Acţiune în constatare. Sentința nr. 476/2015. Judecătoria ZALĂU
| Comentarii |
|
Sentința nr. 476/2015 pronunțată de Judecătoria ZALĂU la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 476/2015
ROMÂNIA
JUDECĂTORIA ZALAU
JUDETUL S.
Dosar nr._ Nr. operator 2519
SENTINȚA CIVILĂ NR. 476
Ședința publică din data de 19 februarie 2015.
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M.-D. L.
GREFIER: R.-I. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea hotărârii în cauza civilă privind pe reclamanții R. A. M., R. L. D., cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat M. G., din Z., .. 7, ., ., în contradictoriu pârâta B. C. Română SA,cu sediul București, .. 5, sector 3, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în cauză nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a expus un scurt referat al cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că mersul dezbaterilor si concluziile pe fond al părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 05 februarie 2015, încheiere ce face parte integrantă din hotărâre.
JUDECĂTORIA
Prin cererea adresată acestei, înregistrată sub nr. 5626 din data de 03.10.2014, reclamanții R. A.-M. și R. L.-D., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. C. Română S.A. constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale înscrise la pct.5 teza finală din contractul de credit bancar nr._/05.02.2008 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii curente formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR și al clauzei prevăzută la art.9 lit.b privind perceperea comisionului de administrare, constatarea nulității absolute în întregime/parțială a acestei clauze, modificarea contractului de credit astfel încât dobânda curentă să se compună din indicele euribor la 6 luni plus o marjă fixă de 1,50 puncte procentuale, iar în subsidiar obligarea băncii ca, la calcularea dobânzii variabile curente, să aplice marja fixă de 3,03 p.p. reprezentând diferența dintre dobânda de 7,4% și indicele euribor la 6 luni, eliminarea în întregime a comisionului de administrare sau modificarea clauzei în sensul perceperii comisionului de administrare prin aplicarea procentului de 0,5% la soldul creditului, obligarea pârâtei la emiterea unui grafic de rambursare conform cu modificările dispuse sub sancțiunea de daune cominatorii, obligarea la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza acestor clauze și dobânda legală, actualizată cu indicele de inflație, cu plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, în esență, reclamanții au arătat că au încheiat cu pârâta un contract de credit bancar pentru persoane fizice, prin care au convenit cu pârâta o dobândă fixă de 7,4% pe o perioadă de un an, apoi variabilă, urmând să se aplice dobânda de referință variabilă, ce se va afișa la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 pct. Potrivit graficelor de rambursare dobânda a crescut progresiv deși indicele Euribor a avut un trend descrescător, iar în prezent, cu privire la modul de calcul al dobânzii reclamanții au precizat că nu și-au exprimat acordul, refuzând expres oferta băncii privind semnarea unui act adițional. În continuare, invocând dispozițiile art.4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive, art.79 din Legea nr.296/2004 privind Codul Consumului, art.2 din OG nr.21/1992, au arătat că sunt îndeplinite condițiile pentru calificarea clauzelor contractuale ca fiind abuzive întrucât consumatorii nu au avut posibilitatea de a influența natura lor având un conținut preformulat și au creeat un avantaj băncii în detrimentul consumatorului contrar principiului bunei credințe, deteriorând echilibrul contractual prin abuzul de putere al comerciantului.
În privința clauzei privitoare la modificare dobânzii de către bancă, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, acesta nu este un motiv întemeiat de modificare a costului creditului, și creează un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, nerespectând obligația de a arăta explicit modul de calcul a dobânzii, banca având posibilitatea modificării unilaterale a contractului. Propunerea de modificare a dobânzii este una cât se poate de rezonabilă, pornind de la premisa că dobânda ar fi trebuit să fie compusă din indici transparenți, independenți de voința băncii și care să poată fi verificată de clienți, încă de la încheierea contractului.
În privința comisionului de administrare, reclamanții au arătat că acesta reprezintă o dobândă mascată, acesta se calculează la valoarea inițială a creditului și nu la soldul rămas de achitat, cheltuielile de administrare ale unui credit trebuind să fie în sarcina băncii din moment ce aceasta a acordat împrumutul în schimbul unui preț numit dobândă care se presupune că acoperă toate costurile aferente creditului, asigurând băncii un profit.
Constatarea caracterului abuziv al acestor clauze este motiv de modificare a contractului, astfel că reclamanții solicită instanței să dispună obligarea pârâtei să modifice clauzele declarate abuzive și să emită un grafic de rambursare adaptat modificărilor dispuse. În plus, modificarea dobânzii de către pârâtă ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei care o prevede, generează pentru bancă obligația de a restitui sumele încasate în plus, reclamanții solicitând instanței să oblige pârâta la restituirea cestora, cu dobânda legală de la data fiecărei plăți, până la restituirea efectivă.
De asemenea, solicită restituirea cheltuielilor de judecată.
Pârâta BCR S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat prescripția dreptului material la acțiune, cu motivarea că interesul ocrotit fiind privat, este incidentă nulitatea relativă, care atrage un termen de prescripție de 3 ani, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dobânda și comisioanele fac parte din costul creditării, care este exclus de la controlul caracterului abuziv, dobânda de referință a băncii nu este discreționară, ci are la bază factori obiectivi, nu voința discreționară a băncii. Comisionul de administrare prevăzut în contract a fost stabilit la încheierea convenției de credit, când nu existau prevederi legale care să-l interzică, iar acesta este prevăzut în contract în termeni clari și fără echivoc. Cu privire la restituirea prestațiilor, arată că această situație nu este incidentă, modificarea contractului ar trebui să producă efecte pentru viitor, fără să afecteze prestațiile efectuate.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, mai arată că Legea 193/2000 nu interzice un anumit conținut al clauzelor, ci modul de formare a acordului de voință al părților. Contractul încheiat cu reclamanții este rezultatul uzanțelor și al experienței profesioniștilor în practica bancară, el nu are un caracter preformulat, iar condițiile generale și cele speciale sunt redactate separat, pentru a ușura modul de formare a convenției. De asemenea, nu se creează un dezechilibru între părțile contractante, durata mare a creditului și suma de bani pusă la dispoziție justifică perceperea dobânzilor și comisioanelor, prin scopul activității de creditare, acre este realizarea de profit. Pe de altă parte, clauzele cu privire la dobândă fac parte din prețul contractului, fiind incidente astfel prevederile art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000.
În continuare, se arată că solicitarea reclamanților de stabilire a unui nou mod de calcul al dobânzii este discreționară și lipsită de orice suport legal, poziția ICCJ fiind în sensul că instanța nu poate interveni în prețul contractual și că este valabilă o clauză contractuală care prevede că dobânda este variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă a BCR care, la rândul ei, depinde de costul resurselor de finanțare, fiind neechivocă și tranșantă.
Cu privire la comisionul de administrare, a precizat că legislația actuală nu interzice perceperea de către bancă a comisionului de administrare, iar cuantumul acestuia a rămas cel prevăzut inițial în contracte, într-un limbaj clar și ușor inteligibil, fiind în sumă fixă.
Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat, în situația în care instanța va aprecia că este oportun să intervină în mecanismul contractual, să stabilească o dobândă variabilă la valoarea euribor la 6 luni + 7 puncte procentuale pentru perioada de creditare rămasă și comisionul de administrare de 0,05 % pe lună calculat la soldul creditului.
În probațiune, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse de părți și proba cu interogatoriul reclamanților.
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În drept, conform prevederilor art.248 alin.1 C.proc.civ. instanța se va pronunța cu prioritate atât asupra excepției nulității cererii de chemare în judecată cât și asupra excepției prescripției dreptului material invocată de pârâtă în ceea ce privește dreptul de a cere restituirea anumitor sume, pe care le apreciază ca fiind neîntemeiate pentru considerentele ce urmează.
Astfel, cu toate că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene. În ce privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes general, si nu unul individual, așa cum susține pârâta, fiind evident faptul că legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană particulară, strict determinată.
Instanța mai reține că Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
În același sens este și Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C‑243/08, Rep., p. I‑4713, punctul 47 în care s-a statuat astfel cum reiese din jurisprudența, este vorba despre o dispoziție imperativa care urmărește sa substituie echilibrul formal pe care il instituie contractul intre drepturile si obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natura sa restabilească egalitatea dintre aceste părți (a se vedea Hotărârile citate anterior Mostaza Claro, punctul 36, si Asturcom Telecomunicaciones, punctul 30).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică. În același sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele”.
Cum în cererea principala se solicită constarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, iar nu vicierea consimțământului, iar consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, în speță sun aplicabile dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 care arată că acțiunea în declararea nulității absolute este imprescriptibilă și poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție,
La pronunțarea soluției în cauză, instanța nu poate avea în vedere opinia pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative, și nu celei absolute. După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.
În ceea ce privește petitul subsidiar al restituirii prestațiilor, față de termenul de prescripție de 3 ani, instanța constată că acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este prescriptibilă în toate cazurile, nu doar în situația nulității relative, ci și a nulității absolute, dar termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunea în valorificarea dreptului de creanță al reclamanților începe să curgă la data constatării de către instanță a caracterului abuziv al clauzei și a anulării acestei clauze, cu consecința repunerii părților în situația anterioară, deci de la data când respectiva clauză nu mai produce efecte, respectiv de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a constat caracterul abuziv al acestei clauze și este considerată ca nescrisă.
Pentru aceste considerente, excepția prescripției dreptului la acțiune fiind neîntemeiată, instanța urmează a o respinge ca atare.
Asupra fondului cauzei, cu titlu preliminar, instanța arată faptul că în cauză, convenția inițială a părților fiind încheiată la data de 05.02.2008 când au stabilit termenii contractuali, anterior intrării în vigoare a Legii 287/2009( Noul Cod Civil) sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data încheierii convenției și nu cele ale legii noi, conform prevederilor art.3 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil care prevede că: „ Actele și faptele juridice încheiate sau, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau după caz a săvârșirii sau producerii lor.” Și prevederilor art.102 alin.1 din Legea 71/2011 care stipulează faptul că: „ Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.”, astfel că sunt aplicabile în speță prevederile Codului Civil vechi.
În fapt, între pârâta S.C. B.C.R. S.A., în calitate de împrumutător, și reclamanți, în calitate de împrumutați s-a încheiat Contractul de credit pentru persoana fizice nr._ din data de 05.02.2008, (filele 15-19) prin care reclamanții au fost împrumutați cu suma de 23.000 auro, cu o dobândă curentă de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni, apoi dobânda curentă este variabilă ulterior, potrivit art.5 din contract. În continuare, se prevede că: ”Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct.7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,5 pct”, față de această din urmă prevedere contractuală reclamanții solicitând constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută, modificarea contractului în modalitatea propusă, emiterea unui nou grafic de rambursare și restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzei abuzive.
Totodată, reclamanții au solicitat și constatarea caracterului abuziv al clauzei privind perceperea comisionului de administrare inserată în clauza 9.b din contract potrivit căreia banca percepe un ”comision de administrare de 11,50 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct.1”.
În drept, potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000, consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi au dreptul de a opta între a se adresa direct, organelor judecătorești în conformitate cu prevederile codului civil și ale Codului de procedură civilă (art. 14) și a sesiza organele competente să controleze respectarea dispozițiilor legii, anume Autoritatea Națională pentru protecția Consumatorilor, precum și specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice (art. 8,9).
În prezenta speță, reclamanții au calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. BCR S.A., are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activității sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin.2 din aceeași lege. Instanța reține că interesul protecției consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicției de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută
Potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
A..2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va ti considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți, pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.
Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menționate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.
Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Nici dispozițiile comunitare, nici legislația națională nu permit instanței ingerințe în determinarea prețului contractului, în acest sens, prin preluarea dispozițiilor art. 4 paragraful 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, legiuitorul român reglementând la rândul său excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6).
Or, clauzele referitoare la dobânzi sunt indubitabil elemente care determină costul total al creditului conform art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48 și acest cost împreună cu marja de profit formează prețul contractului de credit, componenta esențială a obiectului contractului de credit, de consum, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Dobânda intră în sfera noțiunii de „preț a contractului de credit", de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.
Astfel, potrivit definițiilor cuprinse la art.3 lit. g și i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE:
(g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale...".
(i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total a! creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului (...)".
Chiar dacă am aprecia, in extremis, că aceste clauze privind dobânda nu sunt excluse de la controlul asupra caracterului lor abuziv în temeiul prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța constată că, prin raportare la cele trei condiții instituite de prevederile art. 4 alin. 1 din textul normativ mai sus amintit, în cauză nu se poate aprecia că reclamanții au fost în imposibilitate de a negocia clauzele cu privire la dobânda aplicabilă creditului contractat. Din interogatoriul luat reclamanților rezultă că aceștia au avut posibilitatea de a consulta ofertele altor bănci, au ales să contracteze creditul de la BCR, deoarece această la această bancă îndeplineau condițiile de salarizare față de nevoile de creditare exprimate de reclamanți, iar la contractarea creditului nu au solicitat băncii negocierea clauzelor contractuale sau lămurirea clauzelor pretins neclare și abuzive.
Deși condițiile creditării pentru produsul acceptat de reclamanți erau prestabilite de bancă, reclamanții a avut cunoștință de clauzele contractului, dovadă și faptul că a optat pentru o dobândă fixă în primele 12 luni de rambursare și variabilă ulterior, contractul propus de pârâtă fiind adus la cunoștința reclamanților, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 193/2000.
Reclamanții au cunoscut faptul că dobânda aplicată pentru primele 12 luni va fi modificată după trecerea acestui interval, și au optat pentru această variantă, deci cu privire la acest aspect nu se poate constata un abuz.
În ceea ce privește formula după care se calculează variația dobânzii, instanța constată că au fost respectate dispozițiile prevăzute de art. 9 lit. g) pct. 3 din O.G. nr. 21/1992 potrivit cărora această formulă trebuie indicată în mod expres în contract, iar la art. 4.2, 4.3 din anexa la contract-condițiile generale de creditare, s-a stabilit că pe parcursul derulării creditului, nivelul dobânzii curente variabile se modifică în funcție de evoluția dobânzii variabile de referință B.C.R./indicelui de referință LIBOR/EURIBOR/BUBOR, dobânda rezultată aplicându-se la soldul creditului existent la data modificării.
În mod neechivoc, art.4 din contract stipulează că dobânda curentă este variabilă în funcție de dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii, noul procent al indicelui de referință urmând a se afișa la sediul băncii, iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării.
În consecință, condițiile în care survine modificarea ratei dobânzii au fost indicate în mod expres în anexa ce face parte integrantă din contract, instanța constatând că, în cauză, nu se verifică existența unor dificultăți în determinarea exactă a cuantumului dobânzii variabile cât timp în contractul de credit se precizează expres modalitatea de calcul a dobânzii creditului, iar nivelul dobânzii de referință al băncii nu putea fi individualizat la momentul încheierii contractului, acesta fiind stabilit periodic în funcție de anumite criterii obiective stabilite băncilor, respectiv costul resurselor de creditare având în vedere indicele de referință euribor, costul cu rezerva minimă obligatorie, costurile de lichiditate, neputându-se aprecia că obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil și previzibil.
Așa fiind, instanța reține că, în concordanță cu dispozițiile art. 2.16 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, aceste clauze nu pot fi considerate abuzive, clauzele fiind negociate direct cu consumatorul și nu se poate reține un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.
Pe de altă parte pentru reținerea caracterului abuziv al unei clauze nu este suficient ca aceasta să aibă caracter oneros și nici să determine creșterea obligațiilor financiare pentru consumator pe parcursul contractului ( între altele în condițiile deprecierii monedei în care obține venituri raportat la moneda creditului), ci reclamanții ar fi trebuit să dovedească că respectiva clauză a creat prin ea însăși sau împreună cu alte clauze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, existent încă de la momentul contractului chiar dacă s-a manifestat ulterior, sub acest aspect revenindu-le sarcina probei.
Prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat stabilirea de către instanța de judecată a unei dobânzi convenționale după formula Euribor + 1,50 puncte procentuale și să stabilească astfel prețul contractului, trecând peste acordul de voință al părților, și să impună prețul indicat de reclamanți.
Contractul de credit dintre părți a presupus o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamanților, însă o executare uno icto din partea băncii, aspect ce trebuie luat în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.
Astfel, banca și-a îndeplinit obligația asumată, remițând suma împrumutată, ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului, de a primi de la reclamant prețul ce incumbă acestuia și care include dobânda în cuantumul stabilit de părți ca element constitutiv al prețului. În plus, împrejurarea că reclamanții au introdus prezenta cerere la aproape 6 ani de încheierea contractului, după ce au achitat o bună parte din dobândă, creează un dubiu semnificativ cu privire la susținerile lor privind împrejurările încheierii contractului și atitudinea lor subiectivă la acea dată, care profită pârâtei.
Prin perfectarea unui contract cu dobândă în raport de dobânda de referință variabilă a B.C.R. reclamanții și-a asumat riscul majorării dobânzii inițiale în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii, semnând Convenția de credit și Condițiile Speciale fără a rezulta din poziția părților că acordul acestuia a vizat o dobândă Euribor plus punctele procentuale.
Dobânda de referință variabilă nu este sinonimă și nu se confundă cu indicele de referință Euribor pentru credite în euro, ori pct. 6 teza finală din contractul de credit prevede că dobânda curentă este variabilă în funcție de „dobânda de referință variabilă care se afișează la sediul băncii, iar distincția este evidentă potrivit Condițiilor generale de creditare - Anexă la contract.
În concluzie, instanța apreciază că, prin aceste clauze nu se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților prin raportare la pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al contractului de credit, acesta fiind elementul esențial, prețul contractului, în acord cu art. 4 din Directiva nr. 93/3/CEE transpusă de către Legea nr. 193/2000.
Raportat la clauza privitoare la comisionul de administrare, respectiv cea cuprinsă în articolul 9 lit.b a contractului de credit nr._/05.02.2008, instanța reține că se impune mai întâi să se stabilească dacă evaluarea acestei clauze intră sau nu sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Așa cum s-a arătat deja, sensul normei în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze care privesc definirea obiectului contractului precum și caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, în raport cu serviciul furnizat.
Potrivit susținerii pârâtei, clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, astfel încât nu pot fi supuse unei evaluări privind eventualul caracter abuziv.
Or, instanța apreciază că nu se poate susține, în mod întemeiat, că acest comision de administrare constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva societății bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului), respectiv, din perspectiva băncii, dobânda încasată. Astfel, nu se poate susține, în mod plauzibil, de către intimată, că la încheierea contractului de credit a avut în vedere, în principal, faptul că împrumutatul va achita comisionul de administrare, motiv pentru care instanța va analiza eventualul caracter abuziv al acestei clauze.
Cu privire la acest petit, instanța reține că nu se poate susține că aceasta ar avea un caracter abuziv. Astfel, în primul rând, acest comision de administrare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în monitorizarea creditului, care presupune o creștere importantă a volumului contabilizării operațiunilor bancare. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului, în valoare de 11,50 euro lunar, reprezentând 0,05% din valoarea creditului, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, trebuie reamintit că atunci când analizează caracterul abuziv al unei clauze instanța nu este chemată să analizeze existența proporționalității între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, per se, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, după cum s-a arătat și mai sus.
De asemenea, faptul că acest comision nu a fost negociat este indiferent, având în vedere că pentru ca această clauză să fie abuzivă este necesar, în plus, ca ea să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților, ceea ce nu s-a întâmplă în speță, deoarece perceperea unui comision în sumă de 11,50 euro este rezonabilă raportat la valoarea împrumutului de 23.000 euro.
În plus, instanța constată că la momentul prevederii sale în contract, legislația nu interzicea perceperea lui, iar reclamanții au cunoscut că termenii de acordare a creditului cuprind și această componentă. Având în vedere că această clauză nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ, iar modalitatea de calcul a acestui comision nu este descreționară, instanța consideră neîntemeiată cererea de eliminare sau modificarea a acestuia, astfel că va respinge acest petit.
Având în vedere că nu s-a constatat caracterul abuziv a clauzei solicitate privind dobânda și comisionul de administrare, instanța va respinge restul solicitărilor reclamanților privind constatarea nulității absolute în întregime/parțială a acestei clauze, modificarea contractului de credit astfel încât dobânda curentă să se compună din indicele euribor la 6 luni plus o marjă fixă de 1,50 puncte procentuale, iar în subsidiar obligarea băncii ca, la calcularea dobânzii variabile curente, să aplice marja fixă de 3,03 p.p. reprezentând diferența dintre dobânda de 7,4% și indicele euribor la 6 luni, eliminarea în întregime a comisionului de administrare sau modificarea clauzei în sensul perceperii comisionului de administrare prin aplicarea procentului de 0,5% la soldul creditului, obligarea pârâtei la emiterea unui grafic de rambursare conform cu modificările dispuse sub sancțiunea de daune cominatorii, obligarea la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza acestor clauze și dobânda legală, actualizată cu indicele de inflație întrucât în cauza de față nu se naște obligația de restituire a unor prestații efectuate în temeiul unor clauze desființate, astfel că se va respinge cererea de restituire formulată în acest sens.
Față de modalitatea de soluționare a cauzei, instanța va respinge ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de pârâtă care a solicitat analizarea acesteia doar ca petit subsidiar, în eventualitatea admiterii pretențiilor reclamanților.
În final, observând cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.499,77 lei onorariu avocațial, instanța va face aplicarea dispozițiilor art.451 alin.2 C.pr.civ. și, în baza art.453 C.pr.civ., va obliga reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată, sumă apreciată ca fiind rezonabilă pentru a fi suportată de reclamanți raportat la complexitatea și circumstanțele cauzei care a fost soluționată la două termene de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată excepția prescripției invocată de pârâtă.
Respinge ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții R. A.-M. și R. L.-D. cu domiciliul procesual ales la cabinet de avocat M. G. cu sediul în Z., .. 7, .. A, ., în contradictoriu cu pârâta BCR S.A. cu sediul procesual ales la SCA N. N. D. Kingston Petersen cu sediul profesional în București, .. 1A, . Bussines Park, Sector 1, având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei contractuale înscrise la pct.5 teza finală din contractul de credit bancar nr._/05.02.2008 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii curente formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR și al clauzei prevăzută la art.9 lit.b privind perceperea comisionului de administrare, constatarea nulității absolute în întregime/parțială a acestei clauze, modificarea contractului de credit astfel încât dobânda curentă să se compună din indicele euribor la 6 luni plus o marjă fixă de 1,50 puncte procentuale, iar în subsidiar obligarea băncii ca, la calcularea dobânzii variabile curente, să aplice marja fixă de 3,03 p.p. reprezentând diferența dintre dobânda de 7,4% și indicele euribor la 6 luni, eliminarea în întregime a comisionului de administrare sau modificarea clauzei în sensul perceperii comisionului de administrare prin aplicarea procentului de 0,5% la soldul creditului, obligarea pârâtei la emiterea unui grafic de rambursare conform cu modificările dispuse sub sancțiunea de daune cominatorii, obligarea la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza acestor clauze și dobânda legală, actualizată cu indicele de inflație.
Respinge ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de pârâta BCR S.A.
Obligă reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Z..
Pronunțată în ședința publică din data de 19 februarie 2015.
PREȘEDINTE, GREFIER,
M.-D. L. R.-I. P.
Red.M.D.L./19.02.2015/Dact.R.I.P./ 26.02.2015/5ex
.>
Confidențial. Date cu caracter personal prelucrate în conformitate cu prevederile Legii 677/2001.
| ← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1625/2015.... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 349/2015. Judecătoria... → |
|---|
