Acţiune în constatare. Sentința nr. 2257/2015. Judecătoria ZALĂU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2257/2015 pronunțată de Judecătoria ZALĂU la data de 13-10-2015 în dosarul nr. 2257/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA Z.
Dosar nr._
Nr. operator 2519
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 2257/2015
Ședința publică de la 13 Octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M. P.
Grefier A. B. M.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza civilă privind pe reclamanții G. S. și G. M. M. ambii cu domiciliul procesual ales în Z., ., județul S., județul S. în contradictoriu cu pârâții .-SUCURSALA Z. cu sediul în Z., .. 17, ., județul S. și . cu sediul procesual ales în Cluj-N., ., ., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă nimeni, procedura fiind legal îndeplinită fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților pe fond sunt consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din data de 06 octombrie 2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
JUDECĂTORIA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._, reclamanții G. Ș. și G. M. M. au chemat în judecată pârâta S.C. V. ROMANIA S.A. și S.C. V. ROMANIA S.A.- Sucursala Z., solicitând instanței constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4 pct.4.1 din ,,Condițiile speciale” ale contractului de credit și al clauzei de la pct.4.3 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit, și, ca atare, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului sau posibilitatea rambursării anticipate integrale a sumelor principale la cursul de schimb antemenționat, precum și obligarea pârâtei la emiterea unui grafic de rambursare conform cu modificările dispuse și obligarea băncii la restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți în temeiul acestor clauze, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că reclamanții au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/02.11.2007, prin care i s-a acordat cu titlu de împrumut suma de_ franci elvețieni.
În ultima perioadă cursul francului elvețian a crescut accentuat, iar reclamanții nefiind suficient informați de către pârâtă la momentul contractării împrumutului se găsesc în situația de a achita ratele la un curs exagerat, în condițiile în care creditul a fost în mod nereal acordat în franci, această monedă fiind artificial utilizată în acordarea creditului.
În probațiune s-a anexat la dosarul cauzei înscrisuri (f. 6-77).
Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii și excepția netimbrării cererii. În continuare s-a mai arătat că reclamanții au avut posibilitate de opțiune între diferitele tipuri de credit existente pe piață și nu există un dezechilibru intre drepturile si obligațiile pârtilor, banca a acționat cu bună credință, iar dobânda reprezintă preț al contractului de credit.
La întâmpinare s-au anexat înscrisuri (f. 93-102).
Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, iar la termenul din 29 septembrie 2015 a rămas în pronunțare.
Asupra excepției inadmisibilității acțiunii, instanța apreciază că cererea nu se întemeiază pe prev. art. 35 Cod pr. civ, nefiind o acțiune în constatare per se, ci este o acțiune în realizare, mai exact în anularea unor clauze considerate abuzive din contract, iar operațiunea de constatare a caracterului lor abuziv este o componentă a raționamentului juridic, nefiind o acțiune distinctă. Prin urmare, instanța va respinge excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată.
Asupra excepției netimbrării cererii, instanța are în vedere că temeiul de drept al acțiunii îl constituie prevederile Legii nr. 193/2000, iar petitele formulate de către reclamanți se circumscriu sferei de aplicare a dispozițiilor de drept al consumului, astfel încât, în baza art. 29 al. 1 lit. f din OUG nr. 80/2013, instanța va respinge ca neîntemeiată excepția netimbrării.
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În fapt, reclamanții au încheiat cu pârâta convenția de credit nr._/02.11.2007, prin care i s-a acordat cu titlu de împrumut suma de_ franci elvețieni.
Reclamanții au sesizat instanța de judecată pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4 pct.4.1 și al clauzei de la pct.4.3 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit.
În drept, în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 193/2000: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Conform art. 13 alin. (1) din același act normativ, instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activității profesionale.
În fine, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
În speță, reclamanții au criticat mai multe clauze din contractul de credit încheiat, astfel că se impune analizarea separată a acestora, urmând a se stabili pentru fiecare în parte dacă prezintă sau nu un caracter abuziv.
În prealabil însă, se impune a se stabili dacă prevederile clauzelor contestate vizează obiectul principal al contractului ori privesc servicii conexe obligației principale. Sub acest aspect se reține că potrivit art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CE „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art.4 alin.6 din legea nr.193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de-a satisface cerințele de preț și plată, pe de-o parte, și nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiție pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pe cale de consecință, odată constatată încadrarea unei anumite clauze în cadrul obiectului principal al contractului, sunt excluse de la analiză condițiile prevăzute la art.4 alin.1 din legea nr.193/2000.
Totodată trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică specifică a contractului de credit, care se deosebește de contractul de împrumut (ce creează obligații doar în sarcina împrumutatului), constând în restituirea sumei împrumutate și a dobânzii aferente. Natura juridică a contractului de credit este una mult mai complexă întrucât nu se limitează doar la acordarea împrumutului și restituirea acestuia cu dobândă, obligații care indiscutabil că fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci și la efectuarea unor alte prestații aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se poate considera și în privința acestora că au fost considerate ca fiind esențiale de către părți la încheierea contractului, astfel încât fac parte din obiectul principal al contractului.
Deși fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce definește obiectul contractului, în condițiile în care sunt exprimate în mod clar și inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu definesc noțiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), CJUE a oferit unele criterii de interpretare a acestei noțiuni care trebuie avute în vedere ținând seama de cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziții de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de-a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă și uniformă. În acest sens, CJUE a reținut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de „obiect principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare îl caracterizează.
Având în vedere cele indicate mai sus precum și statuările CJUE, se apreciază că toate clauzele contestate de către reclamanți au strânsă legătură cu acordarea creditului și fac parte din obiectul principal al contractului.
Se impune a se preciza însă că nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, cu condiția exprimării în mod clar și inteligibil a acesteia.
În ceea ce privește constatarea ca abuzivă a clauzei privind moneda în care se va face plata și petitele privind stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului sau posibilitatea rambursării anticipate integrale a sumelor principale la cursul de schimb antemenționat, instanța le va respinge ca neîntemeiate.
Astfel, potrivit pct.4.1 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit, orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale. Din simpla lectură a acesteia rezultă că a fost exprimată în mod clar și inteligibil, fiind indicată în mod expres și fără echivoc în cuprinsul contractului moneda în care s-a acordat creditul și în care trebuia efectuată plata.
Instanța apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ține exclusiv de dorința împrumutatului, iar, odată ce s-a contractat un credit într-o monedă străină, atât împrumutatul, cât și banca pot suporta o . consecințe negative rezultate din riscul valutar.
În cauza de față, moneda în care reclamanții au contractat creditul s-a apreciat, consumatorul fiind cel care a avut de suportat riscul valutar, însă evoluția cursului valutar nu a fost influențată de niciuna dintre părțile contractante. Contractând un împrumut pe o perioadă considerabilă de timp, într-o monedă străină, reclamanții și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei, fapt ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.
Obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în această obligație.
Mai mult, instanța consideră că există o cauză licită și morală a clauzei privind suportarea riscului valutar, reclamanții neprobând susținerea cu privire la cunoașterea de către bancă a colapsului financiar ce ar fi urmat imediat după încheierea contractului si care ar fi determinat fluctuațiile de pe piața monetară, ce au condus la creșterea substanțială a valorii CHF.
Așadar, instanța consideră că efectuarea plăților în moneda creditului nu are caracter abuziv și reprezintă doar transpunerea in plan contractual a principiului nominalismului monetar, impus in cuprinsul art. 1578 din Codul Civil din 1864. Aceste prevederi legale stipulează că împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variația valorii acesteia. Prin urmare, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit, printr-o clauză în contract, regula nominalismului, ci însuși legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unor reguli tradiționale de funcționare a unor instituții juridice.
Așadar, instanța va respinge petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de pct.4.1 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit, ca neîntemeiat, și, drept urmare, va respinge ca neîntemeiate și cererile privind stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului sau posibilitatea rambursării anticipate integrale a sumelor principale la cursul de schimb antemenționat.
În ceea ce privește cererea de constatare ca abuzivă a clauzei de la pct. 4.3 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit, care prevede că dacă împrumutatul nu are conturi în sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu și obligația, de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul acestei convenții; eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de către împrumutat, instanța reține din analiza modului de redactare a clauzei că are un caracter ambiguu, echivoc, întrucât nu există nici măcar aparența unor criterii obiective și clare în raport de care se stabilesc cotațiile proprii ale băncii.
În ceea ce privește condiția negocierii dintre părți, instanța reține că actul juridic încheiat de pârâtă cu reclamanții este un contract de adeziune, standard, preformulat de către pârâtă, consumatorul având posibilitatea de a contracta în condițiile impuse de către bancă sau de a refuza oferta băncii. Or, instanța apreciază că posibilitatea de a renunța la semnarea unui contract nu echivalează în niciun caz cu posibilitatea de a negocia clauzele acelui contract. A negocia o clauză contractuală înseamnă a se oferi consumatorului posibilitatea de a își spune opinia cu privire la o anumită clauză, precum și șanse rezonabile ca prin aceasta să ducă la modificarea clauzei, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. A decide în sens contrar, și anume că simpla posibilitate de a renunța la semnarea unui contract înseamnă a îi negocia clauzele, ar însemna să se lase fără aplicabilitate practică reglementările privind clauzele abuzive, câtă vreme există foarte puține contracte pe care un consumator este obligat să le încheie. Soluția de mai sus nu este influențată de faptul că reclamanții ar fi putut să încheie contractul cu o altă bancă, acest fapt nefiind nici el echivalent cu o negociere a clauzelor contractului încheiat cu pârâta.
Raportat la poziția de egalitate pe care părțile s-ar fi aflat la semnarea contractului, instanța reține că este evident că o asemenea poziție nu a existat, câtă vreme banca a avut dreptul să decidă dacă dorește sau nu să încheie contractul și să stabilească unilateral condițiile acestuia, în vreme ce consumatorul a avut doar dreptul de a renunța la semnarea acestuia. De asemenea, este irelevant faptul că consumatorul nu a obiectat împotriva acestei clauze la momentul încheierii contractului, câtă vreme pârâta nu a făcut proba că o asemenea obiecțiune ar fi putut influența includerea clauzei în discuție în contract.
Raportat la cerința ca această clauză să fie de natură să creeze, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța reține că și aceasta este îndeplinită, câtă vreme nu sunt indicate criteriile pe care banca le are în vedere la stabilirea cotațiile proprii de schimb valutar, fiind lăsate la aprecierea discreționară a acestei. Cu referire la buna-credință, instanța are în vedere considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE potrivit căruia: la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare. per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un profesionist, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.
În ceea ce privește principiul forței obligatorii a contractului, instanța reține că, potrivit art. 969 C. civ., au forță obligatorie doar acele contracte care sunt legal încheiate. Or, câtă vreme introducerea unor clauze abuzive în contracte este prohibită de lege, rezultă că aceste clauze nu pot avea forță obligatorie între părți. Având în vedere acest lucru, nu se poate susține nici că sancționarea unor asemenea clauze nelegale ar însemna o ingerință în acordul de voință a părților întrucât, a accepta o asemenea teză, ar însemna să se concluzioneze că instanța nu poate anula niciodată o prevedere contractuală fără a fi acuzată că intervine în acordul de voință al părților, concluzie care este străină de orice logică juridică, fiind evident că interdicția unei ingerințe în acordul de voințe al părților se aplică doar convențiilor legal încheiate. Or, din moment ce dreptul de creanță al pârâtei s-a născut în parte datorită unei clauze contractuale ilicite, aceasta nu poate pretinde niciun fel de protecție.
Pentru aceste considerente, instanța va constata caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la pct. 4.3 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit.
Având în vedere că nu s-a constatat caracterul abuziv al clauzei privind moneda creditului și al clauzei privind moneda în care se va face plata, instanța va respinge ca neîntemeiată solicitarea reclamaților privind obligarea pârâtei la emiterea unui grafic de rambursare conform cu modificările dispuse precum și la obligarea băncii la restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți în temeiul acestor clauze.
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. La alin. 2 se prevede că dacă cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare din părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Față de aceste prevederi legale, văzând că cererea a fost admisă numai în parte, instanța va obliga pârâta la plata în parte către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în valoare de 300 lei, din totalul de 600 lei, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată.
Respinge excepția netimbrării cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Admite în parte cererea formulată de reclamanții G. Ș. și G. M. M., cu domiciliul procesual ales în Cehu Silvaniei, P-ța Trandafirilor, nr. 22, .. S., în contradictoriu cu pârâta . și S.C. V. ROMANIA S.A.- Sucursala Z., cu sediul procesual ales în Cluj-N., ., ..
Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la pct. 4.3 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit nr._/02.11.2007.
Obligă pârâta să elimine clauza cuprinsă în pct. 4.3 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit nr._/02.11.2007.
Respinge petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de pct.4.1 din ,,Condițiile generale” ale contractului de credit și cererile privind stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului sau posibilitatea rambursării anticipate integrale a sumelor principale la cursul de schimb antemenționat, ca neîntemeiate.
Respinge cererea reclamaților privind obligarea pârâtei la emiterea unui grafic de rambursare conform cu modificările dispuse precum și la obligarea băncii la restituirea prestațiilor efectuate de către reclamanți în temeiul acestor clauze, ca neîntemeiată.
Obligă pârâta la plata în parte către reclamanți a cheltuielilor de judecată, în valoare de 300 lei, din totalul de 600 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Cu drept de apel, în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Z..
Pronunțată în ședință publică, azi, 6 octombrie 2015.
Președinte, Grefier,
A. M. P. A. B. M.
Red. A.M.P../14.10.2015
Dact. A.B.M./15.10.2015
Ex. 6/24com.
Confidențial. Date cu caracter personal prelucrate în conformitate cu prevederile Legii 677/2001.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 2254/2015.... | Plângere contravenţională. Hotărâre din 24-09-2015,... → |
|---|
