Legea 10/2001. Sentința nr. 4534/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4534/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 11-06-2015 în dosarul nr. 4534/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4534
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: G. A.
GREFIER: A. J.
Pe rol se află soluționarea cererii având ca obiect legea 10/2001, formulată de reclamanții I. G. și I. C. N. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică, pe lista de amânări fără discuții, se prezintă reclamanții, prin avocat lipsind pârâții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
La interpelarea instanței, reclamanții, prin avocat, arată că au solicitat strigarea cauzei pe lista de amânări fără discuții pentru a depune factura fiscală și chitanța în dovedirea cheltuielilor de judecată.
Instanța dispune strigarea cauzei la ordine.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, la prima strigare, nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților să se prezinte, conform art. 104 pct. 13 HCSM 387/2005.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la ordine, la a doua strigare, nu se prezintă niciuna dintre părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Instanța ia act de faptul că reclamantul a solicitat judecarea în lipsă.
Instanța, față de prevederile art. 94 pct 1 lit. k raportat la art. 107 alin. 1 Noul Cod de Procedură Civilă, constată că este competentă să soluționeze prezenta cauză.
În baza art. 238 Noul Cod Procedură Civilă, instanța estimează că durata necesară pentru cercetarea prezentei cauze este de o zi.
Constatând că proba cu înscrisuri solicitată de părți îndeplinește condițiile prevăzute de art. 255 alin. 1 Noul Cod Procedură Civilă, respectiv este admisibilă și de natură să ducă la soluționarea procesului, în temeiul art. 258 alin. 1 Noul Cod Procedură Civilă, instanța o încuviințează.
Instanța declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25.02.2015 reclamanții I. G. și I. C. N., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral evaluat la suma de 25.000 lei, produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr.741/06.07.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 1, cât și pentru nepunerea în executare, în termenul prevăzut de lege, a sentinței civile nr.132/02.02.2010, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.309/12.05.2010 și decizia civilă nr.3344/11.04.2011, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr.741/06.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr. 5302, formulată în baza Legii nr.10/2001, au solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 1, preluat în mod abuziv.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-au făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește, o altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr.10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte față de reclamanți, au fost obligați să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să le soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2009, soluționat prin sentința civilă nr.132/02.02.2010, prin care pârâtul a fost obligat să emită o nouă dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 220 mp și construcție demolată.
Prin adresa nr._/16.08.2011, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită o nouă dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior, având în vedere că solicitarea administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, au procedat la deschiderea procedurii de executare silită, prin cererea nr. 3000/30.11.2011 înregistrată la B. C. B. M.. Cu toate demersurile susținute, Primăria Municipiului București a emis dispoziția nr._ abia în data de 01.03.2012, dispoziție prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 220 mp și construcție demolată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avută în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii si teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanții ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce au constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin. 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamanților.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral.
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de aceștia, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care le-o cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamanților.
Reclamanții au solicitat a se avea în vedere și vârsta lor înaintată, precum și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului lor.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamanților care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanții au solicitat a se observa că au așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, obținând o hotărâre judecătorească în acest sens, și, cu toate acestea, pârâtul a emis cu întârziere Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, reclamanții nu pot trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii lor, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul lor, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( TolstoyMiloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zulio c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare zi întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamanți - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei,pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
ICCJ, Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanții au menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c.României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c.României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c.României suma de 6.500, cauza A. P. c.României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”. Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 Cod civil, art. 1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar în copie, decizia nr.3344/11.04.2011 pronunțată de ICCJ, decizia civilă nr.309A/12.05.2010 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Dispoziția nr._ din data de 01.03.2012 a Primarului General, cerere de executare silită, adresa nr._ din data de 17.10.2011, adresa nr._ din data de 14.10.2011, adresa nr._ din data de 16.08.2011, somație nr._ din data de 12.08.2011, sentința civilă nr.132/02.02.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă, Dispoziția nr._ din data de 28.07.2009 a Primarului Municipiului București, contract de mandat autentificat sub nr.901/29.07.2009 la BNP V. și Asociații, notificare nr.741 din data de 06.07.2001, pașaport al reclamantului I. C. N. și buletin de identitate al reclamantului I. G..
La data de 01.04.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
În motivare, s-a arătat că notificarea nr.741/2001 a fost soluționată prin emiterea Dispoziției nr._/28.07.2009 de respingere ca nedovedită, aceasta fiind contestată de către reclamanți în dosarul nr._/3/2009 pe rolul Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr.132/02.02.2010 definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului 309A/12.05.2010 de C. a III-a civilă și prin respingerea recursului prin decizia nr.3344/11.04.2011 ICCJ, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a admis contestația formulată de contestatorii I. G. și I. C. N. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General și a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamanților pentru imobilul menționat.
Pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care dispune că „în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărârejudecătoreasca definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin. 1.
La data de 01.03.2012, a fost emisă Dispoziția nr._ de acordare măsuri reparatorii prin echivalent care, însoțită de toate înscrisurile aflate la dosar, au fost înaintate Instituției Prefectului Municipiului București în data de 11.09.2012, cu anexa 491.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți. Acestea nu au fost dovedite și nu s-a dovedit refuzul pârâtului de a soluționa notificarea menționată.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod procedură civilă). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert” adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii și echitații interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să le provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 25.000 lei) astfel să justifice suma pretinsă ca reparație, cu acest titlu.
Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlului executoriu. Reclamanții nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudiciul suferit și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților întrucât, potrivit art. 998 Cod civil:„orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situațiaadmiterii acțiunii, pârâtul a solicitat se avea în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiat sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentate și nedovedite.
Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamanți, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamanților, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO care constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanții trebuie să identifice, punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită aducătoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituțieși angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
Din probele administrate, reclamanții nu au dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciu moral reclamanților. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor pretinse, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturile lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și săobțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigențe probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 și următ.Cod procedură civilă.
Analizând probele administrate în cauză, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr.741/2001 (fila 22 dosar) reclamanții I. G. și I. C. N. au solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea prin echivalent a imobilului situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 220 mp și construcție demolată.
Întrucât prin dispoziția nr._/2009 notificarea a fost respinsă ca nedovedită, reclamanții au solicitat anularea acesteia prin cererea ce a format obiectul dosarului nr._/3/2009 soluționat de Tribunalul București-Secția a III-A Civilă. Prin sentința civilă nr. 132/2.02.2010 pronunțată de instanța menționată, ce a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac promovate, M. București a fost obligat să emită o nouă dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent reclamanților pentru imobilul situat în București, ., sector 1.
La data de 1.03.2012 paratul a emis dispoziția nr._ –fila 10-, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 1.
Instanța constată că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, prevăzute de art.998-999 din C.civ. vechi, pentru faptele comise până la data de 1.10.2011, respectiv de art. 1357din Noul Cciv, pentru faptele comise ulterior acestei date, și anume: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de reclamanți, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001, și în neexecutarea de bunăvoie a hotărârii menționate anterior.
Faptul că paratul nu a soluționat în termenul legal notificarea depusă de reclamanți, deși aceștia atașaseră toate înscrisurile doveditoare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărarile judecătorești prin care a fost soluționată contestația formulată de reclamanți împotriva dispoziției nr._/2009.
Ca urmare a conduitei pârâtului, reclamanții au fost nevoiți să promoveze acțiune în justiție pentru valorificarea drepturilor lor, iar acțiunea a fost admisă în mod irevocabil, astfel cum s-a reținut anterior.
Nici după rămanerea irevocabilă a sentinței civile nr. 132/2.02.2010 (11.04.2011) pârâtul nu a procedat la emiterea dispoziției în favoarea reclamanților, astfel că aceștia au fost nevoiți să apeleze la executarea silită a hotărârii judecătorești menționate .
Și această faptă are caracter ilicit, întrucât pârâtul a încălcat altă obligație stabilită prin lege în sarcina sa, aceea de a executa de bunăvoie obligațiile stabilite printr-o hotărâre a unei instanțe, prevăzută în art.3711 alin.1 c.proc.civ.
Or, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamanților ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu proceda la executarea de bunăvoie a hotărârilor judecătorești care recunoșteau dreptul reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii.
Cu privire la prejudiciu, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului s-a produs reclamanților o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, determinată de timpul lung de așteptare pentru emiterea dispoziției . Instanța a ținut cont și de eforturile depuse de reclamanți pentru rezolvarea situației ,constand în emiterea unei somații și demararea procedurii de executare silită.
Instanța consideră că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, impusă de art.998-999 c.civ. vechi, respectiv de art. 1357din Noul Cciv.
Pentru considerentele expuse anterior, instanța va admite acțiunea și va obliga pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți câte 11.000 lei, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral, apreciind că această sumă este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs.
În temeiul art. 453Cprciv, instanța va acorda reclamanților și cheltuielile de judecată în sumă de 300 lei, reprezentând onorariu de avocat achitat conform chitanței nr. 374/10.06.2015.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții I. G., domiciliat în București, ., ., etaj 4, apartament 12, sector 6, CNP_ și I. C. N., domiciliat în 5501 av. Adalbert app 101, Cote Saint-Luc, Quebec, Canada, CNP_, ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți câte 11.000 lei, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral.
Obligă pârâtul să plătească reclamanților suma de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de a formula apel în 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.AG/Thred.MV
5 ex./26.06.2015
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 4260/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 4531/2015. Judecătoria... → |
|---|
