Pretenţii. Sentința nr. 3080/2015. Judecătoria SUCEAVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3080/2015 pronunțată de Judecătoria SUCEAVA la data de 02-06-2015 în dosarul nr. 3080/2015
Dosar nr._ - pretenții -
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA SUCEAVA
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3080
Ședința publică din 02 iunie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: C. A.
Grefier: I. G.
La ordine, pronunțarea asupra acțiunii civile având ca obiect „pretenții” formulată de reclamantul M. V., în contradictoriu cu pârâții M. C., M. E. și M. I..
Dezbaterile cauezi în fond au avut loc în ședința publică din data de 12 mai 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, redactată separat, care face parte integrantă din prezenta sentință și când, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea la data de 19 mai 2015 și apoi, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată la data de 26 mai 2015 și apoi pentru azi, 02 iunie 2015.
INSTANȚA ,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ din data de 18.02.2013, reclamantul M. V. i-a chemat în judecată pe pârâții M. C., M. E. și M. I., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de_ lei reprezentând contravaloarea bunurilor distruse sau însușite de pârâți, obligarea pârâților la ridicarea construcției amplasate pe terenul reclamantului și la respectarea hotarului stabilit între părți, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că, între el și pârâți au fost mai multe litigii, atât de natură penală, cât și de natură civilă, unele dintre acestea fiind soluționate definitiv și irevocabil, altele aflându-se în curs de judecată și de cercetare penală.
Reclamantul a precizat că, prin sentința civilă nr. 1275 din 10.03.2011 pronunțată de Judecătoria Suceava, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1502 din 08.11.2011 a Tribunalului Suceava, a fost admisă acțiunea sa având ca obiect acțiune în revendicare imobiliară împotriva pârâților, a fost stabilită linia de hotar între proprietățile părților, au fost obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie suprafața de 177 m.p. teren, au fost obligați pârâții să-și ridice gardul de pe proprietatea sa, au fost obligați și la plata cheltuielilor de judecată.
A mai arătat reclamantul că, înafara celor stabilite prin sentința menționată, pârâții i-au produs daune, distrugându-i imobile care îi aparțineau, au sustras bunuri rezultate din demolare sau care se aflau pe terenul care îi aparține.
Totodată, reclamantul a menționat că pârâții au demolat imobile proprietatea sa, imobile aflate în apropierea liniei de hotar, au ocupat o parte din teren au construit pe terenul său anexe și au refuzat orice dialog în soluționarea conflictului pe care aceștia l-au generat.
A susținut reclamantul că pârâții au demolat o clădire lungă de 14 m.l. și lată de 7 m.l., în valoare de 50.000 lei, au sustras scândura aflată pe podul acestei clădiri, aprox. 1,5 m.c., în valoare de 500 lei, scândură cu care au înălțat un gard pentru a nu vedea că au început construcția unui imobil din calaburi, au sustras 24 stâlpi din țeavă de 2 m.l., în valoare de 500 lei, au astupat fântâna cu deșeuri, făcând-o nefuncțională, valoarea fântânii fiind de 2500 lei, au distrus instalația electrică, inclusiv prin însușirea consolei de racord, în valoare totală de 2500 lei, au luat 5 geamuri în valoare de 1500 lei, au luat stâlpii de la ceardac, în număr de 14 bucăți, în valoare de 1500 lei, au distrus temelia din beton și gardul care împrejmuia fântâna, în valoare de 1500 lei.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 1349 Cod civil, art. 453 Cod procedură civilă.
În dovedire, reclamantul a depus la dosar înscrisuri (f. 6-22).
Acțiunea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 2870 lei (f.31).
La data de 03.06.2013, pârâții au depus întâmpinare la dosar (f.41), prin care au invocat excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri, arătând că pentru a fi stabilită răspunderea civilă delictuală, reclamantul trebuia să ridice și să facă dovada elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, așa cum sunt stabilite la art. 1357 și urm. Cod civil, respectiv: să indice fapta ilicită, prejudiciul creat și modalitatea de cuantificare a despăgubirilor, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și forma de vinovăție.
Pârâții au susținut că unele dintre aceste elemente nu numai că nu au fost probate, dar nici măcar nu au fost identificate.
Raportat la excepția prescripției, pârâții au arătat că principala problemă care trebuie soluționată este aceea ca reclamantul să facă dovada momentului săvârșirii faptelor ilicite pe care le invocă, pentru a se putea analiza excepția prescripției, respectiv dacă așa-zisele fapte de distrugere și sustragere au fost săvârșite în interiorul perioadei 18.02.2013 și 18.02.2010, respectiv în interiorul termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul Lege 167/1958 sau, după caz, art. 2517 Cod civil.
Au subliniat pârâții că au înțeles să invoce excepție prescripției extinctive, motivat de faptul că sunt vecini cu terenul reclamantului și au văzut tot timpul ce s-a întâmplat cu construcțiile și bunurile aflate pe terenul acestuia, aceste bunuri fiind într-o stare de degradare ce se accentua odată cu trecerea timpului.
De asemenea, pârâții au menționat că nu au procedat la distrugerea construcțiilor și sustragerea bunurilor de pe terenul reclamantului.
Pe fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii.
Privitor la primul capăt de cerere, pârâții au arătat că acesta nu este dovedit de către reclamant, acesta nefăcând dovada existenței elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, așa cum sunt prevăzute de art. 1657 Cod civil, respectiv să facă dovada faptelor ilicite, respectiv a faptelor de „distrugere și sustragere” a unor bunuri, să se dovedească momentul și împrejurările în care au fost săvârșite aceste fapte și, în mod special, că aceste fapte au fost săvârșite de către ei, însă, din înscrisurile depuse nu rezultă în nici un mod faptul că ei au creat reclamantului prejudicii prin fapte de distrugere sau sustragere de bunuri. Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor despre care afirmă că ar fi fost distruse sau sustrase și nici nu face dovada că ar fi făcut plângeri la poliție prin care să semnaleze existența faptelor ilicite.
De asemenea, pârâții au precizat că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului și a întinderii lui, acesta limitându-se a menționa că anumite cantități de bunuri au fost sustrase și avansând unele sume ce reprezintă contravaloarea lor, fără a menționa de unde provine această valoare și cum s-a ajuns la ea, nu a amintit de uzura materialelor despre care face vorbire și nici despre starea de degradare a bunurilor imobile despre care reclamă că ar fi fost distruse și nu a făcut dovada raportului de cauzalitate dintre faptele incriminate și prejudiciu.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, pârâții au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Pârâții au precizat că, în baza autorizației de construcție 7/11.04.2008 M. I. a început edificarea unei case pe terenul său, lucrările fiind sistate prin sentința civilă nr. 3005/16.06.2008 a Judecătoriei Suceava (dos._ ) până la soluționarea dosarului nr._, actual_ ce a avut ca obiect revendicare și grănițuire.
Au precizat pârâții că dosarul nr._ a fost soluționat în mod irevocabil, instanța stabilind în sarcina lor să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 177 m.p.teren, stabilind totodată și linia de hotar în baza expertizei topocadastrale.
Au susținut pârâții că, la momentul edificării construcției, exista o autorizație de construcție în vigoare, un act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate, iar la momentul începerii construcției, terenul pe care s-a început lucrarea se afla în posesia și proprietatea lui M. I., lucrarea respectând în totalitate cerințele din certificatul de urbanism și autorizația de construire.
Pârâții au arătat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că pe terenul său a fost ridicată o construcție și nici nu a indicat ce suprafață din terenul său este ocupată de fundația construcției începute și autorizate prin A.C. 7/2008 emisă de Primăria Fîntînele, astfel că, atâta timp cât construcția are la bază o autorizație de construcție valabilă, nu se pune problema ridicării acestei construcții.
În ședința publică din data de 17.09.2013, reclamantul a depus precizări la acțiune (f.63), prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune.
Reclamantul a arătat că, deși distrugerea imobilelor a început anterior soluționării litigiului prin sentința civilă nr. 1275/10.03.2011 a Judecătoriei Suceava, rămasă definitivă potrivit deciziei nr. 1502/08.11.2011 a Tribunalului Suceava, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care s-a stabilit că el este proprietarul terenului pe care se aflau imobilele cu destinația construcții, respectiv de la data de 08.11.2011, fiind incidente disp. art. 492 și 494 Cod civil.
Cât privește fapta ilicită, reclamantul a arătat că acțiunile pârâților au fost permanent reclamate la organele de poliție, în prezent fiind în lucru la P. de pe lângă Judecătoria Suceava dosarul nr. 239/P/2013, care îi privește pe pârâți.
La termenul de judecată din data de 15.10.2013, pârâții au depus răspuns la precizările formulate de reclamant (f.81), prin care au arătat că nu poate fi reținută apărarea reclamantului, în sensul că nu este împlinit termenul prescripției extinctive în ceea ce privește pretențiile sale cu titlu de prejudiciu.
La cererea părților, instanța a încuviințat și administrat proba cu interogatoriul părților și proba cu martorii M. C. (f.89), solicitați de reclamant și C. S. (f.91), C. A. (f.96), C. T. (f.98) și F. I. (f.95), solicitați de pârât.
De asemenea, la cererea reclamantului, instanța a încuviințat și administrat proba cu expertiză în construcții, fiind întocmit în cauză raportul de expertiză de către exp. M. A. (f.231-248) și un supliment la raportul de expertiză (f.278-283).
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri, instanța reține că potrivit art. 2528 al. (1) C.civ, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (dispoziția legală a fost preluată întocmai din vechea reglementare - Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, art. 8). Conform art.2517, termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
Față de specificul cererii în răspundere civilă delictuală, ce impune analiza existenței fapte ilicite, producerii unui prejudiciu, excepția va fi analizată odată cu fondul cauzei.
În prezenta cauză, reclamantul a socilitat obligarea pârâților la plata sumei de_ lei reprezentând contravaloarea bunurilor distruse sau însușite de pârâți și obligarea pârâților la ridicarea construcției amplasate pe terenul reclamantului și la respectarea hotarului stabilit între părți, susținând că pârâții au demolat o clădire lungă de 14 m.l. și lată de 7 m.l., în valoare de 50.000 lei, au sustras scândura aflată pe podul acestei clădiri, aprox. 1,5 m.c., în valoare de 500 lei, au sustras 24 stâlpi din țeavă de 2 m.l., în valoare de 500 lei, au astupat fântâna cu deșeuri, făcând-o nefuncțională, valoarea fântânii fiind de 2500 lei, au distrus instalația electrică, inclusiv prin însușirea consolei de racord, în valoare totală de 2500 lei, au luat 5 geamuri în valoare de 1500 lei, au luat stâlpii de la ceardac, în număr de 14 bucăți, în valoare de 1500 lei, au distrus temelia din beton și gardul care împrejmuia fântâna, în valoare de 1500 lei.
In drept, potrivit art. 1349 N. C.civ. orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Potrivit art.1357 N.C.civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
De asemenea instanța reține că potrivit art. 1381 N. C.civ. orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.
Din conținutul acestor dispoziții rezultă cerințele impuse de lege pentru incidența răspunderii civile delictuale, respectiv: săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția autorului.
Astfel, una dintre condițiile răspunderii civile delictuale este existența unui prejudiciu care trebuie să fie cert – determinat/determinabil și sigur ca realizare. Se acceptă că este cert și prejudiciul viitor, în măsura în care apare ca o prelungire directă și necesară a unor fapte actuale și poate fi evaluat, deși nu s-a produs încă. Nu este cert prejudiciul eventual, care nu este sigur ca realizare.
În concret, pentru obligarea unei persoane la plata unor despăgubiri, este, în primul rând necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită, respectiv printr-o manifestare prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv sau intereselor legitime ale unei alte persoane.
Din declarația martorei M. C. a rezultat că părțile sunt in conflict de mai mulți ani, iar bunurile de pe terenul reclamantului (casă cu cerdac, șură, fântână, bucătărie de vară) s-au degradat în timp, fiind, în parte, și sustrase pe timpul nopții de persoane necunoscute de către martoră (f.89). Pe de altă parte, martora a precizat că nu a văzut pe nimeni să sustragă bunuri de pe terenul reclamantului și nici nu a a auzit pe nimeni să fi văzut persoane însuțindu-și bunuri de pe acest teren, însă că fetele defunctului i se plângeau că lipsesc bunuri și că ar fi la familia M.. De asemenea, martorul C. S. a precizat că șura și casa bătrânească au suferit degradări în timp și că, terenul nefiind îngrădit, diverse persoane intrau și sustrăgeau lemne de la casă pentru foc. A mai relatat că nu a văzut ca familia M. să își însuțească bunuri de pe terenul reclamantului (f.91).
Declarațiile acestora se coroborează cu cele ale martorului F. I. (f.95) și ale martorei C. A. care au arătat că respectiva casă s-a deterioarat in timp, fiind nelocuită și părăsită de mai mulți ani, aproximativ din 1990, de când a decedat bătrânul. Deși martorul F. I. a auzit că reclamamantul îi acuză pe pârâți de sustragerea unor materiale, acesta nu a văzut nimic. De asemenea, a meționat că nu a văzut ca pârâții să dețină bunuri ale reclamantului. Cu privire la fântână a relatat că aceasta s-a degradat din lipsa intreținerii și nu știe dacă alte persoane au demolat construcții de pe terenul reclamantului.
Totodată, nici martora C. A. nu a putut relata dacă acele construcții s-au deterioara ca urmare a trecerii timpului sau de mâna omului. În plus, a precizat că, deși se aude prin . dispariția bunurilor ar fi pârâții, ea nu știe pentru că nu a văzut cu ochii ei. In timp, a observat cum se năruie construcțiile, iar din gardul ce împrejmuia casa tot dispărea câte o scândură, la un moment dat o bucată din gard fiind găsită la persoane de etnie rromă.
Analizând și coroborând declarațiile martorilor, instanța reține că niciunul dintre martori nu a fost observator direct al vreunei fapte ilicite, așadar nu a putut relata fapta, autorul ori bunurile sustrase, neputându-se concluziona că presupusele sustrageri ori distrugeri au fost săvârșite ori cauzate de pârâți, in baza zvonurilor ori susținerilor reclamantului în fața martorilor.
Potrivit raportului de expertiză în construcții efectuat in cauză de expert tehnic judiciar M. A., în cee ce privește bunurile care fac/au făcut parte din casa de locuit, conform mențiunii din RA al . fost construită in anul 1935 cu structură de vălătuci, material cu durată scurtă de viață, casele construite cu structura de pământ stabilizat/vălătuci având o durată normală de expoatare de 40 de ani (normativ P135-99), la data raportului (oct.2014) casa de locuit avea o vechime de 79 ani, fiind identificat un grad avansat de uzură fizică care o face de nelocuit (f.247). În ceea ce privește clădire de 14 m x 7 m, in prezent demolată, conform mențiunii din RA al . 21 mp cu destinația de ‚șură’ a fost construită in 1953 din chirpici, material cu durată scurtă de viață, anexele gospodărești (din care face parte șura) construite din chirpici având o durată normală de exploatare de 30 de ani, iar la data raportului sura avea o vechime de 61 de ani, durata normală fiind depășită (f.248).
Astfel cum rezultă din interogatoriile civile ale pârâtților M. I. și M. C. (f.87, f.88), aceștia au negat că ar fi participat la demolarea vreunei contrucții de pe terenul reclamantului ori că și-ar fi însușit materiale de construcții.
Mai mult, însuși reclamantul a recunoscut că pârâții nu au fost văzuți in mod direct, arătând că toate faptele de sustragere s-au petrecut noaptea (răsp.1- f. 156, 184). In schimb a precizat că toți pârâții au fost surprinși în grădină, iar M. I. a fost surprins de tatăl său in timp ce sustrăgea grâu din pod, iar pentru aceste fapte au fost reclamanți la poliție. Or, considerațiile de ordin subiectiv in sensul că cei trei pârâți au distrus și sustras bunurile (răsp. 2) nu pot fi avute in vedere de către instanță în lipsa coroborării susținerilor reclamantului cu probele de la dosar. Mai mult, deși reclamantul a formulat plângeri la Poliție, astfel cum a susținut, nu a depus la dosar dovada existenței unui dosar penal privind presupusele fapte.
Așadar, reclamantul nu a demonstrat existența unei fapte ilicite imputabilă pârâților, aspect față de care nu se poate reține nici producerea unui prejudiciu ce ar putea fi pus în sarcina pârâților. In aceste condiții, instanța nu a putut determina data faptei ori data producerii pagubei, neputându-se stabili cursul termenului de prescripție în raport cu o faptă inexistentă, motiv pentru care va respinge excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri, ca neîntemeiată.
Cu privire la valorile indicate de expertul tehnic judiciar M. A. în raportul de expertiză (ob. 2-6, f.240-246) si in suplimentul la raport (f.280-283) cu privire la bunurile din anexa la cererea de chemare in judecată, acestea nu pot fi avute in vedere de către instanță în lipsa îndeplinirii condiției esențiale a dovedirii faptei ilicite săvârșite.
Astfel, nici cererea privind obligarea pârâților la plata contravalorii bunurilor distruse ori însușite de către aceștia nu este întemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
In ceea ce privește cererea de ridicare a construcției amplasate pe terenul reclamantului și respectarea hotarului stabilit intre părți, instanța reține că, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 1275 din 10.03.2011 dată in dosarul nr._, de către Judecătoria Suceava, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1502 pronunțată de Tribunalul Suceava, instanța a stabilit linia de hotar dintre terenul proprietatea reclamantului de 2000 mp situat in intravilanul satului S., . la locul numit „G. acasă” și terenul de 1800 mp proprietatea pîrîtului M. I. pe aliniamentul notat cu c-l în planul de situație anexat la raportul de expertiză efectuat de expertul C. D.. De asemenea, pârâții au fost obligați a lăsa reclamantului în deplină proprietate si posesie suprafața de 177 mp teren, delimitată în planul de situație anexa nr. 3 la raportul de expertiză intocmit de expertul C. D. in perimetrul cuprins intre punctele a-c-k-l-b-a și să ridice gardul construit pe terenul reclamantului pe aliniamentul a-b evidețiat in anexa nr. 3 (f.22) la raportul de expertiză (f.6).
Pe de altă parte, potrivit ordonanței de clasare nr. 2389/P/2013 din 11.03.2014 (f.192), în urma sesizării reclamantului cu privire la nerespectaea hotărârii judecătorești, s-a dispus clasarea cauzei cu privire la suspecții Mîncian C., Mîncian E. si Mîncian I. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectaea hotărârilor judecătorești, prev. de art. 287 al.1 lit. g C.p. cu aplic. Art. 5 al. 1 C.p. Conform raportului de expertiză efectuat în dosarul nr. 2389/P/2013, înaintat și la dosarul cauzei (f.164-171), linia de hotar stabilită de instanță prin sentința civilă nr. 1275 din 10.03.2011 (aliniamentul c-l) și pusă în executare de executorul judecătoresc C. Sarmis a fost respectată de cele două părți, iar amplasamnetul actual al gardului ce delimitează cele două proprietăți respectă limita de hotar stabilită de instanța de judecată.
Potrivit raportului de expertiză în construcții efectuat in cauză de expert tehnic judiciar M. A. (f.233-248), pe fundația identificată în raportul de expertiză din 18.10._ efectuat de expert tehnic ing. C. D. s-a edificat parțial o construcție, cu dimensiunile de 3,6 mx9,10 m in partea dinspre terenul pârâților, zona dinspre imprejmurirea către terenul reclamantului având dimensiunile 4,5 mx91,10m neavând edificate construcții definitive, fiind utilizată pentru depozitarea unor materiale de construcții și adăpost canin cu o soluție provizorie de protecție a materialelor depozitate.
Așadar, s-a reținut că spre imprejmuirea cu terenul reclamantului, pe latura de 9,1 m nu există construcții care să depășească fundația, fundația fiind lipită de împrejmurire (f.238).
Deoarece in ceea ce privește respectarea liniei de hotar între părți reclamantul a obținut deja un titlu executoriu (sentința civilă nr. 1275 din 10.03.2011) a cărei punere în executare a fost verificată conform ordonanței de clasare nr. 2389/P/2013 din 11.03.2014, iar pârâții nu au edificat alte construcții pe terenul reclamantului, conform raportului de expertiză (f.233-248), instanța constată că și capătul al doilea de cerere este neîntemeiat.
Prin urmare, instanța va respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul M. V. în contradictoriu cu pârâții M. C., M. E., M. I., ca neîntemeiată.
Conform art. 453 C.pr.civ., întrucât pârâții nu au căzut in pretenții, instanța va respinge cererea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepția prescripției dreptului de a solicita despăgubiri, ca neîntemeiată.
Respinge acțiunea civilă formulată de reclamantul M. V. (CNP_) domiciliat în ., jud. Suceava (la N. E.), în contradictoriu cu pârâții M. C., M. E., M. I., toți domiciliați în com. Fîntînele, ., ca neîntemeiată.
Respinge cererea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la Judecătoria Suceava.
Pronunțată în ședință publică, azi, 2.06.2015.
Președinte, Grefier,
RED. C.A./Tehn. I.G./6 ex.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 3085/2015.... | Cerere de valoare redusă. Sentința nr. 3078/2015. Judecătoria... → |
|---|
