Pretenţii. Sentința nr. 1964/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1964/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 1964/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCURESTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1964
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 11.03.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: C. C. Ș.
GREFIER: E. S.
Pe rol soluționarea cauzei civile, având ca obiect pretenții, privind pe reclamanții C. A., V. A., D. C. A., D. O. D., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 25.02.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru azi, 11.03.2015, când a hotărât următoarele:
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă la data de 11.04.2013, sub număr de dosar_/3/2013, reclamanții C. A., V. A., D. C.-A., D. O.-D. și R. G. INVEST SA în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond, în conformitate cu Legea nr.10/2001, a notificării transmisă prin executor judecătoresc sub nr.1827/30.07.2001 și constatând calitatea reclamanților C. A., V. A., D. C.-A. și D. O.- D. de persoane îndreptățite, să se dispună restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 5, compus din teren în suprafață de 501,40 mp, în cotă de 70% pentru reclamanții C. A., V. A., D. C.-A. și D. O.- D. și în cotă de 30% pentru ., la valoarea de piață de la momentul soluționării, pe baza standardelor internaționale de evaluare, obligarea Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr. 1827/30.07.2001 însoțită de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză, obligarea Municipiului București la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 1827/30.07.2001, precum și obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr.1827/30.07.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, reclamantele V. A. și C. A., împreună cu D. G.-V., au solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în București, ., sector 5, imobil ce a fost preluat în mod abuziv de către stat.
Ulterior, notificatoarea D. G.-V. a decedat, iar conform certificatului de moștenitor nr. 62/03.03.2011 întocmit la BNP I. D., au rămas ca moștenitori D. C.-A. și D. O.-D..
Imobilul situat în București, . compus din teren în suprafață de 501,40 mp și construcție a fost dobândit de reclamanta V. A., împreună cu soțul său, V. T., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2910/493/03.12.1955 la notariatul de Stat București, Biroul Lenin.
Ulterior, s-au înscris în evidențele fiscale așa cum reiese atât din adresa nr._/25.03.2002 emisă de Administrația Finanțelor Publice Sector 5, cât și din documentele de la dosarul fiscal anexate adresei nr. A/_/518/30.08.2012 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5.
În anul 1981, V. T. a decedat, după acesta fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 379/1982 la Notariatul de Stat Sector 5 conform căruia, moștenitori sunt V. A., V. G.-V. și C. A..
Imobilul din București, . a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.153/1987, în anexele acestuia figurând V. A., C. A. și D. G. V. cu imobil compus din teren în suprafață de 614 mp și construcție în suprafață de 117,60 mp, după cum reiese din adresa nr.1899/10.05.2002 emisă de . aceleiași adrese reiese că pentru imobil s-au stabilit despăgubiri în valoare de 72.985 lei, acestea fiind încasate numai cu privire la construcția edificată pe terenul din București, ., sector 5, conform declarației pe propria răspundere cu privire la despăgubiri autentificată sub nr. 1621/16.07.2012 la BNP F. M. și asociații.
În ceea ce privește calitatea de cesionară a . SA, aceasta a fost dovedită prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 1622/16.07.2012 la BNPA F. M. și F. B., prin care C. A., V. A., D. C.-A. și D. O.-D. a cesionat 30% din drepturile lor la măsurile reparatorii ce se vor acorda pentru imobilul din București, ., sector 5, obiect al notificării nr. 1827/30.07.2001. Astfel că, . SA dețin cota de 30%, iar C. A., V. A., D. C.-A. și D. O.-D. dețin cota de 70%.
Reclamanții au arătat că, prin contractul de cesiune mai sus menționat, . SA nu a dobândit și nu i s-a transmis calitatea de persoană îndreptățită, această calitate fiind, potrivit dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, personală și intransmisibilă, limitată în mod expres de lege la categoria persoanelor enumerate limitativ de lege.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 04.02.2013, cu adresa nr._, reclamanții au depus la dosar toate documentele pe care le-au anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care au dovedit calitatea de proprietari ai imobilului la data preluării abuzive, continuitatea dreptului de proprietate, preluarea abuzivă și situația juridică a despăgubirilor acordate, calitatea de moștenitori și calitatea . SA de cesionară astfel: calitatea de proprietari ai imobilului la data preluării abuzive prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2910/493/03.12.1955 la Notariatul de Stat București, Biroul Lenin, certificatul de moștenitor nr. 379/1982 la Notariatul de Stat Sector 5; continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive prin adresa nr._/25.03.2002 emisă de Administrația Finanțelor Publice Sector 5, adresa nr. A/_/518/30.08.2012 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 și documentele de la dosarul fiscal; preluarea abuzivă prin adresa nr. 5162/02.11.2012 a Arhivelor Naționale însoțită de copii conformate după decretul nr. 153/1987, extras din decret și planuri în format A3; situația juridică a despăgubirilor prin adresa nr.1899/10.057.2002 a . pe propria răspundere cu privire la despăgubiri autentificată sub nr. 1621/16.07.2012 la BNP F. M. și asociații; calitatea de moștenitori prin certificatul de moștenitor nr. 62/03.03.2011 întocmit la BNP I. D.; calitatea de cesionară prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 1622/16.07.2012 la BNP F. M. și asociații.
Reclamanții au solicitat expres Municipiului București emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007 și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei reclamanților de solicitare cu nr._ din data de 04.02.2013, respectiv până la data de 05.04.2013. M. București avea obligația înlăuntrul acestui termen să îi fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâtul M. București era obligat să emită decizia/dispoziția motivată.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției depusă la data de 04.02.2013, nu a procedat la 0 soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. M. București le încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția parte Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 alin.2, că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului, oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să se reîntoarcă în faza aceleiași proceduri care i-a trimis în fața instanței judecătorești.
Acest punct de vedere l-a exprimat ÎCCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea nr.10/2001, conform căreia instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor (...) ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate” motivat de faptul că „în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natură este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin. 2 din Legea nr.10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea nr.10/2001 și a HG nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea nr.247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
Reclamanții au arătat că instanța civilă este competentă conform art. 123 Cod procedură civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 123 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul de față instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării.
Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.
Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 04.02.2013, reclamanții au depus toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a li se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse.
Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și a pct. 25 din HG nr.250/2007, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării. Astfel, au fost obligați să formuleze acțiune în instanță.
Conform Legii nr. 10/2001 termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește.
O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art.1 din Legea nr.10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c. României, pct. 24).
În situația în care există o violare a art.6§l al Convenției și al art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, in raport de natura violărilor constatate.
Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005.
Titlul VII nu a prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ÎCCJ).
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanții au considerat că atitudinea culpabilă a pârâtului le-a produs un prejudiciu moral.
Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de noi ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamanților care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor reclamanților recunoscute de lege.
În cauza Viasu c. României, p.87, Curtea Europeană enumeră printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea și cauza S. c. României p.77,78, cauza A. M. și alții c. României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Reclamanții au solicitat să se constate că aceștia au așteptat de atâția ani soluționarea notificării, au depus toate actele necesare, au făcut toate demersurile legale posibile, și care, fără dubiu, au făcut apt de soluționare dosarul de retrocedare.
În plus, reclamanții nu pot trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul acestora, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind poetic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora ( Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv.
ICCJ, Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011, a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.
Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei”.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor, morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.
Cu titlu exemplificativ, reclamanții au menționat practica Curții Europene dată în echitate, care a acordat, în cauza S. și alții c. României suma de 5.000 Euro, în cauza E. R. c. României suma de 7.000 Euro daune morale, în cauza Ș. c. României suma de 6.500, cauza A. P. c. României 5.000 Euro, iar în cauza Arhiepiscopia R.-Catolică A. I. c. România judecată la 25.09.2012, s-au acordat 15.000 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale.
Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național „de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”, idee ce izvorăște din art.4 și 5 Cod civil.
Reclamanții C. A., V. A., D. C.-A. și D. O.- D. au fost grav afectați moral din cauza nesoluționării notificării în termenul legal, a faptului că a trebuit să se adreseze instanței pentru soluționarea pe fond a notificării.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr.10/2001, Decizia nr.33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art.25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 cod civil și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar în copie, notificarea nr.1827/30.07.2001, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2910/493/03.12.1955 la Notariatul de Stat București, Biroul Lenin, adresa nr._/25.03.2002 emisă de Administrația Finanțelor Publice Sector 5, adresa nr. A/_/518/30.08.2012 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 și documentele de la dosarul fiscal, adresa nr. 5162/2012 a Arhivelor Naționale însoțită de copii conformate după decretul nr. 153/1987, extras din decret și planuri în format A3, adresa nr. 1899/10.057.2002 a . pe propria răspundere cu privire la despăgubiri autentificată sub nr. 1621/16.07.2012 la BNP F. M. și Asociații, certificatul de moștenitor nr. 379/1982 la Notariatul de Stat Sector 5, certificatul de moștenitor nr. 62/03.03.2011 întocmit la BNP I. D., certificat de căsătorie - V. T. cu A. A., certificat de deces - V. T., certificat de căsătorie - C. Ș.-D. cu V. A., certificat de naștere - V. A., certificat de naștere V. G.-V., certificat de căsătorie - D. C. cu V. G.-V., certificat de deces - D. G.-V., certificat de naștere - D. O.-D., certificat de naștere - D. C.-A., carte de identitate C. A., buletin de identitate V. A., carte de identitate D. C.-A., carte de identitate D. O.-D., fișa tehnică și releveul imobilului ce a fost situat în București, ., eliberate de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, plan cadastral cu suprapunere privind imobilul ce a fost situat în București, ., sector 5, cererea de emitere a dispoziției nr._/04.02.2013, adresa nr._/25.03.2013, contractul de mandat autentificat la BNP F. M. și Asociații sub nr.1623/2012, contractul de cesiune autentificat sub nr. 1622/16.07.2012 la BNP F. M. și Asociații, împuterniciri avocațiale în original.
Prin sentința civilă nr.2030/20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a tribunalului în ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata prejudiciului moral în valoare de 200.000 lei, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 6 București.
Pe rolul Judecătoriei sector 6 București, cauza a fost înregistrată la data de 22.01.2014, sub număr de dosar_ .
La data de 06.03.2014, prin compartimentul registratură, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata de daune morale ca urmare a prejudiciului produs datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 1827/2001 privind imobilul situat în ., sector 5, în suprafață de 501,40 mp.
Soluționarea notificării este condiționată de ultimele documente cu care s-a completat dosarul administrativ. Pârâtul a solicitat să se analizeze și adresa nr.711/MI/25.02.2014 emisă de către Serviciul Evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001 care menționează că dosarul administrativ a fost înaintat comisiei interne.
Acordarea daunelor este apreciată exclusiv de instanță, în urma administrării unui probatoriu adecvat care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamantă. Acestea nu au fost dovedite.
Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit.
Aceasta impune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existenta prejudiciului moral. Întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prin urmare, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de „prejudiciu cert”, adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită, daunele morale sunt prejudiciile cauzate unei persoane, constând în suferințe de ordin psihic.
Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc. Instanța nu a arătat în niciun fel modalitatea în care a realizat cuantumul daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur neechivoce, imposibil de controlat judiciar, iar cuantumul acestora oricum, nu a fost justificat și nici argumentat în mod corespunzător atât de care reclamând și nici de către instanța de fond.
Pârâtul a considerat că evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamanților o stare de incertitudine și suferințe, care să nu poată fi compensate prin simpla constatare a nerespectării titlului.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanții nu au demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparație cu acest titlu.
Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu.
Reclamanții nu au arătat în ce a constat relația de cauzalitate între prejudiciul suferit de aceștia și prejudiciul moral, în ce anume constă. În concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamanților întrucât, potrivit art. 998 Cod civil: „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
În situația admiterii acțiunii, pârâtul a solicitat să se aibă în vedere faptul că, cuantumul daunelor morale a fost supraevaluat.
Potrivit considerentelor expuse, criteriile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările speței, statuare în echitate, care să asigure reparația morală și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite de către instanța de fond, nefundamentale și nedovedite.
Totodată în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.
În același sens este și criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotit, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apropiere raporta la elementele de fapt.
Față de aceste argumente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.203 și urm. Noul Cod de procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 09.04.2014, reclamanta . SA a depus la dosar o cerere prin care a solicitat în principal, ca instanța să ia act de faptul că aceasta nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză, daunele morale fiind solicitate în dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București și disjuns și declinat la Judecătoria sector 6, doar de către persoanele fizice, în conformitate cu art.69 Noul Cod de procedură civilă, iar în subsidiar, să ia act de faptul că renunță la cererea ce face obiectul acestui dosar-fond referitor la plata de despăgubiri reprezentând repararea prejudiciului moral cauzat de refuzul nejustificat al Primăriei Municipiului București de a soluționa notificarea depusă în temeiul Legii nr.10/2001, formulată în contradictoriu cu M. București, Primarul General.
La termenul de judecată din 9.04.2014 instanța a luat act, urmare manifestării de voință exprimată în acest sens, de împrejurarea că R. G. Invest SA nu are calitatea de reclamant în prezenta cauză - încheierea de la fila 98.
La termenul de judecată din data de 09.04.2014, reclamanții au depus la dosar un set de înscrisuri, în copie (filele 27-97).
La termenul de judecată din data de 25.06.2014, reclamanții au depus la dosar, în copie, încheierea de ședință din data de 20.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, sentința civilă nr.2108/04.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă, factura fiscală . nr.135 din data de 24.06.2014, chitanța . nr.135 din data de 24.06.2014, convenția nr.157 din data de 01.04.2013.
Prin încheierea de ședință din data de 25.06.2014, instanța a dispus în baza art.413 alin.1 Cod procedură civilă, suspendarea judecății cauzei, iar la data de 23.01.2015, prin compartimentul registratură, reclamanții au depus la dosar cerere de repunere a cauzei pe rol, însoțită de copia sentinței civile nr.2108/04.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă.
La termenul de judecată din data de 25.02.2015, instanța a dispus repunerea cauzei pe rol, având în vedere rămânerea definitivă a sentinței civile nr.2108/04.12.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă.
Reclamanții au administrat în dovedirea cererii proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2018/4.12.2013 pronunțată de Tribunalul București – secția a IV a civilă, definitivă prin nerecurare, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, fiind obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent constând în acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilul situat în București, ., sectorul 5 compus din teren în suprafață de 501,4 mp, potrivit cotelor de ce cuvin acestora, respectiv 70% pentru reclamanții C. A., V. A. și Dorila C. și 30% pentru R. G. Invest SA.
În considerentele hotărârii judecătorești astfel pronunțate, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 1827/30.07.2001 V. A. si C. A. au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul menționat anterior, notificarea nefiind soluționată până în prezent, pârâtul M. București solicitând aplicarea Legii nr. 165/2013.
Tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada că au calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate fiind dovedit pentru suprafața de teren de 501,4 mp situat în ., sector 5, imobil care face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului conform art. 1 alin. 1 din legea nr. 10/2001, notificarea nefiind soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
În prezenta cauză, reclamanții au solicitat ca în temeiul răspunderii civile delictuale pârâtul M. București să fie obligat la repararea prejudiciului moral cauzat prin nesoluționarea în termen a notificării nr.1827/30.07.2001, formulată în baza Legii nr.10/2001, evaluat la suma de 20.000 de lei.
Instanța constată că în speță sunt îndeplinite în privința pârâtului condițiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 din codul civil respectiv: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Prejudiciul, pentru a fi susceptibil de reparare, trebuie să îndeplinească la rândul său două condiții, respectiv să aibă un caracter cert și să nu fi fost reparat încă.
Cu privire la fapta ilicită, instanța reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de reclamanți, atribuții care îi reveneau pârâtului în temeiul Legii 10/2001, fapta ilicită a pârâtului fiind constatată cu autoritate de lucru judecat de către Tribunalul București în considerentele sentinței civile nr. 2018/4.12.2013.
Astfel, potrivit art.20 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării de către reclamanți a notificării, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Alineatul 3 al aceluiași articol prevedea că în cazul primăriilor restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București.
Din acest text normativ rezultă că M. București era persoana căreia îi revenea obligația de soluționare a notificării formulate de reclamante, fiind unitatea deținătoare a imobilului revendicat.
Potrivit art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării notificării, unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22. Art.22 prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul de 18 luni a fost modificat ulterior, fiind prelungit la 24 luni și, respectiv, 27 luni, la datele de 10.07.2002 și 14.03.2003.
Notificarea formulată de reclamanți nu a fost soluționată de pârât în termenul de 60 zile de la expirarea celor de 27 luni de la . legii, dispoziția nefiind emisă nici până în acest moment, după aproximativ 14 ani de la momentul formulării notificării, deși în sarcina pârâtului a fost stabilită această obligația cu caracter definitiv, prin hotărâre judecătorească.
Pârâtul nu a invocat în cadrul acestui litigiu împrejurarea că nesoluționarea notificării s-ar fi datorat culpei reclamanților, care nu ar fi depus toate actele necesare soluționării notificării, ceea ce ar fi atras prelungirea termenului conform modificării aduse articolului 22 prin Titlul I art. I pct. 51 din Legea nr. 247/2005 (prin care nu se mai stabilea un termen limită de depunere a înscrisurilor, ci prevedea că acestea pot fi depuse până la data soluționării notificării).
Prin urmare, în lipsa unor dovezi contrare, instanța prezumă că dosarul administrativ era complet și pârâtul este vinovat – vinovăție sub forma culpei – pentru nesoluționarea notificării în termen de 60 zile de la depunerea notificării de către reclamante.
Ori, în condițiile în care pârâtul nu a invocat și dovedit o cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală, instanța constată că acestuia îi incumbă obligația de a acoperi prejudiciul produs reclamanților ca urmare a faptei sale culpabile, de a nu soluționa notificarea în termenul legal.
Cu privire la prejudiciul moral invocat de reclamanți, instanța constată că prin fapta ilicită a pârâtului, în formele reținute anterior, s-a produs acestora o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, o stare de angoasă determinată de timpul lung de așteptare a soluționării notificării, de aproximativ 12 ani: 2001-2013, dar și de incertitudinea finalizării procedurii administrative.
Din probele administrate în cauză rezultă că este îndeplinită și condiția existenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, impusă de art.1357 c.civ.
Ca atare, din perspectiva prejudiciului moral solicitat, instanța reține că pârâtul nu a contestat împrejurarea că la data formulării notificării reclamanții au depus toate înscrisurile necesare din perspectiva dovedirii calității de persoane îndreptățite în conformitate cu prevederile art.3 din Legea nr.10/2001, înscrisuri în dovedirea îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 fiind depuse și ulterior, în anul 2012, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 37-98. Cu toate acestea, notificarea nu a fost soluționată după cum s-a arătat anterior, fără ca pârâtul să invoce motive pertinente în justificarea nesoluționării timp de 12 ani a notificării formulate de reclamanți în baza Legii nr.10/2001 care au fost nevoiți să se adreseze justiției pentru soluționarea pe fond a notificării în conformitate cu Decizia XX/19.03.2007 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la aplicarea art. 3 din Convenție (cauzele: P. c. împotriva României, D. c. României, Aharon Schwarz c. României, B. c. României, B. c. României), rezulta că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, judecând în echitate atunci când acordă despăgubiri morale, neexistând criterii de evaluare prestabilite.
În consecință, instanța, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 10.000 lei daune morale, apreciind că suma este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs, ținând cont și de perioada lungă de timp în care s-a reținut de către instanță încălcarea de către pârât a obligațiilor ce-i reveneau potrivit legii.
În conformitate cu prevederile art. 451 cod procedură civilă instanța va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în sumă de 300 lei reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanții C. A., domiciliată în București, .. 6, ., etaj 3, apartament 39, sector 5 și cu reședința stabilită în C., .. 20, . 1, apartament 9, județul D., CNP_, V. A., domiciliată în București, ..6, ., etaj 3, apartament 39, sector 5, CNP_, D. C.-A., domiciliat în București, . C. nr. 29, apartament 17, sector 6, CNP_ și D. O.- D., domiciliată în București, . C. nr. 29, apartament 17, sector 6, CNP_, cu domiciliul ales în București, .-138, corp B, parter, sector 5, la sediul . SA, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291 - 293, sector 6.
Obligă pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 10.000 lei daune morale.
Obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecata către reclamanți în suma de 300 lei reprezentând onorariu de avocat.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.03.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.CȘ/Thred.MV
7 ex./
| ← Investire cu formulă executorie. Sentința nr. 2947/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 2019/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
