House, Aripa de VEST, ., ca tardiv introdusă.
Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu apel în 10 zile de la comunicare; cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6.
Pronunțată în ședință publică astăzi 11.06.2015.
P. GREFIER
Red.AG/Thred.MM
4 ex/15.07.2015
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 4534/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 4499/2015. Judecătoria... → |
|---|
