Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 3682/2015. Judecătoria SIBIU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3682/2015 pronunțată de Judecătoria SIBIU la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 3682/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SIBIU
SECTIA CIVILA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3682
Ședința publică din data de 18.06.2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. R. - Judecător
GREFIER: G. N.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza civilă privind pe reclamanții B. M. și B. A. în contradictoriu cu pârâta O. B. ROMÂNIA SA, pârâta O. B. ROMÂNIA SA - Agenția Sibiu, având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 29.05.2015, când părțile prezente au pus concluzii care s-au consemnat prin încheierea de ședință din aceiași zi, când instanța, conform prevederilor art. 396 alin. 1 C.pr.civ., a amânat pronunțarea pentru astăzi 10.06.2015 și apoi pentru astăzi, 18.06.2015, când a hotărât în aceeași componență următoarele:
INSTANȚA,
Constată că sub dosar nr._ s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sibiu acțiunea civilă formulată de reclamanții B. M. și B. A., ambii cu domiciliul în Cisnădie, ., județul Sibiu și domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat C. M., cu sediul în Sibiu, . M., nr. 14, județul Sibiu, împotriva pârâtei O. F. SOLUTIONS "OTO B." prin O. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în București, .-68, sector 1 și a pârâtei O. B. ROMÂNIA SA - Sucursala Sibiu, cu sediul în Sibiu, Piața M., nr. 10, județul Sibiu, solicitându-se ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se dispună următoarele:
1) Să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale din art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din data de 14.05.2008 și a clauzei 6.1 lit. b comisionul de acordare de 2% plătit în ziua semnării contractului, respectiv 708 CHF și să se dispună desființarea acestora.
2) Să se dispună desființarea scadențarului de credit în ce privește clauzele menționate mai sus.
3) Să fie obligate pârâtele la stabilirea unei rate a dobânzii compusă din marja fixă de 4,2117 pp plus Libor la 3 luni.
4) Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamanți, de-a lungul derulării contractului de credit nr. C_ din data de 14.05.2008 și în continuare până la modificarea ratei dobânzii și plății efective de către bancă, cu dobânda legală pentru această perioadă.
5) Să fie obligate pârâtele să calculeze și să stabilească rata creditului la cursul BNR al francului elvețian din data încheierii contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din data de 14.05.2008, la cursul de 1 CHF - 2,2476 lei.
6) Să fie obligate pârâtele să restituie sumele încasate rezultate din diferența de curs valutar a francului elvețian, începând cu data acordării creditului și până la data stopării efective.
7) Să fie obligate pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței să pună la dispoziția reclamanților actul adițional la contractul de credit, conform sentinței date și un nou scadențar de credit, sub sancțiunea obligării la 200 lei pe zi de întârziere daune cominatorii.
8) Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a acțiunii se arată că reclamanții, în calitate de împrumutați, au încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ din data de 14.05.2008, valoarea creditului fiind de 35.400 CHF, iar durata fiind de 360 luni de la data punerii la dispoziție a creditului în contul curent.
La data încheierii contractului dobânda curentă era de 6,99%, iar în contract nu era menționată componenta efectivă a dobânzii, respectiv suma a două elemente: marja băncii (compusă din costurile acesteia și profit) + valoarea indicelui de referință Libor, în cazul de față.
După apariția OUG nr. 50/2010, reclamanții au fost notificați de către bancă să încheie un act adițional la contractul de credit, omițând însă să informeze că s-a majorat și propria marjă. Ca urmare, banca emite act adițional nr. 1/17.09.2010 în care menține dobânda la 6,99 pp impunând o marjă fixă a băncii de 6,77 pp, la care adaugă valoarea indicelui de referință Libor de 0,22%.
Menționează reclamanții că, la momentul contractării creditului valoarea Lobor era 2,7783 pp, rezultând că marja băncii era 4,2117 pp (6,99% - Libor de 2,7783%), astfel că impunerea unei marje fixe a băncii de 6,77 pp, mărită cu 2,5583 pp, este abuzivă și nelegală.
Reclamanții arată că, sub apanajul clauzei prevăzute la art. 5.2 din contract, banca a folosit practici neconcurențiale și abuzive, atribuindu-și dreptul de a modifica dobânda după bunul plac. Banca a menținut și ulterior dobânda de 6,99%, scăzând-o nesemnificativ la 6,85% în anul 2012 și la 6,79% în 2014, în pofida faptului că indicele de referința Libor a avut o evoluție descrescătoare, ceea ce ar fi impus și diminuarea corespunzătoare a ratei dobânzii, conform prevederilor contractuale și legale. Practic, însă, banca a impus o marjă fixă aproximativ la nivelul dobânzii stabilite inițial.
În ce privește modificările propuse de bancă prin actul adițional încheiat conform dispozițiilor OUG nr. 50/2010, impunerea unilaterală a condițiilor stabilite de bancă este un real abuz, pentru că banca a stabilit clauze și obligații noi în sarcina reclamanților. Caracterul abuziv al acestor clauze rezultă din prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât nu au fost negociate și creează, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În speță, stabilirea în mod unilateral a comisionului unic de 150 lei - pct. 5.3 din clauzele specifice reprezintă tocmai o asemenea clauză.
Cu privire la dobânda variabilă și elementele componente ale acesteia, reclamanții arată că la momentul contractării creditului au acceptat prin semnătură politica băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcție de variația indicelui de referința Libor și, în nici un caz, în funcție de variația marjei băncii. Ca atare, nu se poate reține că banca avea dreptul de a modifica dobânda din contract prin stabilirea unei marje cu o valoare mai mare decât cea care rezultă din clauzele prevăzute la art. 5.1 și 5.2 din contract.
Conform prevederilor contractuale și ale art. 93 lit. g din OG nr. 21/1992, modificată prin OUG nr. 174/2008 privind protecția consumatorilor, pârâta are obligația de a modifica dobânda periodic, atât în sens crescător, cât și descrescător, exclusiv în funcție de variațiile indicelui de referința, independent de voința băncii.
Singurul element variabil din componența dobânzii, conform contractului și legii, este indicele Libor. Marja băncii este un element fix din cadrul dobânzii, stabilit la momentul acordării creditului, ce nu poate fi modificat în mod unilateral de către bancă pe parcursul derulării creditului.
Cu privire la comisionul de acordare credit de 2% solicitat în baza clauzei de la art. 6 pct. 6.1 lit. b din contract, se susține că nici acest comision nu a fost negociat cu reclamanții și, prin natura lui, acesta le-a creat prejudicii de natură financiară, fiind nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit, iar în cuprinsul contractului de credit nu se explică clar pentru ce a fost perceput acest comision, în condițiile în care acesta crește oricum odată cu suma împrumutată.
Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2%, indiferent de tipul de contract și de acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).
Pe de altă parte, pârâtele ar fi trebui să demonstreze caracterul negociat al acestui comision, însă din modul de formulare rezultă că aceasta nu a suportat o negociere. Consimțământul dat de consumator la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta, în calitate de comerciant, a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive cocontractantului aflat într-o poziție defavorabilă. Odată stabilit caracterul de adeziune al contractului și inexistența unui consimțământ valabil, apar ca nerelevante noțiunile de libertate contractuală, respectiv forță juridică a contractelor.
Cu privire la cursul de schimb al francului elvețian, acesta practic s-a dublat din anul 2007 și până în prezent. Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene stabilește că o instanță națională poate declara drept clauză abuzivă paragraful din contractul de împrumut care prevede că plata ratelor se face la cursul actual și nu la cel de la data semnării contractului. În cazul creditelor în franci elvețieni, diferența între cursul de schimb de la data semnării contractului și cel de la data plății ratelor este, deseori, de peste 100%. Întrucât diferența este atât de mare, contractul nu a fost negociat, iar banca a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, fiind evident că este vorba de o clauză ce provoacă un dezechilibru semnificativ, deci este abuzivă.
În probațiune, se solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și expertiza contabilă care să determine exact sumele ce ar fi trebuit achitate de reclamanți prin respectarea marjei fixe inițiale de 4,2117 pp și suma achitată în plus prin impunerea marjei fixe de 6,77 pp.
În drept, se invocă dispozițiile OUG nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, art. 1270, art. 1179, art. 1341 alin. 1 C.civ.
Pârâta O. B. ROMÂNIA SA a formulat întâmpinare în termenul legal prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Formula de calcul a ratei dobânzii a fost menționată expres în contract, în strictă corelație cu prevederile legale, iar variația ratei dobânzii s-a produs exclusiv în funcție de evoluția indicelui Libor. Având în vedere prevederile legale imperative cu aplicabilitate ope legis, respectiv OUG nr. 174/2008 și OUG nr. 50/2010, precum și clauzele cuprinse în actul adițional de conformare la OUG nr. 50/2010, se poate constata că sintagma în funcție de politica băncii nu mai există în contract, astfel încât nu poate avea nici caracter abuziv.
Deși reclamanții susțin aplicabilitatea în cauza dedusă judecații a prevederilor art. 4 alin. 1-3 din Legea nr. 193/2000, ignoră însă prevederile alin. 6 ale art. 4 din același act normativ, conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației. Cum dobânda este o componentă a prețului contractual, aceasta este exceptată de la controlul caracterului abuziv, întrucât clauzele referitoare la acest element sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, iar termenii utilizați pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili și clari, limpezi, accesibili și apți de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.
În ceea ce privește caracterul negociat ala clauzelor, reclamanții au luat cunoștință anterior semnării de clauzele contractului de credit și de documentația aferentă analizării aprobării, acceptând termenii contractuali prin semnarea contractului de credit. Aceștia au avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite (cu dobândă fixă sau variabilă, în moneda națională sau în valută, cu variație în funcție de indicele de referință sau de dobânda de referință), astfel încât această condiție impusă de actul normativ nu este îndeplinită.
Totodată, având în vedere caracterul variabil al dobânzii (care poate fi în sensul creșterii sau al scăderii dobânzii) nu se poate reține că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, în privința creditelor de nevoi personale nu exista obligativitatea inserării în contract a unei formule de calcul a ratei dobânzii, iar OUG nr. 174/_ a intrat în vigoare la data de 27.12.2008, ulterior încheierii contractului de credit. Pe de altă parte, prin semnarea contractului de credit împrumutatul și-a dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba de o modificare unilaterală, abuzivă în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.
În realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părți, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândi variabilă, deci fluctuantă. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturile dintre părți sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite și asumate de către cele două părți contractante.
Formula de calcul a ratei dobânzii indicată în contract respectă întrutotul dispozițiile art. 37 din OUG nr. 50/2010, care impun ca modul de calcul al dobânzii să fie indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia. La pct. 5.2 -5.6 din contrat se prevede tocmai acest mod de calcul al ratei dobânzii, care este în deplină concordanță cu legea și care astfel nu are cum să aibă caracter abuziv.
Instanța are obligația să analizeze clauzele contractului de credit în forma în vigoare la data formulării acțiunii, întrucât nu se poate face abstracție de modificările aduse prin actul adițional de conformare la OUG nr. 50/2010, operate tocmai în scopul asigurării conformității contractului cu prevederile legale în vigoare și cu reglementările comunitare, respectiv Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.
Din analiza dispozițiilor art. 37 din OUG nr. 50/2010 rezultă, astfel cum a reținut și ÎCCJ în decizia nr. 1293/2013, pronunțata în dosarul nr._, că legiuitorul nu a impus băncilor un anumit nivel al dobânzilor, ci a impus doar transparență în redactarea clauzelor contractuale, în sensul de a lega dobânda aplicabilă creditului de un indice de referință, la care se poate adaugă o marjă, fără ca această marjă să fie în vreun fel limitată de actul normativ. OUG nr. 50/2010 nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, acesta determinându-se prin raportare la criterii economice obiective, o eventuală modificare a modului de reglementare a algoritmului de calcul a dobânzii neputând afecta drepturile și obligațiile părților din contract.
Începând cu data de 21.09.2010 modificarea dobânzii are loc trimestrial, în funcție de evoluție indicelui Libor, marja băncii fiind stabilită în raport de situația existentă la acest moment. Marja este un element fix ce intră în componența dobânzii, însă aceasta nu poate fi stabilită în raport de situația existentă la momentul semnării contractului, neexistând o asemenea noțiune în legislație, la acel moment și pe considerentul neretroactivității legii.
Pârâta reiterează faptul că la data semnării contractului de credit, în acest contract nu era definită o marjă a băncii, la acel moment neexistând o prevedere legală care să oblige creditorii la indicarea unui asemenea element de cost în calculul dobânzii. Dobânda era raportată la indicele de referință, însă nu era alcătuită dintr-o marjă și indicele de referință.
Cu referire la comisionul de acordare pârâta învederează faptul că, legislația nu a interzis și nu interzice perceperea unui astfel de comision. Comisionul de acordare reprezintă o cheltuială aferentă întocmirii documentației de credit fiind, în fapt, contravaloarea unei activități (serviciu) prestate de bancă clientului. După analizarea dosarului depus la bancă de către client și aprobarea cererii de credit, se întocmește efectiv documentația de credit, constând în contractul de credit, contractele de garanție (mobiliară, imobiliară), documentele de tragere a creditului, graficul de rambursare, etc. Reclamanților le-a fost pus la dispoziție un exemplar al contractului de credit, care prevede că pentru creditul acordat clientul va plăti un comision de acordare, iar plata comisionului se efectuează de către client din surse proprii, în ziua semnării contractului.
Mai mult, acest comision, fiind cunoscut de la data semnării contractului, a fost acceptat în mod direct de către clienți, fiind aplicabile prevederile art. 969 C.civ., ce acordă valoare de lege contractului semnat între părți.
Se invocă de către pârâtă lipsa unui temei legal pentru obligarea la modificarea contractului conform solicitării reclamanților pentru fixarea (înghețarea) cursului CHF/RON la nivelul din momentul contractării creditului. Dimpotrivă, există un temei legal, art. 1578 din Vechiul C.civ., ce permite stipularea în contractele de împrumut că împrumutatul va restitui suma numerică arătată în contract (adică, în cazul de față suma împrumutată în CHF).
Conform jurisprudenței CJUE (hotărârea din 30.04.2014 pronunțată în cauza Kasler), o instanță națională nu poate înlocui o eventuală clauză abuzivă, decât cel mult cu o dispoziție legală din dreptul național, nicidecum cu o prevedere impusă unilateral și arbitrar de către cealaltă parte contractantă, în măsura în care dreptul național respectiv permite acest lucru.
Cum în speță nu există o dispoziție de drept național care să permită schimbarea monedei în care s-a contractat un împrumut și/sau înghețarea cursului de schimb al monedei substituite la data contractării creditului, rezultă că instanța națională nu poate completa contractul prin inserarea unor asemenea clauze, modificând conținutul negociat al acestuia.
Cu privire la capetele de cerere prin care se solicită restituirea unor sume de bani se arată că aceste cereri sunt neîntemeiate, având în vedere că toate plățile efectuate de către reclamanți în contul creditului (rata de capital + rata de dobândă) au fost plăți datorate în temeiul unui contract valabil încheiat de părți.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. Aceasta excepție de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă și în cazul contractelor de credit încheiate de bancă. În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a împrumutaților al căror patrimoniu s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, în timp ce patrimoniul băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.
În drept, se invocă prevederile art. 1092 C.civ., OUG nr. 50/2010, modificată și completată prin Legea nr. 288/2010, OUG nr. 174/2008, art. 3 C.. probațiune, se solicită de către pârâtă încuviințarea probei cu înscrisuri, cu interogatoriul reclamanților, precum și orice alte probe ar reieși din dezbateri.
În cauză, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiza contabilă. De asemenea, a fost încuviințată și proba cu interogatoriul reclamanților solicitată de pârâtă, probă care nu a putut fi administrată întrucât pârâta nu a formulat în scris întrebările la care să răspundă reclamanții.
Prin precizarea de acțiune formulată la data de 29.04.2015, după efectuarea în cauză a raportului de expertiză contabilă, reclamanții au precizat pretențiile formulate prin petitele acțiunii, astfel: cu privire la petitul 1 - obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 708 CHF reprezentând comisionul de acordare de 2% plătit în ziua semnării contractului; cu privire la petitul 4 - obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 4.153,68 CHF plătită în plus până la 21.01.2015 cu titlu de dobândă prin stabilirea unei marje mărite de 6,77 pp față de 4,2117 plus diferența la zi, la care se adaugă dobânda legală; cu privire la petitul 6 - obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 2.843,79 lei achitată în plus prin stabilirea de către bancă a ratelor la un curs majorat al CHF-ului, față de 1 CHF - 2,2476 lei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt următoarele:
Între reclamantul B. M., în calitate de împrumutat și pârâta O. B. ROMĂNIA SA - Sucursala Sibiu, în calitate de bancă, a intervenit contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /14.05.2008, prin care banca a acordat împrumutatului un credit de consum în sumă de 35.400 CHF reprezentând credit pentru nevoi personale, durata creditului fiind de 360 luni. Restituirea creditului a fost garantată prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului situat în Cisnădie, ., ., proprietatea reclamanților. La data încheierii contractului rata dobânzii curente era de 6,99%, dobânda fiind variabilă în conformitate cu politica băncii.
Conform prevederilor contractuale, pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe și comisioane: taxa de analiză dosar care se plătește la momentul depunerii dosarului de credit, comisionul de acordare de 2% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat, comisionul de rambursare anticipată, taxa pentru modificarea contractului.
La data de 17.09.2010 părțile au semnat actul adițional nr. 1/2010 la contractul de credit nr. C_ în scopul asigurării conformității contractului cu prevederile OUG nr. 50/2010, prin completarea contractului de credit cu dispozițiile prevăzute în anexa - Clauze specifice, conforme OUG nr. 50/2010.
Clauzele contractuale cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv au următorul conținut:
Conform art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /14.05.2008, dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda curentă poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută (ex. Euribor (EUR) / Libor (CHF) / Robor (RON) etc.), fără a exista consimțământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.
Conform art. 6.1 din contract, pentru creditul acordat banca percepe următoarele taxe și comisioane: lit. b) comision de acordare 2% perceput o singură dată la valoarea creditului acordat. Comisionul de acordare se reține, în valuta creditului, de către bancă din creditul acordat în momentul utilizării creditului.
În materia drepturilor consumatorilor, legiuitorul european și cel național a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând posibilitatea instanței de judecată de a anula clauzele contractuale în măsura în care reține că acestea cuprind clauze abuzive. Prin Legea nr. 193/2000 care a transpus în dreptul intern conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al anumitor clauze.
În jurisprudența CJUE s-a stabilit că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește, atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant, fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul lor.
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a Legii nr. 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, aceste condiții fiind prevăzute de art. 1 alin. 3 și art. 4 alin. 1, 2 și 3 din lege. Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, modificată, prevede că ”se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Prevederile art. 4 alin. 1, 2 și 3 din același act normativ statuează că: ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
În cauza, pârâta nu a făcut dovada că actul atacat în cauză a făcut obiectul vreunei negocieri cu reclamanții, deși sarcina probei în acest sens îi incumbă.
Referitor la susținerea pârâtelor în sensul că instanța nu ar putea analiza caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul, respectiv dobânda întrucât acestea se încadrează în excepția prevăzută de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, referitor la exceptarea clauzelor privind obiectul principal al contractului, instanța constată că există o practică constantă, atât la nivelul ÎCCJ, cât și a CJUE cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se refera la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil (cauzele C-484/2008, 241/2008).
Redactarea clauzelor într-un limbaj clar presupune nu numai faptul ca acestea să fie exprimate clar din punct de vedere gramatical, ci trebuie ținut cont că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamant în legătura cu conținutul contractului și i-a lăsat timp de analiză și de gândire, nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu reclamantul.
Limbajul inteligibil presupune posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor care rezultă din acesta în ceea ce-i privește (Cauza Kasler, C-26/13).
Astfel, CJUE a statuat că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, cerința potrivit căreia o clauza contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectivul contract să expună în mod transparent funcționarea corectă a mecanismului la care se refera clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut în alte clauze, astfel încât consumatorul să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezulta din aceasta în ceea ce îl privește.
Referitor la comisionul de acordare credit se constată că pârâta nu a reușit să clarifice de ce costurile legate de întocmirea documentației de credit, analizării dosarului depus de către client și întocmirea documentelor după aprobarea creditului nu pot fi acoperite prin perceperea dobânzii, cu atât mai mult cu cât se percepe de către bancă o taxă pentru analiza dosarului, conform art. 6.1 lit. a din contract.
Nu se poate susține că aceste clauze sunt clare, câtă vreme nu s-a clarificat necesitatea lor prin arătarea contraprestației din partea băncii.
Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, așa cum susține pârâta, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil de 2% din valoarea creditului, indiferent de tipul de contract (unul fiind un contract de credit ipotecar, care cel puțin la nivel teoretic implică mai multe costuri, față de un contract de credit pentru nevoi personale) și de acest cuantum este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului, mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit.
În aceste condiții, este evident că prin introducerea comisionului de acordare credit prin aplicarea unui anumit procent la valoarea creditului contractat, fără reglementarea unei obligații corelative a băncii, se creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit, iar clauza în baza căreia pârâta percepe acest comision este abuzivă.
Cu privire la clauza privind modul de calcul al dobânzii, instanța reține că potrivit art. 5.2 din contract dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii și poate fi modificată unilateral de către bancă luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului.
Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Rezultă din interpretarea acestor dispoziții legale că, în situația în care părțile inserează în contract o clauză care dă dreptul băncii să modifice rata dobânzii în mod unilateral, pentru motive expres indicate, dobânda poate fi modificată dacă motivele respective sunt întemeiate și intervin în mod efectiv.
În speță contractul încheiat de părți nu cuprinde astfel de motive, limitându-se la a indica politica băncii. Pe de altă parte, inserarea în art. 5.2 din contract a unicului reper valoarea de referință a dobânzii pentru fiecare valută, nu este suficientă pentru a lămuri conținutul complex al noțiunii de politică a băncii și pentru a garanta că această politică s-ar limita, în mod exclusiv, la valoarea dobânzii de referință a valutei.
De altfel, art. 5.2 din contractul părților, astfel cum este redactat, a permis tocmai în virtutea politicii nedefinite a băncii, o creștere nejustificată a ratei dobânzii, respectiv o modificare a reperelor inițial convenite, în absența vreunor motive întemeiate descrise, explicate prin convenția însăși sau măcar ulterior, în cadrul unor informări cât mai apropiate de data modificării dobânzii.
Deși măsura revizuirii unor termeni contractuali inițiali nu apare inadmisibilă în sine, măsura în discuție este condiționată de acordul expres al clientului sau de concurența unor motive întemeiate, strict determinate sau determinabile potrivit unor criterii ferme, asupra cărora să existe, ab initio, o reprezentare clară, nesusceptibilă de interpretări în favoarea vreunei părți. Acesta este și scopul reglementării instituite prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, respectiv ca orice contract încheiat între comercianți și consumatori să conțină clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștința de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Clauza contractuală în litigiu cuprinde ca reper de modificare a dobânzii doar cazul generic al politicii băncii, neexplicat în contract, pe care pârâta l-a interpretat în sensul recunoașterii dreptului său de a modifica rata dobânzii potrivit unor motive identificate în mod unilateral și fără o informare completă și transparentă a consumatorului cu privire la împrejurările care au determinat o asemenea măsură, deși în interpretarea mențiunilor echivoce în discuție s-ar fi impus protejarea drepturilor consumatorilor.
Este de adăugat și faptul că, în condițiile în care motivele și circumstanțele modificării dobânzii nu au fost evidențiate în contractul de credit, reclamanții nu au posibilitatea de a negocia efectiv clauza care se referă la această modificare. Pârâta nu a făcut dovada existenței vreunei negocieri cu privire la regimul dobânzii curente, neexistând nici un indiciu cu privire la redactarea în comun a acestei clauze contractuale și a posibilității de influențare a acestei clauze de către clienți.
Așa fiind, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contract care permite interpretări abuzive și exclude orice control obiectiv al măsurilor luate de pârâtă cu privire la modificarea dobânzii, fiind aptă a constitui un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în lipsa unor motive expres indicate care să permită băncii majorarea ratei dobânzii.
Cu privire la modalitatea de calcul a dobânzii și componentele acesteia, prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză de expertul contabil A. L. M. se arată că la art. 5 din contractul de credit este prevăzută dobânda curentă de 6,99%, fără a se specifica componența acesteia. Avându-se în vedere valoarea indicelui de referință Libor CHF 3M la data semnării contractului de credit (14.05.2008) de 2,7783%, a fost stabilită de către expert marja fixă a băncii la acordării creditului ca fiind de 4,2117 pp.
Conform concluziilor raportului de expertiză contabilă, sumele achitate în plus cu titlu de dobândă de către reclamanți prin stabilirea de către bancă a unei marje mărite față de 4,2117 pp, calcul dobânzii lunare fiind efectuat conform formulei de calcul prevăzută în contract, este de 4.153,68 CHF, iar sumele plătite în plus prin stabilirea de către bancă a ratelor la un curs majorat al CHF, față de 1 CHF - 2,2476 lei la data încheierii contactului de credit, sunt în valoare de 2.843,79 lei.
Chiar dacă la momentul încheierii contractului de credit dobânda nu a fost defalcată pe componente, având în vedere că interpretarea contactului intervine la 7 ani după încheierea acestuia, perioadă de timp în care au intervenit modificări legislative aplicabile inclusiv situației prevăzute în contract, instanța constată că modalitatea de stabilire a elementelor componente și de calcul a dobânzii datorată de reclamanți, indicată de către expertul contabil este corectă și corespunde regulilor aplicabile contractelor de credit cu dobândă variabilă.
În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtei la denominarea creditului acordat din credit în CHF în credit în lei și convertirea acestuia la cursul de schimb de la data acordării creditului cu menținerea celorlalte condiții de creditare, instanța constată că în convenția de credit nu există o clauză care să prevadă denominarea creditului acordat în CHF în lei și condițiile în care poate interveni o astfel de modificare.
Potrivit art. 1, art. 3 din contractul de credit încheiat de părți, creditul acordat împrumutatului este de 35.400 CHF, fiind pus la dispoziția acestuia în contul curent deschis la bancă în moneda creditului, iar la art. 9.2 din contract se prevede că rambursarea ratelor lunare se va efectua în aceeași monedă în care a fost acordat creditul.
Potrivit art. 969 din vechiul C.civ., în vigoare la momentul încheierii convenției de credit, convențiile legal făcute, au putere de lege între părți, iar art. 970 C.civ. prevede că, convențiile trebuie executate cu bună credință.
În condițiile în care părțile au fost de acord la încheierea contractului cu acordarea unui credit într-o altă monedă decât cea națională, potrivit dispozițiilor legale în materie, acestea trebuie să respecte clauzele contractuale și să le execute cu bună credință.
Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 1578 C.civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.
Având în vedere principiul autonomiei de voință și al forței obligatorii a contractului, cererea reclamanților privind denominarea creditului acordat prin contractul de credit din CHF în lei, la cursul de schimb de la data acordării creditului, apare ca neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât reclamanții nu au indicat nicio dispoziție legală supletivă care să prevadă această posibilitate. O asemenea denominare este abuzivă, cu atât mai mult cu cât se solicită menținerea celorlalte condiții de creditare, deși acestea au fost stabilite, în mod evident, tocmai în considerarea faptului că respectivul credit s-a acordat în moneda străină.
În fine, solicitarea de convertire a creditului la cursul de schimb de la data acordării acestuia este, de asemenea, contrară principiului nominalismului monetar consfințit de Codul Civil și lipsită de vreun temei legal.
Cât privește teoria impreviziunii invocată de reclamanți, instanța apreciază că dincolo de controversele privind aplicarea acestui principiu sub imperiul vechiului Cod civil, având în vedere că împrejurarea invocată este modificarea cursului unei monede străine, nu se poate susține că această depreciere a monedei naționale față de francul elvețian nu ar fi putut fi avută în vedere în mod rezonabil de către reclamanți la momentul încheierii contractului.
În consecință, cererea reclamanților privind denominarea creditului acordat prin contractul de credit din credit în CHF în credit în lei și cu privire la convertirea acestuia la cursul de schimb de la data acordării creditului, este neîntemeiată.
Față de toate aceste considerentele de fapt și de drept, instanța va admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B. M. și B. A., în sensul celor menționate anterior.
Astfel, se va constata caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 (privind variabilitatea dobânzii în conformitate cu politica băncii) și art. 6.1 lit. b (privind comisionul de acordare credit) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /14.05.2008 încheiat de părți. Totodată, se va dispune modificarea corespunzătoare a clauzei prevăzute la art. 5.2 din contract cu respectarea prevederilor contractuale/legale referitoare la perceperea dobânzii, caracterul abuziv al acesteia fiind relevat de faptul că permite o modificare a dobânzii în condiții nedefinite, iar nu și prin elementele sale certe care pot și trebuie să reprezinte indicii ale voinței reale a părților în scopul așezării relațiilor contractuale în cadrul lor legal, fiind de necontestat caracterul variabil al dobânzii, nivelul inițial al acesteia de 6,99% și valoarea de referință a indicelui Libor, astfel că pârâta va fi obligată să modifice art. 5.2 din contract în sensul stabilirii unei dobânzi variabile compusă din marja fixă a băncii la momentul încheierii contractului de credit de 4,2117 pp și Libor CHF la 3 luni.
Odată constatat caracterul abuziv al clauzelor de mai sus, dreptul pârâtei de a încasa dobânda modificată în mod unilateral și comisionul de acordare credit rămâne fără suport legal, banca fiind ținută a restitui sumele încasate cu acest titlu, ca fiind nedatorate. În consecință, pârâta va fi obligată la restituirea către reclamanți a sumei de 4.153,68 CHF, achitată de aceștia în plus cu titlu de dobândă (conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză) și a sumei de 708 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare credit sau echivalentul în lei la cursul BNR a acestor sume, cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.
În privința acestei obligații accesorii, instanța are în vedere faptul că în materia neexecutării obligațiilor având ca obiect o sumă de bani, în lipsa unei evaluări convenționale a prejudiciului cauzat prin întârzierea la executare, art. 1088 C.civ. prezumă în mod absolut că lipsa de folosință a sumei este de natură a crea un prejudiciu egal cu dobânda legală.
Referitor la prescripția dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă cu privire la cererea de restituire a sumei achitată cu titlu de comision de acordare credit, instanța arată că, practic, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este echivalentă ca efect juridic cu constatarea nulității absolute a acestora, iar dreptul la acțiune privind restituirea prestațiilor în temeiul unui act nul nu poate curge decât din momentul în care se stabilește în mod definitiv nulitatea actului respectiv. Astfel că, dreptul la acțiune cu privire la restituirea sumei a luat naștere doar la momentul constatării caracterului abuziv al clauzei în baza căreia a fost achitată, neputându-se susține că termenul de prescripție s-a împlinit în cauză.
De asemenea, pârâta va fi obligată ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii să pună la dispoziția reclamanților un act adițional la contractul de credit conform sentinței și un nou scadențar de credit, celelalte pretenții formulate de reclamanți urmând a fi respinse ca neîntemeiate.
În baza art. 453 C.pr.civ. raportat la art. 451 C.pr.civ., instanța va dispune obligarea pârâtei la plata sumei de 3.480 lei cu titlu cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților, constând în onorariu de avocat și onorariu expertiză, conform chitanțelor de plată atașate a dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții B. M. și B. A., ambii cu domiciliul în Cisnădie, ., județul Sibiu, cu domiciliul procesual ales în la Cabinet de avocat C. M., în Sibiu, ., nr. 14, județul Sibiu, în contradictoriu cu pârâta O. F. SOLUTIONS, prin O. B. ROMÂNIA SA, cu sediul în București, .-68, sector 1, prin O. B. ROMÂNIA SA - Sucursala Sibiu, cu sediul în Sibiu, Piața M., nr. 10, județul Sibiu și, în consecință:
Constată caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2 și art. 6.1 lit. b din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. C_ /14.05.2008 încheiat de reclamantul B. M. cu O. B. ROMÂNIA SA - Sucursala Sibiu.
Obligă pârâta să modifice art. 5.2 din contract în sensul stabilirii unei dobânzi variabile compusă din marja fixă a băncii percepută în momentul încheierii contractului de 4,2117 pp și LIBOR CHF la 3 luni.
Obligă pârâta O. B. ROMÂNIA SA la restituirea către reclamanți a sumei de 4.153,68 CHF, achitată cu titlu de dobândă și a sumei de 708 CHF, achitată cu titlu de comision de acordare credit, sau echivalentul în lei la cursul BNR a acestor sume, cu dobânda legală aferentă ce se va calcula de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective.
Obligă pârâta ca în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii să pună la dispoziția reclamanților un act adițional la contractul de credit conform sentinței și un nou scadențar de credit.
Respinge în rest pretențiile formulate de reclamanți.
Obligă pârâta la plata sumei de 3.480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanți.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea pentru exercitarea căi de atac urmând a se depune la Judecătoria Sibiu.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.06.2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
S. R. G. N.
Plecat în CO
Semnează conf art. 426 alin. 4 C.
Președintele instanței
P. T. F.
Red. /tehnored. S.R. /24.08.2015
6 ex., 4 .>
| ← Reexaminare sanctiune contraventionala. Sentința nr. 3679/2015.... | Fond funciar. Sentința nr. 3693/2015. Judecătoria SIBIU → |
|---|
