Anulare act. Decizia 1497/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 1497-
Ședința publică de la 15 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Sorin Drăguț
JUDECĂTOR 2: Costinela Sălan
JUDECĂTOR 3: Oana Ghiță
Grefier - -
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți și împotriva deciziei civile nr. 468 din 19 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, - și intimații pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DGFP D, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții pârâți și reprezentați de avocat, intimații reclamanți, -, lipsind intimații pârâți cu intimații reclamanți, - și intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, DGFP
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Avocat, pentru recurenții pârâți, învederează instanței că a fost angajată în ziua procesului și solicită acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării.
Apărătorul intimaților reclamanți lasă la aprecierea instanței privind acordarea unui termen.
Instanța respinge cererea de amânare formulată de apărătorul recurenților pârâți, constatând că s-a mai formulat o cerere cu același obiect de aceleași părți și potrivit dispozițiilor art. 156 Cod procedură civilă nu se poate acorda decât un singur termen pentru lipsă de apărare.
Instanța constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat, apreciază cauza în stare de soluționare și acordă cuvântul asupra recursului de față.
Avocat, pentru recurenții pârâți și, arată că în mod greșit a fost admisă acțiunea în evacuare.
Susține că în mod constant pârâții au cumpărat de la autorul reclamanților imobilul în litigiu achitând prețul și că la data când acesta a fost trecut în proprietatea statului, bunul era în proprietatea reclamanților.
Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, consideră că dreptul la acțiune a început să curgă de la data începerii conflictului între părți.
Susține că la dosarul cauzei se află chitanța cu care s-a achitat onorariul de expert și că niciodată pârâții nu s-au opus efectuării expertizei tehnice.
Pune concluzii de admiterea recursului, modificarea deciziei și pe fond respingerea acțiunii.
Avocat, pentru intimații reclamanți, -, solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțate de Tribunalul Dolj, cu cheltuieli de judecată.
Arată că nici unul din motivele de recurs invocate nu se încadrează dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Precizează că în mod corect s-a reținut că acțiunea în evacuare promovată de reclamanți reprezintă mijlocul prin care reclamanții au încercat să dobândească folosința bunului care este ocupat fără titlu de pârâți.
Referitor la excepția prescripției dreptului de a cere restituirea prețului plătit, în mod corect s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data când pârâții au cunoscut sau trebuiau să cunoască faptul că cealaltă parte nu își mai poate îndeplini obligația principală, respectiv transmiterea dreptului de proprietate.
Cu privire la al treilea motiv de recurs, susține că proba cu expertiză nu a mai fost administrată, deoarece pârâții nu și-au îndeplinit obligația de a achita onorariu de expert.
CURTEA
Asupra recursului de față:
La data de 19.01.2006, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții și, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea din imobilul situat în mun.B,-, compus din 2 camere, bucătărie și hol și terenul aferent în suprafață de 141,2.
In motivarea acțiunii, au arătat că au dobândit imobilul prin dispoziția de restituire nr.2115/19.10.2005, emisă de Primăria mun., iar prin sentința civilă nr.46/28.01. 2004 a Judecătoriei Băilești, au obținut printr-o acțiune în revendicare imobilul, iar pârâții refuză să le permită exercitarea drepturilor de proprietate asupra lor, fără să existe o obligație contractuală.
La data de 6.03.2006 pârâții și au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că având calitatea de chiriași, au dobândit imobilul în condițiile art.15 din legea 10/2001.
Prin încheierea din 20.03.2006 s-a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul art.244 pct. l pr.civ., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în constatare, promovată de către pârâții și, în contradictoriu cu reclamanții și, cauză care a fost rezolvată prin decizia civilă nr.1295/6.07.2006 a Tribunalului Dolj, care a menținut soluția instanței de fond nr.91/6.02. 2006, din dosarul nr.1868/2005 al Judecătoriei Băilești.
La data de 30.11.2007 după cererea de repunere pe rol formulată de către reclamantul, pârâții și, au formulat cerere reconvențională, împotriva reclamanților și, pentru a fi obligați să le restituie contravaloarea imobilului - 17.000 lei la valoarea actuală, contravaloarea îmbunătățirilor aduse la imobil - 25.000.000 lei, precum și impozitele plătite la stat, iar până la achitarea acestei sume să li se recunoască un drept de retenție asupra bunului.
In motivarea cererii reconvenționale, au arătat că la data de 9.01.1974, au cumpărat de la autorul comun, în baza unui antecontract de vânzare - cumpărare, imobilul situat în mun.B,-, pentru suma de 17.000 lei vechi.
In anul 1974 au intrat în posesia imobilului, însă el a trecut în proprietatea statului în baza legii 4/1973, motiv pentru care a fost restituit prin dispoziția Primăriei mun. B, celor doi reclamanți.
La data de 22.01.2007, pîrîții și au precizat cererea reconvențională, în sensul că a solicitat introducerea în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul d e Finanțe, pentru ca acesta să fie obligat alături de cei doi reclamanți la plata sumei de 17.000 lei, ce a format obiectul convenției încheiată cu și la îmbunătățirile aduse imobilului.
La data de 5.02.2007s-a formulat întâmpinare la cererea reconvențională și la precizarea cererii reconvenționale de către pârâții și, prin care și, au cerut respingerea ei pe toate capetele de cerere, întrucât există soluționate raporturile privind despăgubirile prin hotărârile anterioare.
Prin sentința civilă nr.866/10.09.2007, pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr-, a fost admisă acțiunea principală formulată de reclamanții și împotriva pîrîților și.
S-a dispus evacuarea pîrîților și din imobilul situat în mun.B,-, jud.
S-au respins cererea reconvențională formulată de și, precizată, împotriva reclamanților și a Statului Român și capătul de cerere privind dreptul de retenție, formulat de pârâți.
Au fost obligați pârâții către reclamanți la 510 lei cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea de cheltuieli de judecată, formulată de către pîrîți.
Instanța a reținut că prin dispoziția nr.499 din 15.10.2001 a Primarului mun. reclamanților le-a fost restituit în baza legii 10/2001 un imobil situat în mun.B,-, jud.
Acest imobil a fost ocupat de pârâți, care l-au cumpărat în baza legii 112/1995 prin contractul de vânzare - cumpărare nr.668/2000.
Prin sentința civilă nr.46/28.01.2004 a Judecătoriei Băileștia fost admisă acțiunea formulată de reclamanții împotriva pârâților, care au fost obligați să restituie suprafața de 76 ari teren, iar prin sentința civilă nr.495/13.05.2003 definitivă și irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare - cumpărare nr.668/9.10.2000.
Deși cunoșteau că nu au titlu, pârâții au continuat să folosească imobilul, motiv pentru care instanța a făcut aplicarea cu art.481 civ. cu privire la acțiunea de evacuare.
In ceea ce privește cererea reconvențională instanța a reținut că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului întrucât nu a fost parte în convenția încheiată
Cu privire la și, instanța s-a pronunțat prin sentința civilă nr.91/6.02.2006 a Judecătoriei Băilești, existând autoritate de lucru judecat cu privire la acest capăt de cerere.
In ceea ce privește îmbunătățirile, acestea nu-i pot fi imputate statului și nici reclamanților, cererea urmând să fie introdusă ca urmare a acțiunii în nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr.668/9.10.2000, fiind disjunsă prin sentința civilă nr.495/13.05.2003.
Cererea privind dreptul de retenție a fost respins ca urmare a soluției dată celorlalte capete de cerere.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și, susținând că instanța de fond a reținut în mod eronat că au continuat să locuiască în imobil, deși cunoșteau că nu au titlu, că s-a reținut în mod eronat autoritate de lucru judecat a sentinței civile nr. 91/2006 fără a se ține cont că pârâții au invocat cea de-a doua clauză din antecontract, că s-a respins în mod nejustificat cererea de acordare a valorii îmbunătățirilor și cererea privind dreptul de retenție.
Prin decizia nr. 668/19.12.2007, pronunțată de Tribunalul Doljs -a admis apelul declarat de pârâții și împotriva sentinței civile nr.866/10.09.2007 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosarul nr-, s-a desființat sentința civilă sus menționată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a impus instanței de fond ca în rejudecare să lămurească exact cadrul procesual, stabilind cine sunt pârâții pe fiecare capăt de cerere din reconvențională, solicitându-se clarificarea poziției pârâților în formă scrisă, să califice valabilitatea titlului de preluare a imobilului și să stabilească în funcție de aceasta calitatea procesuală a pârâților și să analizeze dacă lucrările efectuate de pârâți au caracterul unor îmbunătățiri necesare și utile în accepțiunea legii.
Primind cauza la data de 20.02.2008, s-a dispus citarea părților.
La data de 25.03.2008, reclamanții au formulat cerere reconvențională prin care au susținut că există autoritate de lucru judecat cu privire la restituirea sumei de 17.000 lei, invocând în acest sens decizia civilă nr. 600/ 2007 Tribunalului Dolj.
Cu privire la dreptul de retenție au susținut că nu au nici o obligație față de pârâți, solicitând respingerea acestui capăt de cerere.
Prin aceeași cerere au solicitat obligarea pârâților la plata unei chirii în sumă de 8127 lei, pentru terenul aferent și construcții de la data restituirii acestora.
Cu privire la plata cheltuielilor de întreținere a imobilului estimată la suma de 3300 lei, au solicitat respingerea cererii, întrucât nu au dus la creșterea sporului de valoare a imobilului.
La 23.04.2008 pârâții și au formulat precizare de acțiune, prin care au solicitat ca reclamanții să fie obligați la restituirea prețului de 17.000 lei actualizată, susținând că instanța de apel a reținut corect prin decizia nr. 1295/2006 că nu se poate da eficiență juridică primei clauze din antecontract, dar că se poate invoca cea de-a doua, și astfel în privința acestei cererii nu operează dispozițiile art.166 pr.civ.și ale art.1201 civ., neexistând identitate de cauză juridică.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, au solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice D la plata despăgubirilor pentru îmbunătățirile aduse la imobil în baza art.48 alin.1 din Legea 10/2001 republicată.
Au mai arătat că preluarea imobilului s-a făcut fără vreun titlu, iar ei, ca și foști chiriași, au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, și deci pentru îmbunătățirile necesare și utile pe care le-au adus casei și pe care le-au dovedit cu declarațiile martorilor și expertiza efectuată în cauză.
Au precizat că prin introducerea apei în curte a crescut sporul de valoare adus imobilului, iar prin celelalte lucrări și anume: înlocuire grinzi, refacere acoperiș, tencuieli, văruieli, etc., imobilul nu a mai fost supus degradării.
La 14.05.2008 reclamanții au formulat precizare privind temeiul de drept al acțiunii, prin care au solicitat evacuarea pârâților din imobilul ce-l ocupă fără drept în baza art.21 și art.61 din leg. 114/1996, modificată și completată prin leg.196/1997 și leg.145/1999 și că nu își mai mențin temeiul de drept invocat în acțiunea introductivă, întrucât legea nr.5/ 1973 fost abrogată.
La 4.06.2008, pârâții au formulat completare la cererea reconvențională prin care au arătat că solicită să li se restituie contravaloarea imobilului la valoarea actuală ce va fi stabilită prin actualizarea sumei de 17.000 lei vechi.
Au precizat că în prezent această valoare ar fi de 150.000 lei RON, depunând adresa nr. P/384/31.10.2006, indicii prețurilor de consum în anii 1971 - 2005 și adresa nr. / 26. 05.2008.
La termenul din 25.06.2008 pârâții au formulat precizare la completarea cererii reconvenționale prin care au arătat că solicită să li se restituie contravaloarea imobilului la valoarea actuală, valoare ce va fi stabilită prin actualizarea sumei 17.000 lei vechi, plus dobânzile legale pînă la achitarea sumei, apreciind că această valoare ar fi de 4.200 RON.
La același termen s-a încuviințat efectuarea unei expertize contabile, având ca obiectiv calcularea actuală a sumei de 17.000 lei plătită în anul 1975 și calcularea valorii dobânzii anuale și per total din anul 1975 la zi și a unei expertize tehnice - bunuri imobile având ca obiectiv în funcție și de expertiza efectuată anterior în prima fază procesuală identificarea îmbunătățirilor la imobilul din litigiu și dacă acestea sunt necesare și utile.
La termenul din 8.10.2008 reclamanții au renunțat la efectuarea expertizei tehnice cu privire la îmbunătățirile aduse imobilului, depunând la dosar fișă cu descrierea mijloacelor fixe a imobilului, adresa nr. P 226/8.09.2008 cu privire la coeficientul de devalorizare a leului în perioada 1990 - iulie 2008 și indicii prețului de consum pe anii 1971 - 2007.
Prin sentința civilă nr.109 din 28.01.2009, pronunțată de Judecătoria Băilești, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, dispunându-se evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-.
A fost respins capătul de cerere formulat de reclamanți referitor la plata de către pârâți a chiriei aferente imobilului.
A fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de reclamanți.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâților, referitor la restituirea prețului plătit, în cuantum de 17.000 lei, reactualizat.
A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâții și împotriva reclamanților și (fostă ) și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice D cu sediul în municipiul C,-, județul
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamanții sunt proprietarii imobilului, iar pârâții nu au nici un titlu care să justifice ocuparea acestuia.
Cât privește cel de-al doilea capăt de cerere, formulat de reclamanți, referitor la obligarea pârâților la plata chiriei pentru bunul ocupat de pârâți, acesta a fost respins pentru următoarele considerente:
Chiria solicitată de reclamanți prin așa - numita cerere reconvențională din 25.03.2008, reprezintă un fruct civil, și, în general ea poate fi percepută doar în urma existenței unei relații contractuale între părți.
În cauză, este dovedit faptul că între părți nu există nici un fel de relație contractuală referitoare la culegerea unor asemenea fructe civile, și cu atât mai puțin cu privire la cuantumul acestora.
Cererii reclamanților, potrivit căreia pârâții ar urma să le achite, drept chirie, o sumă ce ar fi percepută în relațiile contractuale dintre terțe persoane, este neîntemeiată întrucât contractele își produc efectele doar între părțile contractante, aceste efecte neputându-se aplica și altor persoane printr-o simplă extrapolare.
C mult, reclamanții ar putea solicita o sumă de bani, reprezentând lipsa de folosință a bunului, dar un asemenea capăt de cerere nu ar putea fi formulat în cauza de față, întrucât, după desființarea primei sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare, cadrul procesual era deja stabilit după primul ciclu procesual, astfel încât o cerere nouă nu putea fi judecată decât separat.
În legătură cu cererea reconvențională formulată de pârâți, instanța a reținut următoarele aspecte:
Reclamanții au invocat, prin aceeași așa - numită cerere reconvențională ( fila 10 din dosar) excepția autorității de lucru judecat privind pretenția restituirii sumei de 17.000 lei, reactualizată, formulată de pârâți, invocând faptul că aceeași pretenție a fost respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 600/ 2007 Tribunalului Dolj.
Analizând această excepție, instanța a constatat că decizia 600/2007 a Tribunalului Dolja avut ca obiect o contestație în anulare formulată de pârâți ( și respinsă de altfel ), în care s-a analizat doar dacă o asemenea contestație, este admisibilă prin prisma disp. art. 317 și 318 Cod proc.civ., ea nefăcând nicio referire la fondul pretenției pârâților.
În acest context, instanța de control judiciar în dec. 668/2007 a reținut că în privința cererii pârâților, referitoare la restituirea acestei sume, că pârâții pot invoca cea de-a doua clauză din antecontractul de vânzare cumpărare, neoperând dispoz. art. 166 Cod proc.civ. și art. 1201 Cod civil, întrucât nu există identitate de cauză juridică.
Având în vedere precizarea cererii pârâților, din 23.04.2008( fila 25 din dosar), prin care aceștia invocau tocmai cea de-a doua clauză din antecontract, instanța a respins această excepție.
Analizând însă cealaltă excepție, invocată din oficiu de instanță, referitoare la prescripția dreptului la acțiune al pârâților de a cere restituirea sumei de 17.000 lei, s-a constatat că aceasta este întemeiată și a admis-o pentru următoarele considerente:
Cererea de restituire a pârâților este motivată de faptul că aceștia au încheiat cu numitul ( autorul reclamanților) un antecontract de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu în anul 1974 și i-ar fi plătit acestuia suma de 17.000 lei, sumă pe care o solicită acum de la pârâți.
În analiza strictă a acestei excepții, nu are o mare importanță faptul că nici măcar nu era proprietarul bunului, acesta aparținându-i unei alte persoane, respectiv, urmând ca instanța să verifice doar dacă termenul de prescripție s-a împlinit sau nu.
Este cert faptul că pârâții au încheiat la 19.01.1974 un antecontract cu numitul, cu privire la imobilul în litigiu, achitându-i acestuia, în cursul aceluiași an suma de 17.000 lei.
Imobilul a trecut însă în proprietatea statului, de la proprietarul adevărat, iar pârâții au locuit în acest imobil în urma încheierii contractului de închiriere nr. 734 /14.12. 1975.
Dreptul pârâților de a solicita suma plătită drept preț, în ipoteza netransmiterii ulterioare a dreptului de proprietate este în mod evident un drept de creanță pe care îl au pârâții împotriva părții cocontractante sau moștenitorilor acestuia, drept supus termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut în art. 3 din Decretul 167 /1958.
În lipsa unui termen sau condiții suspensive, termenul de a cere restituirea prețului începe să curgă de la data la care pârâții au cunoscut sau trebuiau să cunoască faptul că cealaltă parte nu-și mai poate îndeplini obligația principală, respectiv transmiterea dreptului de proprietate, dată care, în cauza de față putea să fie cel mai târziu, la încheierea contractului de închiriere de către pârâți, adică 14.12.1975.
Acest lucru este valabil și pentru situația în care pârâții, din eroare, l-ar fi considerat proprietar pe numitul, deși acest lucru nu era real, întrucât evident că, la data încheierii contractului de închiriere aceștia au cunoscut că nici și nici nu mai pot transmite dreptul de proprietate, întrucât acesta trecuse la stat.
Este adevărat că s-a admis ideea potrivit căreia, dacă, după încheierea antecontractului, promitentul cumpărător intră în posesia imobilului ce face obiectul acelui antecontract, termenul de prescripție nu curge, întrucât nu ne aflăm într-o ipoteză de pasivitate a creditorului.
Pentru a fi valabilă, însă, o atare ipoteză, este necesar ca folosința imobilului să aibă drept cauză antecontractul încheiat, situație care nu se întâlnește în cauza de față, deoarece, începând cu 14.12.1975 pârâții au ocupat imobilul în baza unui contract de închiriere cu statul.
Cea mai bună dovadă a acestei situații este aceea că, în baza acelui contract de închiriere pârâții au solicitat, în anul 2000 cumpărarea imobilului, având în vedere dispozițiile legii 112/1995, și chiar l-au cumpărat printr-un act care ulterior a fost anulat în justiție.
În aceste condiții, instanța a admis excepția privitoare la prescripția dreptului de a cere suma de 17.000 lei, reactualizată și, în consecință, să respingă acest petit.
Nici celelalte aspecte de cerere ale pârâților s-a reținut că nu sunt întemeiate și au fost și ele respinse de instanță pentru următoarele considerente:
În primul rând este de remarcat faptul că în primul ciclu procesual, calitatea de parte în proces a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, nu a fost atribuită de instanță din oficiu, așa cum în mod eronat a reținut instanța de recurs, ci ca urmare a unei cereri formulată de pârâți, intitulată " precizare a cererii reconvenționale" și aflată la fila 83 din dosarul primului ciclu procesual.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții și și reclamanții și -, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivele de apel, pârâții și au invocat faptul că în mod greșit instanța de fond admis acțiunea în evacuarea formulată de reclamanți, fără ca aceștia să fi revendicat imobilul casă și teren aferent și tot în mod eronat a admis excepția prescripției dreptului de acere plata prețului plătit pentru imobil, luând în calcul anul 1974 când a încheiat actul de vânzare-cumpărare cu autorul reclamanților.
Apelanții pârâți au mai criticat sentința pentru faptul că în mod eronat s- reținut că ei nu ar fi fost de acord să plătească onorariul de expertiză, și pentru că nu s-a pronunțat cu privire la cererea acestora de a le fi instituită impozitele și taxele plătite la stat.
În drept, au invocat dispozițiile art. 282 și urm. pr.civ.
Reclamanții și au criticat sentința pentru că, în condițiile în care a fost admisă acțiunea în evacuare și s-a dispus evacuarea pârâților din imobil, fiind respinsă cererea reconvențională formulată de pârâți se impunea ca aceștia să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată, constând în contravaloarea taxă de timbru și onorariu de avocat.
Prin decizia nr.468 din 19 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-a respins apelul declarat de apelanții pârâți și, împotriva sentinței civile nr.109/28 01 2009, pronunțată de Judecătoria Băilești, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Minsterul Economiei și Finanțelor-
S-a admis apelul declarat de apelanții și -, împotriva aceleiași sentințe civile.
Au fost obligați pârâții și la 500 lei cheltuieli de judecată, la fond, către reclamanții și - și 500 lei cheltuieli de judecată în apel către apelanții reclamanți și -.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea în evacuare este admisibilă în speță, fiind mijlocul prin care reclamanții tind să redobândească unul dintre atributele dreptului de proprietate, respectiv folosința bunului, pe care nu o pot exercita, întrucât bunul este ocupat fără titlu de pârâți.
Cu privire la termenul de prescripție pentru cererea în restituirea prețului plătit de pârâți în cuantum de 17 000 lei, s-a apreciat că acesta a început să curgă de la data când au cunoscut sau trebuiau să cunoască că cealălaltă parte nu-și poate îndeplini obligația principală, respectiv transmiterea dreptului de proprietate, data care putea să fie cel mai târziu la încheierea contractului de închiriere, 14 1975.
S-a reținut că prima instanță a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize care să stabilească dacă îmbunătățirile efectuate de pârâți au fost necesare și utile și dacă au adus un spor de valoare imobilului, însă pârâții nu au achitat onorariul de expert. Cu toate acestea, instanța a analizat solicitarea din cererea reconvențională și a apreciat că nu a fost adus un spor de valoare imobilului, în sensul art. 48 din Legea 10/2001, astfel că a fost respinsă cererea privind plata despăgubirilor de către stat.
Cu privire la apelul declarat de reclamanți, s-a constatat că aceștia au efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei la instanța de fond, considerent pentru care apelul lor s-a admis.
Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Au susținut că în mod greșit s-a admis acțiunea în evacuare, câtă vreme între părți nu există raporturi locative, caz în care remediul procedural prin care reclamanții puteau să își valorifice dreptul de proprietate era acțiunea în revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil.
Au mai arătat că la data preluării imobilului în litigiu de către stat, autorul reclamanților nu mai avea calitatea de proprietar, astfel că nici în prezent nu justifică calitatea procesuală activă.
S-au dus critici și cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere în restituirea sumei de 17000 lei plătită de pârâți cu titlu de preț, cu motivarea că acesta a început să curgă la data la care s-a născut conflictul între părți.
Recurenții au mai susținut că în mod eronat s-a respins cererea privind achitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și dreptul de retenție, în condițiile în care la dosarul cauzei există depusă dovada achitării onorariului de expert. Totodată, au arătat că lucrările efectuate au dus un spor de valoare construcției, în sensul art. 48 din legea 10/2001, contrat celor reținute de instanțele de fond.
Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct.9 și 312 Cod pr. civ.
La data de 20 octombrie 2009, intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.
La dosarul cauzei s-au depus: dovada achitării taxei de timbru și timbru judiciar.
Examinând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de recurs, Curtea apreciază că nu subzistă niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art.304 pct.1-9 Cod pr. civ.
Prima critică formulată de recurenți vizează inadmisibilitatea acțiunii în evacuare, raportat la împrejurarea că între părți nu există raporturi locative.
Această susținere este nefondată, întrucât între părți au existat raporturi locative derivate din Legea 10/2001. Reclamanții, în calitate de proprietari ai imobilului restituit în procedura specială au fost obligați să asigure pârâților, redeveniți locatari prin constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 10/2001, potrivit art.15 din Legea 10/2001, coroborat cu art. 6 din OUG nr. 40/1999, folosința bunului imobil obiect al legii 10/2001.
În aceste condiții, nu poate fi primită susținerea că între părți nu au existat raporturi locative, acestea derulându-se în temeiul legii, acțiunea în evacuare fiind tocmai mijlocul juridic prin care, potrivit art. 1410 Cod civil, locatorul tinde să redobândească folosința bunului său, ca atribut al dreptului real de proprietate.
Este de reținut că recurenții nu au formulat critici referitoare la termenul legal al locațiunii, astfel că respectând principiul disponibilității, instanța nu va examina acest aspect.
Dovada calității procesuale active a fost făcută de reclamanți prin dispoziția de restituire în natură nr. 2115/19.10.2005, emisă de Primăria Mun. B, care, potrivit art. 25 alin 4 din Legea 10/2001 constituie titlu de proprietate pentru persoana îndreptățită și are forța probantă a unui înscris autentic.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere în restituirea prețului achitat de pârâți a fost în mod corect soluționată de Tribunal, care a apreciat că termenul de prescripție general de 3 ani, aplicabil acțiunilor cu obiect patrimonial, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă, potrivit art.7 din acest act normativ, de la data când s-a născut dreptul la acțiune, adică la data când pârâții, în calitate de creditori ai obligației de restituire au cunoscut că debitorul nu este în măsură să își execute obligația corelativă asumată, aceea de transmitere a dreptului de proprietate, această imposibilitate fiind certă cel târziu la data la care au încheiat contractul de închiriere pentru imobil, respectiv data de 14.12.1975. Prin urmare, la data formulării cererii în pretenții, termenul de 3 ani se împlinise, astfel că excepția prescripției este fondată, și atrage respingerea cererii.
Este nefondată susținerea recurenților pârâți referitoare la achitarea onorariului de expert în vederea determinării și evaluării îmbunătățirilor aduse imobilului, și a sporului de valoare, la dosarul cauzei neexistând o dovadă în acest sens.
Apreciind ca neîntemeiate criticile formulate de recurenții pârâți, în temeiul art. 312 Cod pr.civ. recursul se apreciază ca nefondat și se va respinge.
Potrivit art. 274 cod pr.civ. vor fi obligați recurenții pârâți către intimații reclamanți la 400 lei cheltuieli de judecată în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții pârâți și împotriva deciziei civile nr. 468 din 19 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, - și intimații pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, DGFP
Obligă recurenții la 400 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți, -.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.jud.-
Tehn.2 ex./ 17.12.2009
Președinte:Sorin DrăguțJudecători:Sorin Drăguț, Costinela Sălan, Oana Ghiță
