Legea 10/2001. Sentința nr. 3055/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3055/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 28-04-2015 în dosarul nr. 3055/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3055
Ședința publică de la 28.04.2015
Instanța constituită din:
Președinte: C. D. G.
Grefier: B. I. C.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile având ca obiect legea 10/2001, formulată de reclamantul O. O. F., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat faptul că prin serviciul Registratură s-a depus de către pârât întâmpinare, iar de către reclamant răspuns la întâmpinare.
Instanța, verificându-și competența în temeiul art. 131 Cod de procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial, să soluționeze prezenta cerere.
În temeiul art. 238 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța apreciază că procesul se va soluționa la acest termen de judecată, deci într-un termen optim și previzibil.
Instanța respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Instanța, apreciind că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, constată că proba cu înscrisurile depuse la dosar este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 258 Cod de procedură civilă, și o încuviințează din oficiu pentru ambele părți.
Nemaifiind alte probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
INSTANȚA,
Deliberând constata că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București la data de 27.01.2014, sub nr._, reclamantul O. O. F., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 651/04.07.2001, în termenul legal prevăzut de lege la data solicitării exprese, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., Sector 1, evaluat la suma de 20.000 lei și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
In fapt, reclamantul a arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 651/04.07.2001 înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, a solicitat despăgubiri în natură/echivalent pentru imobilul situat în București, ., Sector 1, preluat în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 08.07.2008 a depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a i se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, a revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără niciun rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoane îndreptățite, (a se vedea Decizia nr,5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-a făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că, unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ® și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Datorită lipsei de reacție și a atitudinii umilitoare pe care pârâta a înțeles să o adopte față de el, a fost obligat să apeleze la justiție, pentru ca instanța de judecată să-i soluționeze pe fond notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 și astfel, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București dosarul nr._, abia după această dată Primăria înțelegând să-i soluționeze notificarea.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
De asemenea, trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice. Soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
În situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr. 595 8/2007 a ICCJ).
Cu toate acestea, nu se poate considera nici că reclamantul ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să-i soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că, nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea onoros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriu al acesteia. Prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâta nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a sa.
In temeiul celor expuse mai sus, reclamantul a considerat că, atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care nemulțumirea și revolta pe care i le-a cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Reclamantul a solicitat să se aibă în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului său.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de el, ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările sale, care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În cauza Viasu c.României, p.87, Curtea Europeană a enumerat, printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamantul a mai solicitat să se observe că, a așteptat 11 ani soluționarea notificării, după ce a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, ajungând ca, în vederea soluționării pe fond a notificării să se adreseze instanțelor judecătorești, pentru ca pârâtul să emită Dispoziția Primarului General al Municipiului București.
În plus, nu putem trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii sale, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul său, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernesîina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că, o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil, sau nu, al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
I.C.C.J., Secția Civila, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că: „un criteriu fundamental consacrat de doctrina si jurisprudența in cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implica tară îndoiala si o doza de aproximare, însă instanța trebuie sa stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate, si despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însa în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale. Cu titlu exemplificativ, reclamantul a menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza S. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c.României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționalei Convenția face parte din ordinea juridică internă iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național “de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator „ idee ce izvorăște din art.4 și 5 C.civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ., art.252-253 C.civ., art. 1349, 1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri, pe care le-a anexat cererii (f. 4-55), precum și de orice mijloc de probă necesar justei soluționări a cauzei.
La data de 31 martie 2015, pârâtul M. BUCUREȘTI, reprezentat legal de către Primarul General Prof. Dr.S. M. O., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și în raport de situația de fapt și de drept, a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, privind plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul produs ca urmare a nesoluționării notificării nr. 651/12.02.2002 în termenul legal, raportat la dispozițiile art.1, coroborat cu art.3 si art.6 din Decretul nr. 167/1958 sub imperiul căruia a început să curgă dreptul material la acțiune si art.705 c.proc.civ, privitor la prescripția extinctiva si raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 13.02.2015, având în vedere că dosarul administrativ a fost completat de reclamant la data de 30.09.2009, fapt ce reiese din pag.3 a sentinței civile 2038/13.11.2012.
În speță, dosarul administrativ nr._ a fost soluționat prin Dispoziția de Primar General nr._/01.03.2012 și înaintat Instituției Prefectului Municipiului București în data de 10.09.2012 cu anexa 490.
Acordarea daunelor morale a fost apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamant. Or, acestea nu au fost dovedit, întrucât reclamantul a mai adus completări dosarului prin adresa emisă de .. SA nr. 831/17.01.2012.
Eventualul prejudiciu se datorează inclusiv culpei concurente a reclamantului, care a stat în pasivitate si nu a solicitat în instanță soluționarea pe fond a notificării, deși prin Decizia nr. XX din 19.03.2007, publicată în Monitorul Oficiul la data de 12.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în recurs în interesul legii că, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei - dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Astfel că reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere în acest sens, abia la data de 05.03.2012 făcând obiectul dosarului_ pe rolul Tribunalului București Secția a-V-a Civilă.
Mai mult, prin dispozitivul sentinței menționate, s-a luat act că reclamanții O. O.-F. si . SA (cesionar de drepturi pentru cota de 25%, prin contractual de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 2604/30.11.2011 la BNP F. M. și asociații) renunță la judecată privind capătul nr. 4 din cerere referitor la repararea prejudiciului cert actual creat din cauza refuzului nejustificat de a soluționa notificarea.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta pârâtului.
Stările psihice ce constituie conținutul noțiunii de vinovăție, nu pot fi dovedite, ci numai prezumate in cadrul prezumțiilor, care nu sunt stabilite de lege, ci sunt lăsate la lumina si înțelepciunea judecătorului (art. 327- 329 C. Proc. Civ.). Stabilirea acestor prezumții rezulta indirect din dovedirea nemijlocita a unor anumite fapte, a unor împrejurări, care creează stările psihice respective.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, daca este admisibila, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit. Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de ” prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Normele eticii si echitații interzic in principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibila cu un echivalent bănesc.
Pârâtul a considerat că, evenimentele în cauza nu au putut sa le provoace reclamantului o stare de incertitudine si suferințe, care nu pot fi compensate prin simplu constatare a nerespectării termenului legal.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamantul nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale și modul de evaluare a acestora, prin care s-a ajuns la suma de 20. 000 lei) astfel sa justifice suma pretinsa, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea unui titlu executoriu. Reclamanta nu a arătat in ce ar fi constat relația de cauzalitate intre prejudicial suferit de acesta si prejudiciul moral.
In concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-1 repara”. Este însă justificata acordarea unor compensații materiale acelor persoane ale căror posibilități de viață familială si socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de alte persoane.
In situația admiterii acțiunii pârâtul a solicitat să se aibă în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat și faptul că reclamantul deține doar 75% din drepturi conform contractului de cesiune.
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând sa se constate ca regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morala, pe baza unei aprecieri in echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare in echitate, care să asigure reparația morală si nu una având exclusiv scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor, Totodată, în absența unor criterii de bază, cărora să se poată realiza o cuantificare obiectiva a daunelor morale, acestea se stabilesc in raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanta valorilor lezate, măsura in care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situația familiala, profesionala si sociala.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real si efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justa cauză a celui care pretinde daune morale.
In acest sens este si criteriul general evocat de CEDO constând în aceea că, despăgubirile trebuie sa prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusa, având in vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea si gravitatea atingerii adusa acestora.
În situația daunelor morale, datorita naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exacta a acestora in bani nu este posibila, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportata la elementele de fapt.
Pârâtul a apreciat că reclamantul trebuie sa identifice punctual, inacțiunea sau acțiunea ilicita cauzatoare de prejudicii de ordin moral, sa dovedească legătură de cauzalitate dintre elementele menționate, sa dovedească săvârșirea cu vinovăție a faptei ținând cont de specificul relației dintre instituție si angajații săi, sa cuantifice si sa probeze prejudiciul suferit. Din probele administrate, reclamantul nu a dovedit îndeplinirea vreuneia dintre condițiile necesare pentru atragerea răspunderii delictuale civile a paratului pentru a determina instanța sa-i acorde un prejudiciu moral. Simpla întârziere in soluționarea unei cereri adresate instituțiilor statului nu este o condiție necesara si suficienta pentru a determina instanța sa solicite si sa obțină despăgubiri pentru prejudiciu moral.
Recursurile în interesul legii pronunțate de ICCJ pun la dispoziția persoanelor nemulțumita de lipsa celerității in soluționarea cererilor mijloace procedurale eficiente de natura a le asigura realizarea deplina si eficienta a drepturilor climate, dar si Legea nr.554/2004 are reglementari ale mijloacelor prin care persoanele vătămate in drepturilor lor prin inacțiunea instituirilor administrației publice locale/centrale pot sa-si realizeze drepturile si sa obțină despăgubiri materiale/mitrale pentru prejudiciul suferit. Astfel, prejudiciul moral trebuie dovedit prin exigențe probatorii.
F. de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.205 si urmat. cod procedură civilă.
În susținere a solicitat proba cu înscrisuri și potrivit ari. 223 alin.2 cod proc. civ. judecarea cauzei în lipsă.
La data de 23 aprilie 2015, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma cererilor și a apărărilor formulate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale în materie, instanța reține următoarele:
Reclamantul a solicitat prin notificarea trimisă prin executor judecătoresc sub nr. 651/04.07.2001 și înregistrată la pârât sub nr._, în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri în natură sau echivalent pentru terenul situat în mun. București, ., Sectorul 1.
La data de 1 martie 2012, s-a emis de către pârât dispoziția nr._, fila 11. În aceste condiții prin sentința civilă nr. 2038, pronunțată la data de 13 noiembrie 2012, în dosarul nr._, de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, filele 7-10, s-a respins în parte ca fiind rămasă fără obiect în parte ca urmare a renunțării, cererea reclamantului.
Pentru a se obține daune morale în temeiul art. 1.349 cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este necesar să se facă dovada faptei ilicite, a vinovăției privind săvârșirea faptei imputate privind nesoluționarea notificării timp îndelungat de către unitatea deținătoare, până la sesizarea instanței de judecată, a prejudiciului moral cert încercat de către titularul notificării și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Instanța constată că termenul de 60 zile prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în speță, s-a soluționat notificarea abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești.
Pentru M. București este de notorietate numărul mare de notificări efectuate pe vechile, respectiv pe noile adrese de imobile preluate la stat, formând un volum de muncă important, complex și care a antrenat și o răspundere legală pentru modul de soluționare a notificărilor cu consecințe, inclusiv în materie penală.
Instanța constată că nimic nu a împiedicat pe reclamant, să formuleze contestație potrivit art. 26 din Legea nr.10/2001 în instanță, pentru clarificarea astfel a drepturilor invocate ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prin restituire în natură ori în echivalent la Legea nr.10/2001, mai devreme.
Până la formularea notificării și până la sesizarea instanței, simpla speranță de a obține bunul ori drepturi în compensare, nu poate susține caracterul ilicit al nesoluționării notificării de către unitatea deținătoare – în speță M. București – doar prin trecerea unui timp îndelungat, care să justifice obținerea de daune morale în compensare, pentru prejudiciul presupus, iar nu unul cert, determinat și actual.
Tot astfel, nu se poate reține fapta ilicită de neexecutare de bună-voie a hotărârii judecătorești, câtă vreme, remediul juridic era constituit de posibilitatea solicitării executării silite, de care reclamantul a și uzat, ceea ce nu dă dreptul apoi, la daune morale pentru faptul neexecutării de bună-voie de către debitor, pentru un prejudiciu moral invocat, nedovedit, doar presupus.
În speță, prejudiciul moral nu este unul real, efectiv, în condițiile în care, reclamantul avea la îndemână căi de soluționare a notificărilor.
De altfel, daunele morale potrivit art. 1.349 Cod civil trebuie să aibă efecte reparatorii și nu să constituie o cale de a obține venituri nejustificate.
În speță, nu s-a demonstrat nici fapta ilicită, prejudiciul real încercat și efectiv, vinovăția privind săvârșirea faptei ilicite, și nici raportul de cauzalitate între fapta presupus a fi ilicită a pârâtului și prejudiciul moral invocat, potrivit cerințelor art. 1.349 și următoarele Cod civil.
Însăși noua lege nr.165/2013 prevede noi termene pentru soluționarea notificărilor, raportat la volumul dosarelor de notificare înregistrate la unitățile deținătoare (art. 33), începând cu anul 2014 și până în anul 2017.
Instanța mai reține că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral invocat, printr-un probatoriu adecvat, adică martori, deși avea această obligație în temeiul art. 249 din Codul de procedură civilă.
Față de cele arătate instanța urmează să respingă cererea ca neîntemeiată și să ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea formulată de reclamantul O. O. F. (CNP-_), domiciliat în București, .. 49, Sector 1 și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . S.A. în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 291- 293, sector 6, C._, ca neîntemeiată.
Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la această instanță.
Pronunțată în ședință publică azi, 28 aprilie 2015.
Președinte,Grefier,
Redactor – C.D.G.
Tehnoredactor – B.I.C.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 3051/2015.... → |
|---|
