Pretenţii. Sentința nr. 6821/2015. Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6821/2015 pronunțată de Judecătoria SECTORUL 6 BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 6821/2015
DOSAR NR._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SECTORULUI 6 BUCUREȘTI-SECȚIA CIVILĂ
Sentința civilă nr. 6821
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA DATA DE 16.09.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. D.
GREFIER: M. A.
Pe rol pronunțarea în cauza civilă, având ca obiect acțiune în constatare, privind pe reclamanții P. I.-F., B. O. și B. L. în contradictoriu cu pârâtele C. E. IPOTECAR IFN SA și C. E. BANK NV PRIN MANDATAR C. E. IPOTECAR IFN SA.
Dezbaterile pe fond au avut loc în ședința publică din data de 14.09.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință și când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 16.09.2015.
După deliberare,
INSTANȚA
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.03.2015, reclamanții P. I.-F., B. O. și B. L., în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA și C. E. Bank NV, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Convenția de facilitate de credit și de garanție nr._ din data de 21.04.2008 și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea absolută a acestora, astfel: a) nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 5.1. lit. b din Convenție privind obligația reclamanților de a plăti comision de acordare de 2% din valoarea totală a Creditului, plătibil integral la data semnării contractului. b) nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 5.1. lit. c din Convenție care stabilește în sarcina reclamanților obligația de plată a unui comision de administrare lunar de 0,15%. c) nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 5.1. lit. d din Convenție privind obligația de a plăti comision de rambursare anticipată, reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri din C., 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din C. și 0% aplicat la suma plătită anticipat după primii 10 ani de la data primei trageri din credit. d) nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 5.1. lit. e din Convenție care îndrituiește banca să perceapă „orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul C. și/sau cu operațiunile bancare efectuate de către împrumutat, incluzând, dar nelimitându-se la: i. Costurile necesare pentru transferul fondurilor; 2. cheltuieli legate de încheierea contractelor de garanție, a poliței de asigurare pentru imobilul adus în garanție și efectuarea formalităților de publicitate, a căror valoare se stabilește conform prevederilor legale în vigoare la data efectuării acestora; 3. cheltuieli de executare calculate în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data efectuării acestora”. e) nulitatea clauzei abuzive prevăzută la art. 5.2: „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4”. f) nulitatea clauzei abuzive prevăzută la art. 6.1.3. din Convenție conform căruia „Plata ratelor lunare se poate efectua prin următoarele modalități: 6.1.3. (...) C. E. Bank (România) SA, la libera sa apreciere are dreptul, dar nu și obligația de a debita cu suma corespunzătoare debitului scadent orice alt cont de disponibilități al împrumutatului/codebitorului, inclusiv conturile de card, prezente și viitoare în scopul efectuării plăților scadente datorate”, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, în valoare totală de 46.601 lei, reprezentând comision de administrare în valoare de 40.496,518 lei (echivalentul în lei al sumei de 9.470,55 euro, conform Anexei nr. 1 atașată prezentei cereri), sumă actualizată cu rata dobânzii legale calculată de la data plății și până la restituirea efectivă, la care se adaugă comisionul de acordare în valoare de 6.159,63 lei (echivalentul în lei al sumei de 1.691 euro calculat la un curs de 3,6426 lei la cursul BNR de la data semnării convenției, 21.04.2008) plus dobânda legală calculată de la data plății și până la restituirea efectivă, sume încasate de care bancă în mod netemeinic și nelegal, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, conform art.453 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 21.04.2008, reclamanta P. I.-F., în calitate de împrumutat, a semnat cu C. E. Ipotecar IFN SA, în calitate de creditor ipotecar contractul de Facilitate de C. și de Garanție nr._, prin care reclamanta a contractat un credit ipotecar pentru achiziție imobil, în sumă de 84.550 euro, pe o durată de 360 luni.
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, reclamanții au solicitat să se constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianți.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerate abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin urmare, o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1. clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul. 2. clauza să încalce exigențele bunei-credințe. 3. clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Clauza contractuală prevăzută de art. 5.1. lit. b privind comisionul de acordare.
Reclamanta a învederat instanței că i s-a impus plata comisionului de acordare fără a avea posibilitatea de a negocia introducerea lui în contract, aducându-i în mod evident un prejudiciu patrimonial.
Reclamanții au solicitat să se constate că acest comision este nejustificat raportat la munca depusă de Bancă pentru întocmirea dosarului de credit. Mai mult, pârâtele nu au explicat în mod clar ce reprezintă acest comision și pentru ce îl percepe în condițiile în care acesta crește odată cu suma împrumutată. Pe de altă parte, reclamanții au învederat că nu există nicio diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar, unde întocmirea dosarului necesită mai multe resurse și cel perceput pentru un credit de consum.
De asemenea, reclamanții au solicitat a se observa că banca nu a indicat niciun criteriu pentru a verifica modul de calcul al acestui comision. Chiar în situația în care ar presupune că acest comision este perceput pentru acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2%, indiferent de tipul de contract (spre exemplu un contract de credit ipotecar, care cel puțin la nivel teoretic implica mai multe costuri, comparativ cu un contract de nevoi personale) și de ce acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile in care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Clauza contractuală prevăzută de art. 5.1. lit. c privind perceperea unui comision de administrare lunar de 0,15%.
Reclamanții au solicitat a se observa că terminologia folosită în convenția de credit nu este descrisă nici în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat cu pârâtele pentru ca reclamanții să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de administrare. Față de acest aspect, atâta vreme cât motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cuprinsul condițiilor generale, această clauză este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000.
În fapt, acest comision de administrare este o dobândă deghizată.
Astfel, art.7.1 lit. b din Condițiile Generale prevede faptul că împrumutatul și Codebitorul sunt obligați să achite dobânda, iar la lit. h se prevede obligația de a achita toate sumele stabilite conform art. 5.1 privind comisioanele. Se observă clar raportat la art. 5.1 că aceste două prevederi sunt relativ identice, ambele definind, de fapt, o dobândă.
Mai mult, în cazul executării de către împrumutat întocmai a Convențiilor de credit, Banca nu are nicio obligație de a restitui respectivul comision. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe. Din aceste motive, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contract. Pe cale de consecință, reclamanții au solicitat restituirea sumelor achitate la care se adaugă dobânda legală.
Clauza abuzivă prevăzută de art. 5.1. lit. d privind obligația de a plăti comision de rambursare anticipată, reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri din C., 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din C. și 0% aplicat la suma plătită anticipat după primii 10 ani de la data primei trageri din credit.
Reclamanții au solicitat instanței de judecată să constate că prevederile art. 5.1. lit. d sunt abuzive în sensul Legii nr. 193/2000 și să le înlăture din contractul supus analizei judiciare, având în vedere următoarele:
OUG nr. 50/2010 prevede în art. 66 faptul că, în orice moment, consumatorul are dreptul să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere privind dobânda și costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate și data prevăzută pentru încetarea contractului de credit.
Mai mult, art. 68 statuează în sensul că nu se datorează o compensație pentru rambursare anticipată în cazul în care: „c) rambursarea anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului mi este fixă”.
În concluzie, având în vedere că, potrivit politicii băncii la momentul de față, dobânda aplicabilă prezentului contract este variabilă, urmează să se constate că reclamanta nu poate fi obligată la plata unui comision de rambursare anticipată, perceperea acestuia fiind în contradicție cu dispozițiile legale menționate creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și justificând aplicarea sancțiunii nulității absolute a clauzei.
Clauza abuzivă prevăzută de art. 5.1. lit. e care îndrituiește banca să perceapă „orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul C. și/sau cu operațiunile bancare efectuate de către împrumutat, incluzând dar nelimitându-se la: 1. Costurile necesare pentru transferul fondurilor; 2. cheltuieli legate de încheierea contractelor de garanție, a poliței de asigurare pentru imobilul adus în garanție și efectuarea formalităților de publicitate, a căror valoare se stabilește conform prevederilor legale în vigoare la data efectuării acestora; 3. cheltuieli de executare calculate în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data efectuării acestora”.
Această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtelor dreptul discreționar de a percepe orice alte comisioane și taxe în afara celor prevăzute în contract, fără a putea fi negociate cu aceștia, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtelor se repercutează în mod esențial asupra patrimoniului reclamantei.
Clauza abuzivă prevăzută de art. 5.2 „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.”.
Similar argumentelor prezentate mai sus, și această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, oferind pârâtelor dreptul discreționar de a percepe orice alte comisioane și taxe în afara celor prevăzute în contract, sau de a le majora pe cele existente, fără a putea fi negociate cu aceștia, deși efectele manifestării unilaterale de voință a pârâtelor se produc în mod esențial asupra patrimoniului reclamanților.
Clauza prevăzută la art.6.1.3. privind debitarea directă din conturile împrumutatului conform căruia „Plata ratelor lunare se poate efectua prin următoarele modalități: 6.1.3. (...) C. E. Bank (România) SA, la libera sa apreciere are dreptul dar nu și obligația de a debita cu suma corespunzătoare debitului scadent orice alt cont de disponibilități al împrumutatului/codebitorului, inclusiv conturile de card, prezente și viitoare în scopul efectuării plăților scadente datorate”.
Reclamanții au considerat că dispozițiile clauzei indicate contravin bunelor moravuri, dar și Codului de procedură civilă și Codului muncii.
În temeiul clauzei prevăzute în contract banca are dreptul să debiteze, inclusiv contul de card de salariu. Astfel, prezenta clauză încalcă dispozițiile art. 169 alin.1 Codul Muncii, potrivit cărora nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, făcând așadar trimitere la dispozițiile Codului de procedură civilă privind executarea silită.
Rezultă astfel că dreptul băncii de a debita orice alt cont, inclusiv conturile de card, adică inclusiv contul de salariu, contravine legislației române. Pentru a putea popri conturile debitorilor, banca trebuie să se afle în posesia unei hotărâri judecătorești de încuviințare a executării silite, întrucât poprirea este o formă a executării silite.
Reclamanții au precizat că, în temeiul clauzei inserate la art. 5.1 lit. b, au plătit până în prezent suma 6.159,63 lei (echivalentul în lei al sumei de 1.691 euro) cu titlu de comision de acordare, a cărei restituire au solicitat-o.
De asemenea, în temeiul clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c, reclamanții au plătit până în prezent suma de 40.496,518 lei (echivalentul în lei al sumei de 9.740,55 euro) cu titlu de comision de administrare lunar, a cărei restituire au solicitat-o.
Rezultă astfel un total în cuantum de 46.656,14 lei de restituit, suma la care se aplică dobânda legală.
În probațiune, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și obligarea pârâtelor la depunerea următoarelor înscrisuri: extras de cont de la data semnării convenției și până în prezent, lista cursului de schimb euro în lei la data fiecărei plăți efectuate de reclamanți, precum și proba cu interogatoriul pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar interogatoriul formulat pentru pârâta C. E. Ipotecar IFN SA, în original, și în copie, Anexa nr. 1 - calcul comision de administrare, ofertă de credit din data de 21.04.2008, contract de facilitate de credit și garanție nr._ din data de 21.04._, Condiții generale de creditare, extras de cont.
Prin compartimentul registratură, la data de 16.04.2015, pârâtele au depus la dosar întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de Pitrinjel I., B. O., B. L., prin care au solicitat să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
Art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 prevede că „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Totodată, art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE prevede că „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Așadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (și implicit al Directivei nr.93/13/CEE) dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului și este clar și inteligibil exprimată/redactată.
Prin consimțirea clauzei 6.13 părțile au agreat că „în cazul în care plățile nu se vor efectua la sediul unei sucursale C. E. Bank (România) SA, împrumutatul se obligă să suporte toate costurile, (...) costuri care vor fi aduse la cunoștința împrumutatului prin afișare la sediul partenerilor C. E. Bank (România) SA.
Modalitatea de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare este neechivocă, fiind menționată expres suma datorată cu acest titlu, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, astfel încât întinderea obligației este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare și din momentul încheierii contractului, chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.
Rațiunea perceperii comisionului este justificată de împrumuturi pe piața interbancară europeană pe care le contractează Banca în vederea susținerii creditării, rapoarte juridice presupun suportarea unor costuri și care, în cvasimajoritatea cazurilor constituie o condiție în absența căreia ar fi imposibilă finanțarea consumatorilor.
Prin urmare, cheltuielile inerente demersurilor precontractuale sunt caracterizate de o utilitate distinctă de cea a garanțiilor constituite în vederea asigurării executării obligațiilor contractuale, motiv pentru care, în mod evident, nu pot fi subsumate acestora din urmă.
Cât privește la comisionul de administrare, acesta este redactat într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.
Caracterul transparent al acestuia rezultă din menționarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar. Valoarea la care se raportează comisionul de administrare (0,15%) nu reprezintă o necunoscută. Ea se raportează la soldul curent al creditului și reiese clar din planul de rambursare (dintr-un simplu calcul, rezultă că 0,15% din soldul curent reprezintă comisionul de administrare, exprimat numeric în graficul de rambursare). Contractul cuprinde toate informațiile referitoare la cuantumul creditului, la dobânda care, de asemenea, este exprimată într-un procent matematic, precum și la perioada pe care consumatorul o are la dispoziție pentru a-și îndeplini obligațiile.
Din însăși denumirea comisionului rezultă scopul pentru care a fost perceput, cu atât mai mult cu cât acesta a fost redactat într-un limbaj ușor accesibil și unui neprofesionist.
Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operațiunilor de supraveghere lunară a situației acestuia.
Ignorarea de către reclamanți a obligației de plată a comisionului de administrare datorită cuantumului redus nu demonstrează decât cel mult, lipsa de diligență a acestora, care nu poate fi imputată băncii, cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii contractului nu există nicio dispoziție legală care să interzică stipularea comisionului într-un procent aplicat soldului lunar. În plus, OUG nr. 50/2010 (neaplicabilă în cauză, dar care stabilește care sunt comisioanele considerate licite), respectiv art. 36 alin. 2 prevede că în cazul în care acest comision de administrare se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul lunar al creditului. Or, dispozițiile contractuale contestate au fost redactate într-o asemenea manieră.
Or, în speță, pe de o parte, anterior încheierii contractelor de credit, împrumutații au avut posibilitatea reală de a influența natura clauzelor contestate. Elementele contractului de credit, cum ar fi suma împrumutată, perioada de rambursare, comisioanele aplicate de bancă, sunt elemente negociabile. Contractul încheiat între părți este rezultatul voinței liber, exprimată a acestora. Pârâtele au menționat că utilizarea unui contract preformulat nu e suficientă pentru a considera că natura Clauzelor contestate nu putea fi influențată de împrumutați.
Conform normelor BNR, instituțiile de creditare sunt obligate să folosească convenții standardizate, aspect ce nu este ilegal, ci dimpotrivă, reprezentă o condiție sine qua non pentru a primi girul autorității de supraveghere (BNR).
În aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența un minim de diligență din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora.
Fără a fi supuși vreunei presiuni din partea Băncii, reclamanții au optat pentru semnarea convenției de creditare cu Banca, declarând că au înțeles clauzele contractuale și că și le însușesc în întregime, acestea fiind rezultatul negocierilor, astfel cum reiese din clauza 8.16 din Contractul de credit, clauză necontestate prin cererea de chemare în judecată: „ÎMPRUMUTATUL/CODEBITORUL declară că au citit, înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate în conformitate cu prevederile Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, cu modificările ulterioare (...)” ( subl. ns).
Această clauză avea tocmai rolul de a atrage atenția consumatorilor asupra prevederilor Legii nr. 193/2000 pentru ca, în măsura în care ar fi considerat că sunt abuzive clauzele care privind costurile creditului, să solicite Băncii modificarea acestor clauze sau să opteze pentru un alt produs din oferta băncii sau să refuze încheierea contractelor de credit. Or, până la acest moment, reclamanții au preferat să stea în pasivitate, alegând să invoce prevederile Legii nr. 193/2000 abia la 7-8 ani de la încheierea contractelor de credit, deși aceleași prevederi erau în vigoare și la momentul încheierii contractelor.
Cât privește obligația de informare în sarcina băncii, aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator profan și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract. Consumatorul trebuie informat asupra tuturor acelor aspecte obiective care exced puterii de cunoaștere și obligației de cunoaștere a unui consumator profan. Ori de câte ori se discută de aspecte care cad în sfera de responsabilitate și de conștientizare a consumatorului, nu este incidentă obligația de informare și nu se poate susține lipsa unui consimțământ avizat.
În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a comerciantului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.
Prin urmare, atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a pârâtelor trebuie evaluată în strânsă legătură cu crearea unui dezechilibru contractual semnificativ. Dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul, semnificativ care ar justifica reținerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcție de natura prestației, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi și obligații, în contextul interpretării sistematice a contractului. Aceasta înseamnă că noțiunea de „dezechilibru semnificativ” depinde de aprecierea comportamentului abuziv al celui care deține poziția de superioritate la încheierea contractului.
Pentru a fi în prezența unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existența intenției acestuia în crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar principiilor bunei-credințe, condiție neîndeplinită în cauză.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.
Nu există nimic dezechilibrat între dreptul de a trage un credit, drept de care a beneficiat consumatorul, și obligația de a achita prețul acestui serviciu. Dezechilibru există în situația inversă pe care o pretind reclamanții prin acțiune - să fie exonerați de obligația de rambursare a creditului. O astfel de consecință lipsește contractul nu numai de cauză prin prejudiciile majore pe care le produce Băncii, dar și de obiect, fiind contrară oricărei norme de drept.
Având în vedere scopul imediat urmărit de reclamanți, achiziționarea unui imobil, nu există un dezechilibru contractual, mai ales că, clauza prevăzută la art. V pct.5.1 lit. c a fost inteligibil și comunicat în mod transparent consumatorului. Transparența acestor aspecte se poate observa și din graficul de rambursare, care prezintă distinct cuantumul perceput de bancă.
În drept, pârâtele au invocat dispozițiile art.205 și următoarele din Codul de procedură civilă, principiul aplicabilității directe a Directivei nr. 93/13/CEE, Legea nr.193/2000, Legii nr. 363/2007 și celelalte prevederi legale la care s-a făcut referire în cuprinsul prezentei.
Instanța a încuviințat pentru reclamanți și pentru pârâte proba cu înscrisuri, iar pentru reclamanți și proba cu interogatoriul pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA și pentru pârâte proba cu interogatoriul reclamantei P. I. F..
La termenul de judecată din data de 14.09.2015, instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul pârâtei C. E. Ipotecar IFN SA și al reclamantei P. I. F., răspunsurile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.
Reclamanții au depus la dosar concluzii scrise.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, între reclamanta B. I.-F. în calitate de împrumută, reclamanții B. O. și B. L. în calitate de codebitori și pârâta C. E. Ipotecar IFN SA în calitate de creditor, a intervenit contractul de facilitate credit și de garanție nr._/21.04.2008, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar, pentru achiziția unui imobil, în sumă de 84.550 Euro, cu o perioadă de rambursare de 360 de luni calculată de la data primei trageri din credit (contract – fil. 22-39).
În drept, instanța constată că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori este incidentă raportului juridic stabilit între părți, având în vedere că reclamanții au calitatea de consumatori, în înțelesul dispozițiilor art. 2 alin. 1, iar pârâta este comerciant, perfectând contractul de credit în cadrul unei activități comerciale, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 2 din această lege.
Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul potrivit căruia „persoanele care achiziționează mărfuri și servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale și împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esențiale din contracte”.
Prin urmare, reglementarea analizată asigură protecția consumatorilor angajați în raporturi juridice generate de contracte de adeziune încheiate cu profesioniști, care au un conținut prestabilit și care se încheie în mod curent prin aderarea consumatorului la clauzele impuse, fără o negociere directă a acestora.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Instanța reține așadar că, pentru a se putea reține existența unei clauze abuzive într-un contract, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: (1) clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; (2) clauza, prin ea însăși, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; (3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerința bunei credințe.
În ceea ce privește caracterul nenegociat al clauzelor contractuale instanța are în vedere, în primul rând, dispozițiile legale din legislația internă, și anume art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar conform alin. 3 al aceluiași articol, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Instanța reține faptul că, în cauză, potrivit art. 4 alin. (3) ultima teză din Legea nr. 193/2000, pârâtelor le revenea obligația de a face dovada că cele două clauze invocate au fost negociate în mod individual cu reclamanții, dovadă care nu a fost făcută în prezenta cauză. Simplele susțineri ale acestora, conform cărora reclamanții au fost informați cu privire la oferta băncii și că a putut negocia nu sunt de natură a face dovada negocierii efective a acestor clauze cu aceștia.
În ceea ce privește clauza inserată la art. 8.16. din contract, potrivit căreia împrumutatul declară că a citit, a înțeles și acceptat clauzele prezentului contract și că acestea au fost negociate cu CEI în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, instanța reține că acesta a fost inserată de însuși împrumutătorul din contract, ca redactor al acestuia, neputând avea semnificația unei renunțări a împrumutatului la dreptul de a susține că, în fapt, clauzele contractului nu au fost negociate, ca urmare a imposibilității consumatorului de a influența, în mod real, conținutul lor.
Potrivit art. 5.1. lit. b) din contractul de credit, printre comisioanele și costurile aferente creditului este stipulat „comision de acordare, 1691 EUR, reprezentând 2 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat”, iar potrivit art. 5.1 lit. c) din contractul de credit este stipulat „comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a”.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reglementare care a transpus dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit că aceste clauze vizate de respectivul art. 4 alin. (2), care aparțin domeniului reglementat de directivă, sunt exceptate totuși de la aprecierea caracterului lor abuziv numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil. ( Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată în Repertoriu, pct. 32).
Totodată, CJUE a stabilit faptul că “întrucât articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă”. Aceasta vizează, în primul rând, clauzele care privesc „obiectul principal al contractului”, iar, în al doilea rând, clauzele care privesc „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul […] calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate” (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler, C-26/13, nepublicată în Repertoriu, pct. 42,43,52). În aceeași hotărâre, la punctul 58, CJUE arată că această excludere nu se poate aplică atunci când nu există un serviciu de schimb care să fie furnizat de împrumutător, și care nu cuprinde, în consecință, nicio „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Ținând cont de jurisprudența CJUE, instanța constată că nu pot face obiectul controlului pe fondul clauzelor abuzive acele clauze care sunt redactate în mod clar și inteligibil și care reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către comerciant, condiții necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ.
În ceea ce privește prima condiție, și anume redactarea în mod clar și inteligibil a clauzelor, instanța reține că CJUE, în Hotărârea Kasler, anterior citată, pct. 75, a clarificat înțelesul acesteia. Astfel, o clauză contractuală este redactată în mod clar și inteligibil nu numai atunci când aceasta este inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci este necesar și ca respectivul contract să expună în mod transparent mecanismele care au fost utilizate astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.
Instanța reține că standardul la care trebuie raportată capacitatea de analiză a reclamantului este aceea a unui consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat. Cu alte cuvinte, culpa consumatorului care constă în neacordarea unei atenții suficiente și a unei informări prealabile îi este imputabilă acestuia și nu poate constitui un motiv al invocării clauzelor abuzive.
Analizând din această perspectivă clauzele art. 5. 1 lit. b) și lit. c) din contractul de credit, instanța constată că acestea enunță în mod clar care sunt consecințele economice pe care le poate suferi consumatorul în situația în care se hotărăște să încheie contractul de credit. Astfel, clauza care stabilește comisionul de acordare arată în mod clar și neechivoc faptul că acesta are un cuantum de 1691Euro, ceea ce reprezintă 2% din valoarea totală a Creditului și se aplică o singură dată și se plătește integral de către împrumutat data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat Prin urmare, de la momentul semnării contractului, un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat, putea cunoaște faptul că prin semnarea contractului se obligă la plata sumei de 1691 Euro care devine scadentă la data semnării prezentului contract sau cel târziu la data primei trageri din creditul aprobat.
Cu privire la clauza care stabilește comisionul de administrare instanța constată că, din cuprinsul clauzei analizate rezultă că acest comision lunar de administrare este de 0,15% fără a se preciza însă din ce se calculează acest procent. Instanța reține, însă, potrivit art. 8.13 din contract, acesta se completează cu Condițiile generale de creditare din Anexa 1 și graficul de rambursare, în care, de asemenea, sunt stipulate condițiile și termenii în care se va rambursa întregul credit. Așadar, cuprinsul acestui articol, coroborat cu graficul de rambursare, ce făcea parte din contractul de credit, putea conduce consumatorul mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat la concluzia că prin încheierea contractului de credit, acesta se obligă la plata lunară a unui comision de administrare în cuantum de 0,15% care se aplică debitului rămas de achitat și care începe a fi perceput odată cu scadența celei de a 13-a rată.
Mai mult decât atât, potrivit legislației privind protecția consumatorilor incidentă în speță, nu există o obligație în sarcina pârâtei de a explica, în cadrul contractului, ce anume reprezintă fiecare dintre comisioanele aplicate, clauzele îndeplinind condiția de a fi clare, prin denumirea lor, care indică serviciile oferite împrumutatului în baza acestor comisioane, precum și prin modul de calcul al sumelor datorate, care sunt indicate în contract și evidențiate de graficul de rambursare.
În ceea ce privește necesitatea existenței unei contraprestații, respectiv serviciul prestat de către comerciant pentru care percepe comisionul, instanța reține că, spre deosebire de contractul de împrumut, astfel cum este el reglementat de Codul Civil, contractul de credit acordat de către o bancă reprezintă o operațiune complexă ce presupune un ansamblu de servicii din partea băncii în vederea asigurării cadrului necesar pentru a pune la dispoziție împrumutatului, dintr-o dată o sumă ridicată de bani, pe care acesta să o poată returna, în rate lunare pe o perioadă lungă de timp. În vederea realizării acestei operațiuni, în plus față de dobândă, care reprezintă costul pe care îl plătește împrumutatul pentru lipsa de folosință a banilor suferită de bancă, aceasta din urmă înregistrează și alte costuri în vederea asigurării creditului și a modului de desfășurare a contractului de credit pe perioada de rambursare acordată. Prin urmare, pct. V din contract ce are ca obiect comisioanele și costurile creditului privește prețul serviciilor oferite de bancă de la momentul acordării creditului și până la momentul la care acesta se plătește integral de către consumator. Altfel spus, analizând stipulațiile din contractul încheiat între părți, instanța constată că în noțiunea de preț al contractului de credit intră dobânda, comisioanele și costurile contractului în cauză. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța constată că acestea sunt clauze privite de către pârâte ca fiind esențiale și intrând în prestațiile caracteristice contractului de credit. Acest aspect reiese, de altfel, și din legislația națională și europeană privind contractele de credit, de unde rezultă în mod neechivoc faptul că, pe lângă dobândă, banca este îndreptățită să perceapă diferite comisioane și costuri pentru serviciile sale ce sunt cuprinse în mod inerent în acest tip de contract.
Cu privire la comisionul de acordare a creditului, instanța reține faptul că perceperea sumei este justificată prin prisma demersurilor efectuate de pârâtă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonității clienților, verificări care se impuneau a fi făcute având în vedere suma substanțială împrumutată și perioada lungă de timp pentru care era solicitat creditul.
Comisionul de administrare a creditului este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziția clientului suma împrumutată pe o perioadă îndelungată de timp, pentru această sumă existând contraprestație din partea sa, care constă în operațiunile de administrare a contului de credit. Cu privire la aceste operațiuni, acestea sunt enumerate în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, respectiv monitorizarea, înregistrarea sau efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării sau rambursării creditului acordat consumatorului.
Așadar, acest comision are rolul de a acoperi anumite costuri pe care le generează activitatea de supraveghere a modului de derulare a creditului, fiind așadar justificat de o activitate concretă efectuată de către bancă. Deși O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidentă contractului încheiat de părți, întrucât contractul a fost încheiat anterior intrării în vigoare acestui act normativ, instanța reține, ca și argument, faptul că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de administrare (art. 36), ceea ce întărește concluzia instanței că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, și această clauză printre cele care prezintă caracter abuziv.
În aceste condiții, instanța constată că sunt îndeplinite în cazul comisionului de acordare și al comisionului de administrare (art. 5.1. lit. b și lit. c din contract) criteriile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la clauzele ce nu pot face obiectul controlului pe fond al clauzelor abuzive, deoarece aceste clauze sunt redactate în mod clar și previzibil pentru un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat și reprezintă o contraprestație pentru un serviciu prestat de către pârâtă.
Pe cale de consecință, instanța va respinge capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze și restituirea sumelor achitate în baza lor, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește clauza 5.1. lit. d) din contract, potrivit căreia reclamanții au obligația de a plăti comision de rambursare anticipată reprezentând 4% aplicat la suma plătită anticipat în primii 5 ani de la data primei trageri din C., 2% aplicat la suma plătită anticipat între 5 și 10 ani de la data primei trageri din C. și 0% aplicat la suma plătită anticipat după primii 10 ani de la data primei trageri din credit, instanța reține că aceasta nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerată abuzivă.
Astfel, pe de o parte, instanța reține că, în cauză, nu au aplicabilitate prevederile art. 67 din O.U.G. nr. 50/2010 care interzic perceperea unui comision de rambursare anticipată în cazul unei dobânzi variabile, întrucât, potrivit art. 95 din acest act normativ, pentru ca acest articol să se aplice, cu titlu retroactiv, contractul de credit ar fi trebuit să fie încheiat pe o perioadă nedeterminată, ceea ce nu este cazul în speță (contract pe o durată determinată de 360 de luni).
De asemenea, instanța reține că plata unui comision de rambursare se justifică din punct de vedere obiectiv, întrucât termenul creditului este stabilit în favoarea ambelor părți, o rambursare anticipată a creditului conducând banca la pierderea dobânzilor pe care creditul le-ar fi generat, în favoarea sa, până la sfârșitul perioadei de creditare, pierdere care se compensează tocmai prin perceperea unui astfel de comision. În plus, instanța reține că valoarea comisionului de rambursare anticipată prevăzut în contractul dintre părți nu este de natură a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.
Pentru aceste motive, instanța va respinge capătul de cerere privind constatarea acestei clauze ca fiind abuzivă, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește art. 6.1.3. din contract, potrivit căruia: „Plata ratelor lunare se poate efectua prin următoarele modalități: (...) C. E. Bank (România) SA, la liberă să apreciere are dreptul, dar nu și obligația de a debita cu suma corespunzătoare debitului scadent orice alt cont de disponibilități al împrumutatului/Codebitorului, inclusiv conturile de card, prezente și viitoare în scopul efectuării plaților scadente datorate”,reclamanții au apreciat că aceasta oferă dreptul pârâtelor de a debita orice alt cont, inclusiv conturile de card, adică inclusiv contul de salariu, și, prin urmare, contravine legislației române.
Instanța reține că o astfel de clauză nu este abuzivă, întrucât ea prevede doar posibilele modalități de plată a ratelor de credit, acceptate de către reclamanți, una dintre acestea fiind reprezentată de debitarea directă a conturilor deschise de către reclamanți la C. E. Bank, însă nu este de natură să eludeze dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la executarea silită a debitorilor.
În ceea ce privește clauza 5.1. lit. e) din contract, potrivit căreia banca poate să perceapă orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu contractul de credit și/sau cu operațiunile bancare efectuate de către împrumutat, incluzând dar nelimitându-se la: costurile necesare pentru transferul fondurilor, cheltuieli legate de încheierea contractelor de garanție, a poliței de asigurare pentru imobilul adus în garanție și efectuarea formalităților de publicitate, a căror valoare se stabilește conform prevederilor legale în vigoare la data efectuării acestora, cheltuieli de executare calculate în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data efectuării acestora, instanța reține că aceasta nu este abuzivă, întrucât reprezintă doar reiterarea regulii generale potrivit căreia serviciile bancare oferite clientului pot genera plata de costuri, comisioane și alte taxe pentru clientul care apelează la acestea.
De asemenea, cheltuielile de executare se datorează, potrivit Codului de procedură civilă, de debitorul executat, în cazul în care banca recurge la o astfel de procedură împotriva clienților săi. Prin urmare, această clauză nu impune costuri nejustificate în sarcina reclamanților.
Pentru aceste motive, instanța va respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al acestor două clauze, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește clauza de la art. 5.2. din contract, potrivit căreia „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința Împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4”, instanța reține că, o astfel de clauză acordă un veritabil drept discreționar băncii, de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului, în funcție de politica sa.
Conform art. 1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul prevăzut în contractul supus analizei este acela al „politicii de creditare” fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea nivelului costurilor este necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce,valoarea comisioanelor va fi mărită.
Instanța apreciază că motivul reprezentat de „politica de creditare” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului arătat anterior, ca, în urma revizuirii valorii costurilor, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, posibilitate care nu este prevăzută în contractul încheiat între părți.
Pentru aceste motive instanța reține că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cuantumul comisioanelor fiind, din această perspectivă, imprevizibil.
Pentru aceste motive, instanța va admite în parte cererea și va constata nulitatea absolută a clauzei 5.2. din contract: „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.”
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C.p.c., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească cheltuielile de judecată. Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (2) C.p.c., când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Din factura fiscală nr. TZA-_-2015/22.04.2015 și ordinul de plată depus de către pârâte (fil. 110-111), instanța reține că pârâta C. E. Ipotecar IFN SA a achitat suma de 4.415,19 lei cu titlu de onorariu avocat aferent serviciilor de asistență juridică și reprezentare în fața primei instanțe.
Potrivit art. 451 alin. 2 C.p.c. instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat. Având în vedere aceste dispoziții, instanța va reduce onorariul avocațial al reprezentantului pârâtei la suma de 4.000 lei, deoarece în raport de munca depusă, complexitatea cauzei și durata procesului suma de 4.415,19 lei este disproporționată. Pentru considerentele expuse mai sus, instanța va obliga reclamanții la plata către pârâte a sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus.
Având în vedere soluția de admitere în parte a cererii reclamanților și de constatare a caracterului abuziv al uneia dintre clauzele invocate, în temeiul art. 453 alin. (2) C.p.c., instanța urmează a admite în parte cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, proporțional cu partea din acțiune admisă, și a obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 300 lei, reprezentând parte din onorariul avocațial în cuantum de 1500 lei.
În temeiul art. 453 alin. (2) C.p.c., instanța va compensa, în parte, cheltuielile de judecată, în sensul că va obliga reclamanții la plata către pârâte a sumei de 3.700 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, redus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamanții P. I.-F., cu domiciliul în București, ., ., etaj 3, apartament 12, sector 4, CNP_, B. O., cu domiciliul în G., ., scara A, etaj 2, apartament 10, județul G., CNP_ și B. L., cu domiciliul în G., ., etaj 2, apartament 10, județul G., CNP_, cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, Splaiul Unirii nr.16, etaj 9, apartament L2, sector 4, în contradictoriu cu pârâtele C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, . Anchor Plaza Corp C, etaj 7, Birou 7C01, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, având CUI_ și C. E. Bank NV, prin mandatar C. E. Ipotecar IFN SA, cu sediul în București, ., Anchor Plaza Corp C, etaj 7, Birou 7C01, sector 6, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J40/_/2004, având CUI_.
Constată nulitatea absolută a clauzei 5.2. din contract: „Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoștința împrumutatului prin modalitățile prevăzute la art. 4.4.”
Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.
Obligă reclamanții la plata către pârâte a sumei de 4.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, redus.
Obligă pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 300 lei, reprezentând parte din onorariul avocațial.
Compensează în parte cheltuielile de judecată, în sensul că obligă reclamanții la plata către pârâte a sumei de 3.700 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, redus.
Cu apel în 30 de zile de la comunicare, apel care se depune la Judecătoria Sectorului 6 București.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.09.2015.
PREȘEDINTE GREFIER
Red.DD/Thred.MV
6 ex./20.10.2015
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 6161/2015. Judecătoria... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 6782/2015. Judecătoria... → |
|---|
