Legea 10/2001. Sentința nr. 3056/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3056/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 28-04-2015 în dosarul nr. 3056/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORUL 6 BUCUREȘTI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3056
Ședința publică de la 28.04.2015
Instanța constituită din:
Președinte: C. D. G.
Grefier: B. I. C.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile având ca obiect legea 10/2001 – daune morale, formulată de reclamantele M. LUCREȚIA, L. D. și D. M., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat faptul că prin serviciul Registratură s-a depus de către pârât întâmpinare, iar de către reclamante răspuns la întâmpinare.
Instanța, verificându-și competența în temeiul art. 131 Cod de procedură civilă, constată că este competentă general, material și teritorial, să soluționeze prezenta cerere.
În temeiul art. 238 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța apreciază că procesul se va soluționa la acest termen de judecată, deci într-un termen optim și previzibil.
Instanța respinge excepția prescripției invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
Instanța, apreciind că nu mai sunt alte cereri de formulat sau excepții de invocat, constată că proba cu înscrisurile depuse la dosar este pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 258 Cod de procedură civilă, și o încuviințează din oficiu pentru ambele părți.
Nemaifiind alte probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
INSTANȚA,
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 02.03.2015, reclamantele M. LUCREȚIA, L. D. și D. M., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a soluționării cu întârziere a notificării nr. 1577/17.09.2001, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul din București, ., sector 3, evaluat la suma de 30.000 lei, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că, prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc sub nr. 1577/17.09.2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii nr.10/2001, a solicitat despăgubiri în natură pentru terenul în suprafață de 500 mp situat în București, ., sector 3, preluat în mod abuziv.
Reclamantele au arătat că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 06.06.2008, au depus încă o dată toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr. 10/2001 și a pct. 25 din HG nr. 250/2007, în forma în vigoare la data depunerii notificării și a solicitării exprese de emitere a dispoziției, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Reclamantele au arătat că ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, au revenit la PMB, solicitând soluționare a notificării, fără niciun rezultat însă.
Reclamantele au arătat că potrivit Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data depunerii notificării și nemodificată la data solicitării în mod expres de a se emite dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, termenul imperativ de 60 de zile impunea unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Reclamantele au arătat că pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-au făcut în scopul soluționării și a emis cu întârziere dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, inacțiunea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Reclamantele au arătat că, dacă legea nu instituia o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, aceasta nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. Reclamantele au arătat că o altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Reclamantele au arătat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi.
Reclamantele au arătat că trebuie avut în vedere și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat că autoritățile publice au obligația de a proceda într-un termen rezonabil și de a înlătura orice obstacol din calea realizării drepturilor persoanelor fizice.
Reclamantele au arătat că soluționarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanție instituită de art. 6 din Convenție, garanție ce privește, în cauzele de natură civilă, nu numai desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată, dar și procedura preliminară de natură administrativă, atunci când este obligatorie parcurgerea în prealabil a acestei proceduri.
Reclamantele au arătat că în situația în care există o violare a art. 6.1 al Convenției și al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
Reclamantele au arătat că dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ÎCCJ).
Reclamantele au arătat că, cu toate acestea, nu se poate considera nici că acestea ar fi trebuit să recurgă la acțiunea în instanță după ce a constatat că pârâtul refuză să îi soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege, în contextul în care Curtea Europeană a statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri, al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv și anume ca instanța să dispună încă o dată autorităților administrative competente să își execute obligația legală, un astfel de comportament fiind prea oneros și necorespunzător cerințelor art. 35 alin 1 din Convenție (Cauza S. P. împotriva României).
Reclamantele au arătat că rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 stă în caracterul profund reparatoriul al acesteia. Reclamantele au arătat că prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile suferite de către stat, ori, nerespectarea unor termene rezonabile în desfășurarea acestor proceduri este incompatibilă cu rolul reparator al măsurii în sine, iar pârâtul nu a făcut altceva decât să prelungească starea de incertitudine și agonie a acestora.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamantele au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului i-au produs un prejudiciu moral.
Reclamantele au arătat că prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral, provocat nu numai de perioadă lungă de așteptare, de atitudinea umilitoare și sfidătoare pe care a adoptat-o pârâtul față de acestea, prin desconsiderarea la care au fost supuși ca cetățeni, cât și nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Reclamantele au solicitat a se avea în vedere și numeroasele demersuri efectuate de-a lungul timpului în vederea soluționării dosarului său.
Reclamantele au arătat că fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de acestea, ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora care duc la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În drept, reclamantele și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr.10/2001, art.4 și 5 Cod civil, art.252- 253 Cod civil, art.1349, 1381 și urm. Cod civil, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii.
În dovedirea acțiunii, reclamantele au depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri.
La data de 03.04.2015, prin serviciul Registratură, pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare însoțită de înscrisuri, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
La data de 23.04.2015, prin serviciul Registratură, reclamantele au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma cererilor și a apărărilor formulate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale în materie, instanța reține următoarele:
Reclamanții au solicitat prin notificarea trimisă prin executor judecătoresc sub nr. 1577/17.09.2001 și înregistrată la pârât sub nr._, în temeiul Legii nr. 10/2001, despăgubiri în natură sau echivalent pentru terenul situat în mun. București, ., Sectorul 3.
La data de 1 martie 2012, s-a emis de către pârât dispoziția nr._, fila 7. În aceste condiții prin sentința civilă nr. 2075, pronunțată la data de 22 noiembrie 2012, în dosarul nr._, de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, filele 5-6, s-a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea reclamanților.
Pentru a se obține daune morale în temeiul art. 1.349 cod civil privind răspunderea civilă delictuală, este necesar să se facă dovada faptei ilicite, a vinovăției privind săvârșirea faptei imputate privind nesoluționarea notificării timp îndelungat de către unitatea deținătoare, până la sesizarea instanței de judecată, a prejudiciului moral cert încercat de către titularul notificării și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
Instanța constată că termenul de 60 zile prevăzut de lege este un termen de recomandare, iar în speță, s-a soluționat notificarea abia în urma probatoriului adecvat administrat în fața instanței judecătorești.
Pentru M. București este de notorietate numărul mare de notificări efectuate pe vechile, respectiv pe noile adrese de imobile preluate la stat, formând un volum de muncă important, complex și care a antrenat și o răspundere legală pentru modul de soluționare a notificărilor cu consecințe, inclusiv în materie penală.
Instanța constată că nimic nu a împiedicat pe reclamanții, să formuleze contestație potrivit art. 26 din Legea nr.10/2001 în instanță, pentru clarificarea astfel a drepturilor invocate ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, prin restituire în natură ori în echivalent la Legea nr.10/2001, mai devreme.
Până la formularea notificării și până la sesizarea instanței, simpla speranță de a obține bunul ori drepturi în compensare, nu poate susține caracterul ilicit al nesoluționării notificării de către unitatea deținătoare – în speță M. București – doar prin trecerea unui timp îndelungat, care să justifice obținerea de daune morale în compensare, pentru prejudiciul presupus, iar nu unul cert, determinat și actual.
Tot astfel, nu se poate reține fapta ilicită de neexecutare de bună-voie a hotărârii judecătorești, câtă vreme, remediul juridic era constituit de posibilitatea solicitării executării silite, de care reclamanții au și uzat, ceea ce nu dă dreptul apoi, la daune morale pentru faptul neexecutării de bună-voie de către debitor, pentru un prejudiciu moral invocat, nedovedit, doar presupus.
În speță, prejudiciul moral nu este unul real, efectiv, în condițiile în care, reclamanții aveau la îndemână căi de soluționare a notificărilor.
De altfel, daunele morale potrivit art. 1.349 Cod civil trebuie să aibă efecte reparatorii și nu să constituie o cale de a obține venituri nejustificate.
În speță, nu s-a demonstrat nici fapta ilicită, prejudiciul real încercat și efectiv, vinovăția privind săvârșirea faptei ilicite, și nici raportul de cauzalitate între fapta presupus a fi ilicită a pârâtului și prejudiciul moral invocat, potrivit cerințelor art. 1.349 și următoarele Cod civil.
Însăși noua lege nr.165/2013 prevede noi termene pentru soluționarea notificărilor, raportat la volumul dosarelor de notificare înregistrate la unitățile deținătoare (art. 33), începând cu anul 2014 și până în anul 2017.
Instanța mai reține că reclamanții nu au făcut dovada prejudiciului moral invocat, printr-un probatoriu adecvat, adică martori, deși aveau această obligație în temeiul art. 249 din Codul de procedură civilă.
Față de cele arătate instanța urmează să respingă cererea ca neîntemeiată și să ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge cererea formulată de reclamantele M. LUCREȚIA, domiciliată în București, .. 12, ., CNP_, L. D., domiciliată în București, .. 8, ., ., CNP_ și D. M., domiciliată în București, .. 23-25, .. 2, ., sector 3, CNP_, toate cu domiciliul ales la . SA, în București, .-138, corp B, parter, sector 5, în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, .. 291-293, sector 6, C._, ca neîntemeiată.
Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se va depune la această instanță.
Pronunțată în ședință publică azi, 28 aprilie 2015.
Președinte,Grefier,
Redactor – C.D.G.
Tehnoredactor – B.I.C.
| ← Ordonanţă de plată - OUG 119/2007 / art.1013 CPC ş.u..... | Pretenţii. Sentința nr. 3325/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
