Acţiune în constatare. Sentința nr. 3803/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3803/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 03-08-2015 în dosarul nr. 3803/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA TÂRGU M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3803
Ședința publică din data de 03 august 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: A. L. B.
GREFIER: K. K.
Pe rol judecarea cererii formulate de reclamanta G. M. în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA, având ca obiect acțiune în constatare.
În lipsa părților.
Se constată că mersul dezbaterilor este consemnat în încheierea de ședință pronunțată la data de 03 iulie 2015, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 06 iulie 2015, iar apoi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 20 iulie 2015 și apoi pentru data de 03.08.2015, incheierile pronunțate făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 03.02.2015 sub nr._, reclamanta G. M., în contradictoriu cu pârâta P. B. ROMANIA SA – prin Sucursala Tg-M., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: admiterea cererii și 1. Constatarea caracterului abuziv al clauzelor art. 1.2, 5.1 și 5.4 și 1.3 lit. a) cuprinse în conținutul „Contractului de credit nr._14836/13.06.2007” și a nulității absolute a acestora; 2. Constatarea nulității absolute a Actului Adițional de aliniere la prevederile OUG nr. 50/2010 pentru clauză ilicită; 3. Repunerea părților în situația anterioară; 4. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate nelegal precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate conform art. 3 alin (1). din OG nr. 9/2000, pentru fiecare sumă în parte, de la data plății fiecărei sume în parte și până la plata efectivă către reclamant; 5. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Sub aspectul timbrării acțiunii civile reclamanții au solicitat să se constate că sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 80/2013.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 13.06.2007 părțile litigante au încheiat „Contractul de credit nr._14836/13.06.2007”, garantat cu ipotecă, prin care pârâta în calitate de Bancă punea la dispoziția reclamantei un credit în valoare de 84.750 CHF, rambursabil în 30 de ani.
A învederat că la momentul tragerii creditului a achitat suma de 1695 CHF, reprezentând comisionul de acordare credit, potrivit art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit. A precizat că dobânda aferentă împrumutului acordat a fost stabilită ca fiind variabilă, compusă din marja variabilă a băncii de 4,2 % p.a. și indicele de referință LIBOR 3M. Potrivit clauzelor contractuale impuse de bancă, variația dobânzii se raporta atât la indicele de referință aplicabil, cât și la marjă, variabilă „conform deciziei băncii". Cu alte cuvinte, banca și-a rezervat dreptul de a modifica rata de dobândă în mod arbitrar conform deciziei sale, indiferent de intervenirea unor motive întemeiate.
În drept, cu privire la petitul de constatare a caracterului abuziv al clauzei inserată la art. 5.1 din Contract privitoare la modificarea marjei dobânzii potrivit „deciziei băncii”, înlăturarea acestora si continuarea contractului, reclamanta a arătat că clauza prevăzută la art. 5.2 din Contract este abuzivă, inserată în Contract cu nesocotirea dispozițiilor de ordine publică, cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.
Caracterul abuziv rezultă fără echivoc din chiar conținutul clauzei, respectiv „Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii” și se verifică prin întrunirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive inserate în contractele dintre profesioniști și consumatori; In concret clauza a) nu a fost negociată direct cu consumatorul și b) creează, singură sau împreună cu alte prevederi din contract în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațile părților.
Clauza inserată la art. 5.2 din Contractul de credit nu a fost negociată direct cu reclamanta (consumator).
În acest sens, reclamanta a arătat că, contractul de credit de retail este prin excelență un contract de adeziune, preformulat, impus de pârâtă în virtutea poziției sale contractuale dominante, reclamanta neavând nici o posibilitate reală de a influența conținutul său. Acesta are la bază un model unic stabilit la nivel național sau internațional, redactat anterior semnării acestuia de către consumator.
Reclamanta, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea de a negocia aceste clauze standard în contractele pârâtei semnând contractul de credit în forma în care a fost impus. Suntem așadar în prezența unei clauze preformulate, iar cu privire la acestea art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/200 dispune că „Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”. În deplină concordanță cu practicile bancare, legiuitorul a prezumat lipsa de negociere în privința contractelor bancare, această prezumție întorcând sarcina probei.
Clauza inclusă în art. 5.2 din Contract creează în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Deși caracterul variabil al dobânzii nu conduce de plano la concluzia incidenței dispozițiilor Legii nr. 143/2000, în concret, în speța analizată, clauza inclusă la art. 5.1 din Contract reprezintă o veritabilă clauză abuzivă. Dezechilibrul produs între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe rezidă în aceea că, prin intermediul clauzelor contestate, pârâta poate modifica marja băncii deși această componentă a dobânzii este fixă, atât în accepțiunea legii cât și a practicii judiciare, aspect care rezultă fără putință de tăgadă din formularea„dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință si a marjei, conform deciziei băncii”.
Marja băncii este prin definiție componenta fixă a dobânzii, stabilită la momentul încheierii contractului de credit; specificul acestei componente este acela că nu poate fi modificată pe parcursul derulării contractului, caracterul variabil al dobânzii fiind influențat doar de indicele de referință aplicabil, în speță LIBOR.
Reclamanta a învederat faptul că pârâta și-a rezervat dreptul de a modifica oricând, la libera sa apreciere condițiile de rambursare a creditului prin inserarea unor clauze abuzive care îi permit acest lucru. Se observă astfel că prin inserarea sintagmei „conform deciziei băncii” se creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Caracterul abuziv al clauzei inserată la art. 5.1 din Contract rezultă și din următoarele prevederi: „în cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/ la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica Dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale”. Cu alte cuvinte Banca, la libera sa apreciere, își rezervă dreptul de a modifica rata de dobândă doar în cazul creșterii valorii indicelui de referință LIBOR nu și atunci când valoare scade, aceasta cu toate că art. art. 93 lit.g alin. 3 din OG 21/1992 prevede că variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia.
Dezechilibrul produs între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului este cu atât mai evident cu cât, clauza prevăzută la art. 5.1 din Contract a fost aplicată, dobânda fiind majorată, reclamanta neavând posibilitatea de a se opune.
Reclamanta a arătat că, clauza abuzivă contestată, produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, fiind astfel îndeplinită și a II - a condiție din cele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru calificarea unei clauze ca abuzivă.
Reclamanta a învederat că potrivit prevederilor legale dobânda se modifică în sens crescător sau descrescător doar în funcție de indicele de referință LIBOR 3M, aplicabil ratei scadente.
În ceea ce privește art. 1.3 lit. a), clauza care prevede comisionul de acordare a creditului, reclamanta a învederat că acest comision nu a fost definit de către bancă, ci doar perceput, clauza fiind impusă și inserată în contract fără a da reclamantei posibilitatea de a o negocia, în virtutea poziției dominante a băncii și prin prisma caracterului de adeziune al contractului de credit. Reclamanta a precizat că nu a fost informată asupra temeiului care justifică includerea comisionului de acordare în contract și a apreciat că, în realitate, cauza juridică a instituirii comisionului acordat a fost aceea de a încasa importante sume de bani din partea împrumutaților și a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat, care nu își găsește vreo aplicabilitate legală.
Astfel clauza prevăzută la art. 1.3 lit.a din Contract privind „comisionul de acordare”, reclamanta a solicitat eliminarea acesteia si obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1695 CHF actualizată cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitivă a hotărârii până la plata efectivă către reclamant.
Reclamanta a arătat că, contractul în care au fost inserate clauzele reclamate ca fiind abuzive prin prezentul demers este un contract de credit bancar de retail cu garanție ipotecară, în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare fiind supus acestor dispoziții legale. Reclamanta a achitat toate costurile aferente întocmirii documentației de credit, inclusiv cele privitoare la constituirea ipotecii (taxe notariale și taxe CF), evaluarea imobilului și asigurarea acestuia or, potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și altor garanții, după caz”, astfel că aceasta nu putea fi obligată la plata altor costuri, precum comisionul de acordare. Comisionul de acordare în contractele de credit cu garanție ipotecară, reprezintă o clauză abuzivă și în practica instanțelor judecătorești.
Rezultă din cele de mai sus că acest comision nu este doar abuziv ci și nelegal impunându-se anularea clauzei care îl conține. Clauza inserată la art. 1.3 I lit. a din Contract nu este esențială astfel că instanța va putea să aplice sancțiunea nulității cu toate efectele sale dispunând anularea clauzei precum și restituirea comisionului actualizat cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitivă a hotărârii până la plata efectivă către reclamant.
Sub aspectul principiilor de drept civil încălcate prin prevederea contractuală expusă, reclamanta a învederat că această prevedere contravine principiului egalității părților în contracte, precum și principiului îndeplinirii obligațiilor și exercitării drepturilor cu bună-credință, astfel clauza care prevede comisionul de acordare, este una abuzivă, fiind aplicabil sancțiunea nulității absolute.
Referitor la cauza juridică, reclamanta a solicitat a se observa faptul că prin prevederile privind instituirea comisionului de acordare, a fost încălcate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la petitul de obligare a pârâtei la restituirea sumelor percepute în plus pe baza clauzelor inserate în Contract de la data plății până la plata efectivă către reclamantă, a învederat că se impune repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a anulării clauzei abuzive.
În continuare, reclamanta a solicitat în temeiul art. 3 din OG nr. 9/2000 obligarea a pârâtei la plata dobânzii legale, pe motiv că făcând aplicarea clauzei abuzive banca a pretins sume considerabile de bani cu titlu de dobânzi, sume care însă nu erau datorate câtă vreme au fost percepute în temeiul unei clauze contrară legilor la care s-a făcut referire.
În ceea ce privește petitului referitor la restituirea sumelor încasate de către banca pârâtă cu aplicarea clauzelor abuzive, au învederat faptul că dată fiind sancțiunea constatării caracterului abuziv al clauzelor, mai exact caracterul retroactiv al acesteia, devine incident principiul restitutio in integrum.
În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 146/1997, OG nr. 21/1992, Legii nr.193/2000, Legii nr. 296/2004, Legii nr. 190/1999, Directiva nr. 2008/48/CE, O.G. nr. 9/2000, jurisprudență a CJUE.
La data de 18.02.2015 reclamanta a precizat cuantumul de determinare a pretențiilor.
A arătat că valoarea totală și finală a sumei pe care pârâta o va avea de restituit poate fi determinabilă numai ulterior pronunțării unei hotărâri.
A precizat, că suma achitată cu titlu de comision de acordare este de 1695 CHF, echivalentul sumei de 7102,2 RON.
De asemenea a arătat, că până la data 18.02.2015 s-a cumulat pentru suma achitată de la data tragerii (13.06.2007) cu titlu de comision de acordare o dobândă legală în valoare de 3.499,84 RON.
În probațiune a solicitat ca pârâta să depună la dosarul cauzei extrasele de cont aferente contractului de credit și a depus la dosar: copie contractul credit (f.19-25), notificare nr._/17.04.2009 (f.34-35).
La data de 17.03.2015 reclamanta a depus o precizare la acțiune, prin care a solicitat restituirea tuturor sumelor încasate nelegal cu titlu de comision de acordare în cuantum de 1695 CHF și diferența de dobândă încasată în plus ca urmare a modificării unilaterale a marjei fixe și dobânda care ar fi trebuit percepută, respectiv suma de 8932,98 CHF.
În probațiune a depus raport de expertiză financiar contabilă extrajudiciară (f.39-42).
La data de 30.03.2015 pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Pârâta a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Târgu M., menționând că, potrivit dispozițiilor art. 8.2 din Contractul de credit “orice litigiu în legătură cu prezentul contract care nu s-a putut soluționa amiabil între părți va fi soluționat de instanțele judecătorești din București”.
Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii speciale instituite de Legea nr. 193/2000 și a arătat că, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori a fost instituită o procedură specială, în vederea constatării caracterului abuziv al unor clauze din contracte încheiate între comercianți/profesioniști și consumatori, care presupune parcurgerea unei etape preliminare, de sesizare a unei autorități, respectiv Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului. Legea prevede că instanțele de judecată pot analiza eventualul caracter abuziv al unor clauze numai ca urmare a sesizării acestora de către A.N.P.C., în baza dispozițiilor art.12 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Pentru aceasta, la cererea de chemare în judecată trebuie să fie atașat procesul-verbal (art.12 alin.2). Calea prevăzută de art. 14 din Legea nr. 193/2000 poate fi urmată de un consumator doar în ipoteza în care ar urmări repararea unui prejudiciu cauzat de aplicarea unor clauze abuzive, ulterior constatării caracterului abuziv al acestora.
Reclamanta nu s-a adresat autorității competente, pentru a sesiza că, în opinia sa, anumite clauze ar fi abuzive, astfel că, se impune admiterea excepției.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește la solicitarea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamantă anterior datei de 03.02.2012, pârâta a arătat că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 stabilesc următoarele: Art. 14 – „Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.’’"
In această situație, termenul de prescripție de 3 ani operează în ceea ce privește solicitările de obligare a pârâtei la plata unor sume de bani, natura acestor solicitări fiind aceea de pretenții, potrivit celor învederate de reclamantă (restituire plăți nedatorate/sume percepute ilegal).
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar fiind formulată la data de 29.01.2015, pârâta a considerat că dreptul la acțiune în ceea ce privește solicitările de obligare a sa la restituirea sumelor plătite de reclamantă anterior datei de 03.02.2012 este stins.
Pârâta a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, arătând că, având în vedere faptul că din exemplarul cererii transmis de către instanță nu reiese dovada achitării taxei de timbru. În acest sens a solicitat instanței să verifice dacă această condiție prealabilă a fost îndeplinită de către reclamantă în cuantumul prevăzut de lege.
Pârâta a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes cu privire la caracterul pretins abuziv al clauzei art. 5.1, arătând că această solicitare este o solicitare adresată instanței de a modifica contractul de credit.
A arătat, că prin notificarea nr._/17.04.2009 s-a comunicat reclamantei faptul că, pe fondul contextului internațional marcat de turbulențe, Banca este nevoită să majoreze cu două puncte procentuale marja aplicabilă creditului începând cu data de 21.05.2009. Notificarea a fost comunicată odată cu noul grafic de rambursare, conform condițiilor contractuale, agreate de către dumneaei la momentul semnării contractului. Faptul că reclamantei i s-a adus la cunoștință acest aspect este recunoscut inclusiv în cuprinsul cererii de chemare în judecată. După primirea notificării, reclamanta nu a comunicat Băncii că nu ar fi de acord cu majorarea dobânzii și că ar dori să rezilieze contractul. După . O.U.G. nr.50/2010, contractul de credit a fost aliniat Ia prevederile O.U.G. nr.50/2010, iar Banca a respectat toate dispozițiile legale aplicabile. Reclamanta a avut posibilitatea de a se prezenta în termenul legal de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr.288/2010 în orice Unitate Teritorială a P. B. Romania S.A. pentru a transmite Băncii opțiunea aleasă de dumneaei privind aplicarea prevederilor OUG nr.50/2010 asupra produsului de creditare deținut.
Ținând cont de faptul că P. B. Romania S.A. nu a notificat în termenul legal de 60 de zile de la . Legii nr.288/2010 clienții în vedere aplicării prevederilor contractuale și de faptul că nici reclamanta nu a notificat în scris Banca asupra faptului de neaplicare a prevederilor OUG nr.50/2010 asupra contractului de credit, prevederile acestuia sunt aliniate la prevederile OUG nr.50/2010, nefiind necesară semnarea unui act adițional de aliniere la aceste prevederi.
Pârâta a menționat că clauzele din articolul 5.1. al contractului de credit nu pot fi considerate clauze abuzive, în accepțiunea Legii nr.193/2000, întrucât nu există niciun motiv pentru constatarea caracterului abuziv al articolului 5.1. în ansamblul lui, așa cum solicită reclamanta prin capătul de cerere nr.l; clauzele referitoare la dobândă privesc chiar prețul împrumutului; nu poate fi reținut argumentul bazat pe ignorarea și interpretarea greșită a dispozițiilor de la alineatul (1) litera a) din Anexa 1 a Legii nr.193/2000; nu poate îl reținut nici argumentul bazat pe dispozițiile art.4 din Legea nr.193/2000, și acesta fiind, la rândul său, neîntemeiat;
Pârâta a arătat că, clauzele referitoare la dobândă nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în înțelesul Legii nr. 193/2000. De altfel, este vorba despre o clauză permisă chiar de dispozițiile Legii nr.193/2000.
In plus, după . O.U.G. nr.50/2010, marja a devenit fixă, iar contractul a fost aliniat la prevederile O.U.G. nr.50/2010. Banca a respectat toate dispozițiile legale aplicabile.
Cu privire la cerințele bunei-credințe, s-a menționat faptul că banca nu a acționat eu rea-credință si nu a urmărit producerea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, contrar cerințelor bunei-credințe.
În ceea ce privește exigența bunei-credințe, trebuie precizat că buna-credință contractuală este prezumată de lege, principiu cu aplicare generală, consacrat atât în vechiul Cod civil, cât și în Noul Cod Civil.
Banca nu a abuzat niciodată de dreptul de a modifica dobânda și nu a exercitat acest drept în mod discreționar. De altfel, banca avut inițiativa de a majora dobânda o singură dată.
In ceea ce privește solicitarea de a constata să marja este fixă, s-a arătat că după . O.U.G. nr.50/2010, contractul de credit a fost aliniat la prevederile O.U.G. nr.50/2010, iar Banca a respectat toate dispozițiile legale aplicabile. Marja este fixă, astfel că solicitarea adresată instanței apare ca fiind lipsită de interes.
In ceea ce privește solicitarea de a se constata că valoarea marjei ar fi de 4.2%, pârâta a apreciat că se impune respingerea acesteia, în condițiile în care prin notificare i s-a comunicat reclamantei faptul că, pe fondul contextului internațional marcat de turbulențe, Banca este nevoită să majoreze cu două puncte procentuale marja aplicabilă creditului începând cu data de 21.05.2009. Majorarea marjei s-a făcut cu respectarea prevederilor contractuale, convenite cu împrumutatul. Pârâta a apreciat că instanța nu poate să constate că valoarea marjei ar fi cea dorită de către reclamantă, respectiv cea de 4,2%. Ca urmare, se impune și respingerea acestui capăt de cerere.
De asemenea, instanța nu poate să constate că dobânda ar fi „aplicabilă ratei scadente”, așa cum solicită reclamanta. Imprecizia acestui capăt de cerere nu poate avea drept consecință, odată în plus, respingerea acestuia.
Cu privire la capătul de cerere nr.5, de a se constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art.1.3. litera a) cu privire la comisionul de acordare, si cu privire la capătul de cerere nr.6, pârâta a apreciat că se impune a se constata că această solicitare este neîntemeiată. A arătat că, plata sumei de 1695CHF s-a făcut în baza contractul de credit, respectiv în baza art.1.3. litera a) din contract.
Clauza de la art.1.3. litera a) este o clauză care privește prețul contractului. Ea nu este nicidecum o clauză care să poată fi considerată a fi fost abuzivă.
Din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu este posibilă o confuzie între ceea ce înseamnă “dezechilibrul contractual” (din perspectiva acestei legi), și ceea ce însemnă corespondența dintre preț și prestațiile fiecăreia dintre părți pe care și le-au asumat prin contract.
Pe de altă parte, clauza de la art.1.3. litera a) este exprimată într-un limbaj clar, ușor inteligibil, astfel că nu ne aflăm în prezența unei clauze cu privire la care instanța să poată aprecia/cenzura caracterul său presupus abuziv (după cum afirmă reclamanta). Instanța nu poate cenzura o clauză ca fiind abuzivă dacă aceasta reglementează prețul pentru un bun sau serviciu determinat și este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil. Această clauză stabilește că împrumutatul este de acord să plătească Băncii un comision de acordare stabilit
Pârâta a menționat faptul că a respectat întocmai dispozițiile legale de la data semnării contractului, reclamanta neputând indica în mod concret vreun text de lege care să fi fost încălcat de către Bancă prin perceperea unui comision de acordare. Băncii nu îi era interzis să perceapă acest comision. In consecință, Banca a perceput în mod legal comisionul de acordare, fără să încalce în vreun fel vreo normă a legii. Reclamanta aduce argumentul că această clauză nu ar fi fost negociată direct cu consumatorul. Valoarea comisionului, convenit ca sumă fixă, a fost stabilită prin contract și fusese negociată de părți (nefiind nicidecum vorba despre o stabilire ulterioară a acestui comision, în viitor, pe baza unor criterii).
A fost în mod evident vorba despre un comision determinat, stabilit prin negociere, nu despre un comision determinabil (pentru determinarea căruia să fie necesar să se prevadă în mod explicit variate criterii sau elemente). Prin contract s-a convenit totodată că plata comisionului se va face la data acordării creditului.
În drept: pârâta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legale menționate în cuprinsul acesteia, cât și pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.
În probațiune a depus notificare nr._/17.04.2009 (f.63).
La data de 16.04.2015 reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acțiunii și respingerea fiecărei excepții invocat prin întâmpinare.
Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Tg. M., reclamanta a solicitat respingerea acestei excepții, în conformitate cu art. 113 pct. 8 și art. 109 din C..
Cu privire la excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată.
Reclamanta a arătat că cererea de chemare în judecată se circumscrie excepției de la obligația de timbrare a cererii prevăzută la art. 29 alin. (1) lit.f din OUG nr. 80/2013, fiind fără echivoc o cerere privitoare la protecția consumatorului. Conform textului legal amintit „sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitore la protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenților economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor.” ori reclamanta a chemat în judecată societatea pârâtă tocmai pentru protejarea drepturilor și intereselor sale de consumator împotriva abuzurilor săvârșite de pârâtă prin introducerea în contractul de credit încheiat a unor clauze abuzive.
Cu privire la excepția inadmisibilității, reclamanta a solicitat respingerea excepției ca neîntemeiată și a solicitat instanței să constate că nu există nici un text în cuprinsul Legii nr. 193/2000 sau în alte acte normative care reglementează domeniul protecției consumatorului care să prevadă „obligativitatea” sesizării ANPC anterior promovării cererii de chemare în judecată potrivit art.192 Cod de procedură civilă. Așa fiind, aserțiunile pârâtei potrivit cărora „instanțele de judecată pot analiza eventualul caracter abuziv al unor clauze numai ca urmare a sesizării acestora de către ANPC” sunt sterile, neputând duce la o concluzie precum cea afirmată în întâmpinare.
În lipsa unei proceduri speciale, obligatorii, cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractele încheiate între profesioniști și consumatori va fi circumscrisă dispozițiilor de drept comun cuprinse în Codul de procedură civilă.
Interpretarea dată art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 de către pârâtă este una profund greșită, câtă vreme „constatarea caracterului abuziv al unei clauze” prin raportare la legea amintită produce efecte tocmai prin intermediul sancțiunii nulității absolute. Prin urmare, textul de lege amintit și de pârâtă privește chiar acțiunile precum cea pentru a cărei soluționare a fost învestită instanța de judecată în prezenta cauză.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la dreptul de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 1.2, 5.1, 5.4 și art. 1.3 lit. a), reclamanta a solicitat respingerea excepției prescripției ca neîntemeiată.
A învederat că restituirea sumelor percepute nelegal este o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor indicate în cererea de chemare în judecată, o consecință a constatării nulității absolute a acestora și respectiv a principiului restitutio in integrum ori, în aceste condiții dreptul la acțiune al reclamantei nu s-a născut, astfel că termenul de prescripție nici nu a început să curgă.
Teza pârâtei nu poate fi primită întrucât acreditarea acesteia ar avea ca (finalitate o limitare nejustificată a efectelor principiului restitutio in integrum și respectiv limitarea posibilității reclamantei consumator de a-și recupera sumele plătite în baza clauzelor abuzive cuprinse în convenția de credit.
Pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că apărările de fond aduse de pârâtă sunt în mare măsură fundamentate pe o împrejurare neconformă adevărului respectiv aceea că, Contractul de credit semnat de reclamantă ar fi fost aliniat la prevederile OUG 50/2010. Actul adițional prezentat în anexele întâmpinării nu a intrat niciodată în vigoare, nefiind semnat de reclamantă care de altfel a și notificat pârâta în sensul că nu dorește modificare convenției inițiale.
Acceptarea tacită de care se face vorbire în art. II (2) din Legea nr. 288/2010 produce efecte doar în situația în care clientul băncii rămâne în pasivitate, nu exprimă un punct de vedere cu privire la actul adițional de aliniere ori, nu este cazul în speță, câtă vreme reclamanta s-a opus în termenul legal acestei modificări, devenind astfel incidentă teza ultimă a textului legal amintit mai sus. Prin urmare, contractul de credit încheiat de reclamantă nu a fost modificat, producând în continuare efectele prevăzute în forma sa inițială.
În continuarea cererii, reclamanta a reiterat cele învederate prin cererea introductivă.
La data de 29.05.2015 pârâta a depus întâmpinare la precizarea de acțiune formulată de către reclamantă, prin care a contestat suma de 8932,98 CHF.
În probațiune au fost depuse la dosar următoare acte: extras de cont (f.103-106), interogatoriul luat reclamantei (f.107-109).
La data de 26.06.2015 reclamanta a depus la dosar note scrise, solicitând admiterea acțiunii.
La data de 02.07.2015 pârâta a depus la dosar note scrise, reiterând solicitările formulate în întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, stabilind cadrul contractual dedus judecătii, instanta retine ca reclamanta a încheiat cu parata .>contractul de credit_14836 din data de 13.06.2007, (f. 19-25) prin care a împrumutat suma de_ CHF, pe o perioada de 30 de ani, instituindu-se in favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul I asupra imobilelor descrise in 4.1 din Convenția de credit.
Instanța apreciază ca raporturile contractuale dintre părti rezulta exclusiv din cuprinsul contractului de credit mentionat, neintervenind vreun act aditional care să fie semnat de parti, notificarea trimisă la data de 17.04.2009- f. 63 ( deci înainte de apariția OUG nr. 50/2010) nefiind acceptata expres de către împrumutat, ea putând avea efecte doar daca instanța va stabili că clauza prin care banca putea modifica unilateral valoarea marjei contractuale nu este abuzivă.
Pe de altă parte se reține că nu s-a făcut nici dovada implementării tacite a unor modificări in concordanta cu art. 95 alin. 3 din forma inițiala a OUG nr. 50/2008 si art. II din Legea nr. 288/2010 având in vedere că nu exista nici dovada notificarii privind alinierea contractului la dispozitiile OUG nr. 50/2010, nici dovada comunicarii si receptarii acestei notificari de catre consumator.
Deliberând in temeiul art. 248 alin. 1 C. proc. civ. asupra exceptiilor invocate de pârâtă constată următoarele:
Cu privire la excepția prematurității, instanta constata ca cererea formulată nu este întemeiată pe art. 8-13 din Legea nr. 193/2000 care prevede o procedură speciala de sesizare a instanței prin intermediul ANPC, intreaga practică judiciara considerând admisibile cererile în justiție formulate direct de către consumatorii prejudiciati prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000, instanța urmând să verifice în concret încălcarea sau nu a dispozițiilor art. 4 din legea menționată .
Astfel, de vreme ce, pentru a se uza de prevederile Legii nr. 193/2000 nu se impune parcurgerea vreunei proceduri prealabile sau nu se impun alte restrictii legale, rezulta ca formularea unor astfel de cereri este admisibila, aspect confirmat de practica covârsitoare a instantelor românesti, dar si de optica CJUE ( de ex. hotararea curtii din 26 februarie 2015 in cauza C-143/13).
Astfel, respinge excepția prematurității invocată de pârâta . ca neîntemeiată.
Cu privire la exceptia prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta, instanta constata mai intâi sfera de aplicare a Legii nr. 193/2000 priveste constatarea clauzelor abuzive in orice contract, de orice natura incheiat intre un consumator si un profesionist, fiind fara relevanta imprejurarea ca in concret, acel contract s-ar fi incheiat in temeiul codului civil, al codului comercial sau al oricarei alte reglementari, de vreme ce singurele aspecte care intereseaza este demonstrarea de catre reclamant a calitatii partilor ( si anume, el consumator, pârâtul profesionist), respectiv a indeplinirii conditiilor pentru declararea ca abuziva a respectivei clauze contractuale ( lipsa negocierii si dezechilibrul contractual).
Se mai are in vedere că in practică, in mod unitar s-a stabilit că sanctiunea care intervine ca urmare a constatarii caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absoluta a acesteia, chiar si in lipsa unei dispozitii exprese a Legii nr. 193/2000 in acest sens, de vreme ce, prin constatarea caracterului abuziv se constata implicit incalcarea unor dispozitii legale instituite de legiuitor in favoarea consumatorilor, interesul protejat fiind unul general. In consecinta, petitele subsecvente de restituire a prestatiilor executate in temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive reprezinta consecinte ale constatarii nulitatii absolute. Desi invocarea nulitatii absolute se poate face oricand, restituirea prestatiilor reprezinta o actiune personala prescriptibila in 3 ani, termen care curge de la momentul la care reclamantul trebuia sa cunoasca desfiintarea clauzei ( adica de la momentul ramânerii definitive a hotararii de constatare a caracterului abuziv). De vreme ce, cele doua petite s-au formulat simultan, este evident ca termenul de prescriptie nu s-a implinit.
In consecință, respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei,
Cu titlu preliminar, instanta constată că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor. Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, argumentele băncii, în sensul că consumatorii au acceptat în integralitate conținutul convențiilor de credit și le-au executat ca atare nu poate fi primit.
În aceeași ordine de idei, instanța reține că rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, relevante în cauză sunt prevederile art. 1, alin. 3 și art. 4, alin. 1, 2 și 3 din legea 193/2000, modificată. Prevederile art. 1, alin. 3 din acest act normativ statuează:” Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”. Prevederile art. 4, alin. 1, 2 și 3 din același act normativ statuează:” (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.” Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
Prin apărările de fond prezentate în întâmpinare ( pct. II), banca a suținut indirect că, pentru catalogarea ca abuzivă a unei clauze contractuale, ar mai trebui adăugată și cerința ca aceasta să nu se refere la obiectul principal al contractului.
Instanta considera că clauzele indicate ca abuzive in cererea introductivă și în precizarea de acțiune nu “definesc” obiectul contractului și prin natura lor (și a contractului de credit ) nu alcătuiesc conținutul noțiunii de raport calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate.
Prin urmare, norma juridică comunitară în discuție nu vizează excluderea de la controlul judiciar a posibilului caracter abuziv al oricăror clauze din contractul de credit care impun un anumit cost consumatorului, ci doar a celor care privesc obiectul contractului.
Referitor la prima condiție, instanța reține mai întâi că Banca nu a produs probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuție, din interogatoriul administrat (f. 107-109) rezultând că contractul s-a incheiat în grabă, fara citirea si explicarea continutului lui clientului consumator ( care, chiar si in situatia in care ar avea studii superioare, este prezumat ca nefiind profesionist). Sarcina probei negocierii incumba bancii conform art. 4, alin.3 din legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, în baza acestui text de lege trebuie constatat faptul că aceste clauzele contractuale în discuție nu au fost negociate de către bancă cu consumatorul. Instanța amintește faptul că, chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său, in sens contrar contractul respectiv fiind unul de aderare, ( chiar daca suma imprumutata si termenul de restituire ar fi fost negociate in concret).
Fiind îndeplinită prima cerință enunțată privind caracterul abuziv pentru toate clauzele contractuale cu privire la care s-a stabilit anterior că ar fi admisibilă prezenta cerere, în cele ce urmează se va analiza îndeplinirea celei de a doua condiții, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
Clauza privind comisionul de acordare credit de 1695 CHF instituit prin art. 1.3. lit. a din contractul de credit nr._14836/13.06.2007 incheiată intre reclamantă si pârâta . SA:
Această clauză contractuală pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, cu atât mai mult cu cât, in cuprinsul conventiei de credit nu se indică contraprestatia bancii pentru perceperea acestui comision, în condițiile in care obiectul specific de activitate al unei bănci este chiar acordarea de credite!!
Concluzia logică care se desprinde din această stare de fapt este în sensul că banca a uzitat de clauza mentionate în scopul obținerii unor venituri în mod ilicit, această clauză încălcând prevederile art.4, alin. 1 din legea 193/2000, modificată deoarece s-a produs un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, impunându-se consumatorului plata unui comision de acordare .- 1695CHF, diminuându-se astfel suma acordata ca și credit. Este evident că acest dezechilibru produs între drepturile și obligațiile părților este în detrimentul consumatorului și totodată contrar cerințelor bunei credințe întrucât banca a impus această clauză, folosindu-se de conținutul preformulat al contractului, fara a indica de ce s-a oprit la procentul respectiv si profitând de constrângerea economică a consumatorului care avea nevoie de acordarea creditului.
Așadar, acest comision de acordare este in opinia instanței abuziv.
Practica instantelor este unanimă in a considera ca sanctiunea care intervine ca urmare a existentei unei clauze abuzive este nulitatea absoluta a acesteia, ca urmare a incalcarii dispozitiilor legale edictate nu atât in protejarea intereselor respectivului consumator, ci a categoriei generice a consumatorilor, implicit a interesului colectivității și a ordinii publice economice.
Prin aplicarea și in aceasta situatie a principiilor care decurg din constatarea nulității absolute a clauzelor declarate abuzive, instanta va dispune corelativ obligarea pârâtei la calcularea și plata în favoarea reclamantei a sumelor încasate nejustificat la care se adauga dobânda legala aferenta, numai astfel asigurându-se repararea integrala a prejudiciului suferit de consumator.
Având in vedere considerentele de fapt si de drept expuse, instanta constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit de 1695 CHF instituit prin art. 1.3. lit. a din contractul de credit nr._14836/13.06.2007 incheiată intre reclamantă si pârâta . SA, si dispune anularea acestei clauze abuzive.
Dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzei anterior mentionate si restituirea de catre parata . SA reclamantei a sumei de 1695CHF ( sau echivalentul in lei la cursul BNR leu/CHF din ziua restituirii) precum și dobânda legală aferentă de la data plătii și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.
Clauzele privind posibilitatatea modificării unilaterale a dobânzii instituite prin art. 5 pct. 1 si pct. 4 din contractul de credit nr._14836/13.06.2007 incheiată intre reclamantă si pârâta . SA:
In completarea dispozitiilor legale deja enunțate si analizate anterior, instanta retine ca prin art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive prevăzută de Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe/comisioane pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Astfel, clauza prevăzută la art. 1.2 din contract care prevăd ca marja bancii este de 4,2% puncte procentuale pe an și este variabilă nu este abuzivă, marja putând avea caracter variabil, însă modalitatea de modificare trebuie să respecte condițiile mentionate anterior.
In ceea ce priveste clauzele cuprinse la art. 5.1, 5.4 din contract, instanța reține că aceste clauze trebuie analizate din perspectiva echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, prin modificarea marjei, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Așa cum s-a arătat mai sus, conform art. 1 lit. a din anexa legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii- altă taxa în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Instanța constată că în cuprinsul contractului de credit se prevede că rata dobânzii poate fi modificată unilateral de bancă prin modificarea marjei, fara a se indica conditii clar descrise, care să se caracterizeze prin predictibilitate. Clientul trebuie să fie în măsură să anticipeze dacă o astfel de situație intervine, precum și consecințele care se produc.
Raportat la aceste considerații, instanța reține faptul că “decizia” băncii nu îndeplinește condițiile pentru a reprezenta un motiv întemeiat, în înțelesul dat de prevederea legală mai sus citată. Un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei. Or, simpla indicare a politicii de credite a băncii nu este suficientă pentru a fundamenta un motiv bine întemeiat. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectivele clauze sa fie interpretate doar in favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica daca majorarea este judicios dispusa si daca era necesara si proporționala scopului urmărit.
Dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie, totuși, arătate iar dacă Banca ar fi totuși în imposibilitate de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele acestei imposibilități. Or, în cauză, dimpotrivă, cel care se află într-o poziție în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii este clientul.
Prin necircumstantierea in nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale prin neindicarea niciunui criteriu care sa-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea lor, aceste clauze încalcă prevederile legale incidente in materie, fiind de natura sa il prejudicieze pe consumator.
Având in vedere considerentele de fapt si de drept expuse, instanța constată caracterul abuziv al clauzelor privind posibilitatatea modificării unilaterale a dobânzii instituite prin art. 5 pct. 1 si pct. 4 din contractul de credit nr._14836/13.06.2007 incheiată intre reclamantă si pârâta . SA, si dispune anularea acestor clauze abuzive.
Totodată, constatând caracterul abuziv al acestei clauze, instanța apreciază că nu a intervenit vreo modificare ca urmare a notificării trimise de către banca in cursul anului 2009 și, așa cum s-a arătat anterior, nu a intervenit nici un act adițional de aliniere la dispozițiile OUG nr. 50/2010, astfel incât, solicitarea de la pct. III din cerere urmeaza a fi respinsă, fiind fără obiect.
Prin aplicarea și in aceasta situatie a principiilor care decurg din constatarea nulității absolute a clauzelor declarate abuzive, instanta va dispune corelativ obligarea pârâtei la calcularea și plata în favoarea reclamantilor a sumelor încasate cu titlul de plată nedatorată reprezentând diferența dintre dobânda majorată unilateral si cea stabilită initial de părți la momentul încheierii contractului la care se adauga dobânda legală, cu titlu de daune interese.
În ceea ce privește calcularea acestor sume, instanța a adoptat soluția de a obliga pârâta la efectuarea acestui calcul, în condițiile în care aceasta are atât cunoștiințele cât și materialele necesare în acest sens.
Astfel, dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzelor anterior mentionate si restituirea de catre parata . SA reclamantei a sumelor reprezentând diferentă intre dobânda initiala ( calculată după formula LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,2%) si dobânda achitată de reclamanta de la data incheierii conventiei de credit și pâna la data pronunțării prezentei hotărâri ( sau echivalentul in lei la cursul BNR leu/CHF din ziua restituirii) precum și dobânda legală aferentă de la data plătii și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.
Pentru aceste motive, instanta va admite in parte cererile formulate in sensul celor aratate anterior
Făcând aplicarea prevederilor art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, reținând că cererea a fost admisă in parte, va dispune compensarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge exceptia prematurității invocata de pârâta . SA ca neintemeiata.
Respinge exceptia prescriptiei dreptului material la actiune invocata de pârâta . SA ca neintemeiată.
Admite in parte cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta G. M. ( CNP_), având domiciliul procesual ales la cab. av. D. A. D., din Tg. M., ., jud. M. in contradictoriu cu pârâta . SA (CUI_, J_ ) cu sediul in Bucuresti, Șoseaua N. T., nr. 29-31, sector 1 si pe cale de consecință:
Constată caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit de 1695 CHF instituit prin art. 1.3. lit. a din contractul de credit nr._14836/13.06.2007 incheiată intre reclamantă si pârâta . SA, si dispune anularea acestei clauze abuzive.
Dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzei anterior mentionate si restituirea de catre parata . SA reclamantei a sumei de 1695CHF ( sau echivalentul in lei la cursul BNR leu/CHF din ziua restituirii) precum și dobânda legală aferentă de la data plătii și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.
Constată caracterul abuziv al clauzelor privind posibilitatatea modificării unilaterale a dobânzii instituite prin art. 5 pct. 1 si pct. 4 din contractul de credit nr._14836/13.06.2007 incheiată intre reclamantă si pârâta . SA, si dispune anularea acestor clauze abuzive.
Dispune repunerea in situatia anterioara ca urmare a anularii clauzelor anterior mentionate si restituirea de catre parata . SA reclamantei a sumelor reprezentând diferentă intre dobânda initiala ( calculată după formula LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 4,2%) si dobânda achitată de reclamanta de la data incheierii conventiei de credit și pâna la data pronunțării prezentei hotărâri ( sau echivalentul in lei la cursul BNR leu/CHF din ziua restituirii) precum și dobânda legală aferentă de la data plătii și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume.
Respinge restul pretențiilor invocate de reclamantă.
Dispune compensarea cheltuielilor de judecata.
Cu drept de apel in 30 zile de la comunicare se depune la Judecătoria Tg. M..
Pronunțată in conditiile art. 396 alin. 2 C. proc. civ. in data de 03.08.2015.
P. GREFIER
A. L. B. K. K.
Red. A.L.B.
Tehnored. KK
5ex. . /03.09.2015
| ← Pretenţii. Sentința nr. 4085/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ | Succesiune. Sentința nr. 3758/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ → |
|---|
