Legea 10/2001. Sentința nr. 2566/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2566/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 2566/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCURESTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2566
Ședința publică de la 07.04.2015
Instanța constituită din
PREȘEDINTE: E. A. T.
GREFIER: D. I. D.
Pe rol judecarea cauzei civile având ca obiect Legea nr. 10/2001, privind pe reclamanta M. S. și pe pârâtul M. București prin Primarul General.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamanta prin reprezentant convențional, av. B. C. L., cu împuternicire depusă la f. 4, lipsă fiind pârâtul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că pârâtul a depus relațiile solicitate și că din verificările efectuate s-a constatat că nu mai există alte dosare purtându-se între aceleași părți și având același obiect și cauză.
Instanța pune în discuție competența și termenul optim și rezonabil de soluționare a cauzei.
Reprezentanta reclamantei arată că Judecătoria Sectorului 6 este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză conform art. 94 lit. j și art. 107 al. 1 C..
Cu privire la termenul optim și rezonabil de soluționare a cauzei arată că acesta este de 3 luni.
Instanța, verificându-și competența în temeiul art. 131 raportat la art. 94 pct. 1 lit. j și art. 107 al. 1 C. constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Instanța, în temeiul art. 238 C. apreciază că termenul optim și rezonabil de soluționare a cauzei la 1 an.
Instanța acordă cuvântul asupra probelor solicitate.
Reprezentanta reclamantei solicită încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar.
Instanța, în temeiul art. 255 raportat la art. 258 C., încuviințează pentru reclamantă și pârâtă proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind o probă admisibilă și conducând la soluționarea cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta reclamantei solicită admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării notificării, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese. Solicită să se aibă în vedere toate demersurile efectuate de reclamantă, practica națională și internațională cu privire la prejudiciul moral și la admiterea unei astfel de acțiuni.
Depune la dosar factura fiscală pentru onorariul avocațial și solicită cheltuieli de judecată. De asemenea, depune înscrisuri în susținerea celor arătate anterior.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra prezentei acțiuni civile, instanța reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 19.12.2014, reclamanta M. S., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 1205/23.07.2001, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru cota de 5/8 din terenul din București, Pădureni nr. 6, sector 6, evaluat la suma de 50.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1205/23.07.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 6, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 03.01.2007, reclamanta a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform cu disp. Legii nr.10/2001 la data de 03.01.2007 a depus încă o dată toate actele doveditoare. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamanta a revenit la PMB, solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ÎCCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care reclamanta le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte față de reclamantă, aceasta a fost obligată să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să-i soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr.10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011, abia după această dată Primăria înțelegând să-i soluționeze notificarea, astfel că prin sentința civilă nr.806/2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă, cererea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce provește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6,1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamanta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin.1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a reclamantei.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanta a considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare, nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Reclamanta a solicitat a se avea în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului acesteia.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamantă ca persoană care a încercat să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acesteia care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră, printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanta a solicitat a se observa că aceasta a așteptat 13 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, pentru ca pârâtul să emită Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, nu se poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii reclamantei, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
ICCJ, Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011, a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanta a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.
Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator.”, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252- 253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, sentința civilă nr.806/23.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă, Dispoziția nr._ din data de 23.01.2012, cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, adresa nr._ din data de 12.07.2011, adresa nr._ din data de 08.07.2011, adresa nr._ din data de 07.07.2011, adresa nr._ din data de 30.06.2011, contract de mandat autentificat sub nr.611/07.07.2011 la BNP A. M. D., adresa nr._ din data de 05.04.2011, adresa nr.5335 din data de 30.03.2011, adresa nr._ din data de 07.10.2010, adresa nr._ din data de 04.10.2010, adresa nr._ din data de 07.07.2010, adresa nr._ din data de 05.07.2010, adresa nr._ din data de 25.05.2010, adresa nr.7967 din data de 21.05.2010, adresa nr._ din data de 16.06.2009, adresa nr._ din data de 11.06.2009, adresa nr._ din data de 15.12.2008, adresa nr._ din data de 10.12.2008, adresa nr._ din data de 14.01.2009, adresa nr.501 din data de 13.01.2009, adresa nr._ din data de 14.01.2009, adresa nr._ din data de 13.11.2008, somație pentru emiterea dispoziției din data de 11.11.2008, adresa nr._ din data de 15.10.2008, adresa nr._ din data de 13.10.2008, adresa nr._ din data de 14.08.2008, adresa nr.8044 din data de 13.08.2008, adresa nr._ din data de 26.03.2008, adresa nr.2780 din data de 25.03.2008, adresa nr.6622 din data de 18.12.2007, adresa nr._ din data de 09.11.2007, adresa nr.5089 din data de 06.11.2007, adresa nr._ din data de 09.11.2007, adresa nr.5089 din data de 06.11.2007, adresa nr._ din data de 29.03.2007 somație pentru emiterea dispoziției, adresa nr._ din data de 08.11.2007, adresa nr.5088 din data de 06.11.2007, adresa nr._ din data de 03.01.2007, adresă către M. București Comisia Locală de aplicare a Legii nr.10/2001, notificare nr.1205 din data de 23.07.2001, dovada de comunicare a notificării și cartea de identitate a reclamantei.
La data de 09.02.2015, prin faxul instanței, și 10.02.2015, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 1205/2001, dosar nr._/2001 în termenul legal, privind cota de 5/8 din terenul situat în ., sector 6, evaluat la suma de 50.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care dispune că „în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45 si art.47, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin.1. În speță, dosarul a fost soluționat prin emiterea Dispoziției nr._/23.01.2012 care, însoțită de toate înscrisurile dosarului, au fost înaintate Instituției Prefectului Municipiului București cu Anexa nr. 539/05.03.2013.
Acordarea daunelor morale este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanți. Acestea nu au fost dovedite.
Prin urmare acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert”, adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Daunele morale sunt prejudiciile cauzate unei persoane, constând în suferințe de ordin psihic. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării titlului.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamanta nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudiciul suferit de aceasta și prejudiciul moral, în ce anume constă.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantei, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara”. Este însă justificată acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială și socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, critici le aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentate și nedovedite. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamantă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO care constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamanta trebuie să identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicită cauzatoare de prejudicii de ordin moral, să dovedească legătura de cauzalitate dintre elementele menționate, să dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție și angajații săi, să cuantifice și să probeze prejudiciul suferit.
Din probele administrate, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a pârâtului pentru a determina instanța să acorde un prejudiciul moral reclamantei. Simpla întârziere în soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesară și suficientă pentru a determina instanța să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumite de lipsa celerității în soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natură a le asigura realizarea deplină și eficientă a drepturilor climate, dar și Legea nr.554/2004 are reglementări ale mijloacelor prin care persoanele vătămate în drepturilor lor prin inacțiunea instituțiilor administrației publice locale/centrale pot să-și realizeze drepturile și să obțină despăgubiri materiale/morale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigente probatorii.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 si următ. Cod procedură civilă.
La dosar au fost depuse relațiile comunicate de Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr.10/2001 (filele 71-73).
La data de 19.02.2015, prin compartimentul registratură, reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a arătat că își susține afirmațiile pe care le-a făcut în cererea de chemare în judecată.
Alăturat, reclamanta a depus la dosar practică judiciară cu privire la admiterea acțiunii cu privire la acordarea de daune morale, pe aceeași speță, atât de la Judecătoria sector 6, Tribunalul București, Curtea de Apel București, cât și practică internațională (filele 80-150 și 151-186).
Urmare solicitării instanței, la data de 13.03.2015, prin compartimentul registratură, Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr.10/2001, a înaintat la dosar fotocopii de pe toate înscrisurile aflate la dosarul administrativ nr._, soluționat prin emiterea Dispoziției nr._/23.01.2012 (filele 194-300).
La termenul de judecată din data de 07.04.2015, reclamanta a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea înregistrată sub nr. 1205/23.07.2001 (fila 56), comunicată Primăriei Municipiului București, reclamanta a solicitat, în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 6.
În urma acestei notificări s-a constituit, în baza Legii nr. 10/2001, dosarul administrativ nr._ privind imobilul situat în București, ., sector 6.
Întrucât Municipiului București nu a soluționat notificarea, reclamantul a formulat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr._/3/2011 al Tribunalului București – Secția a III-a civilă.
Prin sentința civilă nr. 806/23.04.2012 (fila 5-8) pronunțată în dosarul nr._/3/2011, Tribunalul București a respins cererea subsidiară cu cele două capete de cerere ca rămase fără obiect, deoarece prin dispoziția nr._/23.01.2012 Primărira Municipiului București prin Primarul General a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 5/8 din terenul în suprafață de 1430 mp situat în București, ., sector 6.
În drept, instanța reține că situația juridică supusă judecății intră sub incidența dispozițiilor Codului civil din 1864 (în continuare C.civ.), în vigoare la momentul săvârșirii faptei producătoare de prejudiciu (momentul la care trebuia soluționată notificarea din prezenta cauză), având în vedere că art. 5 din Legea de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabilește că dispozițiile noului cod civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
Conform art. 998-999 C.civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce l-a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Astfel, pentru a opera răspunderea civilă delictuală este necesară existența faptei ilicite, producerea unui prejudiciu, existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și existența vinovăției făptuitorului.
Instanța apreciază că în prezenta cauză sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale în ceea ce îl privește pe pârâtul M. București prin Primar General pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării nr. 1205/23.07.2001, formulată de către reclamantă, deși acesta reprezintă singura autoritate în sarcina cărora legiuitorul a prevăzut obligația de a răspunde notificării.
Astfel, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamant a notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București .
Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii notificării, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Din acest text normativ rezultă că MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulată de reclamant, fiind unitatea deținătoare a imobilului, aspect care rezultă, de altfel, și din considerentele sentinței civile menționate anterior, pronunțate în litigiul în care MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL a figurat ca pârât.
Notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluționată de pârât în termenul de 60 zile și nici nu a fost respectat art. 24 alin. 1 din lege conform căruia dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Ca urmare a conduitei pârâtului, reclamantul a fost nevoit să promoveze acțiune în justiție pentru valorificarea drepturilor pe Legea 10/2001, astfel cum s-a reținut anterior.
Or, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantului ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal.
Prin fapta ilicită a pârâtului, în formele reținute anterior, s-a produs reclamantei o stare de nemulțumire și un disconfort psihic determinate de timpul lung de așteptare a soluționării notificării și, respectiv, a intrării în posesia imobilului sau de a primi despăgubiri. Instanța a ținut cont și de eforturile depuse de reclamant pentru rezolvarea situației: respectiv din data de 23.07.2001 a formulat adrese către unitățile competente în vederea soluționării notificării lor.
În plus, instanța are în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În cazul de față, M. București prin Primarul General reprezintă singura autoritate în sarcina căruia legiuitorul a prevăzut obligația de a răspunde notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și de a stabili drepturile ce revin reclamantei în temeiul acestor dispoziții, aceasta din urmă putându-se adresa instanței numai după comunicarea notificării și a soluționării acesteia printr-o deciziei emisă de unitatea deținătoare, proceduri echivalente unor proceduri prealabile. De asemenea, nu se poate considera nici că reclamanta ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în justiție după ce a constatat că pârâtul refuză să le soluționeze notificarea în termenul defipt de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun sa-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzând cerințelor art. 35 alin. 1 din Conventie (Cauza S. P. împotriva României).
Instanța reține și faptul că rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile savârsite de catre stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine.
În ceea ce privește repararea prejudiciului, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate pecuniar. Ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
În prezenta cauză, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va statua în echitate, ținând seama de circumstanțele concrete ale speței, de perioada de 10 ani în care reclamanta a așteptat soluționarea notificării ( respectiv de la notificării din data de 23.07.2001 și până la data introducerii acțiunii pe rolul Tribunalului Bucuresti, 04.08.2011), de importanța acestei proceduri pentru notificator, care în absența dispoziției primarului nu a avut posibilitatea să valorifice drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, și de eforturile suplimentare depuse de acesta (revenirea cu alte notificări, sesizarea instanței de judecată) în vederea obținerii acestor drepturi.
Cu toate acestea, ținând seama că daunele morale nu trebuie să constituie o sancțiune excesivă pentru cel care este obligat și nici o sursă de îmbogățire nejustificată pentru cel căruia i se acordă, păstrând un just echilibru între interesele părților, instanța constată că suma solicitată de reclamant cu titlul de daune morale, de 50.000 lei, este excesivă în raport de prejudiciul concret produs, depășind cu mult efectul negativ al faptei ilicite imputabile.
Pentru aceste considerente, instanța va obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale, sume ce reprezintă o justă reparație pentru prejudiciul moral cauzat acestuia constând în starea de disconfort psihic și moral cauzat prin rămânerea pârâtului în pasivitate perioade îndelungate de timp și prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța reține incidența art. 453 alin. 2 C.pr.civ. conform căruia atunci când cererea a fost admisă în parte judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Raportat, însă la circumstanțele cauzele, instanța va obliga pârâtul la plata către reclamant a sume de 300 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a fost probat prin factura fiscală . nr. 318 din data de 03.04.2015 și chitanța . nr. 318 din data de 03.04.2015 (fila 302).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta M. S., domiciliată în București, ., ., etaj 3, apartament 14, sector 6, CNP_, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291- 293, sector 6, C._ .
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 300 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se va depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.04.2015.
P., GREFIER,
Red.EAT/Thred.MV
5 ex./29.04.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1299/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Uzucapiune. Sentința nr. 2627/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
