Obligaţie de a face. Sentința nr. 3136/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ

Comentarii

0

Sentința nr. 3136/2015 pronunțată de Judecătoria TÂRGU MUREŞ la data de 18-06-2015 în dosarul nr. 3136/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA TÂRGU M.

CIVIL

Sentința Civilă nr. 3136/2015

Ședința publică de la 18 Iunie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. T.

Grefier L. B. D.

Pe rol judecarea cauzei civil privind pe reclamant P. K., reclamant P. Z. și pe pârât ., având ca obiect acțiune în constatare

În lipsa părților.

Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință de la data de 10.06.2015, care face parte integrantă din prezenta, când instanța a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 18.06.2015.

INSTANȚA

Prin cererea formulată la data de 09.05.2014 sub nr. de dosar_, reclamanții P. K. si P. Z., au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., să se constate ca pct. 5 lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale Convenției de credit nr._/14.08.2007, care prevăd plata lunara a unui comision de risc in cuantum de 0,15 %/luna, aplicat soldului creditului, constituie clauze abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000; că prevederile din Actul adițional la Convenția de credit încheiat in 2010 prin care s-a introdus comisionul lunar de administrare aplicat soldului creditului, constituie clauză abuzivă în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000; să se dispună repunerea părtilor in situatia anterioara inserării clauzelor privid comisionul de risc (devenit administrare prin actul adițional incheiat in anul 2010 pe care îl dețin), obligarea paratei de a restitui reclamanților în integralitate sumele de bani incasate cu titlu de comision de la data încheierii contractul pana la data pronunțării prezentei hotărâri, in baza clauzelor contractuale anulate prin hotarare; obligarea paratei la plata dobânzii legale calculate potrivit art. 3 alin.1 din OG 9/2000 cu modificările si completările ulterioare, asupra fiecărei sume plătite parate cu titlu de comision de risc, administrare de la data plații de către subsemnații a fiecărei sume bani in parte si pana la data restituirii efective de către parata a acestor sume.

De asemenea, au mai solicitat reclamanții să se dispună anularea clauzelor mai-sus menționate, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Sub aspectul timbrării acțiunii civile, reclamanții au solicitat să se constate că sunt incident prevederile art. 15 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 146/1997. de asemenea, au mai arătat reclamanții că își întemeiază acțiunea pe dispoziții legale privind protecția consumatorilor, reclamanții având această calitate, în timp ce pârâta este un agent economic ce i-a prejudiciat în drepturile si interesele legitime referitoare la această calitate.

În motivarea cererii reclamanții P. K. si P. Z., au arătat că la data de 14.08.2007 au incheiat Convenția de credit nr._ cu . -Suc.O. S., în calitate de imprumutati, pentru suma de 100.000 CHF pe o perioada de 300 luni, instituindu-se in favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, ipoteca de rangul I asupra a 2 imobile, descrise in pct. 7 din Convenția de credit.

Au mai menționat reclamanții ca nu au fost de acord cu redenumirea comisionului de risc in comision de administrare, nu au semnat un astfel de act adițional, intocmit de către parata cu ocazia intrarii in vigoare a OG 50/2010 și că la data de 15.03.2013 au semnat actul adițional nr.1 si nr.2 la convenția de credit, acte prin care părțile au agreat realizarea conversiei din CHF in Euro, iar ulterior au rambursat in avans suma de 61.000 euro, iar prin actul adițional nr.3 din 01.08.2013, garanții ipotecari Bartus Ș. si A. au pierdut calitatea de garanți ipotecari, ramanand un singur imobil ipotecat.

În prevederile contractuale cuprinse în cadrul convenției de credit, respectiv condițiilt generale și condițiile speciale, au fost stipulate în sarcina reclamanților o . îndatoriri contractuale ce au fost inserate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 197/2000. Dispozițiilor legale de drept comun prevăzute de vechiul cod civil precum și a reglementărilor prevăzute de OUG nr. 50/2010.

În acest sens reclamanții s-au referit la clauza contractuală prevăzută de art. 5 lit. a) din convențiile de credit referitoare la perceperea comisionului de risc lunar calculat la soldul creditor di restituit.

Respectiva clauză contractuală, în mod nelegal și neîntemeiat, a fost prevăzută în contract fără a da posibilitatea reclamanților de a o negocia, sau de a solicita înlăturarea ei. Clauza a fost impusă și inclusă în cadrul contractului în virtutea poziției dominante pe care o instituție bancară o are față de cocontractanții ei precum și prin prisma caracterului de adeziune a contractului de creditare. Au mai adăugat reclamanții că în perioada 2007-2010 pârâta . a „practicat” includerea /perceperea acestui comision de risc în toate contractele ce vizau o largă categorie de clientelă.

Reclamanții au susținut că nu au fost informați în niciun fel asupra temeiului care justifică în viziunea băncii includerea acestui comision de risc în cadrul contractului, că nu aveau cunoștințe de specialitate în materie financiar-banca.

În viziunea băncii și potrivit prevederilor art. 3.5. din Condițiile generale, comisionul risc reprezintă sau compensează riscul pe care banca îl poartă, ca urmare a încheie convenției de credit, cu privire la posibila neîndeplinire de către subsemnații a obligații contractuale de restituire a sumei împrumutate, a dobânzilor și a tuturor celorlalte prevederi contractuale.

Astfel, cauza juridică pe care respectiva prevedere convențională se întemeia este una falsă, contrară bunelor moravuri, bunei-credințe și realmente nereală.

În realitate cauza juridică (scopul urmărit) a instituirii respectivei prevederi contractuale fost acela de a încasa importante sume bănești din partea coîmprumutatilor si a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat pe pretinsul risc purtat de bancă privii neîndeplinirea de către subsemnații a obligațiilor contractuale ce intră în cadrul raportului juridic.

Pentru susținerea celor arătate mai sus, reclamanții au arătat că obligațiile impuse de bancă și în mod corelativ asumate de acestia sub aspectul conferirii garanțiilor respective. Astfel, au fost convenite următoarele mijloace de garantare: în acord cu dispozițiile art. 7 lit. a) din Condițiile speciale raportate la art. 9.3. din Condiți generale a fost încheiat un contract garanție ipotecară prin care s-au instituit ipoteci de prim rang în favoarea V. România SA având ca obiect 2 bunuri imobile. De remarcat este faptul că, în acord cu prevederile art. 8 Diverse din Condițiile speciale, valoarea menționata raportul de evaluare trebuie sa acopere minimum 75% din valoarea creditului. Banca a redus valoarea creditului acordat astfel incat sa se incadreze in limita sus-mentionata”. Potrivit art. 7 lit. b din Condițiile speciale coroborate cu art. 7.1. lit. d) si e) din Condițiile generale, în sarcina reclamanților a fost stabilită obligația de încheiere a unui contract de asigurare a bunurilor ipotecate cu o societatea de asigurări parteneră/agreată de bancă de menținere a asigurării până la rambursarea integrală a împrumutului si a celorlalte speze. La fel s-a impus în sarcina reclamanților obligația de a permite reprezentanților băncii de verifica condițiile scriptice și materiale ale bunurilor obiect al garanției (art. 7.1. lit „k” din Condițiile generale);

În acord cu prevederile art. 7.1. lit. i) din Condițiile generale reclamanții aveau obligația de furnizare oricăror informații considerate de bancă a avea importanță și ca fiind necesare referitoare situația economico-financiară, precum și asumarea de către aceștia a nemodificării naturii juridice a obligațiilor în eventualitatea intervenirii unui divorț sau partaj.

S-a impus suplimentarea garanțiilor din partea reclamanților în situația în care ca urman unor modificări pe piață acestea ar putea fi considerate ca neîndestulătoare pentru oferii garanției de rambursare;

Riscul de dobândă precum și riscul valutar (astfel cum sunt definite în cadrul secțiunii Condițiilor generale) cad în sarcina împrumutaților, astfel că acestea nu poartă asupra instituției financiare;

Reclamanții au considerat că garantarea rambursării creditului și a celorlalte costuri se reliefează și prin prisma prevederilor art. 4.5. din Condițiile generale respectiv a modalitătății în care a fost prevăzută ordinea în care vor fi stinse debitele împrumutaților.

Astfel, în vederea protejării intereselor băncii, întotdeuna vor fi stinse debite care privesc comisioane, penalități, dobânzi restante etc. pe ultimul loc fiind stingerea părții și suma principală curentă. În acest fel plățile efectuate nu vor stinge partea din suma principală sau a dobânzii curente (în acest fel nemaiexistând posibilitatea de a acumula noi sume cu titlu de penalități, restanțe etc.) ci dimpotrivă a comisioanelor și a penalităților restante astfel suma principală curentă va genera continuu noi costuri în sarcina debitorilor. Reclamanții, conform pct. 4) „Penalizări” din cadrul Condițiilor speciale, sunte obligați de a suporta un „Comision de penalizare” conform specificațiilor contractuale arătate.

*Conform pct. 5) „Comisioane” lit. b) din Condițiile speciale, reclamanții au achitat băncii „Comision de analiză dosar de credit”.

*Conform pct. 5) „Comisioane” lit. c) din Condițiile speciale, reclamanților le-a fost calculat „Comision de rambursare în avans” în situația în care ar intenționa să ramburseze anticipat (comisioane pe care le-au achitat in momentul rambursarii anticipate), la o sumă importantă de bani.

De observat este și faptul că în conformitate cu prevederile art. 8.1. lit. a), este acordată posibilitatea potestativă băncii de a declanșa scadenta anticipată în situația nerespectării de împrumutati a unor obligații asumate prin alte contracte de împrum încheiate cu alte institutii de creditare;

* Raportat la eficacitatea modalitătii de urmărire silită a reclamanților, au arătat că prezentul contract încheiat reprezintă titlu executoriu, putând fi pus în executare de creditoare fără nicio altă formalitate.

Pe lângă toate aceste măsuri luate în vederea asigurării restituirii împrumutului, ca și cum nu ar fi suficiente de numeroase și de oneroase, în mod nelegal și prin mijlocirea unei clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare, în cadrul pct. 5 lit. a) din cadrul Condițiil speciale ale Convenției de credit, s-a instituit obligarea reclamanților la plata unui „comisic de risc” aplicat la soldul creditului și care este plătibil lunar în zile de scadență pe toată durata de derulare a convenției de credit. Astfel, lunar, conform graficului de rambursare, reclamanții împrumutători au fost obligați a plăti o sumă de bani importantă percepută cu titlu de comisii de risc în vederea „garantării” acoperirii riscului purtat de bancă privind respectarea de căi coîmprumutați a îndeplinirii obligațiilor contractuale.

În opinia băncii, acest comision „reprezintă costul plătit de către client băncii pent acoperirea riscurilor asumate de către Bancă prin punerea la dispoziție a creditului. "Consideră că respectivul comision este evident nelegal si nefondat, nu are un temei în fapt si dre deoarece prin garanțiile pe care le-au constituit în favoarea instituției de creditare (ipotecă, al comisioane, clauze contractuale stipulate în favoarea băncii ce conduc, în cadrul economi contractului la favorizarea netă a creditoarei (fiind asigurat chiar cazul de forță majoră/cazul fortu costuri suplimentare conform secțiunii 10 din Condițiile generale, scadența anticipată etc.) a asigurat banca, în mod cât se poate de clar și serios, că împrumutul respectiv va fi restituit.

Având în vedere faptul că respectivul comision de risc instituit este unul vădit nelegal (mai ales în lumina dispozițiilor privind reglementarea convențiilor instituite de Codul civ prevederilor legale cuprinse în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contracte încheiate între comercianți și consumatori și normele legale instituite prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor).

Asupra fondului problematicii litigioase

Reclamanții au considerat că instituirea și perceperea „comisionului de risc” este una nelegală și nu are un temei fondat si o cauză juridică reală pentru următoarele motive:

Clauza privind Comisionul de risc contravine dispozițiilor legale imperative, fapt ce atrage nulitatea absolută a acesteia, în consecință prevederea respectivă nemaiputând fi în ființă să își mai producă efectele, astfel:

Nulitatea absolută a clauzei rezultă în primul rând prin prisma prevederilor Legea ni 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatoi raportate și la dispozițiile OG 21/1992 privind protectia consumatorilor. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanții aveau calitatea de consumatori iar în ceea ce privește banca, în acord cu prevederile art. 2 alin. (2 aceasta are calitatatea de comerciant. D. urmare, dispozițiile Legea nr. 193/2000 sunt incidente părților convenției de credit nr._/30.07.2008. Astfel, prin art. 1 alin. (3) dir Legea nr. 193/2000 legiuitorul instituie o normă juridică imperativă prohibitivă prin care se interzice comercianților să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatc Clauza abuzivă este definită de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel:

A.. (1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creează in detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor.

A.. (2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitate consumatorului influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile gener; de vanzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

D. pentru care rezultă că în vederea calificării ca fiind abuzivă a unei clauze trebuiesc a fi îndeplinite următoarele condiții:

Clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului;

Clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

Să fie creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligați părților;

Dezechilibrul să fie în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei credințe;

Raportat la prima condiție (1.1.), văzând și prevederile art. 4 alin. (6) din Legea, 193/2000, aceasta este îndeplinită în sensul că clauza privind comisionul de risc (ulter redenumit în comision de administrare) nu se referă la obiectul principal al contractului ci la acela de restituire a sumei împrumutate și a dobânzii aferente.

Raportat la cea de-a doua condiție (1.2.), reclamanții au arătat că respectiva clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul fiind impusă în mod unilateral de către bancă prin intermediul convenției de credit ca un contract de adeziune cu caracter preformulat, astfel:

Reclamanții nu au avut posibilitatea de a negocia cu institutia banca mstituirea/neinstituirea unei asemenea clauze.

Nici măcar cuantumul respectivului comision de administrare nu a putut fi negociat fiind impi pe cale unilaterală conform strategiei de vânzare practicate la acel moment față de bancă

Clauza a fost stabilită în mod unilateral fără a da posibilitatea reclamanților de a influența natura ei;

Clauza a fost stabilită în mod unilateral prin mijlocirea unui contract standard preformulat;

Clauza a fost stabilită în conformitate cu condițiile generale de vânzare practicate de bancă pe piața produsului respectiv.

În acest sens, reclamanții au arătat că, în perioada 2007-2010 au fost încheiate zeci de mii contracte de creditare impuse de bancă la momentul semnării prin același contract preformulat, instituind aceeași clauză abuzivă conținând comisionul de risc, raportat la sol creditor. Aceeași împrejurare a fost constatată de către jurisprudentă în cazuri identice.

Sub aspectul faptului că respectiva clauza a fost una nenengociabilă și în consecință nenegociată, reclamanții au invocat prevederile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 care răstoarnă obligația probări sensul că sub aspectul clauzelor standard preformulate este obligația comerciantului a prc faptul că aceasta a fost negociată, în același sens a fost reținut de jurisprudență.

Raportat la cea dea treia condiție (1.3.), este indubitabil faptul că prin instituirea clauzei privind comisionul de risc, a fost efectuată raportat la caracterul de adeziune contractului de credit bancar și prin impunerea acestuia pe calea unui imprimat preformulat radactat de bancă si prin care institutia financiară a impus unilaterala toate condițiile în care urma să fie încheiat această convenție.

Astfel cum se poate observa, caracterul preformulat al contractului constă împărțirea acestuia în condiții generale și condiții speciale.

În privința condițiilor speciale, acestea nu au fost negociate, aspectele care diferă alte contracte de creditare încheiate la epoca respectivă fiind cele privind datele de identifice a părților, valoarea împrumutată, datele de identificare a imobilului obiect al ipotecii.

Raportat la condițiile generale ele au fost folosite în mod identic în contractele încheiate de către bancă în perioada respectivă.

Raportat la cea de-a patra condiție (1.4.), rezultă cu puterea evidenței dezechilibrul contractual cauzat în detrimentul împrumutaților, care este mai mult decât semnificativ, fiind unul chiar major, în condițiile în care convenția credit ar fi executată în sensul prevederilor de la momentul încheierii ei, comisionul de risc (ulterior nelegal redenumit în comision de administare) reprezintă o suma considerabilă, respectiv 50% din accesoriile valorii sumei împrumutate.

Dezechilibrul contractual creat în defavoarea reclamanților împrumutați se regăsește în caracterul oneros și împovărător creat în sarcina acestora ca urmare a obligarii de a le micșora în mod semnificativ patrimoniul în favoarea băncii fără a beneficia de contraprestatie contractuală din partea acesteia.

Mai mult, în sarcina reclamanților au fost stabilite și acceptate de către aceștia o . în vederea garantării executării obligației de rambursare (a se vedea cele expuse prima parte a cererii) în asa măsură încât perceperea comisionului de risc (devenit administrare) nu are nicio justificare.

De retinut este împrejurarea că, desi clauza a fost întemeiată pe pretinsul risc suportat de creditoare, în situatia în care riscul nu s-ar produce (în sensul că suma creditată toate accesoriile acesteia va fi restituită integral) sumele achitate cu titlu de comision de risc vor fi restituite. Odată achitate sumele vor majora patrimoniul creditoarei fără ca reclamanții să beneficieze de o contraprestatie din partea băncii în schimbul plăților făcute. Astfel că, în mod flagrant, a fost încălcat caracterul sinalagmatic al contractului de împrumut în sensul prestatiei reclamanților de achitare a respetivelor sume nu îi corespunde o altă prestatie corelați cu efect echivalent din partea băncii.

Raportat la evaluarea bunului imobil ce constituie obiectul ipotecii, este de retinut faptul că valoarea creditului si a tuturor accesoriilor acestuia reprezintă mai puțin de 75% c valoarea bunului imobil. D. pentru care riscul nu există. Acest aspect a fost si este cunoscut de către institutia financiară, cu toate acestea, contrar bunei-credinte fiind instituită clauza contractuală a cărei anulare o solicită reclamanții.

În acest sens s-a arătat:

Că respectiva clauză este una abuzivă reiese și din incidența prevederilor art. 4 al (5) lit. c) din aceeași lege care prevede că:

(5) Fără a incalca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clau, contractuale se evaluează în funcție de: c) alte clauze ale contractului sau ale altor contrac de care acesta depinde.

Din aceste ultime prevederi legale enunțate se desprinde consecința că respectiv comision de risc este abuziv impus din moment ce pentru asigurarea tuturor riscurilor care banca le suferă au fost impuse mai multe obligații în favoarea reclamanților (ipotecă, perceperea altor comisioane și penalități, clauze contractuale stipulate în favoarea băncii chiar și în caz de forță majoră/caz fortuit, costuri suplimentare conform secțiunii 10 Condițiile generale, scadența anticipată, caracterul de tilu executoriu, etc.).

Astfel, comisionul de risc nu mai are fundamentare, nu mai are ce să asig riscurile fiind acoperite. D. pentru care raportat la prevederile art. 4 alin. (5) lit. c) clauza contractuală a cărei nulitate o solicită a se constata este considerată ca fiind una abuz luând în considerare alte clauze ale contractului, respectiv toate celelalte clauze stipulate vederea garantării creditoarei asupra executării de către subsemnații a obligațiilor asumate același sens s-a pronunțat practica judiciară.

În concluzie, au arătat reclamanții că raportat la prevederile art. 4 al Legii nr. 193/2000 coroborate dispozițiile art. 9 și urm. din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor relevă faptul clauza prin mijlocirea căreia se instituie comisionul de risc (același aspect fiind incident si din redenumirea acestuia în comision de administrare) reprezintă o clauză abuzivă, fiind impusă în mod unilateral de către creditoare prin intermediul unui contract preformulat redactat de către aceasta, instituirea clauzei precum si valoarea acesteia era una nenegociabilă, clauza nu are cauză juridică efectivă fiind încălcat caracterul sinalagmatic al contractului, justificai perceperii comisionului de risc pe pretinsul risc purtat de bancă este neîntemeiată, buna credință fiind în mod flagrant si evident încălcată. Toate acestea au condus la efectul unui evident dezechilibru contractual creat exclusiv în defavoarea reclamanților împrumutati care, în mod corelativ, operează în favoarea băncii.

Fapt pentru care se impune anularea respectivei prevederi contractuale în condiț art. 6 din Legea nr. 193/2000 contractul urmând a rămâne în ființă și executate în continuare

Caracterul abuziv al clauzei si aplicarea sancțiunii nulitătii acesteia cu consecința repunerii părților în situatia anterioară se impune din punct de vedere al legii speciale reprezentate de OUG nr. 50/2010 și Legea nr. 288/2010, astfel:

Principalele reglementări aduse de OUG nr. 50/2010.

Acest act normativ, transpunere a Directivei nr. 2008/48/CE a Parlamentului Europe, si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, a creat un nou cadru legislativ de reglementare în ceea ce privește încheierea, executarea modificarea stingerea contractelor de creditare oferite de către instituțiile bancare de pe piață. Astfel, si aspectul comisionelor bancare ce pot fi percepute acestea au fost în mod expres și limil prevăzute de actul normativ în cadrul art. 36, respectiv: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor, costuri aferente asigurărilor, penalităților.

Potrivit art. 95 din OUG nr. 50/2010, instituțiile bancare erau obligate să asigure conformitatea contractelor încheiate cu dispozițiile ordonanaței de urgență prin încheierea unor acte adiționale între acestea și clienți. Această prevedere normativă este una imperativa consecință trebuind să fie respectată întocmai și necondiționat de persoanele cărora i adresează. Nerespectarea dispoziției legale atrage nulitatea absolută a actului sau a clauze respective. Totodată trebuie a fi constatat faptul că enumerarea pe care legiuitorul o face e una expresă și limitativă neîncăpând dubii cu privire la tolerarea sau nu din partea legi unor alte comisioane decât cele pe care însăși legea le permite.

Reclamanții au menționat faptul că în ce îi privește nu le-a fost comunicat un act adițional și nu cunosc existența acestuia. Evident că orice modificare contractuală nu le poate fi opozabil decât în condițiile încheierii unui act adițional care ar modifica raportul juridic ce ar fi pus acord cu prevederile OUG nr. 50/2010.

Văzând prevederile art. 36 din OUG nr. 50/2010 raportat la faptul că este interzis perceperea altor comisioane decât cele specificate de lege si a faptului că prezentul comisi de risc este prohibit de lege, perceperea în continuare a acestuia este una nelegală, drept pentru care se impune anularea acestuia și rambursarea sumelor achitate de subsemnații acest titlu.

„Redenumirea” comisionului de risc în comision de administrare nelegalitatea acesteia și anularea comisionului de administrare.

Datorită noului cadru legislativ prevăzut de OUG nr. 50/2010 raportat la instituirea unui număr limitativ de comisioane pe care instituțiile bancare îl puteau practica, . a purceput la „adaptarea” contractelor în sensul în care, pur și simplu, au redenumit comsionul de risc în comision de administrare.

Evident că această practică nu numai că frizează logica și buna credință relațiile dintre bancă și consumatorii ei însă denotă lipsa oricărui respect față de lege și poziția subiectivă de dispreț a persoanei juridice față de dispozițiilor legale.

Pe scurt, banca desconsideră ca și clienți și consumatori ai serviciilor sale considerându-i probabil „prosti” prin perceperea acelorași sume oneroase sub o altă denumire.

„Manevra” de redenumire, pe care de altfel reclamanții nu au acceptat-o prin faptul că nu ar fi încheiat un act adițional la convenția de credit, nu poate fi întemeiată și nici găsită ca legal? Această strategie a fost adoptată la nivel național pe fondul existenței unui mare număr de litigii pornite împotriva . și câștigate (fiind de notorietat demersurile și succesul av.Dr. G. P. care a reprezentat 2 grupuri de reclamanți de peste 500 de persoane).

Rezultă cu puterea evidentei faptul că această redenumire a comisionului nu reprezint, decât o modalitate de evitare a prevederilor legale prin mijloace ce nici măcar nu pot fi calificate ca fiind juridice. Această practică de redenumire a comisionului de risc a fost stabilită ca fiind nelega instanțele de judecată aplicând același regim sancționator acestuia ca și în cazul redenurr anterioare respectiv de comisionului de risc.

Deoarece redenumirea comisionului nu are niciun temei juridic fiind doar o a modalitate abuzivă de încasare a unor importante sume bănești, reclamanții au solicitat instanțe să se constate nulitatea acesteia și repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sume achitate cu acest titlu.

Nu în ultimul rând, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al dispoziției contractuale raportat la normele juridice generale prevăzute de legislația în drept comun reprezentată de Codul civil sub care convențiile de credit au fost încheial respectiv:

În ce privește cauza juridică ca și condiție esențială de validitate a actel juridice, prin prevederile contractuale privind instituirea comisionului de risc au fost încălcate dispozițiile art.966, art. 968 raportat la art. 948 ale C.civ. de la 186 astfel:

a) în primul rând obligația de achitarea a comisionului este lipsită cauză juridică; reclamanții susținând aceasta în condițiile în care impunerea comisionului de risc a fost motivată pe pretinsul risc suferit de bancă cu privire la neîndeplinirea obligației de rambrusa a creditului și a accesoriilor acestuia.

Deoarece banca a luat o . măsuri concrete și destinate în vederea garantă restituirii rezultă cu puterea evidenței faptul că perceperea unui astfel de comision nu-și mai are nicio justificare atât faptică cât și de drept.

De reținut este faptul că în ce privește redenumirea comisionului de risc în comision de administrare este valabilă aceeași lipsă a cauzei juridice.

În subsidiar, reclamanții au solicitat ca în condițiile în care instanța consideră că prevederea contractuală are la temei cauză juridică, au solicitat să se constate că această cauză este falsă si nelicită.

- Falsitatea cauzei rezidă din această disimulare a argumentației cu privire la scop perceperii/încasării acestor sume bănești (pretinsul risc suportat de bancă) în realitatea este urmărit scopul pecuniar în sensul măririi patrimoniului creditoarei,

- Ilicitatea cauzei rezidă din faptul că aceasta contravine prevederile legale privind buna-credință, principiul egalității părților contractant principiul proporționalitătii între prestațiile celor două părți, caracterul interdependent al prestațiilor reciproce ale părților, existenta cauzei juridice a prestatiei fiecărei părți în prestatia corelativă a celeluila contractant;

Sub aspectul principiilor de drept civil încălcate de către această prevede legală, sunt de retinut următoarele:

A.Din modul în care această prevedere contractuală a fost stipulată în contract dar ulterior modificată în sensul redenumirii, în mod lesne se poate observa că a fost impusă de către creditoare profitând de poziția de superioritate de care dispune, astfel contravenind principiului egalității părților în contracte.

Astfel, comisionul de risc a fost instituit de bancă în mod unilateral, nu a putut fi negoci fiind impus în mod forțat prin autoritatea pe care instituția creditoare o poate exercita asupra clienților săi. Principiul invocat, care de altfel este unul primordial, reprezintă, de câteva sute de ani, ideea unanim acceptată că în materie civilă și comercială, în dreptul civil privat general, că un contract este negociat și încheiat de două părți care se află pe aceeași pozițe de egalitate. Astfel, părțile trebuie să poată, și legea le conferă acest cadru, să-și asume obligațiile în mod liber. Astfel, una dintre părți nu poate să-și impună în mod unilateral condiții - contractuale profitând de situația de nevoie în care se află cealaltă parte (acordarea un credit).

Este de notorietate faptul că, în prezent instituțiile bancare au o mare putere de a-și impune propriile reguli și condiții în fața clienților săi constrângându-i într-un mod indirect (prin neacordarea creditelor sau a altor produse pe care le comercializează) să accepte condițiile impuse de acestea. Astfel că împrumutații, nu de puține ori, constrânși de situațiile obiectiv de necesitate a unor importante resurse financiare, sunt nevoite a încheia contracte d creditare în condiții neavantajoase.

Astfel, instituțiile de creditare se dovedesc a fi deosebit de rigide în discuțiile de „negociem respectiva operațiune ajungând a fi golită de orice conținut și a se rezuma la doar la achiesare la contract din partea clientului. în acest sens contractul de credit fiind unul d adeziune.

În aceste condiții, nu mai există decât într-un mod pur formal și golit de orice substanță acel echilibru al contractului (caracteristică primordială și de esență a acestuia) dat de însăsi poziția de egalitate de pe care cele două părți negociază și ajung să încheie un contract.

În concluzie, prevederea contractuală referitoare la obligarea reclamanților la plata comisionului de risc si apoi a pretinsului comision „de administrare” este un nelegală datorită încălcării principiului egalității părților la încheierea actelor juridice d drept privat.

Evident că încălcarea principiului s-a efectuat prin mijlocirea unei clauze abuzive fiind totodată încălcate prevederile Legii nr. 193/2000 cu referirile arătate.

Clauza prin care a fost stipulat Comisionul „de risc”, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale și art. 3.5 a Secțiunii 3 „Costuri” din Condițiile Generale este una care nu are un suport faptic si temei sub aspectul conținutului raportului juridic prin încălcare principiului interdependentei dintre prestațiile reciproce ale părților din cadrul adult juridic bilateral precum și asupra consecințelor asupra conținutului raportului juridic în sensul că raportat la prestația de plată impusă în sarcina reclamanților nu-i incumbă o altă prestație corelativă din partea creditoarei. Astfel că din acest punct de vedere părțile nu mai sunt concomitent creditorul și debitorului cocontractantului, acestea transformându-se în creditor exclusiv (instituția financiară) și debitor exclusiv (împrumutații). În sensul celor afirmate este de observat faptul că în situația în care ne-am îndeplini întocmai obligațiile asumate bănească achitată cu titlu de comision de risc nu va fi restituită dar și a faptului că instituțiilor financiare nu-i incumbă nicio obligație în contrapartidă.

Mai mult, este elementar faptul că, mai ales în materie comercială, orice comerciant operațiunile pe care le întreprinde este supus unui risc, riscul fiind un important element constitutiv al fiecărei afaceri. Astfel că acest risc, cât de mare sau de mic ar fi, este de natura operațiunii comerciale fiind cunoscut si asumat de către comerciant chiar înainte de a încheia actul de comerț respectiv.

Desigur că în cazul de fată se pune problematica riscului existent ca si condiție derulării unei afaceri, respectiv ca si condiție esențială a derulării acesteia. Tocmai din aceste motive în materie bancară au fost elaborate o . măsuri si strategii în materia garant creditelor. Astfel de măsuri au fost luate si în ceea ce îi privește pe reclamanți motiv pentru care consideră că perceperea unei importante sume bănești cu acest titlu nu se justifică. Cu toate acestea nu poate fi acceptată nici ipoteza în care riscul comerciantului să fie asumat acoperit exclusiv de către consumator.

Astfel din modul în care banca a acționat este evidentă poziția ei dominantă și prin care în mod nejustificat calcă în picioare toate regulile principiale de drept civil și comercial.

A. Este evident că între prestațiile părților care alcătuiesc conținutul raportii juridic născut există o disproporție vădită. Practic în cvasitotalitatea convenției sunt instituite numeroase obligații, pe când îndatoririle băncii sunt cuprinse în 7 rânduri cuprinse în art. ale Condițiilor Generale.

În mod corelativ, în ce privește situația drepturilor părților, aceasta este invers proporțională. în timp ce împrumutații beneficiază extrem de puține drepturi (care se rezumă tragerea împrumutului și unele aspecte legate de informarea lor), băncii îi sunt atribuite numeroase drepturi (penalități, dobânzi, clauze de majorare a dobânzilor, scadența anticipată; etc.)

În opinia reclamanților, sunt încălcate prevederile legale instituite prin art. 970 C.civ. anume principiul îndeplinirii obligațiilor și exercitării drepturilor cu bună-credință, precum și efectele obligațiilor conform art. 970 din C.civ. de la 1864:

alin. (1) Convențiile trebuie executate și bună-credință.

alin. (2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.

În mod evident nu poate fi afirmat că atât la momentul încheierii convențiilor de credit cât si ulterior . a impus prevederea contractuală cu bună credință si manifestată de un principiu al echitătii. Dimpotrivă, banca s-a impus pe cale unilaterală prin mijlocirea caracterului de adeziune al contractului de credit si prin punerea acestuia la dispoziție printr-un formular tipizat de pe poziția dominantă pe care o instituti financiară o are fată de un particular.

Din coroborarea aspectelor învederate, rezultă cu puterea evidenței faptul că instituirea respectivei clauze contravine tuturor regulilor privind disciplina contractuală, onestitatea la încheierea actelor juridice și în nașterea raporturilor juridice între părți. Faptul de a da asigurări mai mari decât este valoarea bunului asigurat este suficient și este neoneros a mai pretinde pe lângă toate aceste asigurări alte sume bănești, astfel ca rambursarea să ajungă a fi una „supraasigurată”. Cu atat mai mult cu cat suma rămasa de achitat este una modica, exista un imobil ipotecat, iar reclamanții nu au avut întârzieri de nici măcar o zi la rambursarea creditului si a ratelor aferente.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile legale la care au făcut referire, respectiv Lege nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, Legea nr. 21/1992, codul civil de la 1864.

Pârâta S.C. V. R. S.A.,a formulat întâmpinare solicitând admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a sucursalei O. S. a S.C. V. România S.A.; anularea petitului nr. 3 în baza art. 196 alin. 1 C.; admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul 3 pentru orice pretenții anterioare datei de 09.05.2011 (în cazul respingerii cererii de anulare); admiterea excepției lipsei de interes în privința petitului 1, 2 și 5 iar în subsidiar respingerea acestora ca nefondate; respingerea petitului 3 (teza privind restituirea sumelor încasate începând cu 09.05.2011), 4 și 6 ale acțiunii ca nefondate; obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că în fapt, reclamanții apreciază prin cererea de chemare în judecată formulată că prevederile contractuale din Convenția de credit_/14.08.2007 vizând comisionul de risc și cele din actul adițional implementat în 2010 privind comisionul de administrare ar fi abuzive raportat la prevederile art. 4 din Legea 193/2000.

Prin petitul 5 se solicită anularea clauzelor iar prin petitul 3 reclamanții solicită și obligarea acesteia la plata unor sume încasate cu aplicarea clauzelor abuzive, fără a se individualiza despre care clauze ar fi vorba. Se solicită și plata de dobânzi legale aferente sumelor pretinse.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâta a arătat că reclamanții au formulat cererea de chemare în judecată și în contradictoriu cu sucursala O. S. a S.C. V. România S.A.

Potrivit art. 36 C. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectul raportului juridic litigios.

Convenția de credit nr._/14.08.2007 a fost încheiată de reclamanți cu S.C. V. România S.A., unitatea centrală, după cum rezultă fără echivoc din preambulul contractului de credit. Faptul că acea convenție de credit s-a încheiat la sediul sucursalei din O. S. nu atrage calitatea de titular al convenției de credit a acestui dezmembrământ profesional.

D. urmare orice pretenții litigioase ale reclamanților trebuie formulate exclusiv cu titularul de drepturi și obligații care este S.C. V. România S.A., sucursala O. S. a S.C. V. România S.A. nu are calitate procesuală pasivă, raportat la prevederile art. 32, 36 și 40 C..

Cu privire la nulitatea parțială a acțiunii pârâta a arătat că în ceea ce privește petitul 3 al acțiunii, întrucât obiectul cererii nu este individualizat, se impune a fi anulat având în vedere prevederile art. 196 alin. 1 Cod Procedură Civilă.

Suntem în prezența unei neregularități care a trecut neobservată și în urma analizei ce trebuia realizată de instanța de judecată potrivit prevederilor art. 200 Cod Procedură civilă. D. urmare, raportat la prevederile art. 194 lit.c și 196 alin. 1 C., se impune anularea cererii în privința petitelor sus menționate.

Deși au formulat petit de pretenții reclamanții nu individualizează cuantumul acestora, mărginindu-se a indica generic o perioadă (de la data încheierii contractului si până la data pronunțării hotărârii) și un temei echivoc (obligarea pârâtei de a restitui subsemnaților în integralitate sumele de bani încasate cu titlu de comision). Nu se poate stabili cu certitudine care anume comision se solicită și pentru ce perioadă. Această neregularitate este cu atât mai gravă cu cât încă din noiembrie 2012 pârâta nu a încasat vreun comision de la reclamanții, singurul cost contractual perceput fiind dobânda astfel cum a fost negociată prin actul adițional 2/15.03.2013.

În privința petitului 3 pârâta a apreciat că este incidentă această sancțiune, nefiind indicat nici un cuantum concret al pretențiilor materiale ale reclamanților constând în sumele încasate cu pretinsa aplicare a clauzelor abuzive.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru petitul 3, pârâta a menționat că în privința petitului de restabilire a situației anterioare, ca aplicare a principiului efectelor nulității actului juridic civil, orice pretenție, care ar decurge din contract și care excede termenului general de prescripție de 3 ani anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată (09.05.2014), se impune a fi respinsă ca urmare a intervenirii prescripției.

De menționat cu privire la contractele cu executare succesivă este faptul că intervine prescripția extinctivă în modalitatea reglementată de art. 12 din Decretul Lege 167/1958. Această chestiune este reglementată cât se poate de clar chiar și în Noul Cod Civil, art. 2526. Contractul de credit este o variantă a contractului de împrumut, fiind fără dubii un contract cu executare succesivă, cel puțin în privința obligațiilor de rambursare ale împrumutaților.

Aceasta înseamnă că pentru fiecare sumă achitată cu titlu de comision de risc, în fiecare lună, începea un termen de prescripție distinct de 3 ani pentru o eventuală acțiune în restituire. Dacă ulterior intervine nulitatea clauzei ce reglementa această obligație cu caracter succesiv, acțiunea în restituirea acestei prestații este admisibilă doar dacă nu se împlinise termenul de prescripție reglementat de art. 12, în caz contrar se admite imprescriptibilitatea cererii de restituire a unei prestații succesive, raportat la imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea nulității absolute, ceea ce este nelegal.

Pârâta nu contestă faptul că dreptul la restituire se naște la momentul prezumtivei anulări a clauzei dar această restituire este la rându-i limitată în timp de un alt termen de prescripție, reglementat de art. 12 din Decretul „Lege 167/1958, care privește efectul prescripției extictive în funcție de natura prestației stipulate prin actul juridic.

Trebuie evitată confuzia între termenul de la care începe să curgă prescripția dreptului de a cere restabilirea situației anterioare (ca efect al nulității actului juridic civil) și termenul de prescripție al cererii de restituire a prestațiilor succesive care se împlinește periodic.

În continuare, pârâta a arătat că ultima lună în care s-a perceput comision de risc potrivit convenției de credit este august 2010. Ultimul termen de prescripție pentru cererea de restituire a plăților efectuate cu acest titlu se împlinisete astfel în august 2013. D. urmare pretențiile reclamanților vizând comisionul de risc (decembrie 2007 - august 2010), sunt în întregime afectate de termenul de prescripție, iar în privința pretențiilor vizând restituirea comisionului de administrare prescripția operează pentru perioada septembrie 2010 - mai 2011. Pentru aceleași considerente pârâta a apreciat că se impune respingerea ca prescrise și a pretențiilor vizând plata dobânzii legale ca accesoriu al pretenției principale (anterioare datei de 09.05.2011), prin coroborarea art. 12 cu art. 1 alin. 2 din Decretul Lege 167/1958.

Cu privire la excepția lipsei de interes pârâta a arătat că petitele 1, 2 și 5 sunt lipsite de interes având în vedere că prin actul adițional implementat în 2010, dar mai ales prin actul adițional nr. 2/15.03.2013, convenția de credit a fost modificată substanțial, unele dintre clauzele pretins a fi abuzive de reclamanți nemaifiind în ființă încă de la acel moment.

Potrivit cadrului contractual actual dintre părți, reglementat prin actul adițional semnat între părți la data de 15.03.2013, nu mai există clauza privind comisionul de risc sau de administrare însă reclamanții solicită anularea acesteia.

A se vedea în acest sens art.2 din actul adițional: „Punctul 5 - Comisioane din Condițiile speciale se elimină”. D. urmare acestea sunt neîntemeiate vădit aceste pretenții întrucât vizează clauze contractuale care nu mai există între părți din 15.03.2013.

Potrivit acestui act adițional părțile de comun acord, la inițiativa reclamanților, au convenit un nou cuantum al dobânzii și înlăturarea oricăror comisioane. Aceste aspecte rezultă fără dubii din cuprinsul actului adițional pe care reclamanții îl consideră abuziv, precum și din graficul de rambursare. Totodată părțile au convenit o rată fixă alcătuită din principal și dobândă pînă la maturitatea creditului. Aceste aspecte rezultă inclusiv din graficul de rambursare.

Astfel, în situația în care se apreciază că reclamanții pot solicita la acest moment anularea clauzei privind comisionul de risc și de administrare anterior modificării acesteia prin actul adițional, atunci acțiunea se impune a fi respinsă ca fiind lipsită de interes întrucât vizează anularea unor clauze care nu mai există la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În consecință, în baza art. 32 lit. d si 33, art. 40 C. pârâta a invocat lipsa de interes în promovarea acțiunii în privința petitelor 1. 2 și 5 ale acțiunii întrucât vizează clauze contractuale inexistente la momentul promovării cererii.

Cu privire la NETEMEINICIA ACȚIUNII PE FOND

Pârâta a arătat din perspectiva modificării contractuale din 2010 și introducerea comisionului de administrare, observând petitul 2 al acțiunii, având în vedere că acest comision a fost stipulat prin act adițional care a fost implementat în conformitate cu prevederile OUG 50/2010.

Prevederile contractuale au fost adaptate la OUG 50/2010 prin acest act adițional între părți fiind astfel aplicabile prevederile de drept tranzitoriu reglementate de art. 40 alin. 3 si art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010 (forma în vigoare înainte de . Legii 288/2010) si art. II alin. 2 din Legea 288/2010. Aceste prevederi răstoarnă prezumția lipsei de negociere în cazul contractului de credit de adeziune, reglementată de art. 4 din legea I93/2000.

Practic OUG 50/2010 reglementează o întreagă procedură menită a asigura protecția consumatorului în relația cu băncile, procedură care a fost parcursă și s-a concretizat prin implementarea actului adițional în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 3 din OUG 50/2010, modificarea contractuală fiind impusă legislativ prin art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010.

În consecință, pârâta a arătat că a notificat reclamanților actul adițional întocmit în conformitate cu prevederile OUG 50/2010 însă aceștia nu și-au exprimat vreun punct de vedere ferm în privința actului adițional care, în considerarea art. 40 alin. 3 și art. 95 alin. 5 din OUG 50/2010, a fost implementat țaciț, tăcerea reclamanților valorând consimțământ în baza acestor prevederi.

În plus, reclamantul a avut din nou posibilitatea, pe o perioadă de 60 de zile, în baza art. II din Legea 288/2010, să notifice expres refuzul de implementare a actului adițional și să revină la condițiile contractuale anterioare OUG 50/2010 însă nu au uzat nici de acest drept astfel că au devenit aplicabile prevederile de drept tranzitoriu ale art. II alin 2 din Legea 288/2010, care de asemenea răstoarnă prezumția reglementată de art. 4 al Legii 193/2000.

Actul adițional a fost implementat avându-se în vedere prevederile OUG 50/2010, astfel încât reclamanții nu pot solicita anularea clauzei privind comisionul de administrare, întrucât aceasta a fost introdusă în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 si 3 din OUG 50/2010, fiind exclusă de la aplicabilitatea Legii 193/2000, raportat la prevederile art. 3 alin. 2 din acest act normativ.

În consecință nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 în esență clauza fiind prezumat negociată și asumată de reclamanți prin implementarea actului adițional, cu observarea prevederilor art. 36, 40 alin. 3 și art 95 alin. 5 din OUG 50/2010, respectiv art. II alin. 2 din Legea 288/2010.

În fapt legiuitorul este cel care a impus modificarea contractuală ca atare, subscrisa procedând la înlăturarea comisionului de risc și perceperea unui alt comision, în deplină concordanță cu prevederile OUG 50/2010.

În ceea ce privește clauza privind comisionul de risc, pârâta a arătat că în principal, în privința comisionului de risc, în situația în care se apreciază că reclamanții pot solicita la acest moment, eliminarea clauzei anterior înlăturării acesteia prin actul adițional, atunci acțiunea se impune a fi respinsă ca fiind lipsită de interes întrucât vizează o clauză care nu mai exista la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În subsidiar la primul petit, dacă se apreciază de către instanță că există un interes în promovarea acestei acțiuni vizând clauza anterior existentă privind comisionul de risc și restituirea sumelor încasate de către pârâtă cu acest titlu, având în vedere fundamentarea în drept a cererii, aceasta a arătat că este cunoscut că apariția noțiunii de clauză abuzivă în legislația românească s-a produs odată cu implementarea aquis-ului comunitar, în concret Directiva 93/13/CEE. Directiva a fost transpusă prin Legea 193/2000 pe un teren juridic construit pe principiul autonomiei de voință, principiu unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme acestor legi, consacrat prin dispozițiile art. 969 Cod Civil, care se justifică prin facultatea unui subiect de drept de a intra într-un raport contractual sau nu, de a își alege co-contractantul și de a stabili liber cu acesta conținutul contractului.

Prin apariția în dreptul românesc a Legii 193/2000 i-a fost conferită judecătorului puterea de a interveni să corecteze eventualele dezechilibre excesive în defavoarea consumatorului dar în mod evident fără a distruge conceptul libertății contractuale și a forței juridice a unui contract semnat și asumat între părți.

Art. 1 al legii 193/2000 stabilește obligațiile principale în sarcina comercianților: obligația pozitivă de transparență (alin. 1) și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive (alin. 3).

Se poate lesne observa de către instanță că, în cauza specifică dedusă judecății, contractul de credit și actul adițional încheiat de către pârâtă cu reclamanții cuprinde două secțiuni: Condiții generale și Condiții speciale. în Condițiile Speciale sunt cuprinse în limbaj clar și explicit clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv prețul creditului format din dobânda anuală și spezele contractuale, tipurile de comisioane și cuantumul acestora. Comprehensibilitatea clauzelor contractuale urmează a fi raportată la posibilitatea de înțelegere a omului obișnuit, astfel încât comerciantul în general să fie la rându-i la adăpost de abuzuri din partea consumatorului oportunist.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive este pe larg explicată în cuprinsul art. 4 din Legea 193/2000, mai sus amintit. Din cuprinsul acestui articol se pot desprinde condițiile cumulative pe care o clauză contractuală trebuie să le îndeplinească pentru a fi considerată abuzivă: să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibrul să fie contrar bunei credințe și să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 alin. 6).

Pornind de la acest condiții putem afirma cu certitudine că clauza contractuală ce reglementa dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc, respectiv de administrare, nu era o clauză abuzivă în înțelesul art. 4 din Legea 193/2000, comisionul de risc făcea parte din prețul contractului iar acesta este o componentă a obiectului principal al contractului. Comisionul de risc se regăsea identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului, fiind asumat ca atare de către clienții băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al prețului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere art. 4 alin. 6.

Legiuitorul român a preluat însă greșit prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE care stipulează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului ori a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil”.

Clauza contractuală privind dreptul pârâtei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să îi confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

În al doilea rând pârâta a arătat că, clauza reglementată de art. 5 lit. a din Convenția de Credit nu a creat un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credințe, între drepturile și obligațiile părților.

În temeiul art. 4 din Directiva 93/13/CEE aprecierea ca abuzivă a unei clauze contractuale trebuie să țină seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanțele care privesc încheierea sa și de toate celelalte clauze ale contractului. Prin urmare, în materia clauzelor abuzive ceea ce se urmărește este înlăturarea dezechilibrului contractual, din perspectivă statică, surprins în secvența de timp a încheierii contractului și a împrejurărilor ce o preced. Pe de altă parte o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporție considerabilă și nejustificată între drepturile și obligațiile părților.

Legea 193/2000 a introdus în ordinea juridică principiul echilibrului contractual și leziunea ca temei al ineficacității contractelor. în vizuinea acestei absența echivalenței prestațiilor nu este sinonimă cu absența echilibrului contractual. Pe de altă parte, Directiva 93/13 CEE a exclus din spațiul de incidență a legii clauzele care privesc „adecvarea între preț și remunerație, pe de o parte, și serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestație, pe de altă parte, adică a exclus leziunea. în sprijinul art. 4 par. 1 din Directivă sancțiunile legale intervin numai dacă echilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăși utilitatea acestuia.

În prezenta cauză se poate observa că reclamanții au încheiat convenția de credit în anul 2007, înainte de criza economică și financiară și au învestit instanța de judecată cu o cerere în care reclamă un dezechilibru contractual în cursul anului 2013 între aceste două momente reclamanții nu și-au arătat cu nici un prilej nemulțumirea în legătură cu presupusul dezechilibru semnificativ care să afecteze utilitatea contractului, cauzat de clauzele indicate ca abuzive în prezent. De fapt reclamanții susțin în continuare utilitatea contractului în ceea ce îi privește dar încearcă să își reducă contraprestația.

Așadar dacă se analizează drepturile și obligațiile părților la data formării contractului nu se pot identifica disproporții considerabile și nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru reclamanți. Dimpotrivă, aceștia au preferat oferta pârâtei la momentul contractării tocmai în considerarea condițiilor avantajoase de creditare.

Nu se poate reține afirmația reclamanților conform căreia toate riscurile pârâtei sunt acoperite de garanția reală imobiliară și de clauzele penalizatoare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este mai complexă și cu incidențe diverse.

Rațiunea economică a comisionului de risc nu este una care reflectă un dezechilibru între obligațiile părților ci mai degrabă o modalitate de a asigura echilibrul contractual la evoluția stării financiare a împrumutaților. în esență subscrisa am achitat o sumă pe care sperăm să o recuperăm într-un interval îndelungat de timp. Din partea împrumutaților nu mai există nici un risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, din partea pârâtei însă subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate si costurile sau profitul preconizat de această prestație.

Creditul bancar este definit în doctrină ca fiind orice angajament de punere la dispoziție sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a beneficiului unei datorii, în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unor dobânzi sau altor cheltuieli legate de această sumă.

Debitorul băncii, suportând prețul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv dobânda și comisioanele.

În ceea ce privește soliditatea garanției, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă. În procesul de analiză trebuie avut în vedere că garanțiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea de proprietăți imobiliare în contul creanțelor neîncasate. Garanția, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia.

C. pieței imobiliare din aceste zile este cel mai grăitor exemplu în acest sens, deoarece garanțiile oferite în urmă cu 6-7 ani nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditele acordate în acea perioadă, cu atât mai mult, în condițiile în care riscul nu ar fi asigurat și prin alte comisioane, de a obține profitul scontat. Acest fapt trebuie coroborat și cu perioada îndelungată pentru care se acordă de obicei un astfel de credit, între 20 și 30 de ani.

În privința cerinței negocierii, desigur că se poate argumenta că anumite clauze contractuale sunt preformulate, în fapt toate contractele pe care le încheie o persoană fizică au clauze preformulate (bilete de călătorie, furnizori de utilități, cumpărături din magazin), dar aceasta nu înseamnă că ele sunt abuzive. De aceea este necesară o analiză concretă a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.

Prevederile Legii 193/2000 conferă caracterul de contract standard preformulat unui contract de credit clasic. Trebuie totuși subliniat că, în privința contractelor încheiate de pârâtă, această prezumție legală se aplică doar în privința condițiilor generale ale convenției, întrucât condițiile speciale, sub aspectul obiectului contractului - dobândă, comisioane, perioadă de rambursare, pot fi în esență diferite de la un client la altul. Astfel că prezumția de nenegociere reglementată de art. 4 din Legea 193/2000 nu operează în privința condițiilor speciale iar lipsa negocierii trebuie dovedită de reclamant.

Iar în analiza condiției privind lipsa negocierii trebuie să se evite confuzia între lipsa negocierii ca si condiție legală si lipsa intenției de a negocia. Posibilitatea de negociere exista în mod real la momentul încheierii contractului.

Faptul că nu s-a dorit negocierea din partea reclamanților nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilității acestei negocieri, pentru ca prezumția lipsei negocierii să opereze.

Reclamanții nu și-au manifestat în nici un mod intenția de a negocia deși aveau această posibilitate, puteau să ceară o dobândă sau un comision mai favorabil. Dacă ar fi fost refuzați, puteau să nu mai încheie un contract de credit cu S.C. V. România S.A. și să aleagă o altă instituție de credit. Reclamanților le-a fost pus la dispoziție contractul spre studiu, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută de art. 5 din Legea 193/2000, a existat posibilitatea reală de a discuta clauzele sub aspectul cuantumului valoric al dobânzii și comisioanelor însă aceștia nu și-au manifestat opțiunea de a negocia.

În consecință, pârâta a arătat că perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual (negociată) de părțile convenției de credit fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consființit de art. 969 Cod civil.

În mod evident, analiza condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 si aprecierea asupra caracterului abuziv nu trebuie realizată prin raportare la evoluția în timp a contractului ci trebuie realizată prin raportare la momentul unic al încheierii contractului. Este concluzia ce se desprinde din analiza textului legal. Iar dacă se analizează din această perspectivă se poate concluziona în mod evident că nu a existat un dezechilibru contractual la momentul încheierii contractului si a existat totodată o posibilitate reală de negociere.

Adevăratul motiv al nemulțumirii clienților este creșterea cursului valutar leu-franc elvețian care a avut un impact semnificativ asupra ratei lunare. Dacă acest curs s-ar fi menținut în limitele de la momentul contractării, nu existau nici un fel de critici asupra comisionului de risc perceput legal de către bancă, negociat si asumat de clienți, fiind inclus în D., aprobată prin semnarea convenției. Acesta este motivul pentru care reclamanții au solicitat conversia creditului în euro în 2013.

Netemeinicia solicitării de anulare a clauzelor și de restabilire a situației anterioare în cazul contractelor cu executare succesivă

În primul rând trebuie subliniat faptul că Legea 193/2000 nu prevede nicăieri în cuprinsul acesteia nulitatea ca sancțiune juridică. Singura sancțiune care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze în baza Legii 193/2000 este inopozabilitatea clauzei după cum rezultă fără dubii din art. 6 coroborat cu art. 13 al Legii 193/2000.

În consecință nu este fondată cererea de restabilire a situației anterioare. ca aplicare a principiului efectelor nulității actului juridic civil. întrucât nu ne aflăm în prezența nulității ca sancțiune juridică.

Pretențiile de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc și o parte din cele achitate cu titlu de comision de administrare sunt afectate de termenul de prescripție de 3 ani, după cum s-a arătat mai sus, iar în privința sumelor încasate cu titlu de comision de administrare începând cu 09.05.2011 nu sunt fondate nici dacă am accepta că ne aflăm în prezența nulității.

Chiar dacă s-ar afla în prezența unei cereri care vizează, teoretic, restabilirea situației anterioare, în urma intervenției nulității actului juridic civil, nu se poate face abstracție de caracterul contractului dintre părți. Este vorba desigur despre un contract cu executare succesivă, căruia nu i se aplică aceleași efecte ale nulității precum unui contract cu executare uno ictu. Efectele nulității unui contract cu executare succesivă operează numai pentru viitor.

Pârâta a mai menționat faptul că, ca principal efect al nulității actului juridic civil, excepție unanim acceptată în doctrină dar controversată în practica judiciară. Prestațiile executate în baza unui contract cu executare succesivă nu sunt supuse restituirii.

Este adevărat că, potrivit prevederilor Noului Cod civil, această excepție a fost înlăturată expres prin art. 1254 alin. 3 însă contractul de credit din prezenta cauză a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, fiind aplicabile prevederile art. 102 din Legea 71/2011.

Este cunoscut că, în reglementarea anterioară Noului Cod Civil, în privința contractelor cu executare succesivă efectele nulității operează pentru viitor, iar restituirea prestațiilor nu intervenea. Singurul efect al eventualei anulări a clauzei privind comisionul de risc este imposibilitatea perceperii acestuia pentru viitor.

In drept, pârâta a invocat art. 32 lit. d, art. 33, art. 36 art. 40, art.148, 193, 194, 196, 200, 205, 245-248, 249, 250, 254, 260, 265, 273, 277, 292, 327-329, 351-352 Cod Procedură Civilă, principiul aplicabilității directe al art. 4 alin. 2 al Directivei 93/13/CEE, art. 3-5, 6, 12-13 din Legea 193/2000, art. 1, 7, și 12 din Decretul Lege 167/1958, art. 969, 977 Cod civil, art. 11, 14, 36, 40 alin. 3, 95 din OUG 50/2010, art. II alin. 2 din Legea 288/2010.

În probațiune, s-au depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: proces verbal de informare (f 16-17), convenție de credit (f. 18-28), act adițional (f 23-29), anexă la convenție (f 30-34), act adițional (f 35-38, 121-124), grafic de rambursare (f 39-47), total comisioane (f 48), depunere numerar (f 49), extras de cont (f 50-58), adeverință (f 100), interogatoriu (f 101-102).

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Pe fondul cauzei, instanța reține că între pârâta . (în continuare “pârâta”), în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamanți, în calitate de împrumutați, s-a încheiat la data de 14.08.2007 convenția de credit nr._ (f.18-22), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 100.000 CHF, pe o durată de 300 de luni. În partea intitulată „condiții speciale ale convenției”, la pct. 5.1 lit. a), a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,15 % aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției de credit. Creditul acordat reclamanților urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract (f.39-47), în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție. Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament nr.17 situat în Mun. Tg.-M., ., jud.M., înscris în cartea funciară nr._ a localității Tg.M., la A+1, sub nr. cadastral 3848/37, reprezentând un apartament compus din trei camere și dependințe în suprafață de 305 mp precum și asupra imobilului situat în Tg.-M., ., . înscris în CF nr._ a localității Tg.-M., la A+1, sub nr. cad. 3511/395 reprezentând un apartament compus din trei camere și dependințe în suprafață de 220 mp. Aceste imobile sunt proprietatea împrumutaților/garanților ipotecari, a d-nei./d-lui P. L. și P. Z. precum și a d-nei/d-lui Bartus S. și Bartus A., înscris în cartea funciară. Aceste imobile au fost asigurate de reclamanți, iar polița de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor a fost cesionată în favoarea pârâtei, așa cum se prevede în art. 7 lit. b din „condițiile speciale” ale convenției de credit.

Reclamanții consideră că dispoziția de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/14.08.2007 reprezintă o clauză abuzivă, conform prevederilor art. 4 alin. 1 și 2 și ale lit. b a pct. 1 din Anexa la Legea nr. 193/2000. Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții întrucât contractul încheiat cu reclamanții a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispoziției de la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/14.08.2007, este însă necesar și ca această clauză să fi creat, în detrimentul consumatorului (reclamanților) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/14.08.2007 reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției (într-un interval îndelungat de timp) există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar învederează că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului etc. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang 1 asupra a două imobile apartament nr.17 situat în Mun. Tg.-M., ., jud.M., înscris în cartea funciară nr._ a localității Tg.M., la A+1, sub nr. cadastral 3848/37, reprezentând un apartament compus din trei camere și dependințe în suprafață de 305 mp precum și asupra imobilului situat în Tg.-M., ., . înscris în CF nr._ a localității Tg.-M., la A+1, sub nr. cad. 3511/395 reprezentând un apartament compus din trei camere și dependințe în suprafață de 220 mp. Mai mult, s-a cedat în favoarea băncii pârâte și polița de asigurare a acestor imobile. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului. De altfel, chiar dacă prin actul adițional nr.3/01.08.2013 (f.35-38) s-a aprobat cererea reclamanților de scoatere din garanție a imobilului apartament situat în Tg.-M., ., . înscris în CF nr._ a localității Tg.-M., la A+1, sub nr. cad. 3511/395 proprietatea garanților ipotecari Bartus S. și Bartus A. și eliminarea acestora din convenția de credit, creditul a rămas în continuare garantat de primul apartament.

De asemenea, se va avea în vedere și cuantumul lunar al comisionului de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului, anexat contractului, cuantum apropiat de cel al dobânzii lunare datorate de reclamanți.

Nu mai puțin, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit nr._/14.08.2007.

În consecință, apreciind că sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanța urmează a constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 lit. a din „condițiile speciale” ale convenției de credit nr._/14.08.2007 și a dispune anularea acestei clauze, pentru nevalabilitatea obiectului acestei prevederi contractuale, determinată de caracterul său ilicit (art. 5 C.civ.). Caracterul licit al obiectului unei clauze contractuale este o condiție de valabilitate a acelei clauze. Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea, în contractele încheiate cu consumatorii, de clauze abuzive; prin constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, implicit, prin medierea dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, se ajunge la constatarea caracterului ilicit al obiectului clauzei constând în perceperea comisionului de risc. Având în vedere că, urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, banca pârâtă a procedat la modificarea contractului de credit, în noua formulare, notificată reclamanților, nemai figurând comisionul de risc, care a fost redenumit comision de administrare, valabilitatea acestuia din urmă face obiectul unui alt capăt de cerere.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute în Actul adițional nr.4/01.09.2010 la convenția de credit nr._/14.08.2007, referitoare la comisionul de administrare credit, instanța reține că pârâta nu a putut dovedi negocierea clauzei contractuale, deși sarcina dovezii ii revenea. Din probele propuse în condiții de legalitate, instanța reține că reclamanții nu au avut posibilitatea de a influența nici dobânda, nici comisionul. Din lecturarea clauzei 5.1 lit.b a Actului adițional nr.4/01.09.2010 la convenția de credit nr._/14.08.2007 (f.121-124), precum și din graficul de rambursare de la fila 99, instanța reține că practic comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit.a din convenția de credit nr._/14.08.2007 în cuantum de 0,15% a fost menținut și redenumit comision de administrare, stipulându-se că acesta vizează administrarea de riscului de credit (...) și a riscului de piață, astfel încât considerente expuse anterior cu privire la caracterul abuziv se mențin și cu privire la acest tip de comision pentru identitate de rațiune. Pe de altă parte, instanța reține că deși comisionul de risc, redenumit de administrare a fost menținut, acestuia nu i s-a prevăzut cuantumul, în cuprinsul actului adițional menționându-se faptul că se percepe un comision de administrare de “X% pe lună, aplicat la soldul creditului”. Astfel, deși instanța poate deduce din cuprinsul graficului de rambursare (f.99) că acest comision s-a menținut și perceput în cuantum de 0,15%, simplul fapt al nemenționării în cuprinsul actului adițional, deși s-a hotărât perceperea sa în continuare, face ca acesta să nu fie definit, fiind deci arbitrar, un motiv în plus pentru a fi considerat abuziv.

Cu privire la comisionul de risc, instanța arată că sunt incidente, pentru perioada iunie 2010 – 02.01.2011, dispozițiile art. 36 din OUG nr. 50/2010, în forma inițială, care stabilea, cu caracter limitativ, natura comisioanelor ce puteau fi percepute de către bancă, enumerarea din actul normativ necuprinzând acest comision. Această interpretare are la bază principiul aplicării imediate a legii civile noi, ce presupune că destinatarii unei norme juridice au obligația să o aplice de la data la care aceasta intră în vigoare. Modificarea, în luna septembrie 2010, a contractului dintre părți cu privire la înlocuirea comisionului de risc cu cel de administrare, efectuată unilateral de către bancă, cu nerespectarea art. 35 din OUG nr. 50/2010, nu poate fi acceptată, deoarece nicăieri în contract părțile nu au stabilit vreo clauză care să abiliteze banca să efectueze o astfel de modificare unilaterală.

Instanța reține diferența dintre obligația de informare și negocierea efectivă a contractului. Or, prin perceperea în continuare a acestui comision, care deși poartă denumirea de „comision de administrare” reprezintă în realitate același comision de risc, reclamanții au fost prejudiciați.

Totuși, instanța constată că, la data de 15.03.2013 între părți s-a încheiat Actul Adițional nr.2 (f.27-34) semnat de ambele părți prin care, la articolul 2 s-a stipulat faptul că punctul 5 “Comisioane” – Condiții Speciale se elimină. De asemenea, s-a stipulat la art. 3 faptul că “părțile consimt în mod expres că, păstrându-se echilibrul contractual, clauzele referitoare la prețul creditului au fost negociate”. De asemenea, prin penultimul aliniat al actului adițional s-a specificat faptul că “împrumutații/garanții ipotecari confirmă că fiecare și toate clauzele acestui act adițional au fost discutate și analizate în conformitate cu cerințele acestuia”. Instanța reține că actul a fost semnat de către împrumutați și garanții ipotecari. Ca atare, instanța reține că acest act adițional a fost negociat cu reclamanții iar aceștia au înțeles și și-au însușit prevederile sale. Instanța observă că, la art. 3 teza a doua al Actul Adițional nr.2 din 15.03.2013 s-a prevăzut că “părțile agreează expres că prezenta înțelegere este de natură să stingă sau să preîntâmpine orice eventuală situație conflictuală dintre ele cu privire la existența și validitatea clauzelor la care face referire prezentul articol, orice pretenție prezentă sau viitoare referitoare la aceste aspecte considerându-se stinsă”. Totuși, instanța are în vedere că veritabila tranzacție convențională încheiată de către părți la data de 15.03.2013, este valabilă pentru viitor, fiind reținută condiția negocierii, însă, în ceea ce privește comisioanele de risc și administrare anterior percepute, întrucât s-a reținut caracterul abuziv al acestora și, implicit nulitatea absolută a lor, instanța observă că una dintre condițiile de bază ale tranzacției o reprezintă faptul că părțile pot tranzacționa doar asupra unor drepturi de care pot dispune (condiție menținută inclusiv de art. 2268 alin. 1 din actualul Cod Civil). În ceea ce privește regimul juridic al clauzelor lovite de nulitate absolută (datorită încălcării unor norme juridice prevăzute de Legea 193/2000 și edictate pentru ocrotirea unui interes general, iar nu particular, al reclamanților), instanța reține că aceasta nu este, în principiu susceptibilă de confirmare. Așadar, cu privire la sumele rezultate din încasarea comisioanelor de risc, respectiv administrare, instanța reține că reclamanții nu putea tranzacționa în sensul renunțării la solicitarea retroactivă a acestora.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc și s-a dispus anularea acestei clauze, iar sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate. În consecință, pârâta va fi obligată la restituirea, către reclamanți a sumelor de bani încasate cu titlu de comision de risc respectiv comision de administrare în baza clauzelor contractuale anulate, de la data încheierii contractului și până la data încheierii Actului Adițional nr.2/15.03.2013 la convenția de credit nr._/14.08.2007.

Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate către reclamanți, instanța are în vedere prevederile art. 994 C.civ. conform cărora când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul cât și interesele sau fructele din ziua plății. Întrucât prin stipularea unor clauze abuzive în contract s-a dovedit implicit și reaua-credință a pârâtei, instanța va obliga pârâta la plata dobânzii legale calculate asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de risc respectiv de administrare de la data plății și până la restituirea efectivă.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. din Actul adițional nr.2/15.03.2013 la convenția de credit nr._/14.08.2007 (introdus prin modificarea de la fila 76) instanța reține că, potrivit acestui articol “vor fi incluse în costul total al creditului pentru împrumutat: alte costuri privind operațiunile de plată în legătură cu derularea convenției”. Deși aceste costuri nu sunt descrise, instanța remarcă faptul că prevederile acestui act, astfel cum s-a precizat anterior, în cauză, există o prezumție de negociere cu privire la clauzele acestui din urmă act. Astfel, se presupune că reclamanții au citit cel puțin contractul și, faptul că l-au semnat chiar și cu această formulare confirmă cele consemnate.

Pe cale de consecință, instanța va reține că în cauză nu este îndeplinită condiția absenței negocierii cu privire la acest act și, ca atare, va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În temeiul art. 453 și urm. C.proc. civ., întrucât a căzut în pretenții, la solicitarea reclamanților pârâta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză, respectiv suma de 2500 de lei cu titlu de onorariu de avocat, astfel cum rezultă din chitanța nr.027/05.02.2015 (f.99).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea formulată de reclamanții P. K. și P. Z. ambii cu domiciliul în Tg.-M., ., . în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A. CUI_, cu sediul în București, . 3-8.10., sector 2

Constată ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de risc - prevăzută la art. 5 lit. a din Condițiile speciale și pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit nr._/14.08.2008 și dispune anularea acestor clauze.

Constată ca fiind abuzivă clauza privind comisionul de administrare credit – prevăzută la art. 3 referitor la pct.5.1 lit.b din Condițiile speciale ale Convenției și dispune anularea acestei clauze.

Obligă pârâta să restituie reclamanților sumele achitate de aceștia cu titlu de comision de risc/administrare în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului în baza Convenției de credit nr._/14.08.2008 și perceput până la data încheierii Actului Adițional nr.2/15.03.2013.

Obligă pârâta să plătească reclamantului dobânda legală asupra sumelor datorate cu titlu de comision de risc/administrare în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditului în baza Convenției de credit nr._/14.08.2008 și perceput până la data încheierii Actului Adițional nr.2/15.03.2013, de la data plății de către reclamant a fiecărei sume de bani în parte până la plata efectivă a debitului principal.

Respinge restul pretențiilor ca neîntemeiate.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Cu drept de apel la Tribunalul Specializat M. în 30 zile de la comunicare, ce se depune la Judecătoria Tîrgu-M..

Pronunțată în ședința publică, azi, 18.06.2015.

Președinte, Grefier,

C. T. L. B. D.

Fiind plecată din instanță,

semnează grefier șef secție

I. M. C.

← Suspendare provizorie. Sentința nr. 3121/2015. Judecătoria...		Plângere contravenţională. Sentința nr. 3113/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Plângere contravenţională. Sentința nr. 3080/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Acţiune în constatare. Sentința nr. 3079/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Plângere contravenţională. Sentința nr. 3077/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Suspendare provizorie. Sentința nr. 3121/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Plângere contravenţională. Sentința nr. 3113/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Plângere contravenţională. Sentința nr. 3116/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ Obligaţie de a face. Sentința nr. 3109/2015. Judecătoria TÂRGU MUREŞ