Pretenţii. Sentința nr. 4759/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4759/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 17-06-2015 în dosarul nr. 4759/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI VI BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 4759
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 17.06.2015
INSTANȚA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE A. C.
GREFIER M. C.
Pe rol soluționarea cauzei civile având ca obiect pretenții privind pe reclamanta C. R. S.A. în contradictoriu cu pârâta F. C. S.R.L.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pârâta, prin asociat unic I. M., care depune împuternicire la dosar, lipsind reclamanta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, la data de 16.06.2015, prin serviciul registratură, reclamanta a înaintat la dosar cerere prin care a solicitat judecarea cauzei și în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. 1 pct.2 teza finală Cod procedură civilă, după care,
Se procedează la legitimarea reprezentantului pârâtei, I. M., acesta prezentând CI . nr._.
Pârâta, prin reprezentant, depune la dosar întâmpinare.
Instanța, în conformitate cu prevederile art.131 Cod procedură civilă, pune în discuția pârâtei competența generală, materială și teritorială de soluționare a cauzei.
Pârâta, prin reprezentant, arată că Judecătoria sectorului 6 București este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
În conformitate cu prevederile art. 94 pct.1 lit.j și art.107 alin.1 Cod procedură civilă, instanța apreciază că Judecătoria sectorului 6 București este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
La solicitarea instanței de a preciza durata rezonabilă de soluționare a cauzei, pârâta, prin reprezentant, arată că estimează un termen de soluționare a cauzei de 1 lună.
În conformitate cu dispozițiile art.238 Cod procedură civilă, instanța estimează durata de timp necesară soluționării prezentei cauze la 1 lună.
Instanța acordă pârâtei cuvântul asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare.
Pârâta, prin reprezentant, arată că a invocat excepția prescripției cu privire la obligația de plată a unor servicii pretinse de către reclamantă născute în perioada ianuarie-august 2011. Dreptul la acțiune s-a născut anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, anterior acestui moment prescripția fiind de ordine publică. Solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, contractul comercial fiind încheiat între părți în anul 2010, iar facturile au fost emise în anul 2011. Mai mult, obligațiile din contract nu au fost îndeplinite, reclamanta nerespectând obiectul contractului.
În raport de aspectele învederate, solicită admiterea excepției și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, întrucât dreptul la acțiune s-a născut în anul 2011, astfel încât au trecut mai mult de 3 ani fără a fi solicitate.
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 14.04.2015 sub nr._, reclamanta C. R. Service S.A., în contradictoriu cu pârâta F. C. S.R.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.666,55 lei, după cum urmează: creanța în cuantum de 669,60 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale neachitate, suma de 878,45 lei, penalități de întârziere, conform situație calcul penalități datată 20.01.2015, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 118,50 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 06.04.2011, a fost încheiat contractul de prestări servicii de salubrizare nr. AE01448CH1, între C. R. Service S.A., în calitate de operator și pârâta F. C. S.R.L., în calitate de utilizator.
Pârâta nu a înțeles să respecte clauzele contractuale cu privire la termenul de prestare a serviciilor de salubrizare, prestate de reclamantă, potrivit contractului menționat mai sus.
În opinia reclamantei, facturile menționate sunt acceptate de către beneficiar, purtând semnătura și/sau stampila de primire, acesta fiind în măsură să conteste înscrisurile, așa cum este prevăzut la art. 6.2. din contract.
Reclamanta a indicat faptul că pârâta trebuia să achite creditoarei contravaloarea serviciilor astfel cum este prevăzut în contractul de prestări servicii de salubrizare la art. 9.1 din contract.
Mai mult decât atât, în cazul în care pârâta nu-și îndeplinește obligația contractuală, aceasta este obligată la plata penalităților de întârziere, conform art. 9.2. din contract.
Totodată, este întemeiata solicitarea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, având în vedere răspunderea contractuală asumată prin contractul de prestări servicii.
În opinia reclamantei, coroborând dispozițiile contractuale cu privire la termenul de achitare a facturii și calculul penalităților de întârziere, reclamanta a considerat dovedite creanțele solicitate împotriva societății pârâte.
Conform prevederilor contractuale și a dispozițiilor art.43 din Codul comercial, creanța produce dobânzi în cazul contractelor încheiate între comercianți, adică de drept, din momentul în care acesta a devenit scadentă.
Reclamanta a arătat instanței de judecată faptul că, s-a încercat soluționarea acestui litigiu pe cale amiabilă, în sensul achitării creanței de către pârâtă, de bună voie. Astfel, prin adresa înregistrată sub nr. 3738/09.10.2014, reclamanta a notificat pârâta cu privire la debitul restant, pentru achitarea sumei rămase de plată și soluționarea pe cale amiabilă a litigiului.
Nici până în acest moment, societatea pârâtă nu a înțeles să-și exprime poziția în ceea ce privește sumele solicitate, refuzând soluționarea amiabilă a litigiului și implicit achitarea facturilor fiscale emise în baza contractului, aceasta nefiind vreodată contestată.
Prin urmare, pretențiile comerciale ale societății reclamante, date fiind aspectele învederate, în opinia reclamantei, sunt pertinente, legale și justificabile.
Întrucât până la momentul introducerii prezentei cererii pârâta nu și-a achitat obligațiile scadente față de societatea reclamantă, aceasta a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.666,55 lei.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1079, art. 1082, art. 1084- 1086 Cod civil, coroborate cu art. 43, art. 46 Cod comercial.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, situație calcul penalități la data de 20.01.2015, situație facturi clienți de încasat la data de 20.01.2015, relații ONRC F. C. S.R.L., contract de prestări servicii de salubrizare nr. AE01448CHI din data de 01.12.2010, certificat de înregistrare eliberat de ONRCTB, notificare de plată nr. 3738/09.10.2014, adresa nr. 8231/14.10.2011, adresa nr. 335/30.01.2012, corespondență electronică, factura nr._/31.01.2011, raport bonuri de confirmare luna ianuarie 2011, factura nr._/28.02.2011, raport bonuri de confirmare luna februarie 2011, factura nr._/31.03.2011, raport bonuri de confirmare luna martie 2011, factura nr._/30.04.2011, raport bonuri de confirmare luna aprilie 2011, factura nr._/31.05.2011, raport bonuri de confirmare luna mai 2011, factura nr._/30.06.2011, raport bonuri de confirmare luna iunie 2011, factura nr._/31.07.2011, raport bonuri de confirmare luna iulie 2011, factura nr._/31.08.2011, raport bonuri de confirmare luna august 2011, factura nr._/30.09.2011, raport bonuri de confirmare luna septembrie 2011.
La termenul de judecată din data de 17.06.2015, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material, aceasta și-a exercitat efectul, în cauză fiind vorba despre un contract comercial din anul 2010, dintre două societăți comerciale, de un an sau chiar 3 ani pe drept comun.
Pe fond, acest contract nu a fost realizat niciodată, obiectul contractului nefiind respectat de către reclamantă.
Mai explicit, obiectul contractului „colectarea, transportul și depozitarea deșeurilor”, nu a fost îndeplinită de către reclamantă.
Prin urmare, reclamanta a eliberat facturi fiscale abuziv, inerțial, fără a verifica dacă serviciile stipulate în contract, care cad în obligația sa au fost efectuate.
În concluzie, pârâta a solicitat respingerea cererii reclamantei și anularea creanței în sumă de 669,60 lei, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale, creanța de 878,45 lei, reprezentând penalități și creanța de 118,50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Analizând actele și lucrările dosarului, asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța reține următoarele:
Dreptul subiectiv este format din două componente. O primă componentă este reprezentată de posibilitatea recunoscută de lege sau de un alt act normativ titularului dreptului subiectiv de a avea o anumită conduită și de a pretinde unei terțe persoană să dea, să facă ori să nu facă ceva pe care acesta putea realiza în lipsa interdicției. Cea de-a doua componentă este reprezentată de posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a proceda la realizarea prerogativelor cuprinse în conținutul dreptului recurgând în acest sens la forța de constrângere a statului.
Modalitatea prin care o persoană interesată în realizarea unui folos material sau în preîntâmpinarea unui prejudiciu poate uza de forța de constrângere a statului este dreptul la acțiune, așa cum rezultă din prevederile art. 192 Cod procedura civila.
Acest drept la acțiune nu este însă nelimitat în timp din mai multe motive. Un prim motiv ar fi acela al principiului ocrotirii aparenței de legalitate sau altfel spus al inexistenței obligației, ceea ce înseamnă că, până în momentul introducerii acțiunii, se prezumă că, între cele două persoane între care s-a creat raportul juridic de drept procesual civil, nu a existat un raport juridic de natură patrimonială și, astfel, nu există nicio obligație din partea pârâtului față de reclamant. Numai după introducerea acțiunii se poate vorbi de existența cel puțin a unui drept litigios (drept alegat) a unui drept prezumat relativ (iuris tantum) în favoarea reclamantului care după parcurgerea tuturor fazelor unui proces civil se poate transforma într-o prezumție absolută (iuris . la rândul ei tot printr-o prezumție absolută a autorității de lucru judecat prevăzută de art. 1201 cod civil și recunoscută reclamantului încă de la nașterea raportului juridic prin efectul în principiu declarativ al unei hotărâri judecătorești.
Tot ca un argument în sensul ocrotirii principiului aparenței de legalitate, se poate afirma faptul că nu este permisă ca o situație nesigură din cauza atitudinii unui creditor să persiste un timp foarte îndelungat, scop care solicită o sancțiune corespunzătoare pentru felul în care un creditor a înțeles să uzeze de aceea prerogativă a dreptului să subiectiv de a uza de forța de constrângere a statului. Această sancțiune de drept civil prin care un creditor nediligent pierde orice posibilitate de a mai uza pentru viitor de forța de constrângere a statului, reprezentat în principiu prin dreptul la acțiune în justiție este prescripția dreptului la acțiune.
Prescripția dreptului la acțiune chiar dacă operează ope legis, judecătorului nerămânându-i decât sarcina de a constata intervenția acesteia, aceasta nu poate interveni decât în măsura în care în cursul unui proces civil una dintre părți sau judecătorul din oficiu solicită constatarea acesteia. În vederea realizării acestui scop (constatarea intervenției prescripției dreptului la acțiune) a fost creat un mijloc procedural cunoscut sub denumirea de excepția prescripției dreptului la acțiune care fiind o excepție de fond, absolută și peremptorie poate fi invocată de către oricare dintre părți și chiar de către instanță din oficiu, în tot cursul procesului civil și odată admisă împiedică judecarea în fond a cauzei.
Acest ultim fapt obligă instanța, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. 1 Cod procedura civila, ca în momentul în care în fața sa a fost ridicată excepția prescripției dreptului la acțiune, să procedeze chiar înainte de a intra în dezbaterea fondului cauzei și, astfel, a încuviințării probatoriului conform art. 258 Cod procedura civila, la verificarea împlinirii în cauză a termenului de prescripție, iar, în măsura în care constată că aceasta a intervenit, să admită excepția și să respingă acțiunea ca fiind prescrisă.
Astfel, constatarea împlinirii unui termen de prescripție presupune din partea oricărei instanțe sesizate cu judecarea excepției prescripției dreptului la acțiune următoarele demersuri: analiza naturii juridice a dreptului (drept real sau drept de creeanță) a cărui ocrotire se solicită prin forța de constrângere a statului, deoarece în funcție de natura dreptului o acțiune poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă și, în al doilea rând, verificarea faptului dacă, în speță, a intervenit sau nu una din acele cauza care suspendă sau care întrerup curgerea termenului de prescripție. Astfel, instanța consideră că, în primul rând, în vederea justei soluționări a excepției invocate, trebuie să determine natura dreptului a cărui ocrotire se solicită prin acțiunea formulată de reclamantă. Legat de acest fapt, instanța constată următoarele:
În vederea dovedirea cererii sale, reclamanta a solicitat ca instanța, în temeiul prevederilor art. 258 Cod procedura civila, să-i încuviințeze proba cu înscrisuri.
Din analiza înscrisului menționat mai sus rezultă că, în speța de față, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, obligație al cărei izvor este reprezentat de prevederile art. 3 din contractul de prestare servicii nr. AE01443CHI/01.12.2010 care stabilesc obligația acesteia de a achita suma reprezentând contravaloarea serviciilor prestate.
Prin urmare, din cele arătate mai sus, rezultă că reclamanta prin acțiunea de față solicită ocrotirea unui drept de creanță, al cărei izvor este contractul și care, în temeiul prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 este prescriptibilă în termen de 3 ani. Fiind, astfel, un drept prescriptibil, instanța trebuie să cerceteze care este momentul începerii curgerii termenului de prescripție și cel al împlinirii acesteia. În acest sens, instanța constată că, în situația unei acțiuni care are ca obiect recunoașterea și ocrotirea unui drept de creanță, termenul de prescripție se naște din momentul în care titularul dreptului subiectiv civil poate exercita acea prerogativă a dreptului care-i conferă posibilitatea de a uza de forța de constrângere a statului.
Prin urmare, din cele arătate rezultă că termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care un creditor poate uza de dreptul la acțiune, motiv pentru care se impune cercetarea în speța a nașterii acestui moment. În principiu, dreptul la acțiune se naște în momentul în care un creditor poate solicita instanței recunoașterea dreptului său și obligarea pârâtei la respectarea acesteia, însă părțile sau un act normativ în vigoare pot amâna exercitarea acestei posibilități ori prin stipularea în contract a unui termen suspensiv în favoarea debitorului ori prin acordarea de către actul normativ a unui moratoriu legal pentru plata în favoarea debitorului.
În consecința, în speța de față, izvorul dreptului de creanță al reclamantei fiind prevederile art. 969 Cod civil, instanța consideră că pentru justa soluționare a excepției invocate trebuie să verifice dacă prin dispozițiile contractuale a fost sau nu acordat vreun moratoriu legal în favoarea pârâtei. Legat de acest aspect, instanța constată că, prin prevederile contractului art. 9.1 a fost acordat pârâtei un moratoriu convențional privind termenul de plată, de 30 zile de la data emiterii facturii ceea ce are ca efect curgerea de la acest moment a termenului de prescripție.
Fiind vorba despre un drept de creanță pur și simplu afectat de modalități, dreptul la acțiune a acesteia se naște în momentul împlinirii termenului stabilit de părți prin art. 9.1din contract. Dacă în raporturile civile constatarea neexecutării obligațiilor se realizează prin formalitatea punerii în întârziere a debitorului, raporturile comerciale, categorie din dace face parte și prezenta situație juridică supusă analizei instanței, fiind caracterizate prin celeritate nu necesită îndeplinirea acestei condiții, debitorul a cărui obligație constă în plata unei sume de bani fiind în conformitate cu prevederile art. 43 Cod comercial de drept pus în întârziere.
Prin urmare, în opinia instanței, în situația raporturilor comerciale care au ca obiect plata unei sume de bani din partea debitorului și care l-a rândul lor s-au născut pur și simplu, dreptul la acțiune al creditorului se naște imediat după însăși apariția dreptului subiectiv fără a fi necesară în acest sens vreo formalitate în sensul constatării neexecutării prealabile a neexecutării obligației de către debitor.
În consecință, din cele arătate rezultând că dreptul la acțiune al reclamantei pentru sumele datorate cu titlu de contravaloare servicii prestate pentru suma de 669,60 lei s-a născut în data de scadenței fiecăreia dintre facturile emise, menționată în coloana a doua a tabelului de la fila 6 în dosar, de la care se putea îndrepta împotriva pârâtei în vederea recuperării sale, instanța consideră că termenul de prescripție a acțiunii de față a început să curgă de la aceste date. Termenul de prescripție începând să curgă de la datele anterior menționate, potrivit prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 acesta fiind de 3 ani, instanța apreciază că pentru perioada mai sus amintită, acesta s-a împlinit în data de 14.04.2015, în afara cazului în care reclamanta nu invoca un caz de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție.
În ceea ce privește existența în speță a unui caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, instanța constată că nu a fost învestită cu verificarea intervenției în speță a acestora, deoarece reclamanta, cu toate că avea această posibilitate, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin concluziile orale formulate odată cu discutarea în fond a excepției prescripției dreptului la acțiune nu a formulat o astfel de cerere.
În consecință, instanța constată că acțiunea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei datorate cu titlu de contravaloare servicii prestate este prescrisă, fiind introdusă în data de 14.04.2015, moment în care este împlinit termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru aceste motive, instanța va admite excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamantei și va respinge cererea formulată de aceasta în contradictoriu cu pârâta având ca obiect creanța în cuantum total de 1666,55 lei, contravaloare servicii prestate și penalități de întârziere accesorii debitului principal, ca fiind prescrisă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă.
Respinge cererea formulată de reclamanta C. R. S.A., cu sediul în București, ., etaj 3, sector 1, J_, CUI_, în contradictoriu cu pârâta F. CLASSIC S.R.L, cu sediul în București, ., ., ., J_, CUI_, ca prescrisă.
Cu apel în 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 17.06.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.AC/Thred.MV
4 ex.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 4761/2015.... | Pretenţii. Sentința nr. 4758/2015. Judecătoria SECTORUL 6... → |
|---|
