Acţiune în constatare. Sentința nr. 1249/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1249/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 18-03-2015 în dosarul nr. 1249/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA TÎRGU M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1249
Ședința publică din data de 18 martie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. A.
GREFIER: C. L.
Pe rolul instanței se află judecarea acțiunii în constatare formulate de reclamanții F. D. și F. V., în contradictoriu cu pârâta S. DE FINANȚARE RURALĂ FAIR IFN S.A..
În lipsa părților.
Se constată că mersul dezbaterilor este consemnat în încheierea de ședință pronunțată la data de 12 martie 2015, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru data de astăzi, 18 martie 2015, încheierea menționată făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA,
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 08.09.2014 și precizată în data de 13.11.2014, reclamanții F. D. și F. V. în contradictoriu cu pârâta S. DE FINANȚARE RURALĂ FAER IFN S.A., au solicitat:
- constatarea ca fiind abuzive a clauzelor cuprinse în art. 3 și art. 7 lit. b, c, d și g
- Restituirea tuturor sumelor încasate în temeiul unor clauze abuzive
- Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
Reclamanții, în motivarea cererii formulate, au arătat, în esență, următoarele:
1. paragraful din art.3 considerat abuziv dispune: „Creditorul este în drept să modifice rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și a costurilor proprii de refinanțare.„
Acest paragraf are caracter abuziv pentru următoarele motive:
a) această prevedere contractuală lasă la manifestarea de voință unilaterală a creditorului posibilitatea de a interveni la modificarea ratei dobânzii curente în funcție de indicele de referință ROBOR fără a fi rezultatul de voință a ambelor părți și pe cale de consecință împrumutatul este astfel prejudiciat în drepturile sale în măsura în care nu se inserează niciun fel de element concret privind referința la care se face trimitere atunci când este vorba de dobânda variabilă;
b) prin necircumstanțierea în niciun mod a elementelor care permit creditorului modificarea unilaterală a dobânzii și neindicarea niciunui criteriu previzibil în acest sens, lăsând la aprecierea instituției financiare nebancare posibilitatea majorării dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale în materie, fiind de natură a produce clienților grave prejudicii materiale.
2. sunt clauze abuzive disp.art.7, lit. b, c, d și g din Contract de Microcredit nr._/2009, pentru următoarele motive:
a) aceste clauze sunt de natură a încălca echilibrul contractual, în sensul că oferă creditorului dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat;
b) instituția financiară nebancară nu a arătat cum se calculează dobânda și pe cale de consecință suntem în prezența unui abuz instituția bancară putând majora dobânda fără să fie nevoită să dea nicio explicație și fără a arăta după ce criterii o face;
c) legislația națională, în speță, Legea nr.193/2000, transpune conținutul Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, acesta din urmă fiind eșafondată pe premiza că, un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător/furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât si nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea în condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct.37 din Ordonanța Curții în cauza G76/10). Ori, potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât Puterea de negociere, cât si nivelul de informare, situație care îl obligă la adeziunea condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C76/10).
Contractul de microcredit nu a fost negociat și este preformulat (pârâta nu a negociat efectiv clauzele contractuale, iar în situația în care pretinde contrariul, în sensul că, aceste clauze standard preformulate au fost negociate direct cu reclamanții, este de datoria pârâtei să prezinte probe în acest sens, prin prisma art.4/ alin.3 din Legea nr. 193/2000), ceea ce este de natură a încălca prevederi imperative din Legea nr. 193/2000
În ceea ce privește valoarea sumelor a căror restituire o solicită, consideră că se impune efectuarea unei expertize contabile de specialitate în vederea stabilirii exacte a acestora.
În drept, cererea nu a fost motivată
Pentru dovedirea celor susținute s-a solicitat administrarea probei cu:
- înscrisurile care au fost depuse la dosarul cauzei.
Cererea este scutită de plata taxei de timbru în baza art. 29 alin. 1, lit. f din OUG 80/2013.
Pârâtaa depus întâmpinare prin care a solicitat:
- admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune de a solicita aceste sume
- pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulata si precizata de reclamanți având ca obiect constatare clauze abuzive din Contractul de microcredit nr._/12.02.2009, ca neîntemeiata, cu consecința respingerii solicitării restituirii sumelor in temeiul clauzelor presupus abuzive din contract
- cu cheltuieli de judecata.
În motivarea întâmpinării formulate, pârâta a arătat, în esență, următoarele:
Invocarea in prezenta cauza a dispozițiilor din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, care transpune in practica Directiva 93/13/CEE, nu este întemeiata, aceasta lege neavand nici o legătură cu raportul juridic existent intre părțile din Contractul de microcredit nr._/12.02.2009 si nu este aplicabila tipului de credit acordat.
Pârâta a acordat, un microcredit in scopul finanțării unei investitii pentru pentru mecanizare agricolă.
Acest tip de microcredit se deosebește fundametal de creditele de consum, având în vedere că prin acestea sunt finanțate activități de investitii.
Microcreditul chiar acordat persoanelor fizice, nu avea ca principiul de baza consumul, ci era utilizat pentru finanțarea unei investitii, aducatoare de venit.
Pârâta desfasoara activitati de microcreditare, încadrate in codul CAEN 6492 si in cadrul acestor activitati acorda microcredite comercianților, persoanelor fizice autorizate precum si producătorilor agricoli, in scopul finantarii producției sau investițiilor.
Reclamanții nu pot fi considerați consumatori în sensul art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000
Reclamanții nu au produs nicio dovadă că s-ar fi opus clauzelor pretins abuzive
Părțile comerciale au acționat pe poziții de egalitate, neexistând niciun dezechilibru între părțile contractante.
Solicitarea de către reclamanți a probei cu expertiza contabila nu numai ca nu este necesara, dar este si inadmisibila in condițiile in care nu au depus nici un calcul al presupuselor sume care ar trebui restituite, pentru a își exprima, un eventual punct de vedere.
Pentru obținerea fondurilor necesare acordarii de împrumuturi către client pârâta suporta anumite costuri (costuri de refinantare) ce sunt direct influentabile de variațiile indicilor monetari de referința .
Faptul ca apariția unei modificări semnificative a indicilor monetari de referința poate face ca valoarea acestor costuri sa depaseasca un anumit nivel maxim acceptabil, din rațiuni economice si de buna funcționare, rezulta ca posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii, precum si motivele care ar justifica din punct de vedere economic aceasta majorare, au fost fundamentate contractual.
Din moment ce părțile au agreat prin contract ca, incepand cu un anumit moment dobanda ce li se va percepe va fluctua in funcție de anumiți indicatori, este evident faptul ca acestea, semnând contractual, si-au exprimat consimtamantul fata de aceste prevederi (art. 969 cod civil in vigoare la data incheierii contractului).
De la data acordarii microcreditului dobanda a ramas aceeași. nu s-a modificat conform dispozițiilor art. 3 din contract, in situatia in care beneficiarul si-a îndeplinit obligațiile asumate in sensul respectării ratelor si dobânzii aferente conform graficului de rambursare.
Referitor la caracterul presupus abuziv al clauzelor din art. 7 lit. b, c, d si g privind comisioanele reclamanții se limiteaza la un simplu enunț al articolului fara nicio motivare privind nelegalitatea acestora.
S-au perceput conform contractului un comision de acordare si un comision lunar de administrare ce reprezintă o cheltuiala aferenta documentației de credit si respectiv a derulării microcreditului, in fapt contravaloarea unei activitati (serviciu) prestate de banca clientului.
Aceste comisioane au fost legal si corect percepute, fiind rezultatul manifestară de voința a pârtilor, materializata in contract.
Din prevederile clauzelor contractului de credit, rezulta in mod evident atat faptul ca s-a oferit beneficiarului posibilitatea de a analiza clauzele contractuale, cat si buna credința a instituției pârâte, din moment ce acesta a avut posibilitatea de a studia clauzele contractuale inainte de semnarea contractelor, avand posibilitatea sa renunțe la semnarea acestora.
În drept au fost invocate:
- art. 205, art.247, art. 453 Cod de procedura civila
- dispozițiile legale la care a făcut referire in cuprinsul intampinarii
Pentru dovedirea celor susținute s-a solicitat administrarea probei cu:
- înscrisuri
Pe parcursul procesului:
- a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisurile depuse la dosar
- s-a respins proba cu expertiza ca nefiind utilă cauzei
- s-a respins excepția prescripției extinctive a dreptului de a cere restituirea sumelor încasate în temeiul unor clauze abuzive
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Contractul de credit
Între reclamanți (denumiți în continuare Clienți, Împrumutați) și pârâtă (denumită în continuare Bancă, Instituție Bancară, Creditor) s-a încheiat Contractul de microcredit nr. _/12.02.2009 (denumit în continuare Contractul de credit sau Convenția de credit) având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 20.000 EUR pentru o perioadă de 72 luni, garantat cu ipotecă, pentru finalizarea unei investiții constând în Mecanizare Agricolă – C..
Reclamanții au solicitat să se constate ca având un caracter abuziv următoarele prevederi din Convenția de Credit:
- Art. 3 alin. 1, referitor la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral nivelul dobânzii
- Art. 7 lit. b, referitor la comisionul de acordare
- Art. 7 lit. c, referitor la comisionul de administrare
- Art. 7 lit. d, referitor la dreptul Băncii de a modifica, prin simpla notificare, cu 20 zile înainte, nivelul dobânzii în conformitate cu evoluția pieței
- Art. 7 lit. g, referitor la dreptul Băncii de a reactiva microcreditul în condițiile de la lit. f, (la solicitarea scrisă a beneficiarului) însă cu aplicarea unei cote de 10% din suma cerută pentru reactivare, plătibilă distinct și cu precădere
ANALIZAREA APLICĂRII LEGII 193/2000 ÎN CEEA CE PRIVEȘTE PREVEDERILE CONTRACTUALE SUSMENȚIONATE
Prevederile contractuale susmenționate intră sub incidenta Legii nr. 193/2000, întrucât persoana împrumutată are calitatea de consumator, iar banca de profesionist.
Legea 193/2000 nu are aplicabilitate limitată la creditele de consum, ci se referă la orice situație în care creditul a fost acordat de către un profesionist în cadrul activității sale curente, inclusiv în situația când creditul a fost acordat în vederea demarării unei investiții.
De altfel, și în cadrul întâmpinării formulate pârâta a arătat că pentru obținerea fondurilor necesare acordării de împrumuturi către client pârâta suportă anumite costuri (costuri de refinanțare) ce sunt direct influențabile de variațiile indicilor monetari de referință.
Aceste prevederi legale sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, de reglementare si administrative ale Statelor membre in materie de credit destinat consumului, art. 1 pct. 2 lit. a și b.
În ceea ce privește principiul forței obligatorii și principiul libertății contractuale, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că, în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod Civil întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.
Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante.
Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri.
În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis faptul că art. 969 Cod Civil nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Cod Civil, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului.
Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.
Principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv.
Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a și produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
Astfel nu se poate susține inexistența unor clauze abuzive în cazul în care persoanele împrumutate au acceptat în integralitate conținutul convențiilor de credit și le-au executat ca atare.
Prin Hotărârea nr. C-_, Banco Espanol de Crédito vs Joaquín Calderón Camino, CJUE a arătat că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.
O clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator.
Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți.
Instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor.
Rațiunea avută în vedere la adoptarea Legii 193/2000 l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare.
Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.
Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conținut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esențial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înțelege, negocia și accepta conținutul său.
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei 93/13 din 5 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv Legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, relevante în cauză sunt prevederile art. 1, alin. 3 și art. 4, alin. 1, 2 și 3 din legea 193/2000, modificată.
Prevederile art. 1, alin. 3 din acest act normativ statuează că se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Prevederile art. 4, alin. 1, 2 și 3 din același act normativ statuează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Din interpretarea textelor legale mai sus citate rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe:
- să nu fi fost negociată
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
I - CLAUZA SĂ NU FI FOST NEGOCIATĂ
Condiția lipsei negocierii este îndeplinită, niciuna dintre prevederile contractuale ce vor fi analizate nefiind negociată direct cu clientul, în sensul Legii 193/2000.
Negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei contractuale, iar pârâta nu a dovedit eventualele concilieri, discuții, oferte privind modificarea efectivă, substanțială, vizând însăși natura clauzelor cuprinse în convenție.
Faptul că exista posibilitatea de a se încheia un alt tip de contract sau de a se încheia același tip de contract cu altă bancă, nu echivalează cu negocierea clauzelor cu clientul.
Alineatul 2 al art. 4 din lege prevede că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.
Puterea de negociere a consumatorului nu izvorăște nici din posibilitatea ce-i este oferită de bancă de a formula o contraofertă, nici din eventuala pregătire tehnică deosebită a consumatorului, ci în mod special din starea puterii sale economice, care se află într-o vădită precaritate și disproporție raportat la puterea economică a băncii.
Altfel spus, existența puterii de a negocia între doi parteneri precontractuali este imanentă ideii de proporționalitate a puterii economice, de care trebuie să se bucură ambii parteneri precontractuali, negocierea fiind imposibilă acolo unde unul dintre partenerii precontractuali se află într-o poziție prin excelență dominantă, iar celălalt într-o poziție prin excelență dominată.
Faptul că banca furnizează produse financiare diferite cu costuri diferite de la un client la altul nu reprezintă altceva decât expresia varietății ofertei de produse financiare pe care o bancă le expune la un moment dat pe piață, combinată cu varietatea particularităților economice, sociale și psihologice a fiecărui consumator în parte, fiind absurd a se imagina o uniformitate absolută de servicii financiare efectiv prestate, de vreme ce clientela unei bănci nu este nici pe de parte în mod absolut uniformă.
Chiar dacă respectivele clauze au putut fi cunoscute de către consumator de la momentul încheierii contractului, acest lucru nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care consumatorul nu a avut posibilitatea efectivă de a influența conținutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.
Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.
Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei.
Totodată, alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., „libertatea de voință” a clientului rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-a ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă, aceasta fiind cea care stabilește scoringul/ratingul clientului, elemente în funcție de care banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.
Așadar, lipsa unei negocieri este inerentă conceptului juridic de consumator, construit pe realitatea disproporției de putere economică dintre acesta și comerciant, respectiv conceptului juridic de contract de adeziune, bazat pe un ansamblu de clauze preformulate de către bancă, în redactarea cărora intervenția consumatorului nu poate fi decât minimală ori inexistentă.
Potrivit art. 4 alin.3 din lege, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte dovezi în acest sens.
Or, în cauza banca nu a făcut astfel de dovezi cu care să dovedească faptul că a fost negociată clauza.
Deci banca nu a răsturnat prezumția relativă instituită de lege a lipsei negocierii în cazul contractului preformulat..
Simpla semnare a contractului și chiar cunoașterea semnificației clauzei de către consumator, nu echivalează cu negocierea clauzei.
În lipsa dovezii negocierii clauzei, instanța consideră ca îndeplinită condiția lipsei de negociere prevăzută de lege.
II - CLAUZA SĂ CREEZE UN DEZECHILIBRU SEMNIFICATIV ÎNTRE DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PĂRȚILOR, ÎN DETRIMENTUL CONSUMATORILOR ȘI CONTRAR CERINȚELOR BUNEI CREDINȚE.
Precizări preliminare
Condiția existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților trebuie să existe din momentul încheierii contractului, faptul că dezechilibrul a intervenit ulterior neputând conferi caracter abuziv unei clauze căreia i-a lipsit inițial acest atribut.
Totuși, nu trebuie confundat momentul în care clauza abuzivă este inserată într-un contract cu momentul în care consumatorul conștientizează faptul că acel dezechilibru semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților are un efect major asupra patrimoniului său.
Dezechilibrul semnificativ al clauzei în ceea ce privește drepturile și obligațiile părților poate exista din momentul încheierii convenției, numai că persoana împrumutată poate deține resursele necesare compensării ori acoperirii acestei inegalități ori clauza nu și-a produs efectele ei maxime astfel încât consumatorul să fie sensibil afectat.
Chiar și în cazul în care o clauză abuzivă nu a produs niciun efect, aceasta nu înseamnă că își pierde caracterul abuziv.
Legea se referă la dezechilibrul pe care clauza îl creează între drepturile și obligațiile părților, în sensul unei inegalități semnificative a acestora, iar nu în ceea ce privește efectul pe care acest dezechilibru îl are asupra consumatorului ori asupra patrimoniului acestuia.
Modul de calcul al dobânzii (posibilitatea băncii de a majora dobânda în mod unilateral, fără a exista consimțământul împrumutatului)
În contractul susmenționat se precizează, la art. 3 alin. 1:
… Creditorul este în drept să modifice rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și a costurilor proprii de refinanțare…
Instanța va proceda la analiza acestor clauze care ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.
Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța constată că motivul întemeiat nu este prevăzut în contract, dând astfel băncii posibilitatea săvârșirii unor abuzuri prin invocarea unor așa zise „criterii obiective”
Referirea la evoluția pieței financiare, costurile proprii de refinanțare este făcută cu titlu general, iar, deși aceste criterii aparent sunt obiective, modul în care acestea vor fi luate în considerare este unul pur subiectiv.
Dacă banca ar invoca, de exemplu, evoluția pieței financiare ori a costurilor de finanțare proprii, nu există niciun criteriu obiectiv de stabilire a modului în care vor influența aceste situații costul creditului pentru împrumutați, ci Banca va face o apreciere subiectivă cu privire la procentul cu care ar trebui să fie modificată această dobândă.
Pentru motivele arătate mai sus, instanța constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea 193/2000, fiind abuzive următoarele prevederi:
Creditorul este în drept să modifice rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și a costurilor proprii de refinanțare.
Comisionul de acordare
În contractul susmenționat se precizează, la art. 7 lit. b:
Creditorul are următoarele drepturi și obligații:
b) să perceapă prin stopaj la sursa, pentru microcreditul acordat un comision de acordare de 3,5% din valoarea microcreditului total.
În cuprinsul contractului acest comision de acordare este doar stabilit, însă nu se arată care sunt serviciile pentru care banca l-a perceput.
Totodată, cuantumul ridicat al comisionului - de 3,5% din valoarea creditului acordat - nu are o justificare reală pentru a fi eventual analizat ca un comision necesar întocmirii sau verificării documentației de creditare.
Nu se poate susține că scopul perceperii acestui comision este acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, întrucât nu se explică de ce cuantumul comisionului este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de acordare a creditului (mai ales în condițiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit, astfel încât în concret activitățile desfășurate de bancă sunt aceleași)
De asemenea, acest comision este perceput din creditul acordat, în momentul primei trageri, nefiind altceva decât o diminuare a contraprestației băncii fără nicio justificare pertinentă.
Perceperea comisionul de acordare apare ca o plată făcută băncii de către client pentru că i-a fost acordat creditul, cu alte cuvinte banca este plătită pentru că a acceptat ca solicitantul creditului să devină clientul Băncii prin acordarea creditului, credit pe care Banca îl acordă tot în vederea obținerii unui profit.
Altfel spus, banca, în detrimentul clientului, percepe o sumă de bani pentru că va obține profit.
Verificarea persoanei cu care urmează să fie derulate relații contractuale, mai ales pentru o perioadă mai lungă de timp, este o activitate care se desfășoară și în afara raporturilor bancare.
Astfel, persoana care dorește să efectueze o investiție de amploare (construirea unui parc industrial, a unei fabrici sau a oricărui alt obiectiv care ar urma să îi aducă profit) își va verifica întotdeauna cocontractantul sub aspectul solvabilității și seriozității în cadrul relațiilor desfășurate, dar nu îi va solicita niciodată cocontractantului său o sumă de bani pentru că a efectuat aceste verificări și au încheiat un contract, unul dintre motive fiind probabil și faptul că cele două părți se află pe poziții de egalitate și nu ar accepta niciodată o asemenea prevedere care apare ca fiind formă de dare de mită.
Prin cuantumul mare al comisionului de acordare reținut de bancă, în condițiile neindicării și nejustificării serviciilor pentru care a fost perceput, instanța reține faptul că există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților referitor la comisionul de acordare reținut de bancă în cuantum de 3,5% din creditul acordat, clauza având un caracter abuziv.
În concluzie, clauza prin care se stabilește comisionul de acordare are caracter abuziv.
Comisionul de administrare
În contractul susmenționat se precizează, la art. 7 lit. c
Creditorul are următoarele drepturi și obligații:
c) să perceapă un comision lunar de administrare de 0,3% aplicat la soldul microcreditului.
Această clauză, prin ea însăși, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision.
Totodată, în cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care Banca le prestează în schimbul comisionului de administrare, iar prevederile susmenționate nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea comisionului de administrare vătămând interesele patrimoniale ale împrumutatului, urmărindu-se în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de Bancă.
Din cuprinsul prevederilor contractuale rezultă că stabilirea comisionului de administrare reprezintă doar o modalitate de percepere în fapt a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul împrumutatului.
În concluzie, clauza prin care se stabilește comisionul de administrareare caracter abuziv.
Dreptul Băncii de a modifica, prin simpla notificare, cu 20 zile înainte, nivelul dobânzii în conformitate cu evoluția pieței
În contractul susmenționat se precizează, la art. 7 lit. d:
Creditorul are următoarele drepturi și obligații:
d) dreptul de a modifica prin simpla notificare, cu 20 de zile înainte, nivelul dobânzii, în conformitate cu evoluția pieței.
Conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru, să se facă pe baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract, și totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanța constată că, prin motiv întemeiat în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi modificată.
Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de modificare a nivelului dobânzii, chiar s-a produs.
Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Or în contract nu este prevăzută nicio asemenea situație, modificarea nivelului dobânzii fiind lăsată exclusiv la latitudinea băncii, care își asumă însă obligația de a notifica împrumutatul cu privire la decizia sa unilaterală, fără ca împrumutatul să se poată opune în vreun fel modificării dobânzii.
Aceste clauze denotă un dezechilibru semnificativ între prestațiile băncii și prestațiile consumatorului, acordând băncii un drept discreționar de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit.
Este evident că s-a produs un dezechilibru contractual atâta vreme cât banca poate modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii.
Inserarea în contract a tuturor acestor clauze denotă intenția evidentă a băncii de a se ține la adăpost de apariția oricărui risc care îi poate diminua câștigul prin transferarea integrală a acestuia către consumator.
În concluzie, clauza prin care se stabilește dreptul Băncii de a modifica, prin simpla notificare, cu 20 zile înainte, nivelul dobânzii în conformitate cu evoluția piețeiare caracter abuziv.
Dreptul Băncii de a reactiva microcreditul în condițiile de la lit. f, (la solicitarea scrisă a beneficiarului) însă cu aplicarea unei cote de 10% din suma cerută pentru reactivare, plătibilă distinct și cu precădere
În contractul susmenționat se precizează, la art. 7 lit. g:
Creditorul are următoarele drepturi și obligații:
g) dreptul de a reactiva microcreditul în condițiile de la lit. f.) însă cu aplicarea unei cote de 10% din suma ceruta spre reactivare, plătibilă distinct si cu precădere.
De asemenea, la art. 7 lit. f se prevede dreptul Băncii de a reeșalona rambursarea microcreditului, la solicitarea scrisă a beneficiarului, cu obligația pentru acesta din urmă la plata unei cote de 5% din suma cerută spre reeșalonare, plătibilă distinct și cu precădere.
În lipsa unei definiții a noțiunii de reactivare a creditului, instanța apreciază că prin acest termen se înțelege metoda de restructurare a unui credit la care banca poate recurge atunci când clientul întâmpină dificultăți in rambursarea debitelor scadente, respectiv faptul că după declararea scadenței anticipate părțile ajung la un consens, hotărând renunțarea la scadența anticipată și derularea creditului în condițiile inițiale.
Instanța constată că prevederea care îndreptățește Banca să perceapă un comision de 10% din suma ceruta spre reactivare nu reprezintă o clauză abuzivă care să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe, ci reprezintă un preț plătit băncii pentru că a fost de acord să își asume riscul derulării unui contract cu o persoană care în trecut a fost rău platnică.
De altfel posibilitatea reactivării creditului, chiar și cu plata unui comision, este în avantajul și a consumatorului, care nu va mai fi executat silit în legătură cu sumele restante.
În concluzie, clauza prin care se stabilește dreptul Băncii de a reactiva microcreditul în condițiile de la lit. f, (la solicitarea scrisă a beneficiarului) însă cu aplicarea unei cote de 10% din suma cerută pentru reactivare, plătibilă distinct și cu precădere, nu are caracter abuziv.
MĂSURI CA URMARE A CONSTATĂRII CARACTERULUI ABUZIV AL PREVEDERILOR CONTRACTUALE
Precizări preliminare
Deși Legea 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, practic regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Prin Hotărârea nr. C-_, Banco Espanol de Crédito vs Joaquín Calderón Camino, Curtea a considerat că articolul 6 alineatul (l) din Directiva 93/ 13/CEE, care prevede că, clauzele abuzive existente . între un consumator și un vânzător sau un furnizor „nu creează obligații pentru consumator”, constituie o dispoziție imperativă care, având în vedere poziția de inferioritate a uneia dintre părțile contractului, încearcă să înlocuiască echilibrul formal stabilit de acesta între drepturile și obligațiile părților cu un echilibru real care să poată restabili egalitatea între acestea.
Contractul existent între părți trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.
Chiar dacă este vorba despre un contract cu executare succesivă, nu va opera excepția de la principiul restitutio in integrum în cazul anulării unui asemenea act, întrucât această excepție care consacră menținerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă nu vizează contractele de credit, ci contractele în cazul cărora există imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare (ex. contractele de locațiune), tocmai această imposibilitate justificând excepția, ceea ce nu este cazul în prezenta speță.
Eliminarea clauzelor abuzive
Având în vedere că s-a stabilit caracterul abuziv al acestora, instanța va obliga Banca să înlăture, din Contractul de Credit nr._/12.02.2009, prevederile contractuale care stabilesc:
-Posibilitatea băncii de a majora dobânda în mod unilateral, fără a exista consimțământul împrumutatului, respectiv art. 3 alin. 1, numai secțiunea unde se prevede „Creditorul este în drept să modifice rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și a costurilor proprii de refinanțare”
-comisionul de acordare, respectiv art. 7 lit. b
-comisionul de administrare, respectiv art. 7 lit. c
-dreptul Băncii de a modifica, prin simpla notificare, cu 20 zile înainte, nivelul dobânzii în conformitate cu evoluția pieței, respectiv art. 7 lit. c
Dobânda cu care va continua contractul de credit
Având în vedere că a fost constatat caracterul abuziv al clauzei care permitea Băncii să modifice în mod unilateral dobânda inițială și nu s-a făcut dovada că între părți a intervenit o convenție care să modifice această dobândă, contractul de credit va continua cu dobânda inițial stabilită în contract, respectiv 14,5% pe an.
Restituirea sumelor de bani încasate în temeiul și cu aplicarea unor clauze abuzive
Instanța va obliga banca să restituie reclamanților:
- sumele achitate cu titlu de comision de acordare.
- sumele achitate cu titlu de comision de administrare
- sumele reprezentând diferența dintre sumele achitate în fapt cu titlu de dobândă și sumele ce ar fi trebuit plătite în cazul în care contractul s-ar fi derulat cu dobânda inițial stabilită, respectiv 14,5% pe an.
Cheltuieli de judecată
Având în vedere că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată în condițiile art. 452 Cod Procedură Civilă, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea formulată de:
- reclamantul F. D., CNP_, cu domiciliul în mun. Târgu M., jud. M., ., .>
- reclamanta F. V., CNP_, cu domiciliul în mun. Târgu M., jud. M., ., . cu
- pârâta S. DE FINANȚARE RURALĂ FAER IFN S.A., RO18246351, J_, cu sediul în Reghin, ., jud. M.,
ÎN CONSECINȚĂ
Constată că au caracter abuziv prevederile din Contractul de Credit nr._/12.02.2009 care stabilesc:
-Posibilitatea băncii de a majora dobânda în mod unilateral, fără a exista consimțământul împrumutatului, respectiv art. 3 alin. 1, numai secțiunea unde se prevede „Creditorul este în drept să modifice rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare și a costurilor proprii de refinanțare”
-comisionul de acordare, respectiv art. 7 lit. b
-comisionul de administrare, respectiv art. 7 lit. c
-dreptul Băncii de a modifica, prin simpla notificare, cu 20 zile înainte, nivelul dobânzii în conformitate cu evoluția pieței, respectiv art. 7 lit. c
Obligă pârâta să înlăture din Contractul de Credit prevederile cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv.
Dispune continuarea derulării contractului de credit cu dobânda inițial stabilită în contract, respectiv 14,5% pe an.
Obligă pârâta să restituie reclamanților:
-sumele achitate cu titlu de comision de acordare.
-sumele achitate cu titlu de comision de administrare
-sumele reprezentând diferența dintre sumele achitate în fapt cu titlu de dobândă și sumele ce ar fi trebuit plătite în cazul în care contractul s-ar fi derulat cu dobânda inițial stabilită, respectiv 14,5% pe an.
Respinge în rest cererea ca neîntemeiată.
Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Cu drept de apel la Tribunalul M. în 30 zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Judecătoria Târgu M..
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.03.2015.
PREȘEDINTE A. A. | GREFIER C. L. |
5 ex./23.03.2015
Redactat: A.A./Tehnoredactat: A.A.
| ← Înlocuire amendă cu muncă în folosul comunităţii.... | Plângere contravenţională. Sentința nr. 1252/2015.... → |
|---|
