Legea 10/2001. Sentința nr. 1841/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1841/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 06-03-2015 în dosarul nr. 1841/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1841
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 06.03.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: R. S.
GREFIER: A.-R. M.
Pe rol se află soluționarea cauzei civile având ca obiect Legea 10/2001, privind pe reclamanta I. R.-D. în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primarul General.
La apelul nominal făcut în ședință publică, s-a prezentat reclamantul, prin avocat B. C. L., în baza împuternicirii avocațiale ._/2015, aflată la fila nr. 4 din dosar, lipsind pârâtul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
În baza art. 131 din noul Cod de procedură civilă instanța pune în discuție verificarea competenței Judecătoriei Sectorului 6 București.
Reclamantul, prin avocat, arată că Judecătoria Sectorului 6 este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 94 lit. j și art. 107 al. 1 Cod pr.civ.
Instanța constată că Judecătoria Sectorului 6 București este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza potrivit art. 94 lit. j din noul Cod procedură civilă și art. 107 al. 1 din noul Cod de procedură civilă.
Instanța, față de dispozițiile art. 238 din noul Cod de procedură civilă pune în discuție estimarea duratei cercetării procesului.
Reclamantul, prin avocat, estimează durata cercetării procesului la 3 luni.
Instanța estimează durata cercetării procesului la 3 luni.
Instanța pune în discuție excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât, prin întâmpinare.
Reclamantul, prin avocat, solicită respingerea excepției invocate, având în vedere că dosarul la care face referire M. București se referă la o acțiune având ca obiect pretenții materiale, prin care s-a solicitat repararea prejudiciului material produs ca urmare a nesoluționării notificării, iar nu ca urmare a prejudiciului moral.
Deliberând, instanța respinge excepția autorității de lucru judecat având în vedere că dosarul nr._/303/2012 a avut ca obiect acordarea de daune materiale, iar prezenta cauză are ca obiect acordarea de daune morale.
Nemaifiind cereri prealabile formulate, nici excepții invocate, instanța acordă cuvântul cu privire la propunerea de probe.
Reclamantul, prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Constatând că probele propuse de părți sunt pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, în temeiul art. 255 și art. 258 din noul Cod de procedură civilă, instanța încuviințează reclamantului și pârâtului proba cu înscrisuri.
Nemaifiind alte probe de administrat instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reclamantul, prin avocat, solicită admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a nesoluționării în termen a notificării depuse în baza Legii 10/2001. Solicită să se aibă în vedere toate înscrisurile efectuate de către reclamant și practica națională și internațională, cu privire la proba prejudiciului moral. Depune un set de înscrisuri și menționează că reprezintă practică națională și internațională, cu privire la admiterea unor astfel de acțiuni. Solicită cheltuieli de judecată. Depune factura fiscală . nr. 287 din 05.03.2015 în cuantum de 300 de lei și chitanța . nr. 287 din data de 05.03.2015.
Instanța reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 12.01.2015, reclamantul I. R.-D., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 218/05._, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 5, evaluat la suma de 30.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 218/05.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 5, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 28.08.2008, reclamantul a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct.25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamantul a revenit la PMB, solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care reclamantul le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile ia care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art. 3 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ÎCC).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantul ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să îi soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia.. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâtul nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantului.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamantul a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral ce constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare, de nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru. Reclamantul a solicitat a se avea în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului său.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamant ca persoană care a încercat să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale, care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29),
Reclamantul a solicitat a se observa că acesta a așteptat 13 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile și, cu toate acestea, pârâtul nu a emis Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, nu se poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii reclamantului, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, s-a invocat cauza Ernestina Zulio c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
ICCJ, Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.
Cu titlu exemplificativ, reclamantul a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”. Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislatori”, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252- 253 Cod civil, art. 1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar în copie, contract de mandat autentificat sub nr.1154/30.04.2014 la Biroul Individual Notarial R. C. M., Dispoziția nr._ din data de 23.01.2012, adresa nr._ din data de 22.11.2011, notificare nr._ din data de 21.11.2011, adresa nr._ din data de 22.03.2011, adresa nr.4675 din data de 17.03.2011, adresa nr._ din data de 06.01.2011, adresa nr.129 din data de 03.01.2011, adresa nr._ din data de 12.10.2010, adresa nr._ din data de 07.10.2010, adresa nr._ din data de 12.04.3010, adresa nr.5539 din data de 09.04.2010, adresa nr._ din data de 11.01.2013, adresa nr.581 din data de 08.01.2010, adresa nr._ din data de 13.08.2009, adresa nr._ din data de 10.08.2009, adresa nr._ din data de 06.07.2009, adresa nr._ din data de 02.07.2009, adresa nr._ din data de 10.03.2009, adresa nr.3393 din data de 05.03.2009, adresa nr._ din data de 03.02.2009, adresa nr.1247 din data de 02.02.2009, adresa nr._ din data de 17.11.2008, adresa nr._ din data de 13.11.2008, adresa nr._ din data de 21.10.2008, adresa nr._ din data de 16.10.2008, adresa nr._ din data de 16.09.2008, adresa nr.9478 din data de 11.09.2008, adresa din data de 28.08.2008, cerere de emitere a dispoziției nr.8657 din data de 27.08.2008, notificare nr.218 din data de 05.07.2001, dovada de comunicare a notificării, carte de identitate reclamant.
La dosar a fost atașată sentința civilă nr.737/24.01.2013 pronunțată de Judecătoria sector 6 București (filele 47-51) .
La data de 28.01.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat raportat la dispozițiile art.432 Cod procedură civilă, având în vedere că reclamantul a mai promovat o acțiune având același obiect, părți și cauză, respectiv în dosarul nr._/303/2012 care a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr.737/_13.
Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, citând dispozițiile art. 46. A.. 2 din Lg. 10/2001 în sensul că în cazul acțiunilor formulate potrivit art. 45 și art. 47, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. 1. În speță, conform adresei nr._/13.01.2015 emisă de Comisia de aplicare a Legii 10/2001, dosarul a fost înaintat comisiei interne la data de 08.12.2014.
Pârâtul a învederat că evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamantului o stare de incertitudine și suferințe care să nu poată fi compensate prin simpla constatare a nerespectării titlului.
S-a apreciat că reclamantul nu a demonstrat prejudiciul în așa fel încât să se justifice suma pretinsă ca reparație.
Pârâtul a subliniat că daunele morale trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate.
Pârâtul a apreciat că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.205 și urm. Cod procedură civilă.
Urmare solicitării instanței, la dosar au fost înaintate relațiile comunicate de Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, Analiză, Soluționare și Gestiune Notificări Legea nr.10/2001 (filele 59-76).
Pârâtul a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie.
La termenul din data de 06.03.2015, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei hotărâri.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
La data de 05.07.2001, autorul reclamantului, în temeiul Lg. 10/2001, a formulat notificare înregistrată sub nr. 218/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 5, trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 128/1982.
La data de 23.01.2012, Primarul General al Municipiului București a emis Dispoziția nr._ prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață pentru imobilul situat în București, ., sector 5-teren în suprafață de 240 mp.
Analizând cererea, instanța o apreciază ca fiind parțial întemeiată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 998-999 C.civ. (dispoziții preluate de art. 1357-1358 N.C.civ.), orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
În cauză, instanța constată că sunt întrunite cerințele pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, conduita efectivă a acestuia sub aspectul modalității și duratei de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 încă din anul 2001 (în condițiile în care autorul reclamantului și, ulterior decesului acestuia, reclamantul, în calitate de succesor în drepturi, a stăruit în soluționarea notificării sale, astfel cum rezultă din demersurile efectuate dovedite prin cererile repetate adresate pârâtului -f. 8-38), cauzând reclamantului un prejudiciu moral cert implicit, constând în starea de disconfort psihic provocat de sentimentul de nedreptate și frustrare provocat de refuzul de soluționare a notificării manifestat de autoritatea publică chemată să aplice tocmai o lege de reparație.
Sub acest aspect, instanța constată, în primul rând, că notificarea în cauză a fost formulată în baza unei legi instituite de stat tocmai pentru reparația unui alt prejudiciu produs de către stat în trecut și căreia nu i s-a răspuns în termenul prevăzut de lege, de 60 de zile, conform art. 25 alin. 1 din Lg. 10/2001, care are natura unui termen imperativ, respectarea acestuia de către unitatea notificată fiind obligatorie.
Totodată, instanța constată că, în cauză, nu se poate reține existența unor cauze obiective, independente de voința pârâtului care să justifice durata lungă a procedurii și care să înlăture reținerea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului sub aspectul culpei.
Sub acest aspect, instanța apreciază că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. 2 din Lg. 10/2001, pe baza probelor administrate în cauză neputându-se reține incidența cazului de suspendare a procedurii invocat de pârât.
În consecință, instanța apreciază că obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 lei reprezintă o justă reparație pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin rămânerea pârâtului în pasivitate perioade îndelungate de timp și prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamantului.
Având în vedere toate considerentele anterior expuse, instanța va admite cererea precizată și va obliga pârâtul la plata în favoarea reclamanților a sumei de 15.000 de lei cu titlu de daune morale.
Reținând culpa procesuală a pârâtului, în baza art. 453 Cod procedură civilă, instanța va obliga pârâtul la plata sumei de 300 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în contravaloarea onorariului avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite, în parte, cererea formulată de reclamantul I. R.-D., domiciliat în București, .. 95, ., etaj 7, apartament 25, sector 1, CNP_, domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 15.000 de lei cu titlu de daune morale.
Obligă pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 300 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.RS/Thred.MV
4 ex./.2015
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1843/2015.... | Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... → |
|---|
