Legea 10/2001. Sentința nr. 7784/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 7784/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 12-10-2015 în dosarul nr. 7784/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 7784
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 12.10.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: T.-D. I. L.
GREFIER: T. C.-I.
Pe rol judecarea cauzei civile având ca obiect Legea 10/2001 privind pe reclamanții A. A. B. M., S. N., S. I. D. și pe pârâtul M. BUCUREȘTI - PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal efectuat în ședința publică, la ordine, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că nu s-a depus răspuns întâmpinare, după care,
Instanța lasă cauza la a doua strigare în vederea prezentării părților, în conformitate cu art. 104 pct. 13 din HCSM nr. 387/2005.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare, au lipsit părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța constată că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de către reclamanți.
Instanța, verificându-și din oficiu competența, având în vedere că în cauză este primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, în conformitate cu art. 131 C.pr.civ. constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, față de disp. art. 94 lit. k și art. 107 alin. 1 C.pr.civ.
În temeiul art. 255 Cod procedură civilă, instanța încuviințează pentru părți proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, apreciind această probă ca fiind admisibilă și utilă pentru soluționarea cauzei.
Instanța reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11.06.2015, reclamanții A. A.-B.-M., S. N. și S. I.-D., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării în termenul legal a notificarea nr. 1276/30.03.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 5, cât și pentru neexecutare în termenul legal a unui titlu executoriu, prejudiciu evaluat la suma de 50.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1276/30.03.2001 și înregistrată la M. București sub nr. 404, formulată în baza Legii nr.10/2001, au solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru terenul situat în București, ., sector 5, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 26.03.2008, reclamanții au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Conform Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâtul a înțeles să o adopte față de reclamanți, aceștia au fost obligați să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să le soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr.10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._/3/2011, soluționat prin sentința civilă nr. 1857/17.10.2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 756R/05.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care li s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul, situat în București, ., sector 5.
Prin adresa nr._/08.08.2013, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului București punerea în executare a sentinței civile, respectiv să emită dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior, având în vedere că solicitarea acestora administrativă nu a condus la emiterea dispoziției, reclamanții au procedat la deschiderea procedurii de executare silită, prin cererea nr. 54/16.10.2013 înregistrată la B. M. O.. Cu toate demersurile susținute, Primăria Municipiului București a emis dispoziția nr._ abia în data de 17.02.2014, dispoziție prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 5,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, atât desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, pronunțarea hotărârii, până la executarea acesteia, statul și administrația publică având obligația de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunțată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei), dacă administrația refuză, omite sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească. Dreptul la o instanță și garanțiile conferite de art. 6 din Convenție ar deveni în întregime iluzorii ți teoretice (Antonetto c. Italiei, S. P. C. României, Beis c. Greciei) cât și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral:
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de reclamanți, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care li le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru, prin amânarea îndeplinirii obligațiilor sale legale, fapt ce a constituit un real impediment în realizarea drepturilor reclamanților.
Reclamanții au solicitat a se avea în vedere și vârsta înaintată a acestora, de 71 ani, 66 ani, respectiv tot 66 de ani, precum și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului acestora.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr. 1857/17.10.2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 756R/05.04.2013, pronunțate în dosarul nr._/3/2011, reclamanților li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite (proces declanșat tot din culpa pârâtului), pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
ICCJ, Secția Civilă, prin decizia nr. 6330/22.09.2011, a evidențiat faptul că „un criteriu fundamentai consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”. Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamanții au menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R. - Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art.252-253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar, în copie, un set de înscrisuri (filele 6-69).
Prin compartimentul registratură, la data de 16.07.2015, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1276/30.03.2001 înregistrată la M. București sub nr. 404, privind imobilul din București, ., sector 5, evaluat la suma de 50.000 lei și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.
În speță, dosarul administrativ nr. 404 a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/17.02.2014 de acordare măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâtul a solicitat a se avea în vedere dispozițiile art. 46 alin.2 din Legea nr.10/2001 care dispune că „în cazul acțiunilor formulate potrivit art.45, procedura de restituire începută în temeiul legii speciale este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată persoana notificată, potrivit art.22 alin.1. Astfel că, la data de 06.12.2011, reclamanții au formulat o cerere de chemare în judecată la Tribunalul București sub nr._, prin care au solicitat să se constate că acestea sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în conformitate cu Legea nr.10/2001.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamanților, care au stat în pasivitate și nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din data de 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficial la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei - dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că, reclamanții nu au fost împiedicați de către pârât să se adreseze instanței de judecată cu o cerere în acest sens, încă din anul 2007, aceștia rămânând în pasivitate până la data de 06.12.2011.
Termenul de 60 zile prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în speță, s-a soluționat notificarea abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești.
Pentru M. București este de notorietate numărul mare de notificări efectuate pe vechile, respectiv pe noile adrese de imobile preluate la stat, formând un volum de muncă important, complex și care a antrenat și o răspundere legală pentru modul de soluționare a notificărilor cu consecințe, inclusiv în materie penală.
Însăși noua Lege nr.165/2013 prevede noi termene pentru soluționarea notificărilor, raportat la volumul dosarelor de notificare înregistrate la unitățile deținătoare (art.33), începând cu anul 2014 și până în anul 2017.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate în cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina și înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 Cod procedură civilă). Stabilirea acestor prezumții rezultă indirect din dovedirea nemijlocită a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării termenului legal, mai ales că aceștia au împuternicit o societate comercială să se ocupe de toate demersurile, diminuând astfel, cu mult stresul cauzat de audiențe și de așteptare.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 50.000 lei), astfel să justifice suma pretinsă ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlului executoriu. Reclamanții nu au arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta și prejudiciul moral.
În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii si nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților. Pentru a se obține daune morale în temeiul art. 1.349 cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este necesar să se facă dovada faptei ilicite, a vinovăției privind săvârșirea faptei imputate privind nesoluționarea notificării timp îndelungat de către unitatea deținătoare, până la sesizarea instanței de judecată, a prejudiciului moral cert încercat de către titularul notificării și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamanților, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. În acest sens este și criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art.205 și următ. Cod procedură civilă.
Urmare solicitării instanței, Primăria Municipiului București Direcția Juridic Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr.10/2001, a înaintat la dosar, în copie, înscrisurile existente în dosarul administrativ nr.404 soluționat prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._ din data de 17.02.2014 (filele 90-150 și 151-283).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin notificarea nr. 1276/30.03.2001 reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 5.
La data de 17.02.2014 pârâtul a emis dispoziția nr._ prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus menționat.
Prin acțiunea introductivă ce formează obiectul cauzei de față reclamanta solicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă totală de 50.000 lei .
Instanța constată că în speță sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, prevăzute de art. 998-999 din C.civ. vechi, pentru faptele comise până la data de 01.10.2011, respectiv de art. 1357 din Noul Cciv, pentru faptele comise ulterior acestei date, și anume: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de reclamantă, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001.
Astfel, potrivit art. 20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.
Din acest text normativ rezultă că M. București era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate de reclamanți, aspect care rezultă, de altfel, și din faptul că dispoziția nr._/17.02.2014 a fost emisă de Primarul general al Municipiului București.
Potrivit art. 23 alin.1 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.
Potrivit pct. 25.1 din H.G. nr. 250/2007, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În speță, reclamanta a depus la data de 26.03.2008 toate actele doveditoare necesare în susținerea notificării sale, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Prin urmare, instanța reține că termenul de 60 de zile în care pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificării reclamantei s-a născut la data depunerii actelor doveditoare prevăzute de lege.
Așadar, deși pârâtul avea obligația legală de soluționare a notificării reclamantei în termen de 60 de zile de la data de 26.03.2008, acesta nu și-a îndeplinit această obligație și nici nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere.
Mai mult, în vederea executării obligației, reclamanții au fost nevoiți să apeleze la forța de constrângere a statului. Prin sentința civilă nr. 1857/17.10.2012, instanța a respins în mod irevocabil recursul declarat de pârât și a menținut soluția instanței de fond prin care aceasta a obligat pârâtul la emiterea dispoziției privind măsurile reparatorii datorate pentru imobilul situat în București, ., sector 5.
În consecință, instanța constată că pârâtului îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamantei ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal.
Cu privire la prejudiciu, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului s-a produs reclamanților o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, determinată de timpul lung de așteptare pentru emiterea unei dispoziții favorabile: din martie 2008 (când a depus toate actele doveditoare) până în februarie 2014, când a fost emisă dispoziția.
Față de cele expuse anterior, și reținând totodată că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, instanța va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 6000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, apreciind că această sumă este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs.
În temeiul art. 453 C.pr.civ., instanța va acorda reclamantei și cheltuielile de judecată în sumă de 200 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată cf. dovezii de la f. 82.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de reclamanții A. A.-B.-M., domiciliată în București, . nr. 8, ., sector 2, CNP_, S. N., domiciliat în București, ., apartament 1, sector 2, CNP_ și S. I.-D., domiciliat în București, ., ., etaj 1, apartament 19, sector 6, CNP_, toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, C._.
Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 6.000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1276/30.03.2001.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 200 reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru.
Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Sectorului 6 București, sub sancțiunea nulității.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.10.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.LT/Thred.MV
6 ex./14.10.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 7714/2015. Judecătoria SECTORUL 6... | Pretenţii. Sentința nr. 7800/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
