Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 4058/2015. Judecătoria SIBIU

Comentarii

0

Sentința nr. 4058/2015 pronunțată de Judecătoria SIBIU la data de 07-07-2015 în dosarul nr. 4058/2015

DOSAR NR._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SIBIU

SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 4058

Ședința publică din 07.07.2015

Instanța constituită din:

Președinte: A. D. - judecător

Grefier: S. M.

Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra acțiunii civile formulată de reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, având ca obiect constatare caracter abuziv clauze contractuale.

Cauza a fost dezbătută în fond la data de 16.06.2015, când cei prezenți au pus concluzii care s-au consemnat în încheierea din aceeași zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta sentință.

INSTANȚA

Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. _ la data de 22.10.2014 reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâta B. COMERCIALA R. SA, au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar nr._/11.02.2008, în ceea ce privește clauza prevăzută de punctul 5 - ultima teză, respectiv: dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR;

Să se dispună înlăturarea acestei clauze și să se stabilească modul de calcul al dobânzii astfel cum este prevăzut de prevederile 37 lit. a din OUG 50/2010, respectiv dobânda va avea o componentă variabilă - indicele Euribor, și o componentă fixă - marja băncii, respectiv în felul următor: Euribor + marja fixă de 2,5 p.p.;

Să fie obligata pârâta la restituirea sumei de 1903,02 EUR (valoare estimativă) percepută în mod nelegal și abuziv din septembrie 2011 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestor sume, achitate peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 2,50 p.p., precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

Să se constatate abuzive și nule clauzele de la pct. 9 lit. c din convenția de credit nr._/11.02.2008 încheiată cu pârâta și pct. 3.9 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de administrare credit în cuantum de 6 Euro/lună;

Să fie obligata pârâta să îi restituie sumele achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu luna septembrie 2011 până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 222 EURO, și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

Să se constate abuzive și nule clauzele de la pct. 9 lit. j din Convenția de credit nr._/11.02.2008 încheiată cu pârâta și pct.3.8 din condițiile generale ale convenție, referitoare la comisionul de risc în cuantum de 33,6 Euro/lună;

Să fie obligata pârâta să îi restituie sumele achitate cu titlu de comision de risc, începând cu luna septembrie 2011 până la data introducerii acțiunii, în cuantum de 1243,2 EURO, și în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum și dobânda legală aferentă acestei sume;

Să fie obligata pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței să îi pună la dispoziție actul adițional al convenției, conform sentinței date și un nou grafic de rambursare a creditului. Cu cheltuieli de judecata.

În fapt, în motivarea acțiunii, în esență, reclamanții au arătat că au încheiat cu B. Comerciala R. - Sucursala Sibiu contractul de credit nr._/11.02.2008, având ca obiect credit în valoare de_ Euro, cu o perioadă de rambursare de 120 luni.

În momentul în care a încheiat această convenție, a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a ii da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

Dispozițiile art.969 cod civil care conferă putere de lege contractului se referă la cele „legal făcute". Chiar din textul art. 969 Cod civil rezultă că legea recunoaște forță deplină doar contractelor legal făcute, așadar acelea care nu derogă de la ordinea publică și bunele moravuri (art.5 Cod Civil).

Potrivit art.948 Cod civil, cauza este nelicită când este prohibită de legi. când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

Clauzele din convenția de credit unt ilicite si abuzive si pe cale de consecința au o cauza ilicita, pentru faptul ca banca i-a pus la dispoziție un formular tipizat de contract, ale cărui clauze nu au putut fi negociate de către parte, întregul act juridic fiindu-i impus de banca.

Prin urmare, banca a transformat tacit contractul de credit într-unui de adeziune, context în care aceste clauze neputând fi negociate, au creat în detrimentul sau și contrar cerinței bunei credințe un dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale.

Dezechilibrul contractual pe care îl generează aceste clauze este evident întrucât cuantumul dobânzii de referință afișată la sediul băncii este lăsat la discreția acesteia. Această dobândă de referință variabilă permite băncii ca în mod arbitrar să modifice cuantumul dobânzii și astfel, partea nu poate ști cu precizie care este costul creditului, acest cost nefiind predictibil.

Reaua-credință a băncii este demonstrată de evoluția cuantumului dobânzii practicate de aceasta prin comparație cu evoluția indicilor bancari de pe piețele financiare. Când indicele Euribor a avut creșteri, banca a majorat cuantumul dobânzii, în schimb, în momentul în care acest indice a scăzut, banca nu a mai diminuat în consecință cuantumul dobânzii, creând astfel un grav dezechilibru contractual.

La momentul încheierii convenției, reclamantul nu a putut previziona că acest cuantum al dobânzii va fi calculat în mod arbitrar, lipsind orice legătură a acestei componente a dobânzii cu evoluțiile de pe piețele financiare.

Chiar dacă anumite aspecte ale clauzelor comerciale sau numai una din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard pre-formulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

In ceea ce privește clauza de la punctul 5 din contractul de credit, aceasta stabilește că dobânda este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 2,50 p.p.

Din punctul sau de vedere pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută prin art. 95 pct. 1 din OUG nr. 50/2010, potrivit căreia pentru contractele aflate în curs de derulare, banca avea obligația ca în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentului act normativ, prin încheierea unui act adițional la contractul de credit. Prin acest act adițional, banca avea obligația de a se conforma dispozițiilor art. 37 lit. a și b din același act normativ. Aceste prevederi legale stabilesc regulile de calculare a dobânzii variabile, prin raportare la fluctuațiile indiciilor Euribor/Robor/Libor/rata de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă pe toată durata derulării contractului, marjă care poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun acest lucru.

Până la . dispozițiilor OUG nr. 50/2010, dobânda curentă aplicată era 11,4 % pe an. Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR la care se adaugă 2,50 p.p. Această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta fiind doar înștiințat cu privire la noua rată a dobânzii. Mai mult, înștiințarea se face doar prin afișare la sediul BCR și nu printr-o notificare directa a consumatorului.

Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință afișată la sediile acesteia, precum și clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii acordă un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației de protecție a consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 si art. 964 C.civ. Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de față dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Astfel, contractele de credit cu dobânda variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile din contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii). Prin aceste clauze, reclamantului îi este imposibil să determine modalitatea în care banca calculează cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. In plus, clauza care permite băncii calculul dobânzii clienților în funcție de dobânda de referință afișată la sediile băncii, conține o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect cuantumul dobânzii. Conform dispozițiilor contractuale, banca s-a obligat să calculeze dobânda curentă care trebuie achitată cu titlu de preț al contractului, dar modalitatea în care banca a înțeles să-și exercite această obligație este după principiul si voluero - „dacă vreau dobânda crește/scade".

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (banca) trebuie să informeze consumatorii (adică împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) și să ofere toate informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să informeze reclamanții cu privire la cuantumul total al dobânzii sau trebuia să ofere informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va calcula cuantumul dobânzii. Prin această omisiune, banca și-a încălcat obligația de informare.

Conform art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, să fie raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract", iar „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicității și a condițiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia". în plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Atât Legea nr. 193/2000, cât și Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o listă a clauzelor care sunt considerate abuzive, în această listă, la alin. (1) litera p), respectiv litera I) se menționează că este abuzivă clauza prin care se dă posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul băncii) să crească prețul. în alin. (2) din aceleași acte normative la lit. a) respectiv c) se arată că modificarea prețului în funcție de modificarea unei rate de pe piață financiară, pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauză abuzivă. per a contrario, dacă modificarea dobânzii nu are legătură cu un indice de pe piața financiară, înseamnă că ne aflăm în fața unei clauze abuzive. Mai mult, din moment ce dobânda, în acest caz, este dobânda „de referință a băncii", caracterul abuziv al clauzei mai rezultă și din caracterul controlat al dobânzii. Aceste texte legale interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care să varieze în funcție de voința lor exclusivă, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referință verificabili (EURIBOR, ROBOR etc.).

De asemenea, art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipotecă) și art. 8 din Legea nr. 289/2004 (pentru creditele fără ipotecă) stabilesc că, în cazul în care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract. Prin instituirea clauzei privind calculul dobânzii prin raportare la marja internă a băncii, prin lipsa oricărui indice verificabil sunt încălcate dispozițiile legale în materie.

Din aceste motive, această clauză privind calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință afișată la sediul băncii este lovită de nulitate absolută și trebuie să fie înlocuită cu o clauză conform căreia dobânda să fie formată din o componenta variabila - indicele Euribor, si o componenta fixa - marja băncii, respectiv în felul următor: Euribor + marja fixă de 2,5 p.p.

Conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Raportat la aceste prevederi legale, sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește dobânda curentă formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR.

La judecarea cauzei se va avea în vedere și interpretarea pe care a dat-o Curtea de Justiție a Comunitarii Europene articolului 6 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive, articol ce a fost transpus în art.6 din Legea nr. 193/2000. Astfel, în cauza C-243/08 Pannon GSM Zrt împotriva E. Sustikne G. și cauza Murciano Quintero, C - 240/98, Curtea a stabilit ca art. 6 alin.1 din Directiva nr.93/13/CEE a Consiliului din data de 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligații pentru consumator și nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză. De asemenea, s-a mai dispus că instanța națională are obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elemente de drept și de fapt necesare în acest sens, iar atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă nu o aplică.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr.193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, solicită să se constate că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând dobândă achitată peste formula de calcul Euribor + marja fixă de 2.5 p.p.

La punctul 9 lit. f din condițiile speciale ale convenției și la pct.3.8 din condițiile generale ale convenției, a fost stabilit comisionul de urmărire riscuri, care se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului, odată cu rata de credit și dobânda. După cum se poate observa comisionul de urmărire riscuri a fost prevăzut în contractul de credit fără să se specifice ce reprezintă și ce riscuri acoperă acest comision.

Consideră că față de dispozițiile Legii nr. 193/2000, clauzele referitoare la comisionul de urmărire riscuri sunt abuzive.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din această lege, orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Din cuprinsul convenției se constată că terminologia folosită de pârâtă nu este decriptată, nefiind explicitată în cuprinsul Condițiilor generale ale convenției, astfel ca subsemnatul să fiu în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput comisionul de urmărire riscuri.

Ca urmare, sub acest aspect, clauzele care stabilesc acest comision sunt abuzive, fiind neclare și echivoce.

Consideră că și prin prisma destinației, clauzele referitoare la comisionul de risc sunt abuzive, pentru următoarele motive:

In ce privește riscul pentru conduita culpabilă a clientului, prin convenție s-a prevăzut că în cazul în care reclamantul achita cu întârziere obligațiile de plată, banca percepe dobândă majorată. De asemenea, dacă clientul nu își îndeplinește obligațiile de plată, banca este îndreptățită să treacă la executarea silită.

Ca atare, și în acest caz riscul unei conduite culpabile este acoperit prin stabilirea dobânzii penalizatoare și a posibilității executării bunurilor aparținând împrumutatului, iar banca ar beneficia din nou de o dublă garanție, astfel că, așa cum a arătat, clauza privind comisionul de urmărire risc este abuzivă, fiind contrară art. 4 din Lg. 193/2000.

Pe de altă parte, această clauză privind comisionul de urmărire riscuri nu a fost negociată cu reclamantul, iar convenția nu conține nicio clauză prin care și eu să fiu protejat de acest risc. Conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Raportat la aceste prevederi legale, vă rog să observați că sunt întrunite cerințele legii pentru a constata abuzivă clauza care stabilește comisionul de risc.

In ce privește comisionul de administrare, care a fost inclus în convenție de către pârâta prin act adițional, prin cumulul aritmetic al comisionului de risc și comisionul de administrare din convenția inițială, consideră că acesta este abuziv, pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina noastră, în mod unilateral. Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu au fost negociate și creează, în detrimentul sau și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De altfel, potrivit pct. 1 lit. a din Anexa la lege, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat în contract. In speță, stabilirea în mod unilateral a noului comision de administrare reprezintă tocmai o asemenea clauză.

Față de cele ce preced, deoarece scopul determinant urmărit de bancă la încheierea contractului a fost obținerea unui profit chiar și cu riscul încălcării Legii nr. 193/2000, prin includerea unor clauze abuzive în contractul de credit, solicită să constate că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Având în vedere că aceste provizioane sunt incluse pe cheltuieli, rezultă că acestea cad în sarcina băncii, nereprezentând venituri, astfel încât nu pot fi percepute de la împrumutat.

Din punct de vedere fiscal, provizioanele de risc sunt deductibile la calculul profitului impozabil, în sensul că se diminuează impozitul pe profit cu sumele aferente provizioanelor de risc constituite pe seama cheltuielilor, în conformitate cu regulamentul BNR 5/2002, astfel încât, în limitele menționate, aceste instituții financiare au posibilitatea să suporte astfel de provizioane ( implicit și pierderile în final, dacă aceste provizioane rămân definitive) pe seama cheltuielilor, nefiind justificată încasarea unui comision cu aceeași destinație (acoperirea pierderilor, respectiv a riscurilor) de la clienții instituțiilor financiare respective (conform art. 22 pct. 1 din Legea 571/2003 privind codul fiscal: contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor și provizioanelor, numai în conformitate cu prezentul articol, astfel: d) provizioanele specifice, constituite potrivit legilor de organizare și funcționare, de către instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare înscrise în registrul general ținut de B. Națională a României, precum și provizioanele specifice constituite de alte persoane juridice similare).

Mai mult pârâta pentru a diminua riscul insolvabilității unui debitor, avea posibilitatea de a încheia un contract de asigurare a creditului.

Chiar dacă pârâta avea obligația să constituie aceste provizioane de risc de credit și posibilitatea constituirii unor provizioane de risc suplimentare, iar în plus putea să-și asigure creditul, aceasta a preferat să transfere tot acest risc asupra clientului, cu toate că acesta din urmă a suportat încă de la încheierea contractului riscul de credit.

Nulitatea lipsește de cauză juridică în mod retroactiv, obligația de achitare a sumei reprezentând comisionul de urmărire risc. De fapt, sumele achitate cu titlu de comision de urmărire riscuri reprezintă o plată nedatorată, care stă ca temei al restituirii prestațiilor bănești. Contractul încheiat între părți nu intră în domeniul incidenței excepției de la principiul restitutio in integrum, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, ci un contract încheiat uno ictu. Astfel, pârâta și-a executat obligația de a pune la dispoziția reclamantului suma solicitată, reclamantului revenindu-i obligația corelativă de a achita suma de bani la termenele scadente. Modalitatea convențională de restituire a sumei împrumutate nu schimbă natura juridică a contractului și nici a obligației de restituire-înțelegând prin aceasta o plată în accepțiunea art. 1092 Cod Civil, ca executare voluntară a unei obligații.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de urmărire risc și de administrare, apreciază că se impune înlăturarea lor din convenția de credit. In aceste condiții, sumele pe care le-a achitat cu titlu de comision de urmărire riscuri reprezintă o plată nedatorată, care, potrivit art. 1092 C.civ. trebuie restituită.

În drept reclamanta a invocat dispozițiile din Legea nr. 193/2000, art.969 Cod civil, OG nr. 13/2011, art. 204 C.p.c.

Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru potrivit art. 29 alin.1 lit. f din O.U.G. nr.80/2013.

În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus înscrisuri (f. 12-22).

Pârâta B. COMERCIALA R. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii. A invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa de obiect, excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantului cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale indicate, excepția inadmisibilității restituirii prestațiilor percepute de subscrisa în temeiul clauzelor pretins abuzive și, în subsidiar, excepția prescripției dreptului material la acțiune a Reclamantului cu privire la restituirea acestor prestații.

In motivare, arata faptul ca prin contractul de credit pentru persoane fizice nr._/11.02.2008 (în continuare „Contractul" sau „Contractul de Credit") încheiat a acordat reclamantului un împrumut în cuantum de 12.000 Euro, cu o durată de rambursare de 120 de luni.

In momentul intrării în vigoare a OUG 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost încheiat actul adițional pentru alinierea contractului la prevederile acestui act normativ (în continuare „Actul Adițional pe OUG 50/2010"), act adițional care a fost denunțat ulterior de banca ca urmare a modificărilor aduse OUG 50/2010 prin legea de aprobare 288/2010.

In aceste condiții, de la data semnării contractului de credit contestat și până la data introducerii acțiunii pe rolul Judecătoriei Sibiu dl. M. a fost debitor pentru 6 ani, timp în care nu au avut obiecțiuni referitoare la mecanismul agreat contractual, dovadă clară că înțelesese mecanismul contractual și că acceptaseră ca echilibrate, prestațiile părților din contract.

Nu se poate susține de către reclamant faptul că nu a cunoscut sau că nu a înțeles pe deplin tipul de dobândă aplicabilă contractului de credit sau modul de calcul al comisioanelor, respectiv cuantumul acestora, solicitând în acest sens anularea clauzelor sub pretextul nenegocierii clauzelor, câtă vreme banca a adus la cunoștință reclamantului încă de la momentul încheierii contractului și emiterii primului grafic de rambursare că dobânda agreată este variabilă fiind compusă din dobânda de referință a băncii. De asemenea, părțile au agreat că nivelul comisionului de administrare credit urmează a fi de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar comisionul de urmărire riscuri urmează a fi de 0,28% din valoarea creditului contractat.

a) Clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000: „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

In aprecierea îndeplinirii acestei condiții, instanța trebuie să ia în considerare existența unui minim de diligentă din partea consumatorului atât pentru a înțelege dispozițiile contractuale pe care intenționează să și le asume, cât și pentru a încerca influențarea acestora. Doctrina a trasat limitele obligației pozitive de transparență și a obligației negative de a nu prevedea clauze abuzive astfel: „Un potențial client al băncii, depunând diligentele minime impuse într-un asemenea caz, va accesa condițiile generale de bancă, va lua cunoștință de conținutul lor, și eventual va solicita băncii informațiile suplimentare, explicațiile și clarificările pe care le consideră necesare, astfel încât să cunoască și să înțeleagă regulile ce vor guverna noul contract (...) Obligația (Le. de informare a clientului) trebuie îndeplinită prin urmare prin remiterea către client a unui document scris, care cuprinde informațiile relevante, sau prin punerea lor la dispoziția clientului în alt mod, într-o manieră suficient de accesibilă (afișare la sediul băncii, postare pe web, etc.).1

Faptul că în general contractele de credit conțin și clauze standard, preformulate, nu duce la concluzia că indiferent de situație, consumatorul nu a cunoscut condițiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract. La fel de eronată este și ipoteza că în astfel de situații consumatorul nu poate influența clauzele respective.

Instituțiile de creditare prezintă publicului diferite pachete/opțiuni de creditare, consumatorii fiind liberi să opteze pentru un pachet sau altul. Astfel, băncile pot încheia: contracte de credit pentru nevoi personale sau contracte de credit imobiliar, contracte de credit cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă, contracte de credit cu dobândă fixa pentru o perioadă limitată de timp, iar apoi cu dobândă variabilă, contracte de credit în lei sau în valută, contracte de credit în care dobânda se calculează în raport de indicele LIBOR/EURIBOR sau chiar contracte de credit în care dobânda se stabilește în funcție de dobânda proprie de referință a instituției de creditare respective, lucru permis prin raportare la dispozițiile legale aplicabile contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010.

Contractul încheiat cu reclamantul a fost circumstanțiat în funcție exclusiv de alegerile acesteia, banca neputând face altceva decât să prezinte clienților opțiunile existente. Instituțiile de credit nu se pot substitui voinței cocontractanților lor și nu pot iniția negocieri în vederea obținerii de către aceștia a unor condiții de creditare mai bune. Întotdeauna părțile la un contract vor avea interese economice contrare, depinzând de voința fiecăreia dintre părți să își apere cât mai bine aceste interese și să negocieze un preț în favoarea sa. Or, împrumutatul a avut întotdeauna posibilitatea de a negocia prețul contractului, însă nu a apelat la această soluție, ci a acceptat oferta băncii, considerând că răspunde cel mai bine nevoilor sale.

Fără a fi supuși vreunei presiuni din partea băncii, reclamantul a optat pentru semnarea contractului de credit, declarând că a înțeles clauzele contractuale și că și le însușește în întregime.

O astfel de atitudine nu poate fi altceva decât dovada clară a faptului că împrumutatul a considerat drept corect și rezonabil nivelul costurilor stipulate. In caz contrar, ei ar fi putut refuza oferta făcută sau ar fi putut lansa o contraofertă/cerere de acordare a unui nivel negociat al costurilor.

Pe de altă parte, banca nu avea nici posibilitatea și nici interesul de a forța împrumutații să convină la condiții contractuale cu care nu erau de acord. Aceasta cu atât mai mult cu cât clienții puteau oricând compara oferta băncii cu ofertele altor bănci, folosindu-se de acestea atât ca puncte de reper, cât și ca pârghii utile în negocierea unor condiții cât mai avantajoase, urmând ca, în final, să opteze pentru acea ofertă care răspundea cel mai bine cerințelor lor.

In ceea ce privește clauzele din condițiile generale de creditare, deși aceste condiții nu au fost negociate cu împrumutatul, ele le-au fost totuși aduse la cunoștință și au fost însușite de aceștia. B. a făcut o ofertă, iar prin consimțământul concordant al reclamantului, între părți s-a încheiat un contract. In acest context, lipsa negocierii nu echivalează cu lipsa consimțământului.

Prin urmare, nu se poate vorbi de contractarea în necunoștință de cauză sau de existența vreunui viciu de consimțământ (și în niciun caz nu se poate vorbi de dol, cât timp nu s-au folosit mijloace de inducere în eroare a consumatorului; în orice caz, sancțiunea pentru dol este nulitatea relativă, ce poate fi invocată numai înăuntrul termenul de prescripție de 3 ani, termen cu mult depășit în cauză).

Mai mult, nimic nu oprește consumatorul să inițieze negocieri cu ofertantul, care este oricând dispus la adaptarea condițiilor în funcție de cerințele consumatorului, fiind permanent sub presiunea concurenței cu ceilalți operatori de pe piață. Totodată, clienții nemulțumiți ai unei bănci pot apela oricând la o refinanțare a creditului în condiții mai avantajoase din partea unei societăți concurente.

In materia contractelor de credit, simpla existență a unei piețe concurențiale bancare, și implicit a unui număr diversificat de produse bancare face să se prezume implicit și absolut existența negocierii cu privire la clauzele referitoare la prețul contractului de credit. Această prezumție este cu atât mai puternică cu cât crește gradul de pregătire intelectuală și experiență bancară și de afaceri al consumatorului.

Prin urmare, chiar dacă ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva CEE 93/13 și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligentă în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

b) Clauzele criticate nu sunt contrare bunei-credințe.

Pornind de la prevederile Codului Civil, buna credință a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007, de natură a contura conduita consumatorului mediu, sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriului bunei credințe conduita subscrisei prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

In mod tradițional și necontestat, pentru bancă, cauza unui contract de credit este aceea de a obține un profit ca urmare a desfășurării activității economice de creditare. Prin punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, banca nu urmărește, și nici nu ar putea urmări o cauză ilicită, fiind ținută atât de specificul contractului de credit, cât și de specialitatea de folosință a persoanelor juridice, care nu pot încheia acte cu titlu gratuit, așa cum s-ar întâmpla dacă instanța ar elimina clauzele indicate de reclamant.

c) Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Dimpotrivă, o decizie de eliminare a acestor clauze ar determina un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce duce la acordarea unui credit cu titlu gratuit de către o societate bancară obligată să funcționeze pe principiile obținerii de profit.

Doctrina este unanimă în a considera existent „dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți4. Pornind de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 al Directivei 93/13/CEE care prevăd noțiunea de „dezechilibru semnificativ" - doctrina a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind „contractul care și-a pierdut utilitatea socială și personală". Partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să arate că acesta a rămas lipsit de utilitate în ceea ce-1 privește sau că a fost astfel reglementat încă de la data încheierii contractului.

Așa cum s-a statuat în jurisprudența franceză: "Simplul fapt că o clauză figurează într-un contract de adeziune nu este suficientă pentru a demonstra că ea fusese impusă printr-un abuz de putere economică" .

Or, în speță, reclamantul nu susține lipsa utilității contractului. Nivelul dobânzii percepută în baza contractului este la un nivel comparabil cu nivelul dobânzii și al comisioanelor practicate de alți prestatori de servicii financiare, fiind evident că acesta este unul rezonabil și justificat de costul resurselor de creditare. Prin urmare, reclamantul invocă dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu ca urmare a unui dezechilibru contractual (care ar fi putut fi remediat pe alte căi), ci profită de prevederile acestei legi în vederea obținerii în mod nejustificat a reducerii prețului contractului sub nivelul celor practicate în prezent pe piață, și pe care nicio altă bancă nu ar accepta-o.

Modificarea/eliminarea clauzelor privind dobânzile și comisioanele înseamnă lăsarea contractului fără obiectul său, fără contraprestația corespunzătoare, adică obligarea băncii să realizeze acte de comerț gratuite sau în pierdere către reclamant, și este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.

Dezechilibrul contractual este doar invocat, dar nu și indicat de reclamant în concret, prin arătarea în ce constă acest dezechilibru sau prin punerea în balans a obligațiilor și drepturilor părților. Prin urmare, în lipsa indicării unei surse reale a dezechilibrului contractual invocat, ne rezumăm la a indica instanței faptul că atât dobânda, cât și comisioanele au fost stipulate în deplină concordanță cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului, așa cum de altfel este și firesc din perspectiva regulilor de aplicare a legii civile în timp.

CJUE amintește în cauza C-76/_, faptul că „contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., D. reprezentând costul global al creditului, care se exprimă „sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice"8. Rolul menționării D. în contractele de credit constă în a da posibilitatea consumatorului „să aprecieze întinderea obligației sale". Prin urmare, conform jurisprudenței CJUE, D., costul global al creditului, reprezintă obligația esențială a consumatorului, cu privire la care acesta trebuie să decidă pe deplin informat.

Numai în situația în care clauza privitoare la costul contractului de împrumut nu este redactată în mod clar și inteligibil, „o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze".

Rezultă, astfel, din interpretarea jurisprudenței Pohotovost, că elementele care configurează întinderea obligației consumatorului reprezintă costul creditului, cost ce trebuie adus la cunoștința consumatorului și care intră sub incidența excluderii prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CE, în condițiile în care clauza referitoare la acest cost este redactată într-un mod clar și inteligibil.

Prevederile din contract referitoare la comisionului de administrare credit și comisionul de urmărire riscuri, ambele calculate la valoarea creditului, nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, întrucât ele fac parte din obiectul/prețul Contractului de Credit și sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

D. în măsura în care o clauză contractuală nu ar face parte din obiectul/ prețul contractului sau nu ar avea o exprimare clară și inteligibilă, se poate trece la analiza îndeplinirii celorlalte condiții cerute a fi îndeplinite cumulativ de o clauză anume.

Prin urmare, condiția de la art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie verificată cu prioritate de orice instanță de judecată.

D. în această din urmă ipoteză rămâne să fie parcurs întregul raționament privind caracterul negociat, inserarea cu bună credință și inexistența unui dezechilibru contractual semnificativ în detrimentul consumatorilor consacrate de celelalte alineate ale art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie să oprească instanța de fond de la a face analiza caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda și tipurile de comisioane contestate de reclamant.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este abuzivă, dacă și numai dacă, sunt îndeplinite în mod cumulativ, următoarele condiții. Pentru a putea fi considerată „abuzivă", o clauză trebuie:

- să nu consacre o componentă ce face parte din obiectul principal al respectivului contract/ o componentă ce face parte din; „prețul" contractului (atât timp cât redactarea clauzei analizate este clară și neechivocă);

- să nu fi putut fi/ să nu fi fost negociată direct cu profesionistul;

- să fi fost introdusă în contract, contrar cerințelor bunei-credințe și

- să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Fiecare dintre clauzele contractuale ce consacră dobânda și comisioanele contestate de reclamant au o redactarea clară și inteligibilă, fără utilizarea unor termeni ambivalenți, sau echivoci. Mai mult chiar, ele cuprind și cifre sau procente exprimate matematic, în modul cel mai simplu și concis.

Astfel, instanța urmează a observa că este expres determinat cuantumul comisionului de administrare ca fiind de 6 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar valoarea comisionului de urmărire riscuri ca fiind de 33,60 Euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat.

In egală măsură trebuie să se stabilească în ce măsură dobânda și aceste comisioane, exprimă obligații esențiale pentru contractele de credit bancar, ceea ce le include în obiectul acestor contracte.

Din acest punct de vedere nu există controversă în cauză în sensul că dobânda și toate aceste comisioane reprezintă costuri ale creditului, fiind parte integrantă din partea de obligații asumată de împrumutat, pentru a li se pune la dispoziție suma de bani împrumutată.

De altfel, Directiva 2008/48/CE stabilește în art. 3 litera g) și i), că Dobânda anuală efectivă („D.") reprezintă costul total al creditului care este format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor.

Este de domeniul evidenței că dobânda și cele două tipuri de comisioane exprimă, fiecare, câte o componentă a costului / prețului creditului (componentă ce trebuie plătită), respectiv, a unui serviciu din partea băncii.

Niciuna dintre condițiile de la art. 4 coroborat cu art. 6 din Legea nr. 193/2000 nu este întrunită în cazul clauzelor privind dobânda și comisioanele contestate de reclamant.

In ceea ce privește prezumția de caracter abuziv a tuturor clauzelor ce sunt redactate în prealabil (înainte de momentul propriu-zis al semnării contractului), țin să sublinieze că aceasta este doar o prezumție simplă, instituită de art. 3 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, și nu una absolută. Subliniază totodată că Legea nr. 193/2000 nu reia dispozițiile acestui articol, astfel că trimiterea poate fi făcută doar la norma juridică de drept comunitar derivat.

Interpretarea sistemică și teleologică a art. 3 din Directiva 93/13/CEE duce la concluzia că în sistemele de drept ale statelor membre, și mai larg, în ordinea juridică comunitară, contractele de adeziune nu sunt interzise de plano și, prin urmare, nici considerate ilicite, de plano.

Or, sensul alineatului al 2-lea, tocmai acesta este: se prezumă relativ că o clauză dintr-un contract de adeziune nu este negociată, nu că ea este abuzivă.

Se poate, așadar, ca o clauză, chiar dacă nu este negociată, să nu fie, totuși, abuzivă, pentru că nu sunt întrunite celelalte condiții repertoriate pentru clauzele abuzive. De aceea se continuă în paragraful al doilea al celui de al doilea alineat cu redactarea:

„Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual, nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului ..."

Reclamantul din prezenta cauză a avut la dispoziție mai multe pârghii contractuale pentru a influența negotiumul părților. In cele din urmă, din perspectiva acestei condiții din Directivă, contează ca cei protejați să fi putut negocia.

Potrivit opțiunii reclamantului din momentul contractării, determinarea dobânzii variabile se face prin raportare la dobânda de referință a băncii (art. 5 din Condițiile Speciale).

La rândul său, dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, fiind independentă de voința acesteia, și are la bază următoarele elemente:

•indicele reprezentând evoluția dobânzii indicative de pe piețele internaționale, care reflectă costurile de refinanțare ale băncii (Euribor/Robor);

•primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare;

•costul datorat riscului de țară asociat pieței locale pe piețele internaționale;

•costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la BNR;

•costul generat de contribuția la fondul de garantare a depozitelor;

•modificările reglementarilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

Toate aceste costuri se stabilesc și au la bază Reglementări ale BNR, fiind determinate pe baza unor indicatori obiectivi și a unor formule de calcul, băncilor fiindu-le permis, potrivit dispozițiilor legale aplicabile contractului, să acorde credite în raport de o dobândă de referință proprie.

Din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a prețului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului. Pentru acordarea oricărui credit și în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, B. este nevoită să facă anumite cheltuieli. într-o situație ideală, o bancă ar avea banii suficienți pentru a acorda creditele din depozitele pe care le adună de la clienții săi. în această lume ideală, singurul cost efectiv al băncii pentru o anumită sumă acordată ca și credit ar fi reprezentat de dobânda pe care B. ar trebui să o plătească deponenților, la aceasta adăugându-se profitul Băncii pentru a forma dobânda.

In acest context, nu se poate susține că dobânda a fost modificată unilateral de către banca și nici nu se poate vorbi de un dezechilibru între contraprestații, reclamantul datorând numai sumele ce constituie costul contractului, calculat în modul și după criteriile la care aceștia au consimțit.

Prin Condițiile Speciale ale fiecărei convenții, părțile stabilesc un anumit tip de rată a dobânzii curente care poate fi fixă sau variabilă, în funcție de anumiți indici: ROBOR, EURIBOR sau dobânda de referință BCR, în funcție de opțiunea clientului. Rezultă, așadar, că dobânda de referință care se afișează la sediile BCR nu se confundă cu indicii Euribor/Libor, ci din contră cuprinde, pe lângă aceștia, o . alte costuri care revin unei bănci pe parcursul activității de creditare.

Menționează că indicele Euribor reprezintă o dobândă preferențială, exclusivistă, la care se împrumută între ele un număr restrâns de bănci din Europa. Chiar daca este des utilizat ca indice de referință, el nu echivalează cu dobânda la care se pot împrumuta pe piață băncile din România, nivel de altfel cu mult mai ridicat.

Din acest motiv, cererea reclamantului de calculare a dobânzii prin raportare la Euribor și cu adăugarea marjei fixe de numai 2,5%, este nelegală, având ca rezultat modificarea în mod nejustificat a prețului contractului, cu consecința scăderii dobânzii sub limita la care poate împrumuta o bancă. Mai exact, dacă s-ar aplica calculul propus prin acțiune, dobânda variabilă curentă ar scădea sub nivelul de 5%.

In acest context, cererea de obligare a băncii la modificarea contractului și aplicarea unei dobânzi mult sub nivelul la care poate împrumuta orice altă bancă din România este abuzivă și ilegală, aducându-se atingere atât principiului specialității de folosință a persoanei juridice (care nu poate încheia acte dezinteresate), cât și dreptului de proprietate al bancii, consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, practic, modificarea prețului unui contract și restituirea tuturor sumelor plătite anterior în temeiul prevederilor contractuale.

Așa cum au arătat în preambulul prezentei întâmpinări, potrivit art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor mai produce efecte asupra consumatorului. Legiuitorul român nu a prevăzut sancțiunea nulității absolute a clauzelor abuzive, această sancțiune nefiind prevăzută nici de Directiva nr. 93/13, care a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, consecința caracterului abuziv al clauzelor contractuale este încetarea producerii efectelor pentru viitor a clauzei respective, iar contractul se va derula în continuare, în măsura în care este posibil. Dacă nu este posibilă continuarea contractului după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, se poate dispune rezilierea contractului.

Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar considera că sancțiunea caracterului abuziv este nulitatea absolută, nulitatea nu produce efecte retroactive în cazul contractelor cu executare succesivă. Eventuala admitere a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate de reclamant nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

Contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

In activitatea bancară nu exista o singură operațiune, comună, de administrare și de urmărire a riscurilor. In mod real, sunt două seturi de operațiuni distincte, efectuate de lucrători/departamente din cadrul oricărei bănci.

Administrarea creditului are în vedere toate acele operațiuni bancare (în sensul că sunt efectuate de lucrători ai băncii, pentru bancă - profesionist al creditului) care sunt desfășurate pe întreaga durată a creditului pentru corecta și la timp parcurgere a tuturor etapelor creditului. Aceste operațiuni țin, toate, strict, de relația contractuală dintre bancă și împrumutat.

Urmărirea riscurilor presupune un alt set de operațiuni care pun serviciul de plată al împrumutatului în legătură cu acele evenimente din piață bancară, ce pot avea impact, grosso modo, capacitatea acestuia de rambursare a creditului. Aceste operațiuni sunt mai complexe, decât simpla administrare și impun analiza evoluției creditului, în contextul mai larg, al activității băncii împrumutătoare, precum și al evoluțiilor de pe piața interbancară.

Cu privire la prestațiile băncii din spatele comisioanele percepute, arătă că așa cum este și firesc, costurile activității de creditare, ca activitate financiar-bancară cu un caracter complex și care se prelungește pe o perioadă de timp îndelungată, cuprinde și alte elemente în afară de dobândă (aceasta reprezentând numai echivalentul lipsei de folosință a capitalului). Pentru bănci, activitatea de creditare presupune punerea în mișcare a unui mecanism complex, care dă naștere unor costuri de natură extrem de variată, depinzând atât de factori interni, cât și de o . factori externi. Pentru a-și asigura resursele financiare necesare, instituțiile de credit instituie o . comisioane menite a compensa o parte din costurile activității de creditare, precum costurile de administrare a creditelor acordate.

Administrarea, creditului, are în vedere toate acele operațiuni bancare (în sensul că sunt efectuate de lucrători ai băncii, pentru bancă - profesionist al creditului) care sunt desfășurate pe întreaga durată a creditului pentru corecta și la timp parcurgere a tuturor etapelor creditului. Aceste operațiuni țin, toate, strict, de relația contractuală dintre bancă și împrumutat.

Perceperea comisionului de administrare este în perfectă concordanță cu prevederile legale. Incă de la început, consumatorul știe care este valoarea exactă, fixă, a sumei pe care o are de achitat cu titlul de comision de administrare (respectiv, prin aplicarea unui procent la valoarea prevăzută la punctul 1 din contract, deci la valoarea totală a creditului), precum și la ce perioadă se efectuează plata.

Menționează că operațiunile ce se circumscriu costului de administrare sunt executate constant pe toată perioada de derulare a contractului, până la rambursare, volumul sau intensitatea activităților prestate de angajații băncii fiind constante în toată această perioadă. munca depusă pentru administrarea creditului în momentul de față este aceeași cu cea prestată la momentul acordării creditului, iar programele informatice și resursele utilizate presupun costuri ce nu pot fi suportate exclusiv de bancă, din această perspectivă comisionul perceput fiind mai mult decât justificat.

Pentru supravegherea ca desfășurarea rambursării creditului să aibă loc în parametrii normali/conveniți, banca realizează un serviciu de administrare, iar acest serviciu se efectuează de bancă pe întreaga durată de viață a unui credit (de la efectuarea primei trageri, și până la integrala sa rambursare).

Condiția dezechilibrului, așa cum este ea consacrată la art. 4 din Legea nr. 193/2000 are în vedere drepturi obligații contractuale, și nu componenta lor economică (aceasta este reflectată în preț, iar asupra prețului instanța nu are drept de ingerință decât în cazul impreviziunii, neinvocată în cauză).

B. nu poate face abstracție de specificul sectorului de activitate bancară. Nu poate acorda un împrumut, pentru a se dezinteresa de evoluția pieței, de după momentul văzut uno ictu, al semnării contractului de credit. Dacă ar face acest lucru, nu s-ar mai putea numi profesionist. De aceea, banca trebuie să urmărească riscurile ce vin dinspre piață, deci din afara relație; contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta capacitatea de rambursare.

Nici o altă garanție, înscrisă în contract, nu acoperă aceste riscuri, urmărite în contul comisionului de urmărire riscuri. Simplificând, pentru riscuri diferite, banca percepe componente diferite de cost.

Spre eliminarea oricărei confuzii, garanțiile imobiliare aduse de client acoperă riscul insolvabilității acestuia, codebitorii, sunt menționați pentru a suplini sarcina de plată (temporar sau definitiv), iar asigurările de viață, pentru a acoperi riscul capital al dispariției împrumutatului.

Parata a formulat cerere reconvențională prin care solicită instanței adaptarea clauzelor analizate din contract in sensul unei dobânzi fixe de 11,4% pentru toată perioada de creditare rămasă, a unui comision de administrare reprezentând un procent de 0,05% calculat la valoarea soldului creditului de la data formulării prezentei acțiuni introductive și în viitor, până la momentul achitării integrale a împrumutului, acordat prin Contractul de credit nr._/11.02.2008 și a unui comision de urmărire riscuri de 0,28%, calculat la valoarea soldului creditului de la data formulării prezentei acțiuni introductive și în viitor, până la momentul achitării integrale a împrumutului acordat prin contractul de credit nr._/11.02.2008.

În drept, pârâta a invocat Directiva 93/13/CEE, Legea nr.193/2000.

In susținerea celor prezentate, parata a depus, in fotocopii, înscrisuri (63-140).

La termenul de judecată din data de 07.04.2015, instanța a respins excepțiile nulității cererii de chemare in judecata pentru lipsa de obiect, prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea caracterului abuziv, inadmisibilitatea restituirii prestațiilor încasate de banca, prescripția dreptului material la acțiune cu privire la restituirea prestațiilor.

A fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului (f. 234).

La termenul din data de 16.06.2015 instanța a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale formulate de către parata.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

La data de 11.02.2008, pârâta B. COMERCIALA R. SA, în calitate de împrumutător, și reclamantul M. N., în calitate de împrumutat, au încheiat convenția de credit nr._ (f. 14-22), având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 12.000 euro, pentru o durată de 120 luni cu o dobândă variabila de 11,4% pe an.

La art. 5 din contract se prevede ca dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila care se afișează la sediile BCR, la care se adăuga 2,50 puncte procentuale, pentru ca la art. 9 sa se prevadă ca pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comisioane variabile in funcție de evoluția pieței financiar bancare, printre care la pct. c este prevăzut comisionul de administrare de 6 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar la pct. f este prevăzut un comision de urmărire riscuri de 33,60 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat.

Comisionul de administrare este definit in convenția parților la art. 3.9 din condițiile generale ca reprezentând un comision in suma fixa lunara si se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzut la pct. 1 din contract. Clientul achita comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit si dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de luna.

Comisionul de urmărire riscuri este definit in convenția parților la art. 3.8 din condițiile generale ca reprezentând un comision care se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract. Clientul achita comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit si dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de luna.

In privința actului adițional existent la fila 79 dosar, banca a încercat a încheia cu reclamantul un act adițional ca urmare a apariției OUG nr. 50/2010, act adițional care in urma apariției Legii nr. 288/2010, nu este aplicabil raporturilor din parți, așa cum arata si parata prin întâmpinarea formulata.

In primul rând este de subliniat faptul ca raporturile contractuale stabilite între părți intră sub incidența Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, reclamantul având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din actul normativ, respectiv de persoane fizice părți la un contract încheiat în afara activităților lor comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din actul normativ, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activități comerciale autorizate.

In materia contractelor de consum legiuitorul național si cel european a urmărit, in anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecata posibilitatea de a anula clauzele contractuale in măsura in care se retine ca acestea cuprind clauze abuzive.

Intervenția instanței de judecata nu este însa de natura sa aducă atingere principiului forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 C. civil (dispoziții aplicabile având in vedere data la care a fost încheiat contractul de credit, 2007, Noul Cod civil intrând in vigoare la data de 01.10.2011) întrucât libertatea contractuala nu este identica cu una absoluta sau discreționara de a contracta. Un contract are putere de lege intre părțile contractante întrucât este prezumat a fi dominat de buna credința si utilitate pentru părțile contractante.

Astfel, un contract rămâne legea părților numai in măsura in care niciuna dintre acestea nu încalcă sau ignora cu buna știința îndatoririle care ii revin potrivit asumării si executării cu buna credința a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat si interpretat in strânsa legătura cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuita nu numai din voința parților contractante, ci si din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE/1993 s-a stabilit in mod expres competenta instanței de judecata de a constata caracterul abuziv. In cauza Oceano Grupo Editorial SA&Rocio Murciano Quintero, C-240/98 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu asupra caracterului abuziv al unei clauze contractuale in măsura in care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existenta in prealabil a unui contract semnat de către cele doua părți care si-a si produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic ca executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului sau de către instanța de judecata.

Este de subliniat faptul ca rațiunea avuta in vedere la adoptarea actului normativ l-a constituit faptul ca întregul sistem de protecție preluat in dreptul intern are la baza ideea ca un consumator se afla . inferioritate in raport cu comerciantul in ceea ce privește atât puterea de negociere cat si nivelul de informare. Aceasta situație îl pune in postura de a adera la condițiile redactate in prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenta conținutul lor. Chiar daca utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisa de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism sa se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia si accepta conținutul sau.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrare cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între

drepturile si obligațiile parților.

Potrivit dispozițiilor alin. 2 al aceluiași articol, o clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Din dispozițiile art. 2 alin. 3 din lege se desprinde concluzia ca daca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulată a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.

Art. 77 si 78 din Legea nr. 296/2004 prevăd ca „In caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii„.

Definiția clauzei abuzive a fost data si prin art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992 care definește clauza abuziva ca fiind o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul si care prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract creează, in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților.

In privința apărărilor paratei potrivit cărora instanța nu poate analiza caracterul abuziv sau nu al obiectului/prețului convenție de credit, instanța sublinia faptul ca exista o practica constanta a ICCJ, cat si a CJUE cu privire la faptul ca o instanța poate analiza o clauza ce se refera la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cat timp acestea nu au fost redactate in mod clar si inteligibil.

Mai mult, problema a fost tranșata in jurisprudența CJUE, unde, in cauza C-484/08 se arata ca dispozițiile art. 4 alin. 2 si art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate in sensul ca nu se opun unei reglementari…care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, iar, pe de alta parte chiar daca ceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat in cauza C-241/98 ca recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, ca aceasta putere se încadrează pe deplin in contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde sa o recunoască interului colectivității, care, făcând parte din ordinea publica economica, depășește interesele specifice ale unor parți. Exista, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator sa nu-si producă efectele.

Prin urmare, instanțele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar daca acestea sau sunt redactate in mod clar si inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate . si inteligibil.

Pentru a determina caracterul abuziv clauzelor contractuale invocate de către parți in petitele acțiunii, instanța urmează a face analiza acestora din perspectiva condițiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Prin urmare, o clauza contractuala este abuziva daca îndeplinește cumulativ următoarele condiții: 1. clauza sa nu fi fost negociate direct cu consumatorul, 2. clauza sa încalce exigentele bunei-credințe, 3. clauza, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților.

In ceea ce privește prima condiție menționata anterior, instanța constata faptul ca convenția de credit încheiata intre parți are caracterul unui contract standard preformulat întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune: între reclamant, parte contractanta aflata în nevoia obținerii unei sume de bani, și pârâtă, partea contractantă deținând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, existând o evidentă poziție de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condițiile contractuale generale, amănunțite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă și anterior încheierii convenției, pentru toți potențialii clienți aflați în aceeași situație cu reclamantul; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voință a unei singure părți contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-și voința de a încheia convenția.

Fiind in prezenta unui contract standard preformulat, paratei ii revine sarcina de a face dovada negocierii acestuia cu reclamantul, proba ce nu a fost făcuta in prezenta cauza, deși sarcina probei incumba aceasta conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, in baza acestui text de lege, instanța constata faptul ca clauzele supuse analizei prin prezenta acțiune nu au fost negociate de către banca cu consumatorul.

Astfel, faptul ca reclamantul a acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă ca nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al clauzelor. Soluția contrara ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate de comercianți, întrucât legitimitatea procesuala este recunoscuta doar parților contractante, un consumator neputând ataca in justiție decât un act la încheierea căruia a luat parte.

Cea de-a doua si cea de-a treia condiție, ce trebuie analizate in stabilirea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, vor fi apreciate împreuna având in vedere strânsa legătura dintre exigentele bunei-credințe si crearea, in detrimentul consumatorului a unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile parților.

Astfel, in privința clauzei privind dobânda, prevăzuta la art. 5 din contract, instanța reține faptul că la art. 7 si 8 din convenția parților se arata modalitatea de stabilire a nivelului dobânzii curente la credite, fiind stabilit de către banca in funcție de serviciul datoriei împrumutatului, fiind astfel dobânda curenta care se majorează cu unul, doua sau trei puncte procentuale.

Conform art. 2.10.a din condițiile generale de creditare pentru creditele cu dobânda variabila, pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda fără consimțământul împrumutatului, in funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobânda aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Legea nr. 193/2000 conține o lista a clauzelor care sunt considerate de drept abuzive, printre altele, fiind considerata abuziva clauza prin care se da posibilitatea unui furnizor de servicii sa crească prețul, modificarea prețului in funcție de modificarea unei rate de pe piața financiara pe care furnizorul nu o poate controla nefiind o clauza abuziva.

Se constata astfel ca aceste clauze lasă la manifestarea de voința unilaterala a băncii posibilitate de a interveni la modificarea ratei dobânzii curente in funcție de dobânda de referința variabila fără a fi rezultatul de voința a ambelor parți. Împrumutatul este astfel prejudiciat in drepturile sale in măsura in care nu se inserează nici un fel de element concret privind referința la care se face trimitere atunci când este vorba de dobânda variabilă.

Ceea ce interesează în cadrul criticii este ultima teză a art. 5 din contract, care determină caracterul abuziv al clauzei, de vreme ce dobânda variabilă este raportată la o dobândă stabilită discreționar de bancă și nu la indici de referință obiectivi, verificabili, exteriori voinței băncii, clauza nefiind redactată într-un limbaj clar și inteligibil.

Limbaj clar înseamnă exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ținut seama de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamant în legătură cu conținutul contractului și că i-a lăsat timp de analiză și gândire, nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu reclamantul.

În ce privește limbajul inteligibil, acesta înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

Astfel, CJUE, în cauza C-26/13, a arătat următoarele: „Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretată în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului (...) la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze (...), astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea cel privește”.

Față de cele învederate, instanța constată că din modul în care este redactată clauza de la pct. 5 teza finală nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a părții variabile a dobânzii pe care reclamantul trebuie să o plătească băncii, modul de redactare dând posibilitatea băncii să aprecieze, în mod unilateral, criterii în funcție de care va stabili această componentă a dobânzii, creându-se, astfel, un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, rezultând, totodată și reaua credință a băncii la redactarea acestor clauze, astfel clauza prevăzuta la pct. 5 din convenția de credit este abuziva prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. 1 si 6 din Legea nr. 193/2000.

În privința petitului privind stabilirea modului de calcul al dobânzii dintr-o componentă variabilă, indicele euribor și marja fixă, marja băncii de 2,5 pp, instanța va respinge acest petit al acțiunii având în vedere faptul că judecătorul poate interveni asupra contractului doar în sensul anulării unei clauze constată ca fiind abuzivă contractul urmând a continua doar dacă părțile acceptă acest lucru.

Această concluzie rezultă și din jurisprudența CJUE care, în cauza C-618/10, a statuat că instanța națională nu poate modifica conținutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, având posibilitatea de dispune doar că aceasta nu se aplică.

Mai mult, dacă s-ar interveni asupra clauzei contractuale în sensul arătat de către reclamant judecătorul ar încălca principiului libertății contractuale, Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței posibilitatea de a modifica dispoziții din contract, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului.

În privința petitului privind restituirea sumei de 1.903,02 euro stabilită prin aplicarea formulei de calcul indicată de către reclamant, instanța va respinge acest capăt de cerere având în vedere faptul că, așa cum s-a arătat mai sus, formula de calcul solicitată de către reclamant nu poate fi aplicată de către instanță fără încălcarea principiului libertății contractuale, ocazie cu care banca nu datorează nicio sumă de bani cu titlu de dobândă reclamantului.

Referitor la clauzele cuprinse la art. 9 lit. c din convenția de credit și art. 3.9 din condițiile generale, instanța constată faptul că la art. 9 lit. c din contract s-a stabilit că pentru creditul pus la dispoziție banca percepe comisioane variabile in funcție de evoluția pieței financiar bancare, printre care este prevăzut comisionul de administrare de 6 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar la art. 3.9 din condițiile generale comisionul de administrare este definit ca reprezentând un comision in suma fixa lunara si se calculează prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului prevăzut la pct. 1 din contract. Clientul achita comisionul de administrare lunar, odată cu rata de credit si dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de luna.

Comisionul de urmărire riscuri este prevăzut la art. 9 lit. f în cuantum de 33,60 euro lunar, reprezentând un procent de 0,28% din valoarea creditului contractat, pentru ca la art. 3.8 din condițiile generale să fie definit ca reprezentând un comision care se calculează flat, prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat de la pct. 1 din contract. Clientul achita comisionul de urmărire riscuri lunar, odată cu rata de credit si dobânda. Comisionul de administrare se percepe integral, inclusiv pentru fracțiunile de luna.

În privința acestor comisionare este de reamintit faptul că ele sunt prevăzute într-un contract standard preformulat care întrunește toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, pârâtei revenindu-i sarcina de a face dovada negocierii acestora cu reclamantul, proba ce nu a fost făcuta in prezenta cauza, deși sarcina probei incumba aceasta conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000.

Aceste comisioane reprezintă, în viziunea băncii, costul perceput și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață. Este adevărat că Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, la art. 2 include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor.

Din clauzele privind drepturile și obligațiile generate de convenția de credit, rezultă că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina reclamantului, anticipat și nediferențiat. Dar desfășurarea oricărei activități comerciale implică o . riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să și le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate. De aceea, punerea în sarcina reclamantului, anticipat și nediferențiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerințelor bunei-credințe.

Instanța reține și faptul că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către reclamant a valorii comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

În privința comisionului de administrare acesta determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, deoarece valoarea comisionului, ce se achită lunar, pe toată durata creditului, se calculează în raport de valoarea inițială a creditului, ceea ce conduce la plata unei sume ce nu se corelează cu valoarea soldului rămas de achitat, în fiecare lună de plată a respectivului comision, în condițiile în care scopul acestui comision, așa cum arată pârâta, este acela de a acoperi cheltuitele de monitorizare a creditului acordat, care scade progresiv cu fiecare rată achitată.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că prin stipularea comisioanelor de administrare și de urmărire riscuri, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției, motiv pentru care va constata caracterul abuziv al clauzelor privind aceste comisioane, prevăzute la art. 9 lit. c și f din contractul de credit bancar nr._/11.02.2008 încheiată de părți și art. 3.8 și 3.9 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare credit.

In urma constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 9 lit. c și f din contractul de credit bancar nr._/11.02.2008 și art. 3.8 și 3.9 din condițiile generale de creditare, fiind in prezenta unei plăti nedatorate, in baza art. 1092 C. civil, va obliga pârâta la restituirea sumelor plătite de reclamant, cu titlu de comision de administrare și urmărire riscuri, achitate până la data de 22.10.2014, respectiv suma de 222 euro achitată de acesta cu titlu de comision de administrare și în continuare până la restituirea efectivă, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, precum și suma de 1243,2 euro achitată de acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri și în continuare până la restituirea efectivă, precum și dobânda legală aferentă acestei sume.

Cu privire la inadmisibilitatea restituirii prestațiilor invocată de către pârâtă, instanța arată că, deși, Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu cel al nulității absolute, întrucât norma legală ocrotește un interes general, categoria consumatorilor.

În jurisprudența CJUE (cauza Salvat Editores SA împotriva Jose M. Sanchez Alcon Prades (C-241/98), se recunoaște instanței puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătându-se totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-ți producă efectele.”

Ca efect al constatării caracterului abuziv și al clauzelor de mai sus, instanța constată că aceste comisioane au fost percepute în mod nelegal, astfel că este întemeiată cererea reclamantului de restituire a sumelor achitate cu acest titlu, având în vedere că dreptul la acțiune a luat naștere la momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor respective.

Pentru motive învederate pe larg mai sus, instanța va admite in parte acțiunea reclamantului si va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzută la pct. 5 din contractul de credit bancar nr._/11.02.2008, respectiv „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR”, clauza prevăzută la art. 9 lit. c din contractul și art. 3.9 din condițiile generale de creditare, precum și clauza prevăzută de art. 9 lit. f din contractul și art. 3.8 din condițiile generale de creditare, cu restituirea sumelor identificate mai sus.

Restul pretențiilor vor fi respinse ca fiind neîntemeiate.

În urma admiterii excepției netimbrării cererii reconvenționale formulate de către pârâtă, instanța va anula cererea reconvențională formulată de către pârâta B. C. Română SA împotriva reclamantului, ca netimbrată.

În temeiul art.453 C.p.c. si având in vedere ca acțiunea a fost admisa in parte, iar acțiunea reconvențională anulată, instanța va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către părți.

Pentru aceste motive,

În numele legii,

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul M. N., cu dom. în Sibiu, .. 2, ., jud. Sibiu în contradictoriu cu pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, cu domiciliul în București, .. 5, sector 3, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 1A, . și, în consecință:

Constată ca fiind abuzivă clauza prevăzută la pct. 5 din contractul de credit bancar nr._/11.02.2008 încheiată de părți, respectiv „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR”.

Constată ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 9 lit. c din contractul de credit bancar nr._/11.02.2008 încheiată de părți și art. 3.9 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare credit.

Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 222 euro achitată de acesta cu titlu de comision de administrare până la data de 22.10.2014 și în continuare până la restituirea efectivă, precum și dobânda legală aferentă acestei sume.

Constată ca fiind abuzivă clauza prevăzută de art. 9 lit. f din contractul de credit bancar nr._/21.12.2007 încheiată de părți și art. 3.8 din condițiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

Obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 1243,2 euro achitată de acesta cu titlu de comision de urmărire riscuri până la data de 22.10.2014 și în continuare până la restituirea efectivă, precum și dobânda legală aferentă acestei sume.

Obligă pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii să pună la dispoziția reclamantului actul adițional al convenției conform hotărârii pronunțate și un nou grafic de rambursare a creditului.

Respinge celelalte petite formulate prin cererea de chemare în judecată.

Anulează cererea reconvențională formulată de către pârâta BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA împotriva reclamantului M. N., ca netimbrată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către părți.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea căii de atac urmând a fi depusă la Judecătoria Sibiu.

Pronunțată în ședință publică azi, 07.07.2015.

Președinte Grefier

A. D. S. M.

Red.AD/10.09.2015

Tehn.SM/11.09.2015

Ex.4/.>

← Validare poprire. Sentința nr. 4057/2015. Judecătoria SIBIU		Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4961/2015. Judecătoria... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 7004/2015. Judecătoria SIBIU Validare poprire. Sentința nr. 4/2015. Judecătoria SIBIU Contestaţie la executare. Sentința nr. 4053/2015. Judecătoria SIBIU Validare poprire. Sentința nr. 4057/2015. Judecătoria SIBIU Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 4961/2015. Judecătoria SIBIU Plângere contravenţională. Sentința nr. 4956/2015. Judecătoria SIBIU Pretenţii. Sentința nr. 4969/2015. Judecătoria SIBIU Validare poprire. Sentința nr. 6219/2015. Judecătoria SIBIU