Restabilirea echilibrului contractual. Sentința nr. 3819/2015. Judecătoria SUCEAVA

Judecătoria SUCEAVA - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 3819/2015 pronunțată de Judecătoria SUCEAVA la data de 20-07-2015 în dosarul nr. 3819/2015

Dosar nr._ - restabilire echilibru contractual -

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SUCEAVA

Sentința civilă nr. 3819

Ședința publică din data de 20 iulie 2015

Instanța constituită din:

Președinte: Cosovăț A.

Grefier: T. C. A.

Pe rol pronunțarea asupra cauzei civile având ca obiect restabilire echilibru contractual formulată de reclamanții P. N. și P. L. V. în contradictoriu cu pârâtele . București și . – Sucursala Suceava.

Concluziile dezbaterilor în fond au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 iunie 2015 care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când din lipsă de timp pentru deliberare pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 18.12.2014, sub nr. de dosar_, reclamanții P. N. și P. L. V., au chemat în judecată pe pârâtele S.C. V. R. S.A. și S.C. V. R. S.A. – Sucursala Suceava, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr._/14.05.2007, cu privire la instituirea comisionului de risc (redenumit comision de administrare, începând cu data de 01.09.2010), art. 5.1. lit. a) din Actul Adițional nr. 1/16.09.2010 la Convenția de credit și să fie obligate pârâtele să modifice convenția de credit și actul adițional în sensul înlăturării acestor clauze abuzive; să fie obligate pârâtele să le restituie echivalentul în lei la data plății al sumei de 2429,42 EUR care a fost percepută în perioada 25.10.2007 – 25.12.2014, inclusiv până la data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței de fond, în temeiul art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr._/14.05.2007, art. 5.1. lit. a) din Actul Adițional nr. 1/16.09.2010 la Convenția de credit, calculată conform graficului de rambursare prin însumarea sumelor lunare în perioada; să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale (conform OG nr. 13/2011) aferente debitului (constând în comision de risc, redenumit comision de administrare), calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data achitării efective a debitului; să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 3 lit. d) din convenția de credit nr._/14.05.2007, cu privire la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară și să se constate nulitatea și inaplicabilitatea clauzei stipulate la art. 3 lit. d), în condițiile în care, conform art. 3 lit. a) rata dobânzii curente este de 3,99% p.a. (pe an); cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au arătat că, prin Convenția de credit nr._/14.05.2007, încheiată cu secund – pârâta, printre costurile creditului a fost inclus și un comision de risc pentru „punerea la dispoziție a creditului”, acest comision fiind aplicabil la soldul creditului și fiind perceput lunar pe toată perioada contractului, cu precizarea că modul de calcul și scadența sumelor datorate cu titlul de comision de risc urmează a fi stabilite prin condițiile speciale. Prin art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, comisionul de risc a fost stabilit în procent de 0,19% din soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Conform clauzelor contractuale a fost întocmit un plan de rambursare a creditului în care sunt evidențiate sumele datorate lunar cu titlul de comision de risc.

Au arătat reclamanții faptul că, potrivit art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr._/14.05.2007, se percepe un comision de risc în procent de 0,06% pe lună, aplicat la soldul creditului, plătibil pe toată durata creditului, pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutaților. Comisionul de administrare credit vizează administrarea riscului de credit (implicat de situații precum: comportamentul contractual al împrumutatului pe toată durata Convenției; modul de îndeplinire de către împrumutat, întocmai și la timp, pe toată durata Convenției, a tuturor obligațiilor asumate în baza acesteia; riscul de urmărire și de degradare/uzură a bunurilor aduse în garanție în orice moment pe toată durata Convenției; riscul neîncasării valorii asigurate, stabilită prin polița de asigurare, în caz de producere a unui eveniment asigurat) și a riscului de piață (implicat de situații precum: variația condițiilor de piață privitoare la valoarea bunurilor aduse în garanție și la valorificarea acestora în orice moment pe toată durata Convenției, dacă va fi cazul; variații ale condițiilor pieței valutare).

Referitor la clauza stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, reclamanții au arătat că aceasta nu a fost negociată cu ei, ci le-a fost impusă de pârâte, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza sus – menționată. De asemenea, clauza în discuție nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1 din contract întrucât în cuprinsul convenției nu se stipulează decât faptul că acel comision de risc este perceput „pentru punerea la dispoziție a creditului”, fără a li se explica în nici un mod care este riscul pentru acoperirea căruia se percepe comisionul, fără a se detalia motivele pentru care comisionul este perceput, fără a se indica dacă respectivul comision poate fi modificat ori restituit și dacă da în ce condiții. În acest context, este evident că acea clauză privind comisionul de risc are caracter abuziv din momentul ce împrumutătorul are latitudinea exclusivă de a o interpreta și de a determina condițiile perceperii comisionului respectiv.

Totodată, reclamanții au arătat că, clauza în discuție creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților contractante deoarece, pe o parte, valoarea totală a comisionului de risc pe toată durata derulării contractului este una însemnată iar, pe de altă parte, acest comision nu are nici o acoperire în condițiile în care creditul este garantat cu o ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea reclamanților, toate riscurile privind acest imobil fiind la rândul lor acoperite printr-o poliță de asigurare cesionată în favoarea băncii conform art. 7 lit. b din convenție. În plus, comisionul de risc nu face parte din categoria comisioanelor care pot fi percepute în cazul contractelor de credit în conformitate cu dispozițiile art. 36 din OUG nr. 50/2010, potrivit cărora pentru creditul acordat creditorul poate percepe numai comision analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, iar în conformitate cu dispozițiile art. 95 alin. 1 din același act normativ, în cazul contractelor aflate în derulare creditorii au obligația ca, în termen de 90 zile de la . ordonanței de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile acestei ordonanțe.

Reclamanții au precizat că pârâtele nu au înțeles să se conformeze dispozițiilor legale menționate, care impuneau înlăturarea comisionului de risc din convenția de credit, ci au propus întocmirea unui act adițional prin care acest comision a fost redenumit ca fiind comision de administrare a creditului. Propunerea formulată în acest sens este nelegală deoarece potrivit art. 35 lit. b din OUG nr. 50/2010 este interzisă introducerea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, în raport de dispoziția legală menționată pârâtele nefiind îndreptățite să le impună un comision ce nu a fost stipulat în convenția inițială și nici să redenumească un comision care nu face parte din categoria celor permise de legiuitor. Referitor la clauza stipulată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, reclamanții au arătat că aceasta nu a fost negociată cu ei, ci le-a fost impusă de pârâte, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura cauza sus – menționată. Clauza stipulată la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor acorda un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractelor de credit. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației de protecție a consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 Cod civil. Conform acestor texte legale, obiectul actului juridic (în cazul de față dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil. Astfel, contractele de credit cu dobânda variabilă trebuie să conțină clauze care să confere dobânzii caracter determinabil, iar acest caracter presupune ca părțile angrenate în contract să poată, la momentul exigibilității obligației ce reprezintă obiectul contractului, să determine în mod obiectiv întinderea acesteia (în cazul de față cuantumul dobânzii).

Au menționat reclamanții faptul că, convenția de credit încheiată între reclamanți și pârâta S.C. V. R. S.A. intră sub incidența Legii nr. 193/2000 întrucât împrumutații, au calitatea de consumatori, iar pârâta, instituția bancară, are calitatea de comerciant. Din coroborarea tuturor dispozițiilor legale menționate rezultă că sunt prohibite și, prin urmare nelegale, clauzele abuzive, astfel cum sunt ele definite de Legea nr. 193/2000 și că, în măsura în care o convenție dintre comerciant și consumator include astfel de clauze, ele nu intră sub incidența principiului forței obligatorii ale contractului întrucât acest principiu este aplicabil, potrivit art. 969 Cod civil, numai convențiilor legal făcute.

Referitor la clauzele stipulate la art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr._/14.05.2007, art. 5.1. lit. a) din Actul Adițional nr. 1/16.09.2010 la Convenția de credit, reclamanții au arătat că acestea nu au fost negociate cu ei, ci le-au fost impuse de pârâte, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de împrumutător, fără a se acorda împrumutatului posibilitatea de a modifica sau înlătura clauza sus – menționată.

De asemenea, au arătat că, clauzele în discuție nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 1 din Contract întrucât în cuprinsul convenției și al actului adițional nu se stipulează decât faptul că acel comision de risc devenit comision de administrare prin întocmirea actului adițional este perceput „pentru punerea la dispoziție a creditului”/”pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului”, fără a li se explica în nici un mod care este riscul pentru care comisionul este perceput, fără a se indica dacă respectivul comision poate fi modificat ori restituit și dacă da în ce condiții. În acest context, este evident că acea clauză privind comisionul de risc/administrare are caracter abuziv din moment ce împrumutătorul are latitudinea exclusivă de a o interpreta și de a determina condițiile perceperii comisionului respectiv.

Totodată, au menționat că, clauzele în discuție creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților contractante deoarece, pe de o parte, valoarea totală a comisionului de risc/administrare pe toată durata derulării contractului este una însemnată iar, pe de altă parte, acest comision nu are nici o acoperire în condițiile în care creditul este garantat cu o ipotecă de rangul II asupra imobilului proprietatea reclamanților, toate riscurile privind acest imobil fiind la rândul lor acoperite printr-o poliță de asigurare cesionată în favoarea băncii conform art. 7 lit. b) din Convenție. Nu li s-a explicat în concret care sunt riscurile pentru acoperirea cărora se percepe comisionul și faptul că acesta nu este supus restituirii, încât nu au avut reprezentarea faptului că în realitate riscurile invocate sunt acoperite de celelalte costuri și garanții ale creditului și că perceperea acestui comision nu corespunde efectiv unei contraprestații a băncii, încât dacă li s-ar fi dat aceste detalii, în mod evident, nu ar fi contractat, având în vedere valoarea totală a comisionului perceput pe întreaga perioadă de derulare a creditului. În plus, comisionul de risc/administrare nu face parte din categoria comisioanelor care pot fi percepute în cazul contractelor de credit în conformitate cu dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora pentru creditul acordat creditorului poate percepe numai comision analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Au menționat reclamanții că au invitat pârâtele la conciliere directă în vederea soluționării pretențiilor lor pe cale amiabilă, însă litigiul nu a putut fi stins pe această cale întrucât pârâtele nu au răspuns invitației la conciliere.

În cuprinsul clauzelor contractului nu este prevăzut decât cuantumul comisionului, fără nici o stipulație referitoare la condițiile perceperii acestuia. Nici cuantumul concret al acestuia nu a fost negociat cu ei, ci a fost stabilit în mod unilateral de bancă, fără a li se conferi posibilitatea de a influența sau negocia în vreun fel nici condițiile de percepere, nici cuantumul comisionului respectiv. Practic împrumutătorul are latitudinea exclusivă de a interpreta și de a determina condițiile perceperii acestui comision, fără a evidenția ce presupune administrarea creditului, administrarea riscului de credit, riscului de piață, încât, fără putință de tăgadă, această clauză îmbracă un caracter abuziv.

De asemenea, au precizat reclamanții că, prin art. 5.1. lit. a) din Actul Adițional nr. 1 la convenția de credit comisionul de risc perceput de la ei a fost redenumit comision de administrare, deși prevederile art. 36 din OUG 50/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 288/2010 nu făceau nici o referire la acesta din urmă. Or, din moment ce legiuitorul nu a inclus acest comision în lista celor care sunt permise trebuie să se conchidă, per a contrario, că este interzis. Chiar dacă prin actul adițional încheiat, comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare, arătându-se că prin acesta se administrează riscul de administrare credit, indicându-i-se ce riscuri acoperă și modul de calcul al acestuia, această clauză care reglementează perceperea comisionului de administrare, îmbracă caracterul unei clauze abuzive.

Au mai arătat reclamanții faptul că, în momentul în care au încheiat contractul și actul adițional sus – menționate, în calitate de consumatori, au acționat de pe o poziție inegală în raport cu Banca; contractele perfectate sunt contracte de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către pârâtă, în calitate de împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Ei nu au avut posibilitatea de a negocia nici o clauză din contract și din actul adițional, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către Bancă. Pe de altă parte, li s-a impus convenția de credit și actul adițional și nu au putut formula obiecțiuni privind perceperea comisionului de risc/administrare pentru că pârâta a nesocotit criteriul bunei – credințe la încheierea și executarea contractului, apelând la practici comerciale incorecte, în sensul definit de Legea nr. 363/2007, determinându-i astfel să contracteze. Nu li s-a explicat în concret care sunt riscurile pentru acoperirea cărora se percepe comisionul și faptul că acesta nu este supus restituirii, încât nu au avut reprezentarea faptului că în realitate riscurile invocate sunt acoperite de celelalte costuri și garanții ale creditului și că perceperea acestui comision nu corespunde efectiv unei contraprestații a băncii, încât dacă li s-ar fi dat aceste detalii, în mod evident, nu ar fi contractat, având în vedere valoarea totală a comisionului perceput pe întreaga perioadă de derulare a creditului.

Omisiunea pârâtelor de a preciza în contractul încheiat clar, complet și precis referitor la perceperea comisionului, cât și formularea echivocă, în defavoarea consumatorului, a clauzelor referitoare la modul în care banca dispune de comision dovedește comportamentul incorect al băncii care la momentul acordării creditului nu a avut în vedere nici un criteriu de referință la care să fie raportate variațiile condițiilor pieței și costul împrumutului, generând un dezechilibru semnificativ în drepturile și obligațiile părților contractuale.

Pentru a garanta restituirea creditului contractat au instituit o ipotecă în favoarea pârâtei asupra imobilului proprietatea reclamanților, iar imobilul astfel ipotecat a fost asigurat, polița de asigurare fiind cesionată în favoarea băncii. De asemenea, potrivit clauzelor stipulate în condițiile speciale, valoarea bunului ipotecat depășește cu 25% valoarea creditului acordat (conform art. 8 din condițiile speciale), ceea ce înseamnă că, prin instituirea ipotecii asupra imobilului evaluat la o valoare mai mare decât suma împrumutată au fost acoperite integral riscurile de pierdere și cele referitoare la o eventuală depreciere a garanției, precum și cele referitoare la costurile unei eventuale urmăriri silite. Cât privește riscul de neîncasare a valorii asigurării, acesta este unul practic inexistent întrucât, urmare a cesionării poliței de asigurare a imobilului în favoarea băncii, acesta din urmă se subrogă în toate drepturile asiguratului, având la îndemână toate mijloacele juridice necesare pentru recuperarea indemnizației de asigurare.

Totodată, dezechilibrul prestațiilor contractuale ca urmare a perceperii comisionului de risc este unul semnificativ, dată fiind valoarea totală a sumelor percepute de pârâtă cu acest titlu pe perioada de derulare a contractului, de peste 2429,42 Euro, conform graficului de rambursare întocmit de pârâtă.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii 193/2000 rep., art. 453 Cod procedură civilă.

În temeiul art. 411 alin. 1, pct. 2, teza a II-a Cod procedură civilă, reclamanții au solicitat judecata și în lipsă.

În dovedire, reclamanții au depus la dosar, în copii conforme cu originalul, o . înscrisuri (filele 28-51).

Legal citată, pârâta S.C. V. Romania S.A. a formulat în temeiul art. 205 Cod procedură civilă, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Pe cale de excepție pârâta a înțeles să invoce excepția prescripției dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

În sprijinul excepției, pârâta a invocat art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând să curgă în momentul când ia naștere dreptul la acțiune, respectiv la data cunoașterii pagubei/făptuitorului. În speța de față data încheierii convenției de credit_/14.05.2007 este 14.05.2007, iar introducerea acțiunii a avut loc în anul 2014, după aproape 6 ani de la data la care reclamanții au cunoscut eventuala pagubă. Pentru restituirea fiecărei sume curge o prescripție separată, de la data când sumele reprezentând comision de risc s-au plătit.

De asemenea, pârâta a invocat excepția lipsei de obiect/interes în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei 3 d privind variația unilaterală a dobânzii. Prin actul adițional nr. 1/23.02.2010, părțile au statuat asupra formulei de calcul a dobânzii, stabilită în mod transparent, în cuantum unic, precizându-se și modalitatea de calcul în cazul variației: dobândă curentă – 5,825% p.a. În aceste condiții, variația unilaterală a dobânzii din convenția inițială nu mai prezintă un interes practic, fiind stabilită dobânda prin actul adițional, pe de o parte, și statuându-se în altă modalitate asupra variației, pe de altă parte.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că, în ceea ce privește convenția de credit nr._/14.05.2007, legiuitorul a prevăzut posibilitatea consumatorului de a supune eventualei cenzuri a instanței clauzele contractelor încheiate, în condițiile strict prevăzute în actul normativ indicat de către reclamanți în cererea de chemare în judecată. Costurile convenției au fost următoarele: - valoare credit: 48.000 EURO; D. – 7,01%; Comision de risc – 0,06% lunar la sold.

Pârâta a arătat că, clauza reglementată la art. 5 din Convenția de Credit a fost negociată. Adeziunea vizează exclusiv condițiile generale ale contractului. Chiar dacă s-ar considera că Legea 193/2000 permite verificarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, a solicitat să se observe că nu sunt îndeplinite condițiile anulării acesteia.

Ca și alte comisioane, comisionul de risc este un element al prețului băncii. Astfel cum a subliniat anterior, riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont. Acesta se regăsește identificat în mod expres în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului. Costurile aferente gestionării riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.

A mai precizat pârâta că a achitat o sumă pe care speră să o recupereze într-un interval îndelungat de timp. Din partea reclamanților nu mai există vreun risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea pârâtei însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație.

Concluzionând, perceperea acestui comision de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 cod civil conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. De asemenea, Banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului – lege nr. 31/1954, persoanelor juridice) cât și solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective („D.”).

A evidențiat pârâta faptul că, acest comision de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare – ipoteca și nici al asigurării imobilului. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume: riscul de neexecutare al garanției, riscul de urmărire al garanției, riscul de depreciere/pieire al garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Comisionul în cauză nu este perceput numai pentru neexecutare, dar și pentru perioada de timp necesară executării silite și a pierderilor de valoare în timpul executării silite deoarece puterea de cumpărare este redusă ca urmare a crizei economice. Toate aceste împrejurări se cuantifică în costuri suportate de către Bancă.

Având în vedere că perioada pentru care a fost oferit creditul este lungă, depășind durata pentru care s-ar putea face o previziune economică măcar relativ exactă, pârâta a arătat faptul că, consideră că această clauză se impune pentru a face față fluctuațiilor de pe piața de capital. Fiindcă perioada de acordare a creditului este foarte lungă, este imposibilă previzionarea exactă a evenimentelor străine de conduita părților ce ar putea interveni și modifica realitățile economice care se vor răsfrânge asupra prețului contractului. Din această cauză, nu este posibilă realizarea unei enumerări punctuale a tuturor acestor evenimente determinate, așa cum și-ar dori reclamanții, însă clauza conține circumstanțe care permit determinarea exactă a unor asemene evenimente imprevizibile care pot interveni.

În drept, pârâta a invocat prevederile art. 1 coroborat cu art. 4 și următoarele din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, art. 95 din OUG 50/2010, art. 969, 970, 1088 alin. 2 și următoarele din vechiul Cod civil, art. 6 și art. 1522 din Noul Cod civil, art. 4 al Directivei 93/13/CEE.

Instanța a încuviințat și administrat la solicitarea părților, proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 Cod procedură civilă, excepțiile invocate, instanța reține următoarele:

1. Prin întâmpinarea depusă la 04.03.2015, pârâta S.C. V. R. S.A. a invocat excepția prescripției a dreptului de a cere restituirea sumelor achitate cu mai mult de 3 ani de la data introducerii acțiunii, indicând, în susținerea acestei excepții, dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și Decizia nr. 1535/2009 a Curții Constituționale.

Instanța reține că se impune stabilirea cu prioritate a naturii juridice a acțiunii invocate de către reclamanți, pentru o mai exactă și completă analiză a exepției invocate:

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale:

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Însă, deși Legea nr. 193/2000 nu prevede expres sancțiunea nulității clauzelor abuzive, ci inopozabilitatea acestora în raport cu consumatorul, instanța reține că regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu acela al nulității absolute.

Astfel, în primul rând, instanța reține că Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE. Or, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (Cauza Mostaza Claro).

De altfel, rezultă din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene că normele de protecție a consumatorului din directiva transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 sunt norme echivalente cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de norme de ordine publică.

În cauza Salvat Editores SA vs José M. Sánchez Alcón Prades, CJUE a arătat, de asemenea, că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând totodată că această putere ”se încadrează pe deplin în contextul general al prtecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.

În consecință, normele invocate de către reclamanți au fost edictate în vederea protejării unui interes general. Constatarea caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancțiunea incidentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzelor.

Prin urmare, nefiind incidentă o cauză de nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, potrivit art. 2 din același decret.

În consecință, acest capăt de cerere este imprescriptibil extinctiv.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la restituirea sumelor reprezentând comision de risc:

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge, prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. Art. 7 al aceluiași act normativ prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul este de trei ani (art.3).

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1535/2009, a statuat că răspunderea comercianților pentru inserarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are natura juridică a unei răspunderi civile delictuale, întrucât fapta de a insera în contracte clauze abuzive este incriminată contravențional prin dispozițiile Legii nr.193/2000.

Prin prisma acestei interpretări, solicitarea reclamanților de restituire a sumelor încasate de la aceștia în baza unor clauze considerate abuzive constituie o cerere de reparare a pagubei pricinuite prin fapta ilicită a pârâtelor, pentru care se aplică dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și cel care răspunde de ea.

Constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit presupune verificarea de către instanță dacă acestea încalcă dispozițiile legale privind protecția consumatorului, așadar, constatarea caracterului ilicit al acestora.

Instanța reține că reclamanții au solicitat ca instanța să constatate caracterul abuziv al unor clauze din contractul perfectat cu pârâtele și în măsura în care instanța va constata această împrejurare, sancțiunea care intervine este nulitatea acestora, față de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene relativ la dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE. D. consecință a nulității, clauzele contractuale vizate sunt lipsite de efecte juridice retroactiv, de la data încheierii lor, urmarea fiind repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

Or, în măsura în care instanța nu s-a pronunțat încă referitor la această chestiune, apreciază că termenul de prescripție nu a început încă să curgă și, implicit, nu putea să se împlinească anterior formulării prezentei acțiuni.

Instanța reține că potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție a dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor prin hotărâre judecătorească.

Așadar, termenul de prescripție a dreptului de a cere restituirea sumelor plătite în temeiul unor clauze contractuale pretins abuzive nici nu a început să curgă.

Pentru toate aceste considerente, instanța va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

2. Prin întâmpinare, pârâta a invocat și excepția lipsei de obiect/interes în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) referitoare la variația unilaterală a dobânzii.

În motivarea acestei excepții, pârâta a arătat că prin actul adițional nr. 1/23.02.2010 părțile au convenit asupra unui nou mod de calcul al dobânzii, analiza modului inițial de stabilire a dobânzii nemaiprezentând niciun folos practic.

Având cuvântul asupra acestei excepții, la termenul de judecată din data de 19.06.2015, apărătorul pârâtei a arătat că, din moment ce nu s-a formulat un capăt prin care să se solicite instanței restituirea vreunei diferențe de dobândă sau să se încerce să se demonstreze că între data convenției inițiale și actul adițional în cauză banca ar fi majorat dobânda în temeiul clauzei de la art. 3 lit. d), apreciază că nu are obiect această solicitare.

În temeiul art. 22 Cod procedură civilă, instanța apreciază că excepția invocată vizează o eventuală lipsă de interes a formulării capătului de cerere. În mod cert, prin capătul de cerere cu privire la care s-a invocat excepția, reclamanții au formulat o pretenție determinată, cu obiect determinat. Faptul că, față de cele invocate de pârâtă, capătul de cerere nu prezintă nici un interes practic nu relevă o lipsă de obiect al acestuia.

Aspectele invocate de către pârâtă nu relevă nici o eventuală lipsă de interes în ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la dreptul băncii de a revizui dobânda. Contrar susținerii pârâtei, interesul în formularea acestui capăt de cerere nu este condiționat de formularea și a unui capăt de cerere prin care să se solicite o eventuală diferență de dobândă.

Contractul fiind în ființă și clauza criticată producând efecte în forma sa inițială, cel puțin până la data încheierii actului adițional din 23.02.2010 (deci, mai mult de doi ani), reclamanții au interesul ca instanța de judecată să aprecieze dacă acea clauză prin care banca și-a rezervat dreptul de a revizui structura ratei dobânzii este sau nu abuzivă. Nici faptul că banca nu și-ar fi exercitat efectiv acest drept în sensul unei majorări a dobânzii nu ar afecta interesul reclamanților în formularea capătului de cerere, astfel cum l-au formulat. Astfel, aceștia au solicitat analiza faptului dacă dreptul de a revizui dobânda în sine este abuziv nefăcând referiri la o eventuală exercitare a acestui drept.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge și excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată.

Cu privire la fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Prin convenția de credit nr._ din data de 14.05.2007, încheiată cu pârâta . – Sucursala Suceava, reclamanților P. N. și P. L. V. li s-a acordat un credit în valoare de 48.000 EUR pentru o perioadă de 355 de luni (filele 30-40). Convenția de credit nr._ din data de 14.05.2007 a fost ulterior modificată printr-un act adițional din data de 23.02.2010 (filele 42-44).

Reclamanții P. N. și P. L. V. au sesizat instanța de judecată cu privire la clauzele apreciate ca fiind abuzive, respectiv cele cuprinse în art.3 lit. d și art. 5 lit. a) din condițiile speciale la convenția de credit nr._ din data de 14.05.2007. Reclamanții au făcut vorbire și de clauza prevăzută la art. 5.1 lit. a) din Actul adițional nr. 1/16.09.2010 referitoare tot la comisionul de risc (redenumit comision de administrare).

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate; în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului; se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 stipulează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit dispozițiilor aceluiași articol mai sus menționat, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant; dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Actul normativ amintit a transpus dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993. Potrivit reglementării comunitare, pentru a putea fi calificată drept abuzivă o clauză trebuie să îndeplinească trei condiții (două negative și una pozitivă), respectiv să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu se refere la obiectul principal al contractului.

În prezenta cauză, convenția de credit convenția de credit nr._ din data de 14.05.2007 încheiată între reclamanți și pârâta . intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutații au calitatea de consumatori, iar banca pe aceea de comerciant.

1. Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr._ din data de 14.05.2007, consumatorii datorează un comision de risc în cuantum de 0,06% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, iar potrivit dispozițiilor art. 3.5 din condițiile generale, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale.

Astfel, deși condițiile generale referitoare la perceperea comisionului de risc nu consacră obligativitatea plății acestui comision, de vreme ce verbul “a datora” este precedat de verbul “a putea” (“poate datora”) –, din condițiile speciale și din graficul de rambursare rezultă obligativitatea plății acestui comision.

Mai mult, deși condițiile speciale prevăd cuantumul comisionului de risc, ele nu cuprind nicio stipulație referitoare la condițiile perceperii acestuia, la justificarea necesității acestuia. Or, mențiunea din condițiile generale conform căreia acest comision ar fi perceput pentru “punerea la dispoziție a creditului” este insuficientă, în principal prin prisma contradicției pe care o generează. Astfel, cu greu se poate deduce dacă comisionul este justificat de punerea la dispoziție a creditului sau de vreun risc asumat de bancă sau dacă însăși punerea la dispoziție a creditului reprezintă un risc asumat de bancă.

Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză, pârâtele nu au probat că ar fi negociat în vreun fel cu reclamanții clauzele convenției de împrumut, ceea ce face ca în privința clauzelor contestate să fie aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 193/2000.

Instanța reține că reclamanții impută băncii faptul că această clauză nu a fost negociată, nu că nu au cunoscut-o ori nu au avut posibilitatea să o cunoască. Caracterul negociat al unei clauze nu este dat de faptul cunoașterii existenței acestei clauze de către consumator, ci de posibilitățile acestuia de a negocia efectiv elemente ce țin de inserarea acesteia, de cuantumul comisionului și condițiile de percepere etc..

Caracterul de contract de adeziune al convenției rezultă din faptul că această convenție este un contract standard preformulat având un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.

Instanța amintește că noțiunea de „comision de risc” prevăzută în art. 5 lit. a) din convenția de credit, nu a fost explicată în mod clar și neechivoc sub aspectul motivelor și al condițiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită și o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidențiate în chiar convenția de credit (fie în cadrul condițiilor generale, fie în cadrul condițiilor speciale), instanța nu poate aprecia asupra legalității acestor sume, în aceeași situație fiind și reclamanții, în calitate de împrumutați.

Deși legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanța reține că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește cerința referitoare la crearea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ca urmare a includerii în contract a clauzei nenegociate referitoare la comisionul de risc, instanța apreciază că această condiție este îndeplinită în prezenta cauză.

Dezechilibrul creat prin introducerea clauzei contestate rezultă, în primul rând, din faptul că această clauză nu este clar definită în contract, dându-se astfel pârâtelor posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Sub acest aspect, instanța reține că în cuprinsul secțiunii 3 pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit se stipulează doar că „pentru punerea la dispoziție a creditului împrumutatul poate datora băncii un comision de risc”, iar în condițiile speciale, la pct. 5 lit. a) este indicat doar cuantumul comisionului, fără nici o altă precizare suplimentară.

Din cuprinsul clauzelor menționate, nu rezultă că acel comision ar fi perceput pentru acoperirea vreunor riscuri (motivația contractuală vizând „punerea la dispoziție a creditului"), nu se face nici o referire concretă la riscurile pe care le-ar putea suporta pârâtele și nici nu se indică modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat. Așadar, instanța constată că terminologia folosită nu este decriptată în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor perfectate de pârâte pentru ca împrumutata să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute de către bancă aceste sume. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze din moment ce motivația încasării acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor generale, nici în cel al condițiilor speciale ale contractelor amintite.

Mai mult, instanța reține că reclamanții au instituit și o ipotecă în favoarea pârâtelor asupra unor imobile, așa cum rezultă din art. 7 din convenția de credit nr._ din data de 14.05.2007 (fila 32).

De asemnea, dacă împrumutatul își îndeplinește în totalitate obligațiile contractuale, achitând în integralitate și la termen ratele și dobânzile datorate, banca nu suportă nici un risc, iar, în această situație, reținerea sumelor percepute cu titlul de comision de risc nu are nici o justificare, pârâta beneficiind de o sumă importantă de bani care nu are corespondent într-o prestație contractuală din partea sa.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contraprestație a celeilalte părți, or un asemenea echilibru nu există în măsură în care clauzele contractuale dau dreptul unei părți să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestație din partea sa. Împrejurarea că societățile pârâte ar justifica încasarea comisionului de risc eventual ca pe o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligațiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligații corelative din partea împrumutătorului pentru situația în care neexecutarea nu se produce.

Astfel, ceea ce este abuziv, în prezenta cauză, la perceperea comisionului de risc și creează un dezechilibru între părți este și dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin ipoteca constituită în favoarea băncii și prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit, cât și prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.

Rezultă așadar, că prin perceperea comisionului de risc s-a creat un dezechilibru în privința contraprestațiilor părților, deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestație a împrumutătorului.

Prin art. 1 lit. r) din anexa la Legea nr. 193/2000 sunt calificate ca fiind abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Dacă în accepțiunea pârâtelor, încasarea comisionului de risc este justificată ca o compensație pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea contractuale ce îi revin consumatorului - reclamant, clauza referitoare la acest comision este abuzivă, potrivit art. 1 lit. r) din anexa la Legea nr. 193/2000, din moment ce nu cuprinde și o obligație corelativă a băncii de restituire a comisionului astfel perceput, în măsura în care neexecutarea nu se produce.

Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenței caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din condițiile speciale, instanța reține că acel comision de risc nu face parte nici din preț și nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda, și dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

Respectiva clauză nu a fost negociată, nu a fost explicitată sub aspectul riscurilor pentru care este instituit „comisionul de risc”, al condițiilor în care este perceput – iar acestea pentru a putea fi pe deplin înțeleasă justificarea clauzei - și de asemenea, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pârâtele având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral.

Instanța subliniază că, în concordanță cu prevederile comunitare, judecătorul național este competent să determine dacă o clauză inserată într-un contract intervenit între un comerciant și un consumator este abuzivă sau nu. Interpretând Directiva 93/13/ CEE, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero ( C-240/98), ca protecția acestui act normativ conferă judecătorului național dreptul de a aprecia, din oficiu, caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

De asemenea, în cauza C-243/08 - Hotărâre 2009-06-04 Pannon GSM Mediu înconjurător și consumatorii, instanța europeană motivează că revine instanței naționale obligația de a determina dacă o clauză contractuală întrunește criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă, în accepțiunea Directivei nr. 93/13/CEE. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanța nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune.

Astfel, în materia contractelor de consum, atât legiuitorul național, cât și cel european au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care conține clauze abuzive. Asta, deoarece un contract are putere de lege între părți fiindcă este prezumat a fi dominat de bună-credință și de utilitate pentru cocontractanți. Ca atare legiuitorul, prin efectul Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva Europeana 93/13/ CEE, nu interpretează limitativ dispozițiile art. 969 din Codul civil, decât în strânsă legătură cu dispozițiile art. 970 alin. 3 din Codul civil, în sensul că obligă prestatorii de bunuri și servicii de a redacta si aplica o prevedere contractuală în consens cu principiul bunei - credințe.

În ceea ce privește susținerile pârâtei în sensul că reclamantei i-au fost puse la dispoziție toate informațiile utile și necesare, instanța reține că reclamanta impută băncii faptul că această clauză nu a fost negociată, nu că nu a cunoscut-o ori nu au avut posibilitatea să o cunoască. Caracterul negociat al unei clauze nu este dat de faptul cunoașterii existenței acestei clauze de către consumator, ci de posibilitățile acestuia de a negocia efectiv elemente ce țin de inserarea acesteia, de cuantumul comisionului și condițiile de percepere etc..

Cum s-a arătat deja, caracterul de contract de adeziune al convenției de credit rezultă din faptul că această convenție este un contract standard preformulat având un conținut standardizat, concretizat în condițiile generale, care prevăd perceperea comisionului de risc și care sunt aceleași pentru toate contractele similare încheiate cu toți consumatorii.

Pentru toate aceste considerente, instanța va constata caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/ 14.05.2007.

2. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de a se constata caracterul de clauză abuzivă a art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/ 14.05.2007, instanța reține că acest articol prevede dreptul băncii de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Instanța reține cu prioritate caracterul ambiguu al clauzei analizate. Deși teza inițială a acesteia face referire doar la un drept unilateral de revizuire a structurii ratei dobânzii (putându-se subînțelege că nu se referă la modificarea cuantumului acesteia), teza finală face referire „rata dobânzii astfel modificată”,, subînțelegându-se că nu doar structura dobânzii este la voința discreționară a băncii, ci și cuantumul acesteia.

Instanța apreciază că, prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere discreționară majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Astfel, analizând clauza menționată prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE, instanța constată că aceasta nu îndeplinește prima cerință pentru a nu fi considerată abuzivă și anume aceea de a fi fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanța constată că prevederea care dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind menționat generic drept „schimbări semnificative pe piața monetară”. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Mai mult, această modalitate a băncii de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferența dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părților la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determină modificarea.

Or, în situația de față, împrumutatului îi este imposibil să determine modalitatea în care banca, calculează, lunar, cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii. În plus, clauza care permite băncii modificarea, în mod unilateral, a cuantumului dobânzii conține o condiție pur potestativă pentru bancă, în calitatea sa de debitor al obligației de a calcula corect și transparent cuantumul dobânzii.

Potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g) pct. 1 și 3 din O.G. nr. 21/1992, variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, iar formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Potrivit art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000, prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin „motiv întemeiat” în sensul legii, s-ar înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie sa fie suficient de clar determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica daca acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine o anumită consecință se produce.

Or, motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs.

Dobânda stabilită contractual constituie beneficiul societății bancare creditoare ca urmare a faptului că este lipsită pe perioada acordării creditului de utilizarea și de folosința banilor împrumutați și, reprezintă, totodată, un cost pe care trebuie să-l plătească împrumutatul ca urmare a faptului că primește o sumă de bani cu titlu de împrumut. Este indubitabil, astfel, că aceasta face parte din obiectul principal al contractului.

Cu toate acestea, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, în concordanță cu prevederile alin. 6 din art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța trebuie să ia în considerare măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Or, din acest punct de vedere, „schimbările semnificative” la care face referire convenția nu pot fi considerate ca atare.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât în momentul încheierii convențiilor de credit consumatorul se angajează la plata unei dobânzi fixe (art. 3 lit. a)) stipulate în cuprinsul contractului. Prin urmare, nu se poate cere consumatorului obișnuit să prognozeze scimbările semnificative pe piața monetară.

Pe cale de consecință, instanța va constata caracterul abuziv și al clauzei cuprinse în art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/ 14.05.2007.

În ceea ce privește susținerile reclamanților referitoare un art. 5.1 lit. a) dintr-un act adițional nr. 1/16.09.2010, instanța reține că singurul act adițional care se regăsește la dosarul cauzei este actul adițional nr. 1/23.02.2010 (filele 42-44). Nici reclamanții și nici pârâtele (care fac referire, atât la actul adițional nr. 1 din 16.09.2010, cât și la actul adițional nr. 1 din 23.02.2010) nu au făcut dovada existenței acestui act adițional.

Or, în ceea ce privește clauza de la art. 5 din actul adițional nr. 1 din 23.02.2010, aceasta se referă la exprimarea dobânzii curente în formă procentuală și la faptul că toate celelalte prevederi ale convenției rămân neschimbate.

În aceste împrejurări, față de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanța nu poate decât să aprecieze că reclamanții s-au referit la acttul adițional depus la dosarul cauzei și să respingă capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 lit. a) din acesta, ca neîntemeiat.

Față de considerentele anterior expuse, instanța consideră că pretențiile reclamanților sunt parțial întemeiate, motiv pentru care va admite cererea formulată și va constata existența clauzelor abuzive cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/ 14.05.2007 (referitoare la data ajustării dobânzii și, respectiv comisionul de risc).

În temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000, instanța va obliga pârâtele să modifice contractul în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, având în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 raportate la art. 998 din Codul civil, instanța va obliga pârâtele să restituie către reclamanți, în echivalentul în lei la data plății, suma de 2.429,42 EUR, încasată de pârâte cu titlu de „comision de risc”, în temeiul convenției de credit nr._/ 14.05.2007.

Instanța va respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata sumelor percepute cu titlu de comision de risc, de la data de 25.12.2014, până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de fond, ca neîntemeiată. Creanța în cuantum de 2.429,42 EUR calculată pentru perioada 25.10._14 are caracter cert, pârâtele necontestând faptul că aceasta a fost plătită. Însă, cu privire la sumele scadente pe parcursul judecății și, cu atât mai puțin cu privire la acelea ce ar fi scadente ulterior pronunțării prezentei hotărâri (și până la rămânerea definitivă a acesteia), instanța nu se poate pronunța în sensul scontat de reclamanți - pe de o parte, cu privire la unele nu există certitudinea plății iar cu privire la altele nu s-a ajuns la scadență, neputând face obiectul unei restituiri.

În temeiul dispozițiilor art. 1088 din Codul civil, care stabilesc o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere a obligației de a plăti o sumă de bani, pârâtele urmează a fi obligate și la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debituluide 2.429,42 EUR (constând în comision de risc), calculată de la data plății și până la data achitării efective a debitului.

Cu privire la cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, în considerarea dispozițiilor art. 451-453 Cod procedură civilă, instanța va obliga pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial acordat parțial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge excepția lipsei de interes, invocată de pârâta S.C. V. R. S.A. prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C. V. R. S.A. prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Admite, în parte, acțiunea civilă având ca obiect „restabilirea echilibrului contractual” formulată de reclamanții P. N. CNP –_ și P. L. V. CNP-_, ambii cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură la Cabinet de avocat V. R., cu sediul în .. 10, ., în contradictoriu cu pârâtele S.C. V. R. S.A. CUI –_ cu sediul în București, ., etajele 3-8 și 10, sectorul 2 și S.C. V. R. S.A. - Sucursala Suceava cu sediul în Suceava, ., ..

Constată caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de credit nr._/ 14.05.2007 (referitoare la data ajustării dobânzii și, respectiv comisionul de risc).

Respinge cererea privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. a) din Actul Adițional nr. 1 din 23.02.2010, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtele să modifice convenția de credit în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Dispune restituirea către reclamanți, în echivalentul în lei la data plății, a sumei de 2.429,42 EUR, încasate de pârâte cu titlu de „comision de risc”, în temeiul convenției de credit nr._/ 14.05.2007.

Respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtelor la plata sumelor percepute cu titlu de comision de risc, de la data de 25.12.2014, până la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de fond, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtele la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumei de 2.429,42 lei, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (18.12.2014) și până la plata efectivă a debitului.

Obligă pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat acordat parțial.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel depunându-se la Judecătoria Suceava.

Pronunțată în ședință publică azi, 20.07.2015.

Președinte,Grefier,

Red. C.A.

Tehn. T.C.A.

4 ex/30.10.2015

← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 3802/2015....  Plângere impotriva refuzului executorului judecatoresc.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Restabilirea echilibrului contractual. Sentința nr. 3819/2015. Judecătoria SUCEAVA